Am fost la conferinţa SunTalks despre nutriţie a dr. Simona Tivadar

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni şi ziua în care să mă duc la o conferinţă despre nutriţie, bineînţeles că nu l-aş fi crezut. Mâncarea nu a fost niciodată printre preocupările mele cele mai importante, şi nici felul în care arăt. Habar nu am ce sunt caloriile şi ştiu doar vag despre componenţa chimică a mâncării. M-am ghidat mereu după principiul “Ce e mult strică”, inclusiv în alimentaţie, îmi place să trăiesc mai mult cu (şi pentru) vorbe şi cu muzică, decât cu (şi pentru) mâncare, am avut norocul unui metabolism bun şi al unei genetici sănătoase, care m-au ajutat să ajung până pe la 45 de ani cu max. tot cam atâtea kile, deci clar nu avea de ce să mă preocupe sfaturile altora despre nutriţie. Apoi m-am lăsat de fumat. Iar cele 15 kg. depuse generos în partea mediană a constituţiei mele nu par a se mai da duse de atunci, deşi au trecut peste doi ani. Aşa că săptămâna trecută m-am înscris la o conferinţă de nutriţie. A contat mult şi faptul că toate astrele păreau aliniate: conferinţa era gratuită, foarte apropiată de casa mea (la Sun Plaza) şi într-o sâmbătă la 11:00 – deci în ziua în care fiică-mea poate sta cu taică-său şi la o oră la care clar am făcut ochi.

Dar cel mai mult a contat faptul că respectiva conferinţă era susţinută de doctoriţa Simona Tivadar, pe care o ştiam de pe Facebook şi care mi se păruse o persoană inteligentă şi bine pregătită, cu mult bun simţ şi, ceea ce este foarte important pentru mine, cu umor. Umorul este un semn suplimentar de inteligenţă, modestie şi altruism. Doar proştii, îngâmfaţii şi egoiştii se iau prea în serios.

Şi mai există un lucru care mă face să am încredere în sfaturile despre nutriţie ale dr. Tivadar: felul în care arată ea personal. Aşa cum singura psiholoagă din care am citit serios pe teme de parenting a fost Françoise Dolto, pentru că ştiam cum au ajuns propriii ei copii şi îmi plăceau rezultatele creşterii lor, la fel mi s-a părut că pot avea încredere în sfaturile despre alimentaţie sănătoasă ale unei femei trecute de prima tinereţe care arată bine ea personal. Nu aşa cum am văzut la televizor, acum nişte ani, o “specialistă în nutriţie” pe care o puteai folosi ca material didactic live pentru predarea sistemului osos:

Un singur lucru a fost cât pe ce să mă împiedice să intru la conferinţă: drăguţa domnişoară de la intrare, cea decorativă care îţi urează bun venit şi îţi dă materialele, m-a întâmpinat cu un candid “Săru’ mâna!”. Primul gând a fost să fac stânga-mprejur, apoi am observat că înăuntru erau bomboane Rafaello la liber şi m-am răzgândit. Dar am notat neplăcutul incident pe formularul de participare. Şi îl scriu şi aici, poate ajunge cumva la urechile tinerei generaţii: fetelor, NU mai spuneţi “săru’ mâna!” femeilor, e mai mult decât penibil! Poate că v-a educat cineva aşa pe la ţară, când eraţi mici, dar nouă, cele de 40 şi ceva de ani, care nu ne simţim deloc bătrâne şi nici n-am avut picior de bunică la sat, NU ne pică deloc bine un astfel de salut. Şi nici la imaginea voastră nu dă bine, zău aşa…

Dar să trecem peste.

Conferinţa a început la ora promisă, s-a desfăşurat impecabil şi fără niciun incident, s-a terminat după aproape două ore şi mi-a adus două veşti foarte importante. Una bună şi una rea, desigur. Cea bună este că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam şi eu despre alimente, alimentaţie şi stil de viaţă în general – nu pot spune că am aflat ceva şocant de nou, dar face extraordinar de bine să ţi se confirme că principiile tale de trai au fost întotdeauna corecte chiar şi fără să citeşti tomuri peste tomuri de specialitate. Vestea proastă este că nu există niciun medicament/substanţă/truc/şmecherie/etc. minune care să îmi topească instant burtica, funduleţul şi pulpiţele deosebit de împănate cu care m-am pricopsit de o vreme încoace. “Ai mâncat, există doar două căi: arzi sau depui. Iar arderea se face doar prin mişcare. A treia cale nu există.” Am încheiat citatul.

