Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura!

Numărăm zilele rămase până când va pleca copilul în tabără. Mai sunt patru. Şi nu a mai plecat nicăieri singur de 544. Mda.

Am auzit că există copii care tac atunci când stau acasă. Care nu zic tot timpul „Mama…”, „Mama?”, „Mama!”, „Mama-mama-mama!!!”, „Maaaaamaaaaa……..”. Am auzit că există after-school-uri şi bunici şi bone şi fraţi, care preiau din când în când sarcina de pe umerii părinţilor. Doar am auzit, pentru că noi nu avem norocul de a beneficia de aşa ceva. Singurele momente în care avem linişte în casă sunt atunci când copilul e la şcoală (prea scurt) sau când doarme, exclusiv noaptea (dar atunci dormim şi noi, uneori chiar dinaintea lui). Şi aşa se explică faptul că, acum, numărăm zilele rămase până va pleca copilul în tabără.

Problema cea mai paradoxală este, însă, că atunci când copilul pleacă pentru mai multă vreme de acasă, pur şi simplu nu mai ştim ce să facem cu vieţile noastre, iar liniştea mult-dorită se transformă în pustiu. Sau cel puţin aşa am păţit anul trecut, la ultima ei tabără, cea de la Predeal (despre care am povestit puţin aici şi aici). Când lucrurile s-au desfăşurat în felul următor:

Ziua 1

Ne-am întors de la gară:

– În sfârşit, singuri! Ce bine e că a plecat copilul în tabără!, am spus eu aşezându-mă la calculator, ca de obicei.

– Daaaa, e super!, aprobat taică-său, luându-şi tableta şi lungindu-se pe canapea, tot ca de obicei.

Ziua 2

– Ce zici, dacă tot am rămas singurei, mă duc să pregătesc o băiţă? Ştii tu, jacuzzi, luminiţe, alea, alea…

– Daaaa, cum să nu?

Şi s-a dus.

– Ăăă, poţi să iei, în drum, şi punga aia cu rufe murdare? Zic să băgăm şi o maşină de spălat, dacă tot stăm în baie.

Ziua 3

– Faci tu focul în şemineu azi? Să fie frumos în sufragerie?

– Ştii… Hai să nu-l mai facem. Că ai văzut şi tu câtă cenuşă lasă…

Ziua 4

Am plecat şi noi la Predeal. Oricum, drumul de întoarcere era în sarcina noastră, aşa că ce mai contează că ne-am dus un pic mai devreme, aşa, cu vreo două zile?

Deci cam aşa a fost cu marea noastră săptămână de libertate de anul trecut. Hai să vedem dacă o să ne descurcăm mai bine anul acesta. Dar, pentru orice eventualitate, ştie cineva o cazare bună în Zărneşti?…

Reclame

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

S-a terminat tabăra, au început poveştile

De când m-am trezit, astăzi de dimineaţă, şi l-am văzut pe Google cu logo de sărbătoare, bucuria nu mai conteneşte să mă asalteze pe diversele medii de informare: cică sonda Juno a ajuns, după o călătorie de cinci ani, pe orbita lui Jupiter. Iar eu nu mai contenesc să mă mir de ce se bucură atâta lume de parcă ar fi mare scofală, când fiică-mea a zărit planeta aia cu ochiul liber, săptămâna trecută! Da, da, le-a văzut şi pe Jupiter, şi pe Marte! I le-a arătat băieţelul acela din tabără, pasionatul de astronomie, cu degetul pe cer. Iar Luna îl crede pe el, bineînţeles, nu pe mine, cea care am încercat să o conving că aşa ceva este imposibil. Cică e adevărat, pentru că le-a recunoscut după formă. Nu am insistat. A fost şi aşa suficient de tristă fiică-mea la întoarcerea din tabără. Se ataşase de mulţi dintre copiii de acolo, îi plăcuseră caii, jocurile, focul de tabără şi şedinţele. Când a pus-o taică-său să claseze lucrurile care i-au plăcut cel mai tare, şedinţele au ieşit chiar pe primul loc, înaintea astronomului amator şi a piscinei gonflabile. Nu a ştiut să ne şi explice de ce, dar presupun că se datorează ordinei de zi a acestora: chestionare de cunoaştere reciprocă a copiilor şi incantaţii pentru oprirea ploii – ambele au funcţionat. A ştiut, în schimb, spre marea mea surpriză, să ne explice clar de ce îi plăcea acel băieţel şi nu altul:

– Pentru că e deştept şi cu simţul umorului.

