Perle FB 8

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

S-a terminat tabăra, au început poveştile

De când m-am trezit, astăzi de dimineaţă, şi l-am văzut pe Google cu logo de sărbătoare, bucuria nu mai conteneşte să mă asalteze pe diversele medii de informare: cică sonda Juno a ajuns, după o călătorie de cinci ani, pe orbita lui Jupiter. Iar eu nu mai contenesc să mă mir de ce se bucură atâta lume de parcă ar fi mare scofală, când fiică-mea a zărit planeta aia cu ochiul liber, săptămâna trecută! Da, da, le-a văzut şi pe Jupiter, şi pe Marte! I le-a arătat băieţelul acela din tabără, pasionatul de astronomie, cu degetul pe cer. Iar Luna îl crede pe el, bineînţeles, nu pe mine, cea care am încercat să o conving că aşa ceva este imposibil. Cică e adevărat, pentru că le-a recunoscut după formă. Nu am insistat. A fost şi aşa suficient de tristă fiică-mea la întoarcerea din tabără. Se ataşase de mulţi dintre copiii de acolo, îi plăcuseră caii, jocurile, focul de tabără şi şedinţele. Când a pus-o taică-său să claseze lucrurile care i-au plăcut cel mai tare, şedinţele au ieşit chiar pe primul loc, înaintea astronomului amator şi a piscinei gonflabile. Nu a ştiut să ne şi explice de ce, dar presupun că se datorează ordinei de zi a acestora: chestionare de cunoaştere reciprocă a copiilor şi incantaţii pentru oprirea ploii – ambele au funcţionat. A ştiut, în schimb, spre marea mea surpriză, să ne explice clar de ce îi plăcea acel băieţel şi nu altul:

– Pentru că e deştept şi cu simţul umorului.

Înseamnă că asculta, totuşi, atunci când îi ţineam eu predici despre importanţa anumitor calităţi la bărbatul ideal, iar ea îşi băga demonstrativ degetele în urechi. Şi cred că a mai ascultat şi altfel de predici, acasă sau cine ştie pe unde, pentru că ne-a mai dăruit o mostră de înţelepciune neaşteptată cu prilejul acelei conversaţii:

– Vorbeam cu Cori (n.a. organizatoarea taberei, trecută binişor de patruzeci de ani) şi i-am zis: „E bine să ai prieteni, dar nu să faci sex.”

Eram la masă. Luna a continuat să înfulece importantă, taică-său s-a înecat (un pic) cu mâncarea, eu am râs. Cori cică râsese şi ea când o auzise. Va trebui să am cât de curând ACEA discuţie pe care o tot ocolesc, amân şi ating în trecere. Văd că are deja păreri pe subiect, copilul, şi ar fi păcat să aibă unele greşite din start.

În rest, doar cancanuri ne-au fost povestite la întoarcerea acasă, începând din Gara de Nord. În primul rând, a ţinut să se răzbune pe preferatul ei, boss Ghiţă (îngrijitorul cailor), pe care de-abia aşteptase să îl revadă la pensiune, dar care nu a mai răsfăţat-o ca altădată. O fi avut şi omu’ problemele lui, nu am de unde să ştiu. Cert e că Luna l-a făcut praf imediat cum am plecat de pe peron, dându-l jos de pe soclul unde tot ea îl înălţase anul trecut:

– Mama, vino să îţi spun ceva la ureche, m-a rugat ea.

Apoi, după ce m-am aplecat la nivelul gurii ei:

– Să ştii că Ghiţă vorbeşte cu „fă”.

– Nu pot să cred!, am mimat eu stupoarea.

– Ba da. Zi-i tu şi lui tata, că ai intonaţie.

I-am zis. Tot la ureche. Sunt lucruri care nu se pot spune, pur şi simplu, în gura mare. Dar altele da:

– Mama, îl mai ştii pe domnul ăla mic, care era un film la Pro TV sau la TVR cu el, că avea casa aia mare, şi maşini, şi era foarte bogat şi cânta manele? E, melodia aia din film o asculta!

– Cine?