S-au mai spus multe în cele aproape două ore. Am notat o groază de lucruri şi am făcut fotografii schiţelor drei. Tivadar. Evident că nu le pot reda pe toate aici, dar o să pun, cu liniuţă, lucrurile care mi s-au părut mie demne de reţinut. Iar dacă aveţi un pic de răgaz, mai ales că e duminică după-amiază, uitaţi-vă neapărat la înregistrarea video a conferinţei, de pe Facebook; cu siguranţă nu va fi deloc timp pierdut, atât pentru informaţiile împărtăşite acolo, cât şi pentru stilul nu rareori umoristic al discursului.

În mare şi pe scurt, deci:

  • “Tot secretul nutriţiei este ce faci în următoarele 4-5 ore după ce ai mâncat. Aşa a fost dintotdeauna şi nu se va schimba nimic.” Deci dacă mănânci mult şi cu cantitate mare de lipide, trebuie să faci multă mişcare imediat după masă. Iar mişcarea aceea nici măcar nu este necesar să fie tras de fiare la sală, ci ar putea fi, pur şi simplu, un dans;
  • ca să te saturi judicios, trebuie să şi priveşti mâncarea, să te saturi la un nivel mental; acordă-ţi timp măcar pentru o masă pe zi la care să stai tihnit pe scaun, de preferat împreună cu familia, fără ecrane în jur;
  • micul-dejun are o importanţă enormă pentru organism; “A pleca de acasă dimineaţa fără să fi mâncat micul-dejun e ca şi cum te-ai urca într-o maşină fără combustibil în rezervor şi cu frâna de mână trasă şi te-ai mira de ce nu porneşte.”; dacă nu ai timp pentru micul-dejun acasă, îţi pregăteşti un sandviş şi îl mănânci când ajungi la serviciu (nici mâncatul pe fugă, în picioare, pe bucăţi etc. nu este bun);
  • mâncatul doar la cină este cel mai obezogen obicei pe care îl putem avea; e drept că este şi cel mai recompensant pentru creierul nostru, care se lasă păcălit că fix asta merita, după o zi de muncă: o cină copioasă; dar trebuie luptat cu “demonul” şi redusă drastic cantitatea de alimente ingerate seara;
  • proteinele sunt baza ADN-ului nostru, hormonii sunt şi ei o înlănţuire de celule proteice, deci este foarte important ca organismul să primească proteină animală suficientă şi de bună calitate încă de mic copil; nu poţi construi nimic viabil dacă structura de bază este pusă strâmb; după şase luni, laptele nu mai este deloc suficient pentru a hrăni un bebeluş, trebuie neapărat începută diversificarea;
  • cel mai important lucru la hrana noastră nu este neapărat cantitatea, ci calitatea; contează enorm dacă proteina pe care o mâncăm provine de la un animal care:
  1. să se fi mişcat în timpul vieţii lui (găina liberă din curte; sau porcul din care se face jambonul Pata Negra, care deşi este hrănit cu bobiţe speciale, măcar este pus să meargă de colo colo în căutarea acestora, nu i se oferă la nas – sau la rât, în fine… – ceea ce duce la creşterea calităţii proteice a cărnii sale, uşor observabilă din faptul că te poţi sătura cu o felie, două, de jambon, de parcă ai fi mâncat o friptură babană);
  2. să fi crescut în timpul lui natural de creştere (nu ca puii din crescătorii industriale, cărora li se stinge şi aprinde lumina de patru ori pe zi, ca să creadă că au trecut mai multe zile şi să crească precum Făt-Frumos);
  3. să fi fost hrănit corect.
  • şi imunitatea tot de calitatea proteinelor mâncate depinde, pentru că anticorpii sunt şi ei proteine; imunitatea nu se “reglează” din siropuri de cătină sau faguri de miere, ci se construieşte şi întreţine prin alimentaţie; dr. Tivadar şi-a citat aici un coleg, pe dr. imunolog Alexis-Virgil Cochino, care a spus că “a încerca să umbli la imunitate e ca şi cum ai încerca să repari centrala de la Cernavodă cu o şurubelniţă (un articol detaliat aici); nici la bolnavii de cancer nu trebuie interzis consumul de carne, ba din contră: aceştia au deja imunitatea scăzută din cauza neoplasmului, deci dacă le-o mai şubrezeşti şi printr-o carenţă de proteină animală, nu faci decât să le accentuezi boala;
  • suplimentele alimentare nu sunt necesare decât dacă ai o carenţă în organism şi îţi recomandă medicul o cură; dacă organismul tău nu are nevoie de anumită substanţă, o elimină şi atât; anti-oxidanţii în exces devin pro-oxidanţi; de exemplu, “dacă iei în exces vitamina C, singurul rezultat pe care îl vei obţine va fi un pipi scump”; sau vitamina A în exces înseamnă, de fapt, grăsimi în exces, şi poate duce şi la efecte nocive (cum ar fi grăbirea unui cancer pulmonar existent);