Înseamnă că asculta, totuşi, atunci când îi ţineam eu predici despre importanţa anumitor calităţi la bărbatul ideal, iar ea îşi băga demonstrativ degetele în urechi. Şi cred că a mai ascultat şi altfel de predici, acasă sau cine ştie pe unde, pentru că ne-a mai dăruit o mostră de înţelepciune neaşteptată cu prilejul acelei conversaţii:

– Vorbeam cu Cori (n.a. organizatoarea taberei, trecută binişor de patruzeci de ani) şi i-am zis: „E bine să ai prieteni, dar nu să faci sex.”

Eram la masă. Luna a continuat să înfulece importantă, taică-său s-a înecat (un pic) cu mâncarea, eu am râs. Cori cică râsese şi ea când o auzise. Va trebui să am cât de curând ACEA discuţie pe care o tot ocolesc, amân şi ating în trecere. Văd că are deja păreri pe subiect, copilul, şi ar fi păcat să aibă unele greşite din start.

În rest, doar cancanuri ne-au fost povestite la întoarcerea acasă, începând din Gara de Nord. În primul rând, a ţinut să se răzbune pe preferatul ei, boss Ghiţă (îngrijitorul cailor), pe care de-abia aşteptase să îl revadă la pensiune, dar care nu a mai răsfăţat-o ca altădată. O fi avut şi omu’ problemele lui, nu am de unde să ştiu. Cert e că Luna l-a făcut praf imediat cum am plecat de pe peron, dându-l jos de pe soclul unde tot ea îl înălţase anul trecut:

– Mama, vino să îţi spun ceva la ureche, m-a rugat ea.

Apoi, după ce m-am aplecat la nivelul gurii ei:

– Să ştii că Ghiţă vorbeşte cu „fă”.

– Nu pot să cred!, am mimat eu stupoarea.

– Ba da. Zi-i tu şi lui tata, că ai intonaţie.

I-am zis. Tot la ureche. Sunt lucruri care nu se pot spune, pur şi simplu, în gura mare. Dar altele da:

– Mama, îl mai ştii pe domnul ăla mic, care era un film la Pro TV sau la TVR cu el, că avea casa aia mare, şi maşini, şi era foarte bogat şi cânta manele? E, melodia aia din film o asculta!

– Cine?

– Băiatul ăla din tabără care îi ziceam noi Manelistu’. L-am auzit eu cum asculta! La zece noaptea!!! Ţi-am zis aseară!

Aşa este, îmi zisese aseară că l-au prins pe băiatul cu chitara cum ascultă, pe ascuns, manele cântate de Adi Minune – pe care Luna îl ştie dintr-un crâmpei de documentar BBC despre incredibilele averi ale maneliştilor români. Şi îmi mai zisese, tot aseară, cum a văzut în tabără o scenă exact la fel ca în „reclama aia frumoasă, prin munţi, la Volkswagen Tanc” – pe care Luna crede că o cheamă aşa pentru că eu obişnuiesc să îi înjur pe şoferii de maşini 4×4 nejustificat de uriaşe din Bucureşti. Şi îmi mai zisese şi că a întâlnit-o pe Elodia; cică e cal şi locuieşte la pensiunea în care s-a organizat tabăra.  Şi îmi mai zisese şi să îmi scot imediat din urechi cerceii pe care mi i-a adus ea cadou din excursia la shopping prin Sibiu:

– Pune-i la loc în pungă, să nu-i pierzi!

– Nu am unde să-i pierd, Luna, suntem în maşină, totuşi, m-am fofilat eu.

A suferit tot drumul spre casă, panicată la gândul că i-aş putea rătăci investiţia (v-am povestit vreodată cât este de zgârcită?). Iar la sosirea acasă, după vreo oră de drum, a părut nespus de fericită să constate că ploua cu găleata:

– Acum chiar că trebuie să îţi scoţi cerceii, că se strică dacă îi uzi!