– Băiatul ăla din tabără care îi ziceam noi Manelistu’. L-am auzit eu cum asculta! La zece noaptea!!! Ţi-am zis aseară!

Aşa este, îmi zisese aseară că l-au prins pe băiatul cu chitara cum ascultă, pe ascuns, manele cântate de Adi Minune – pe care Luna îl ştie dintr-un crâmpei de documentar BBC despre incredibilele averi ale maneliştilor români. Şi îmi mai zisese, tot aseară, cum a văzut în tabără o scenă exact la fel ca în „reclama aia frumoasă, prin munţi, la Volkswagen Tanc” – pe care Luna crede că o cheamă aşa pentru că eu obişnuiesc să îi înjur pe şoferii de maşini 4×4 nejustificat de uriaşe din Bucureşti. Şi îmi mai zisese şi că a întâlnit-o pe Elodia; cică e cal şi locuieşte la pensiunea în care s-a organizat tabăra.  Şi îmi mai zisese şi să îmi scot imediat din urechi cerceii pe care mi i-a adus ea cadou din excursia la shopping prin Sibiu:

– Pune-i la loc în pungă, să nu-i pierzi!

– Nu am unde să-i pierd, Luna, suntem în maşină, totuşi, m-am fofilat eu.

A suferit tot drumul spre casă, panicată la gândul că i-aş putea rătăci investiţia (v-am povestit vreodată cât este de zgârcită?). Iar la sosirea acasă, după vreo oră de drum, a părut nespus de fericită să constate că ploua cu găleata:

– Acum chiar că trebuie să îţi scoţi cerceii, că se strică dacă îi uzi!

Pustie îmi va fi viaţa atunci când copilul ăsta nu îmi va mai zice nimic!

Tabăra continuă, educaţia la fel

Ştiu că unii dintre voi aşteptau relatări la cald despre a treia zi de tabără a fiică-mii, dar nu am avut materie primă. Doar în a patra dimineaţă m-a mai sunat plângând, să îmi spună că cineva a băgat-o cu capul la fund în piscină (o gonflabilă ceva mai mare decât un cazan de ţuică profesionist) şi că o doare gâtul de atunci. Pentru o vreme, m-am îngrijorat, gândindu-mă la fracturi cervicale şi alte grozăvii pe care numai o mamă anxioasă şi le poate închipui. Câteva hohote de plâns mai târziu, însă, am înţeles că era vorba despre o durere ÎN gât, şi nu DE gât:

– Probabil de la apa pe care am înghiţit-o, a explicat copilul.

Iar când a povestit şi că nu ştie cine anume a ţinut-o la fund, dacă era, citez, „fată, băiat, om sau câine”, m-am lămurit definitiv că nu e grav.

Şi vârcolacii par a se fi întors în mormintele lor, deci copilul nu mai are motive de sunat prea des, iar atunci când o face îmi povesteşte cu entuziasm despre noii ei prieteni, care sunt toţi mai mari decât ea (cu excepţia lu’ „asta mică” – colega ei de cameră). Presupun că este vorba despre echipa Cailor Marţieni, împreună cu care a ieşit pe ultimul loc la jocurile de tabără, e drept, dar şi-a descoperit o nouă şi neaşteptată pasiune: şedinţele. Au şi câte trei-patru pe zi, spre ciudata încântare a Lunei. Vremea nefiind prielnică drumeţiilor sau călăriei, organizatorii taberei au trebuit să le găsească alte ocupaţii copiilor şi aşa se face că echipele de jocuri au fost nevoite să petreacă mult timp împreună, pritocind strategii de atac şi cimentând relaţii de prietenie. Luna pare să fi cimentat mai ales prietenia cu un băiat de 12 ani, despre care mi-a povestit aseară, cu oareşce evlavie, că are o pasiune:

– Ghici care!, m-a invitat ea.

– Nu ştiu…

– Stelele!