  • pâinea, consumată cu măsură şi ea, este bună în orice compoziţie (cu drojdie, cu maia, cu secară etc.), cu condiţia să nu fi fost congelată, ea sau aluatul din care este făcută; marele ajutor pe care îl aduce pâinea constă în bacteriile pe care le conţine şi care sunt necesare tubului nostru digestiv; de asemenea, trebuie evitate combinaţiile “grele” pentru organism, precum pâine cu cartofi, pâine cu orez, pâine cu paste etc.; respectivele bacterii mai pot fi luate din: borş, zeamă de varză, murături, lactate, brânzeturi şi (puţin) din bere sau vin;
  • proteina vegetală este inferioară calitativ celei animale, de aceea vegetarianismul (şi cu atât mai puţin veganismul) nu este recomandat oamenilor; dacă am fi fost programaţi să fim vegetarieni, am fi avut stomac de vacă, nu de om;
  • nu e bine să bei apă înainte şi în timpul mesei, deoarece îţi diluezi sucul gastric necesar digestiei; dar e chiar indicat să bei după, la fel cum tot după poţi mânca şi desert, şi fructe, fără teama de fermentaţie (altă legendă urbană în vogă acum) – la urma urmei, toate glucidele au nevoie de fermentaţie, pentru că acesta este singurul lor mod de digerare (la fel cum toate proteinele au nevoie de putrefacţie pentru asta, că ne place sau nu cum mirosim pe dinăuntru);
  • sucurile sunt nocive; atunci când bem suc, indiferent de care, picurăm, lent de obicei, zahăr în organism, iar acesta nu ştie ce să facă cu el, aşa că îl transformă în grăsimi; bebeluşii trebuie să renunţe la sucuri din momentul în care sunt capabili să mănânce fructe în starea lor naturală;
  • nici o grăsime nu trebuie consumată în exces, nici măcar uleiul de măsline nu e bun dacă e turnat cu cana peste o salată (eu mi-am cumpărat recipiente de tip spray pentru uleiul şi oţetul pentru salate, şi iată că sunt nu numai teribil de practice pentru gătit, dar şi mult mai sănătoase decât sticlele din care torni lichidele), iar dintre toate margarina nu trebuie consumată deloc;
  • nici seminţele şi fructele oleaginoase atât de la modă acum nu sunt sănătoase în exces, deoarece aduc prea multă grăsime în organism; sigur că în condiţii de frig sau de efort fizic intens se justifică un consum mai mare de grăsimi, în rest, însă, nu e deloc indicat să le consumi cu pumnul; de fapt, e de ajuns să ne gândim la felul în care se află aceste seminţe în natură, nu chiar accesibile omului, un pic ascunse; dacă ar fi fost necesare nouă, s-ar fi aflat la îndemâna noastră, ca merele la care trebuie doar să întindem mâna să le culegem;
  • apa plată cu lămâie băută dimineaţa pe stomacul gol este la fel de utilă organismului ca apa plată cu castravete; întotdeauna când auzim despre o dietă miraculoasă sau un truc dintr-acesta “minune” trebuie să ne punem o întrebare simplă: DE CE?; adică DE CE ar fi necesară o felie de lămâie în apă dimineaţa, când castravetele poate aduce acelaşi aport de vitamina C unui organism care oricum nu va sintetiza acea vitamină dacă nu are nevoie de ea?; şi DE CE tocmai lămâia, în condiţiile în care nu este un fruct tipic arealului nostru, deci clar bunicii noştri nu s-au construit prin consumul acestuia?; şi DE CE pe stomacul gol?; doar atunci când găsim răspunsuri rezonabile la aceste DE CE-uri putem să credem în eficacitatea unui anumit obicei, oricare ar fi acesta;
  • legendele despre sarea iodată sunt şi ele legende, evident; trebuie să consumăm sare iodată pentru că trăim într-o zonă săracă în iod, deci nu ne luăm din alte surse iodul necesar pentru a nu fi proşti congenital; nici măcar în tiroidită nu este indicată renunţarea la consumul de iod, aşa cum recomandă, probabil după ureche, unii medici de pe la noi (din păcate, există şi astfel de medici, care într-o ţară cu adevărat civilizată ar fi sancţionaţi pentru astfel de indicaţii, cum se întâmplă acolo cu oricine nu respectă procedurile foarte clar şi unitar stabilite pentru toţi medicii);
  • posturile sunt utile, dar făcute şi ele cu cap – două zile de post de grăsimi pe săptămână ar fi un obicei sănătos, la fel cum şi posturile ortodoxe au la origine o semnificaţie sănătoasă;
  • lecitina se face din colesterol, deci copiii au nevoie de lactate ne-degresate; desigur, excluzând smântâna sau iaurturile prea grase (10% grăsime deja nu mai e iaurt, e smântână); să nu uităm că grăsimea, de fapt, este combustibilul util organismului, atât pentru efort cât şi ca apărare contra frigului, doar cea în exces trebuie arsă din muşchi, prin mişcare.