Pustie îmi va fi viaţa atunci când copilul ăsta nu îmi va mai zice nimic!

Tabăra continuă, educaţia la fel

Ştiu că unii dintre voi aşteptau relatări la cald despre a treia zi de tabără a fiică-mii, dar nu am avut materie primă. Doar în a patra dimineaţă m-a mai sunat plângând, să îmi spună că cineva a băgat-o cu capul la fund în piscină (o gonflabilă ceva mai mare decât un cazan de ţuică profesionist) şi că o doare gâtul de atunci. Pentru o vreme, m-am îngrijorat, gândindu-mă la fracturi cervicale şi alte grozăvii pe care numai o mamă anxioasă şi le poate închipui. Câteva hohote de plâns mai târziu, însă, am înţeles că era vorba despre o durere ÎN gât, şi nu DE gât:

– Probabil de la apa pe care am înghiţit-o, a explicat copilul.

Iar când a povestit şi că nu ştie cine anume a ţinut-o la fund, dacă era, citez, „fată, băiat, om sau câine”, m-am lămurit definitiv că nu e grav.

Şi vârcolacii par a se fi întors în mormintele lor, deci copilul nu mai are motive de sunat prea des, iar atunci când o face îmi povesteşte cu entuziasm despre noii ei prieteni, care sunt toţi mai mari decât ea (cu excepţia lu’ „asta mică” – colega ei de cameră). Presupun că este vorba despre echipa Cailor Marţieni, împreună cu care a ieşit pe ultimul loc la jocurile de tabără, e drept, dar şi-a descoperit o nouă şi neaşteptată pasiune: şedinţele. Au şi câte trei-patru pe zi, spre ciudata încântare a Lunei. Vremea nefiind prielnică drumeţiilor sau călăriei, organizatorii taberei au trebuit să le găsească alte ocupaţii copiilor şi aşa se face că echipele de jocuri au fost nevoite să petreacă mult timp împreună, pritocind strategii de atac şi cimentând relaţii de prietenie. Luna pare să fi cimentat mai ales prietenia cu un băiat de 12 ani, despre care mi-a povestit aseară, cu oareşce evlavie, că are o pasiune:

– Ghici care!, m-a invitat ea.

– Nu ştiu…

– Stelele!

M-am mirat că nu m-a pus să ghicesc de trei ori, ca de obicei. Apoi mi-am dat seama că era, de fapt, nerăbdătoare să îmi povestească despre ultima şedinţă avută cu prietenii ei, în care au privit spre cer, iar băiatul cu pricina le-a vorbit despre galaxii şi, citez din nou, „supra-extreme” (ce-or fi şi alea, dacă or fi ceva…). Am bănuiala că, la întoarcere, va deschide în sfârşit acea carte de astronomie pentru copii primită la Bookfest, care nu a tentat-o până acum, deşi e atractiv ilustrată şi îi şi cunoaşte pe traducători – o mamă şi fiul ei de clasa a treia, absolut de invidiat! Şi mai am bănuiala că cineva a trecut pe locul doi în gândurile fiică-mii: băieţelul dintr-a doua, cu nume de împărat roman, cu care se întâlneşte Luna de o vreme încoace, seara, în parc şi tac împreună. Şi mai mic, şi mai tăcut, şi fără pasiuni celeste… nu-i prevăd un viitor sigur alături de fiică-mea!