M-am mirat că nu m-a pus să ghicesc de trei ori, ca de obicei. Apoi mi-am dat seama că era, de fapt, nerăbdătoare să îmi povestească despre ultima şedinţă avută cu prietenii ei, în care au privit spre cer, iar băiatul cu pricina le-a vorbit despre galaxii şi, citez din nou, „supra-extreme” (ce-or fi şi alea, dacă or fi ceva…). Am bănuiala că, la întoarcere, va deschide în sfârşit acea carte de astronomie pentru copii primită la Bookfest, care nu a tentat-o până acum, deşi e atractiv ilustrată şi îi şi cunoaşte pe traducători – o mamă şi fiul ei de clasa a treia, absolut de invidiat! Şi mai am bănuiala că cineva a trecut pe locul doi în gândurile fiică-mii: băieţelul dintr-a doua, cu nume de împărat roman, cu care se întâlneşte Luna de o vreme încoace, seara, în parc şi tac împreună. Şi mai mic, şi mai tăcut, şi fără pasiuni celeste… nu-i prevăd un viitor sigur alături de fiică-mea!

Nu e important să câştigi…

S-a lăsat cu lacrimi în prima seară de tabără a fiică-mii. Nu pot şti cu mare siguranţă ce s-a întâmplat, pentru că nu am decât o singură versiune – a ei – asupra faptelor, cert e doar că ne-a tot sunat plângând, până spre miezul nopţii. Nici acasă nu se mai culca prea devreme de câteva săptămâni încoace, de când a început concursul dintre învăţătoarele şcolii, care îi agresează mai abitir pe copii; dar o spaimă nouă a făcut ca ora ei de somn să fie serios decalată aseară: spaima de vârcolaci. Se pare că aşa au găsit de cuviinţă să se distreze fetele din camera vecină Lunei – cu un joc cu morţi-vii care le-a terorizat, pe ea şi pe colega ei şi mai mititică. Degeaba i-am povestit fiică-mii (pentru a câta oară), la telefon, că nu există vârcolaci, morţi-vii, zombi sau alte invenţii horror ale unor căutători de adrenalină, că nu am reuşit să o fac să se oprească din hohotit. La un moment dat, a început să plângă, îngrijorată, şi colega ei de cameră, pe care o auzisem până atunci, pe fundal, cerându-le cu mare tupeu socoteală fetelor mari: „Uite! Aţi făcut-o să plângă pe Luna!” Nici nu ştiam dacă să plâng şi eu sau să bufnesc în râs imaginându-mi scena dramatică din pensiunea groazei. Voi vedea un pic mai târziu ce ar fi fost potrivit să fac, în funcţie de ora la care mă va suna din nou Luna plângând astă-seară. Sau poate că nu, Doamne-ajută!

Chiar dacă se va dovedi necesar să o recuperăm de la pensiune înainte de sfârşitul săptămânii, pe motiv că nu poate dormi nopţile, timpul petrecut până acum acolo nu este deloc unul pierdut. Din fotografiile şi filmuleţele pe care le-am văzut pe Facebook, reiese că distracţia diurnă a fost una sănătoasă şi din plin. Ieri, simplul fapt că au făcut un drum cu trenul a fost motiv de mare veselie pentru grupul de copii, mai ales în zonele cu tuneluri. Iar azi au avut în program, din cauza codului galben de ploi şi vijelii care a cuprins întreaga ţară, bălăceli prin băltoacele din curte (noroc cu cizmele de călărie!) şi parada modei, secţiunea mantale de ploaie. Plus ceva jocuri de cabană care s-au înscris în trend-ul educaţional început ieri, când fiică-mea a aflat pe pielea ei (sau, mai bine zis, pe timpanele ei) că orice naş îşi are naşul.

Azi, deci, a avut ocazia să aplice concret altă celebră zicală moralizatoare şi consolatoare pe care i-am tot repetat-o noi de-a lungul întregii sale vieţi de şapte ani şi jumătate: „Important nu este să câştigi, ci să participi”. Bine, bine, ştiu că nu e o zicală, ci un citat din Pierre de Coubertin, tăticul Jocurilor Olimpice moderne, dar a devenit atât de populară încât mă îndoiesc că i se va mai cunoaşte originea, peste o sută de ani, să zicem. Acum vreo două ore, când m-a sunat pentru raportul de seară, Luna mi-a povestit încântată cum azi, din cauza ploii, nu au putut să plece pe nicăieri şi s-au jucat toată ziua în generoasa curte a pensiunii:

– Şi eu am fost în echipă cu cutare, şi cu cutare, şi cu cutare…, îmi tot înşira ea nume de copii necunoscuţi, pe care parţial nu le înţelegeam deoarece se auzea, ca de obicei, pe fundal, o voce de răţuşcă neobosită, care o chema pe fiică-mea la ea. Vin acum, stai să vorbesc cu mama!