Cam atât. Oricât aş încerca să fiu succintă, nu pot trage o singură concluzie de aici. Dr. Tivadar a spus că, dacă ar fi să dea un singur sfat suprem în loc de o conferinţă întreagă, acesta ar fi: “Renunţaţi complet la orice tip de suc!”.

Iar eu personal aş rezuma cam aşa:

Chimia este o ştiinţă exactă. Nu putem nega natura noastră animală şi nu putem fenta o ecuaţie chimică, scoţând complet din ea un anumit termen şi aşteptându-te apoi ca totul să meargă perfect (vezi ecuaţia din josul paginii:

Trebuie să consumăm din toate, dar cu măsură, pentru că nu există alimente sănătoase, ci doar alimentaţie sănătoasă, care să fie corelată cu mediul, vremea de afară, stilul de viaţă (efortul fizic depus), genetica şi eventualele afecţiuni medicale. Ca să mănânci sănătos e de ajuns să fii cumpătat, să ai un echilibru în farfurie între vegetal şi animal (farfuria ideală ar trebui să fie pe jumătate cu legume şi zarzavat), să îţi faci un plan de cumpărături şi de gătit măcar cu o zi înainte, să nu pleci urechea la nicio dietă miraculoasă, să nu înghiţi niciun hap dacă nu ţi-l recomandă un medic serios şi să faci mişcare imediat după masă.

Farfuria ideală

Ah, şi să nu uităm să dansăm! Dacă mă gândesc bine, cred că acesta ar fi sfatul meu suprem de dat mai departe după această conferinţă. Mereu mi-a plăcut să dansez şi regret că ultimii ani m-au îndepărtat de bunul meu obicei de a dansa până şi singură prin casă, cu sau fără motiv. O să-l reiau cu siguranţă de acum încolo, pentru că oricum fiică-mea este extraordinar de fericită atunci când mă vede dansând (nu ştiu exact de ce, dar chiar este lucrul care o face cel mai fericită atunci când îl vede la mine, la fel cum râde absolut de nestăvilit atunci când alergăm împreună pe stradă). Iar azi-dimineaţă am luat şi un mic-dejun mititel. Toată viaţa mea de adult am sărit micul dejun, limitându-mă la o cafea neagră şi un suc de fructe. Dar azi am încercat o felie de pâine prăjită cu unt şi un iaurt Activia cu mango şi cereale înainte de a bea cafeaua. N-a fost foarte dificil, digestia a fost perfectă şi am avut, iată, şi energia necesară pentru a scrie peste trei ore la acest articol care vă urez să vă fie cât mai util!