Nu e important să câştigi…

S-a lăsat cu lacrimi în prima seară de tabără a fiică-mii. Nu pot şti cu mare siguranţă ce s-a întâmplat, pentru că nu am decât o singură versiune – a ei – asupra faptelor, cert e doar că ne-a tot sunat plângând, până spre miezul nopţii. Nici acasă nu se mai culca prea devreme de câteva săptămâni încoace, de când a început concursul dintre învăţătoarele şcolii, care îi agresează mai abitir pe copii; dar o spaimă nouă a făcut ca ora ei de somn să fie serios decalată aseară: spaima de vârcolaci. Se pare că aşa au găsit de cuviinţă să se distreze fetele din camera vecină Lunei – cu un joc cu morţi-vii care le-a terorizat, pe ea şi pe colega ei şi mai mititică. Degeaba i-am povestit fiică-mii (pentru a câta oară), la telefon, că nu există vârcolaci, morţi-vii, zombi sau alte invenţii horror ale unor căutători de adrenalină, că nu am reuşit să o fac să se oprească din hohotit. La un moment dat, a început să plângă, îngrijorată, şi colega ei de cameră, pe care o auzisem până atunci, pe fundal, cerându-le cu mare tupeu socoteală fetelor mari: „Uite! Aţi făcut-o să plângă pe Luna!” Nici nu ştiam dacă să plâng şi eu sau să bufnesc în râs imaginându-mi scena dramatică din pensiunea groazei. Voi vedea un pic mai târziu ce ar fi fost potrivit să fac, în funcţie de ora la care mă va suna din nou Luna plângând astă-seară. Sau poate că nu, Doamne-ajută!

Chiar dacă se va dovedi necesar să o recuperăm de la pensiune înainte de sfârşitul săptămânii, pe motiv că nu poate dormi nopţile, timpul petrecut până acum acolo nu este deloc unul pierdut. Din fotografiile şi filmuleţele pe care le-am văzut pe Facebook, reiese că distracţia diurnă a fost una sănătoasă şi din plin. Ieri, simplul fapt că au făcut un drum cu trenul a fost motiv de mare veselie pentru grupul de copii, mai ales în zonele cu tuneluri. Iar azi au avut în program, din cauza codului galben de ploi şi vijelii care a cuprins întreaga ţară, bălăceli prin băltoacele din curte (noroc cu cizmele de călărie!) şi parada modei, secţiunea mantale de ploaie. Plus ceva jocuri de cabană care s-au înscris în trend-ul educaţional început ieri, când fiică-mea a aflat pe pielea ei (sau, mai bine zis, pe timpanele ei) că orice naş îşi are naşul.

Azi, deci, a avut ocazia să aplice concret altă celebră zicală moralizatoare şi consolatoare pe care i-am tot repetat-o noi de-a lungul întregii sale vieţi de şapte ani şi jumătate: „Important nu este să câştigi, ci să participi”. Bine, bine, ştiu că nu e o zicală, ci un citat din Pierre de Coubertin, tăticul Jocurilor Olimpice moderne, dar a devenit atât de populară încât mă îndoiesc că i se va mai cunoaşte originea, peste o sută de ani, să zicem. Acum vreo două ore, când m-a sunat pentru raportul de seară, Luna mi-a povestit încântată cum azi, din cauza ploii, nu au putut să plece pe nicăieri şi s-au jucat toată ziua în generoasa curte a pensiunii:

– Şi eu am fost în echipă cu cutare, şi cu cutare, şi cu cutare…, îmi tot înşira ea nume de copii necunoscuţi, pe care parţial nu le înţelegeam deoarece se auzea, ca de obicei, pe fundal, o voce de răţuşcă neobosită, care o chema pe fiică-mea la ea. Vin acum, stai să vorbesc cu mama!

– Şi aţi câştigat şi voi vreun joc?, o întreb eu.

– Nu prea. Noi am ieşit ultimii.

– Of!, mă pregătesc eu să o consolez, dar nu apuc.

– Nu e grav. Putea fi şi mai rău!

O simt auto-consolată, dar zău dacă înţeleg ce anume putea fi şi mai rău decât să iasă pe ultimul loc:

– Adică?, îmi manifest eu nedumerirea.

– Adică puteam fi descalificaţi. Dar nu am fost. Gata, vin acum!, o aud eu strigând la colega ei de cameră, care a continuat să ţaca-ţaca pe tot timpul conversaţiei noastre. Te las, mama, că are asta mică nevoie de mine! Pa, pa!

„Asta mică”. Am trăit să o aud şi pe-asta din gura fiică-mii. „Asta mică” a taberei nu mai e ea. Ea e mare, responsabilă şi înţeleaptă. Auzi la ea: putea fi ceva şi mai rău decât să ieşi pe ultimul loc! În veci nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva! Cum tot în veci nu mi-ar fi venit inspiraţia să îmi botez echipa de concurs aşa:

scor

Presupun că e clar despre care echipă vorbesc.