– Şi aţi câştigat şi voi vreun joc?, o întreb eu.

– Nu prea. Noi am ieşit ultimii.

– Of!, mă pregătesc eu să o consolez, dar nu apuc.

– Nu e grav. Putea fi şi mai rău!

O simt auto-consolată, dar zău dacă înţeleg ce anume putea fi şi mai rău decât să iasă pe ultimul loc:

– Adică?, îmi manifest eu nedumerirea.

– Adică puteam fi descalificaţi. Dar nu am fost. Gata, vin acum!, o aud eu strigând la colega ei de cameră, care a continuat să ţaca-ţaca pe tot timpul conversaţiei noastre. Te las, mama, că are asta mică nevoie de mine! Pa, pa!

„Asta mică”. Am trăit să o aud şi pe-asta din gura fiică-mii. „Asta mică” a taberei nu mai e ea. Ea e mare, responsabilă şi înţeleaptă. Auzi la ea: putea fi ceva şi mai rău decât să ieşi pe ultimul loc! În veci nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva! Cum tot în veci nu mi-ar fi venit inspiraţia să îmi botez echipa de concurs aşa:

scor

Presupun că e clar despre care echipă vorbesc.

Orice naş îşi are naşul

De multe ori i-am repetat fiică-mii, pentru a o învăţa etica elementară, că în viaţă există un echilibru perfect între bine şi rău. Adică bine dai, bine primeşti. Şi reversul. Luna a cunoscut azi reversul.

De dimineaţă, a plecat în tabără. Pentru mine, e acea unică săptămână de vacanţă în care am, în sfârşit, linişte în casă. Pentru ea, e a treia oară când merge, cu aceeaşi organizatoare, la aceeaşi pensiune cu cai unde îi place la nebunie. Doar gaşca de copii s-a schimbat: unii au crescut, au alte gusturi acum, alţii au crescut şi mai mult şi au plecat la liceu… Adolescentele care au fascinat-o pe Luna în seriile precedente nu mai sunt acolo, aşadar. Este, în schimb, o fetiţă ceva mai mică decât ea, pe care o cunoaştem de la clubul de dans, şi care are cam acelaşi temperament energic, deschis şi lipicios ca şi Luna. Două piticoate hotărâte şi caraghioase, care s-au cuplat încă din Gara de Nord şi s-au cazat la destinaţie în aceeaşi cameră:

– Cum e acolo?, am întrebat-o pe fiică-mea astă-seară, la telefon.

– Mbineee…

Voce mică. Nehotărâre, discreţie – ceva nu e-n regulă. De obicei, e plină de entuziasm şi nu se opreşte din povestit nici măcar să respire.

– Ce s-a întâmplat, pisicica? Ce nu-ţi convine?

– Păi… ştii… vorbeşte ÎN CONTINUU!!!

O auzeam cum îşi pusese căuş la gură, ca să îmi şoptească teribila veste. Şi pe colega ei de cameră o auzeam pe fundal, într-adevăr, cu voce veselă de răţuşcă, tocând, mărunt şi perpetuu, cuvinte.