Cartea dr. Tivadar, pe care am primit-o după conferinţă, pare şi ea de căpătâi în medicina bunului simţ. Plus că e scrisă delicios, ar fi păcat să nu o citiţi.

Anunțuri

Cronică de film: Ştrumpfii – Satul pierdut

Varianta pentru tătici:

Nu vă duceţi.

Varianta pentru mămici:

Am auzit despre lansarea unui nou film cu micii omuleţi albaştri cu ocazia lansării colecţiei de jucărioare de la Mega Image (SPOILER: jucărioarele alea, popz cred că le zice, nici măcar nu se regăsesc toate în film, multe sunt o invenţie de marketing). Nu mi-a trecut atunci prin cap că voi ajunge să-l văd, având copil de opt ani şi ştiind că filmele trecute păreau să se adreseze unei categorii de vârstă mai mici. Spre surprinderea mea, însă, copilul celălalt din familie, tăticul (47), a insistat să mergem la cinema şi… ne-am dus. Astă-seară. Noi şi încă vreo douăzeci de familii cu copii, de era sala pe jumătate plină, cum nu am mai văzut de multă vreme la vreun film.

Presupun că, dacă mersul la acest film ar fi fost ideea mea, bărbatu-meu ar fi ieşit pur şi simplu din sală după primul sfert de oră, când a devenit clar că nu e pentru noi. Aşa cum a făcut la Snoopy. De fapt, a şi propus la un moment dat, timid, dar excedat, să ne aşteptăm copilul pe hol. Pentru că nu-mi terminasem nachos-ul, m-am opus. Dar nu mi-a fost uşor.

Acţiunea filmului, uşor idioată, este clar pentru copii mici. Efectele vizuale, nu. Mi s-a părut filmul cel mai agresiv din punct de vedere vizual pe care l-am văzut până acum. Nu numai că toate scenele sunt colorate violent de viu (Trolii poate părea film alb-negru, prin comparaţie, sau roz-negru, ca să fim riguroşi), dar şi dinamica este de-a dreptul ucigătoare, viteza cu care se mişcă imaginile alea pe ecranul uriaş şi cu care vin, din când în când, spre spectatori, datorită unui 3D de altfel binişor realizat. Dacă mai adăugaţi şi sonorul mult prea tare din sala de cinema de la Sun Plaza (iar eu sunt aia care dă rock-ul la maximum în maşină, nu vreo Mimosa pudica sonora), atunci aveţi toate motivele să NU vă duceţi copiii prea mici acolo.

De fapt, chiar vă rog pe voi, părinţii de copii mici, să nu-i mai duceţi deloc la cinema până nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Astă-seară, cam juma’ de sală se foia şi comenta, evident din cauză că plozii nu erau interesaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. O să vină un moment pentru toate, dragi părinţi grăbiţi, nu trebuie să îi forţaţi să facă lucruri înainte de a ajunge la vârsta necesară. Dacă îi ştiţi că nu au răbdare să stea o jumătate de oră nemişcaţi în faţa televizorului din spaţiul familiar de acasă, de ce credeţi că ar putea sta de trei ori mai mult în faţa unui televizor mult mai mare, în întuneric şi înconjuraţi de necunoscuţi, într-un vacarm teribil? Sau dacă îi duceţi la cinematograf şi constataţi că nu le place, ieşiţi de acolo şi nu îi chinuiţi în continuare, nici pe ei, nici pe ceilalţi spectatori.