Vi s-a întâmplat vreodată să performaţi un dans al victoriei, pe muţeşte şi fără martori, dar cu un zâmbet laaaaarg de satisfacţie pe buze, în jurul unui telefon mobil? Mie da, dar să rămână între noi, vă rog!

tren

Concurs cu premii pentru igienă de voiaj şi nu numai

Vă povesteam ieri că fiică-mea şi-a făcut deja, demult, bagajul pentru tabăra în care va merge la vară. Deocamdată doar în gând, pentru că am rezistat eroic tuturor cererilor ei de a o lăsa să şi-l facă şi fizic, cu mai mult de trei luni înainte de plecare. Şi tot în gând o bodogăn şi eu atunci când găseşte, în fiecare zi, câte ceva nou de adăugat în bagaj şi mă roagă pe mine să nu uit (ha, ha, ha!) să îşi ia la ea. Apropo de lucrurile indispensabile într-o astfel de deplasare, după părerea ei, săptămâna trecută mi-a spus:

– Mama, să nu uiţi să îmi dai săpun lichid-solid-uscat în tabără. Gel să fie, că am avut mare succes cu el data trecută! De fapt, să îmi dai două gele, că se bat copiii pe el!

Nu ştiu dacă aţi ghicit, dar „săpunul lichid-solid-uscat”, cum îi zicem noi, este soluţia antibacteriană pe care o am mereu la mine de când sunt mamă. Ştiţi, sticluţele acelea de plastic mititele, cu vaporizator sau nu, care se găsesc pe la mai toate casele de supermarket sau farmacie. Puţine lucruri s-au mai bucurat de onoarea de a-mi sta în geantă cu anii, la fel ca sticluţele acelea. Şi nu sunt deloc o maniacă a curăţeniei, aş zice chiar că dimpotrivă, sunt genul acela de părinte care suflă bucata căzută pe jos şi i-o dă înapoi copilului să mănânce (iar dacă v-aţi oripilat citind aşa ceva, atunci trebuie neapărat să participaţi la concursul de la sfârşitul articolului).

Când s-a născut Luna, aveam doi căţei în casă: un bichon bătrânel şi un Jack Russell terrier tânăr. Apoi am găzduit o vreme şi pisica bolnavă a mamei mele, care era prea bătrână pentru a mai avea grijă de ea. Acum am mai rămas doar cu Jack-ul, dar e un câine care năpârleşte enorm, cât pentru trei. Deci am avut un bebeluş care a mers târâş alături de animale, deşi cu o mică alergie la ele (descoperită de curând), şi care pare să aibă un sistem imunitar puternic. Afară, am lăsat-o pe Luna să se joace liber cu orice a tentat-o, în parc, pe jos, cu nisip, în noroi etc. etc. etc. E drept că am avut norocul unui copil prudent, care nu a încercat niciodată să guste ceva ce nu i-am spus noi că e de mâncare, dar cred că a contat şi libertatea pe care i-am acordat-o mereu. Când termină cu joaca, scot din geantă sticluţa-minune şi, cu un puf sau o picătură de gel, rezolv în mod miraculos problema mizeriei. La fel, înainte de a îi da în mână ceva de mâncare, întotdeauna o curăţ cu puţin „săpun” din acesta, ba chiar şi la restaurant preferă să se spele aşa, în loc să se ducă la toaletă, unde poate avea surprize neplăcute în ceea ce priveşte igiena locului.

Revenind la bagajul de tabără, la câteva ore doar după ce Luna m-a somat să îi fac provizii de gele ca să ia cu ea, am primit un mesaj cu întrebarea dacă eram interesată de o colaborare cu brandul Touch. În principiu, nu eram. Scriu liber pe blog despre orice vreau, fac reclamă gratis unui produs care îmi place şi pot să critic, tot la liber, ceva ce nu. Deci am refuzat de-a lungul timpului mai multe propuneri de a promova produse şi servicii pe care eu nu le consider bune. Doar că numele „Touch” nu-mi spunea nimic, aşa că am răspuns afirmativ mesajului şi am dat o căutare pe Google. Primul rezultat găsit: un serial american a cărui primă serie mi-a plăcut mult de tot, apoi s-a subţiat rău. Nu cred că vrea Hollywood-ul să-şi facă reclamă pe blogul meu, trecem la următorul rezultat: „iPod Touch este ultrasubțire și colorat, redă muzică și videoclipuri, este grozav pentru jocuri, rulează aplicații, efectuează apeluri video, face fotografii…” M-a pufnit râsul. Era clar că nu mă nimeriseră, pe mine, care îmi păzesc ca pe ochii din cap mobilul Nokia cu taste pe care îl posed şi care cred că telefoanele sunt făcute doar ca să comunici la distanţă, oral sau în scris, şi nicidecum să te transforme în DJ de ocazie sau gamer compulsiv. Apoi a venit mesajul cu propunerea: era, de fapt, de la produsele anti-bacteriene Touch. M-am uitat repede în geantă, să văd ce scrie pe sticluţa mea de săpun lichid-solid-uscat, pentru că habar nu aveam ce marcă este. Scria Touch. Deci, da, cu mare drag pot face reclamă unui produs pe care îl folosim aproape zilnic, de peste şapte ani, cu care ne protejăm de bacterii şi care ne asigură şi o porţie mică de posteritate, fiică-mii şi mie. Pentru că nu numai ea a avut succes cu gelul în tabără, ieri am aflat că şi eu am rămas în memoria cuiva datorită acestuia.