E drept, probabil că sunt mai subiectivă acum, deoarece am avut parte astă-seară de o situaţie pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Pe rândul din spatele nostru, a fost agitaţie mare mai tot filmul. Se auzeau o fetiţă care vorbea tare şi nu stătea locului şi un bebeluş care tuşea a măgărească şi mai plângea şi el din când în când. Pentru că sunt mamă şi, mai mult, una care nu are cu cine să-şi lase copilul atunci când iese în oraş, am toată înţelegerea faţă de astfel de situaţii. Dar nici nu am deranjat niciodată pe nimeni pe unde am fost cu fiică-mea. Ori am renunţat să mai ies, dacă ştiam că nu era un loc potrivit pentru ea. Mama de astă-seară, însă, nu părea a avea vreo jenă socială, astfel încât îi răspundea şi ea copilului în gura mare, purtând conversaţii lungi şi pe alocuri răstite în spatele nostru. Spre sfârşitul filmului, fetiţa evident complet dezinteresată de film a început şi să plângă, moment în care mama ei s-a răstit şi mai tare la ea (fetiţa fugise la câteva locuri depărtare, spre marginea rândului), să se potolească şi a adăugat cu patos:

– Futu-ţi gura mă-tii că nu te mai iau nicăieri!

Desigur că m-am întors la ea şi m-am răstit şi eu să tacă, pentru că nu toţi suntem dornici de limbaj de mahala. Mama nu a mai înjurat, copilul a suferit sonor până s-a terminat filmul, iar eu am aşteptat să se aprindă lumina în sală pentru a vedea ce hal de femeie este aia. Aveam dreptate cu mahalaua: trei piţipoance de genul celor care ies de la salonul de înfrumuseţare doar ca să intre la shopping prin magazinele de fiţe din mall, cu tenul mai închis la culoare şi asta nu de la solar, una cu o fetiţă de maximum trei ani, frumuşică foc şi alta cu o fetiţă mult mai mică, adormită în braţele mamei sale. Mai ştiţi poezia aia cu „Viitor de aur ţara noastră are”? Ei bine, este valabilă şi acum.

strumfi-popz

Idei pentru aniversări de copii. De luat şi de dat

Mi-a crescut copilul. Desigur, acest fenomen, al creşterii, se petrece permanent şi treptat, dar eu nu îmi dau seama de el decât în salturi: atunci când fiică-mea nu mai încape în vreo pereche de pantaloni, atunci când ne întâlnim cu câte un copil de grădiniţă şi Luna pare uriaşă faţă de el sau atunci când o văd neinteresată de lucrurile care o fascinau până mai an. Cum ar fi, de exemplu, petrecerile aniversare cu loc de joacă pentru copii. Pentru ea, s-a (cam) dus vremea chiuiturilor pe tobogane micuţe, de plastic, a jocului cu pluşuri uriaşe sau a animatorilor plictisiţi care nu ştiu decât „Cât e ora, lupule?”. Acum îi trebuie… dans! Şi, trebuie să recunosc, îmi place şi mie.

A fost o surpriză tare plăcută când, la ziua unui coleg de clasă de-al fiică-mii, acum câteva luni, animatorii s-au apucat de street dance în faţa noastră. M-am bucurat cot la cot cu copiii de acrobaţiile celor doi tineri. Apoi, cei mici au fost implicaţi în tot felul de concursuri simpatice, de mâncat floricele fără mâini sau de ştafetă cu placa, pe burtă, astfel încât pereţii de escaladă din spaţiul acela dedicat au trecut rapid pe planul doi al preocupărilor copiilor. Şi au dansat cu toţii, băieţei şi fetiţe, până când a trebuit să plecăm de acolo. Nu ştiu care erau tarifele la acel loc de joacă, dar l-aş recomanda cu căldură părinţilor în căutare de spaţii pentru petreceri. Neapărat cu cei doi puşti dansatori incluşi în ofertă!

Săptămâna următoare, am lăsat-o pe Luna singurică la o altă petrecere, într-un alt spaţiu, dar tot a unui băieţel. Şi tot transpirată din cap până în picioare am luat-o de acolo, după trei ore de dans nebun, cică. Transpiraţi erau şi părinţii, şi bunicii prezenţi. Animatorii locului reuşiseră să îi ridice şi pe ei de pe scaune şi s-a încins o petrecere pe cinste, cu toate generaţiile. Iar eu mi-am propus ca, de acum înainte, să nu mai plec de la sindrofiile copilului, ca să pot profita de aceste rare, extraordinar de extrem de rare ocazii în care mi-aş mai putea mişca şi eu f…, pardon, picioarele în ritmul muzicii (v-am zis că am la uşă un urs de bărbat, care nu dansează niciodată?).