Ieri, deci, la plecarea de la şcoală plus locul de joacă de după, i-am luat Lunei o plăcintă cu vişine (ştiu, ştiu, sunt o mamă inconştientă, îi dau dulciuri înainte de masă etc., dar s-a deschis un magazin nou în cartier şi era musai să îl încercăm, credeţi-mă!). L-am invitat şi pe Andrei, prietenul fiică-mii, să guste, dar ne-a refuzat. Luna a insistat:

– N-are nimic dacă eşti murdar pe mâini, pentru că ne dă mama cu săpun lichid-solid-uscat şi ne curăţă.

– Nu, nu… Chiar nu vreau plăcintă…

Am scos spray-ul din geantă s-o spăl pe fiică-mea şi l-am văzut deodată bucurându-se:

– Aaa, dar îmi aduc aminte de ăsta! Mi-ai dat tu pe rană, când m-am lovit. Şi mi-a făcut bine, până a doua zi era vindecată!

Deci mai aveam un fan al micii sticluţe de Touch. Asta cu rana a fost demult de tot, atât de demult încât, bineînţeles, eu nu îmi mai aduceam aminte deloc de incident.

– Normal că ţi-a trecut, că e şi cu defisectant!, s-a băgat şi Luna în discuţie, rotundă nevoie mare.

– Cu ce e?, m-a pufnit pe mine râsul.

– .. definsecant?, a ezitat ea.

– Şi nu te-a usturat, Andrei?, am continuat eu, doar, doar o conving şi pe Luna să mă lase să îi dau cu spray dezinfectant la viitoarele julituri, pentru că de obicei ţipă ca din gură de şarpe să nu o ating cu nimic pe răni.

– Ba da, m-a usturat puţin… Dar doar la sânge, ne-a asigurat viteazul băieţel.

E bine dacă l-a usturat doar puţin, şi doar la sânge!

Şi e şi mai bine să aveţi şi voi la îndemână o sticluţă dintr-astea. Aşa că vă propun să câştigaţi acum un pachet cu produse Touch. Este, de fapt, un fel de kit de vacanţă, că tot se apropie cea de Paşti: un spray, un gel şi un pachet de şerveţele, toate cu aceleaşi utile proprietăţi antibacteriene. Şi este, de fapt, două premii 🙂 Deci doi cititori care îmi povestesc la comentarii, aici sau pe Facebook, ce produse Touch au folosit până acum sau ce ar prefera să folosească, din gama lor mai extinsă, care poate fi văzută pe site, vor primi aceste kit-uri de vacanţă, după o tragere la sorţi.

Vă aştept cu comentarii până la sfârşitul săptămânii. Sunt curioasă dacă preferaţi gelele, ca Luna, sau spray-urile, ca mine. În plus, nu-i aşa că vreţi să aveţi şi voi, în albumele de amintiri, poze ca cele de mai jos? Cum credeţi că aş fi putut să le fac dacă nu aveam la mine săpunul lichid-solid-uscat, atunci când copilul a avut poftă de pizza în maşină sau de gogoşi cu ciocolată în hipermarket?

Touch