Deci sâmbătă de dimineaţă am program. Fiică-mea a fost invitată la ziua altui băieţel (mda, are mai mulţi prieteni de sex opus decât fetiţe) şi mă întreb dacă şi acolo va fi cu dans sau încă nu. Sărbătoritul, coleg de baschet de-al Lunei, face de-abia şapte ani şi nu ştiu dacă a ajuns şi el la vârsta petrecerilor cu dans, ca puştii mai mari, de la opt ani în sus. Anul trecut, părinţii lui au reuşit cea mai bine organizată aniversare la care am fost vreodată, la o terasă din parc, cu atmosferă şi mâncare bună. Au ales drept temă piraţii şi s-au ocupat ca aproape toate detaliile să aibă legătură cu aceasta, cred că doar feliilor de pizza le lipsea un steag cu cap de mort, ceva, să fie chiar totul tematic. Copiii au primit pălării şi arme de pirat, la care s-au asortat şi alte obiecte de recuzită şi tortul, s-a organizat o vânătoare de comori ca la carte, cu hartă şi cufăr cu monede bine ascuns, iar cea mai tare distracţie a fost când au început să cadă bani din cer, după părerea Lunei. Adică s-au detonat nişte tunuri din acelea de confetti pline cu bancnote mici de hârtie care imitau Euro. Fiică-mea, strângătoare cum e, a plecat acasă cu zeci de hârtiuţe din astea, cu o punguţă plină cu praf magic (fanii lui Peter Pan ştiu despre ce vorbesc), cu harta comorii şi, bonus suprem, cu papagalul împăiat pe suport de umăr care întregeşte uniforma oricărui pirat respectabil. A adunat cam tot ce se putea, cu alte cuvinte. Normal că acum s-a bucurat să afle că a trecut un an de la memorabila petrecere şi că e din nou invitată la ziua prietenului ei, e nerăbdătoare să vadă ce distracţii le-au mai pregătit grijulii adulţi celor mici. După cum spuneam, şi eu la fel. Am doar o mică strângere de inimă: acum câteva săptămâni, pe când erau în căutare de locuri şi de idei pentru aniversarea băieţelului, tatăl lui a glumit şi a spus că, fiind în pană de inspiraţie, se gândeşte să organizeze o petrecere porno de data asta. Am zâmbit un pic, în frumoasa culoare a cerului senin, şi am sperat să găsească o altă tematică până la ziua copilului. Ceea ce sper şi acum că s-a întâmplat. Voi afla poimâine.

Ca să ne mai tragem sufletul după atâtea distracţii citadine, epuizante, dar fără de care eu nu m-aş simţi bine, duminică mergem la o aniversare cuminte de tot, la finuţa noastră mai mititică, unde vom mânca numai mâncare naturală, vom bea numai băuturi sănătoase şi vom respira numai aerul curat din satul de munte în care s-a mutat familia ei, sătulă de tumultul oraşului. Pentru că avem şi astfel de anturaj, totuşi, nu numai tătici cu sindrom Tourette, după cum s-ar putea crede din ceea ce povestesc eu pe-aici despre prietenii Lunei.

Voi cum credeţi că ar trebui să arate petrecerea ideală pentru copii de cam opt ani? Cu dans sau cu joacă? Cu Elsa sau cu hip-hopări? Cu tematică din poveşti sau cu ţinute casual chic? Nu de alta, dar prefer să mă pregătesc din timp cu idei pentru ziua Lunei, din decembrie. Ea a început deja să îşi facă planurile şi ştiu că voi avea multă imaginaţie năstruşnică de contracarat. Mai ales că m-a avertizat încă de anul trecut, de când ne întorceam de la petrecerea cu piraţi, că vrea şi ea tunuri din acelea de confetti de ziua ei:

– Dar să fie cu diamante!, a adăugat ea.

– Diamantele sunt scumpe, Luna.

– Ei, şi?

– Şi ne pot lovi rău în cap, am reuşit eu să găsesc rapid un argument cu adevărat eficient.

A meditat puţin şi a făcut compromisul:

– Bine, aruncăm şi noi tot cu bani de hârtie… Dar să fie adevăraţi!