And MY Oscar goes to…

Ce s-a întâmplat azi-noapte la gala Oscar a fost, după umila mea părere, de un râsu-plânsu’ absolut. Galele astea erau de mult un spectacol artificial, la care premiile nu mai recompenseaza performanţa, ci genul, culoarea, mesajul politic sau orice altceva fără legătură cu cinematografia. Însă cea de azi-noapte a dezamăgit, pe deasupra, nu numai prin lipsa aşteptatului mesaj de susţinere adresat Ucrainei, ci şi prin acel incident mai degrabă stradal, decât de înalt nivel artistic, dintre Chris Rock şi Will Smith. Primul a făcut o glumă teribil de proastă despre nevasta celui de-al doilea, care a replicat cu o palmă în direct.

Pe de o parte, sunt de acord că trebuie sancţionat un bou care râde de o femeie nevoită să se radă în cap pentru că e bolnavă şi îşi pierde părul. Pe de altă parte, nu cred că violenţa este sancţiunea corectă. Pentru nimic pe lumea asta nu ar trebui să fie violenţa un răspuns. Deci ce am văzut eu azi-noapte a fost un circ cu doi golani aflaţi pe o scenă importantă a lumii, în timp ce pe o altă scenă a lumii actori poate mai puţin sclipitori şi cu siguranţă mai puţin celebri luptă pentru protejarea vieţii multor oameni (posibil şi pentru a noastră).

De-a râsu’-plânsu’, după cum ziceam.

Ei bine, tot de râsu’-plânsu’ e şi povestea asta pe care v-o spun eu acum. Ca de altfel, toată viaţa mea din ultima vreme, cu necazuri şi bucurii care alternează ameţitor, cu lacrimi urmate de hohote de râs, cu pierderi de fiinţe dragi, şi boli prin jur, şi filme de comedie văzute seara la televizor. Nu ştiu unde şi cum (şi dacă!) se va stabiliza lumea asta a noastră, dar eu deocamdată aşa simt nevoia să fac – să oscilez între două extreme. Oi vedea cândva dacă mă voi putea reaşeza pe o cale mai echilibrată, de mijloc.

În vară, după ce s-a vaccinat anti-Covid, fiică-mea a fost plecată de patru ori în tabere. Ştiu că pare exagerat, dar a fost cumva ca o răbufnire după mai mult de un an de izolare, şcoală online, spaime şi frustrări datorate pandemiei. Chiar cred că avea nevoie de asta. Una dintre aceste tabere a fost de creaţie cinematografică, organizată de Academia Buftea. Nu o să vă recomand în veci şcoala asta, aşa hal de organizare cum a fost în tabara lor nu am văzut niciodată (şi am văzut multe la viaţa mea). Nimic nu a fost bine pregătit, nimic nu s-a întâmplat la timp sau cum trebuie, totul a fost cu bătaie de cap. S-au rătăcit plăţi făcute, s-a schimbat data taberei şi nu ne-a anunţat nimeni, s-au luat măsuri de siguranţă superficiale spre deloc, la plecare. Chiar m-am mirat, cumva, că au ajuns cu toţii cu bine înapoi, la cât haos a fost cu organizarea. Iar filmuleţul promis pentru sfârşitul taberei – rodul muncii copiilor de acolo şi, practic, scopul în sine al întregului demers – a apărut de-abia după cinci luni de la întoarcerea acasă a copiilor.

Însă Luna s-a simţit bine acolo şi i-a plăcut la nebunie de actriţa cu care a lucrat echipa ei, aşa că i-am acceptat dorinţa de a nu le face vreo reclamaţie sau ceva. Iar în ianuarie curent, când în sfârşit am văzut şi noi rezultatul muncii lor, am şters totul cu buretele şi gata. A fost o experienţă şi asta, bună, rea, cum a fost. Iar eu sunt tare mândră de copilul meu că a făcut treabă bună şi serioasă acolo.

Ei bine, filmuleţul acesta este fix de râsu’-plânsu’, după cum povesteam mai sus. Subiectul lui este unul extrem de delicat, care în niciun caz nu trebuie minimalizat sau luat în râs: sinuciderea la copii. E clar că pandemia a agravat enorm anxietăţile celor mici şi le-a zgârmat depresiile, acolo unde exista terenul propice. Şi sinuciderile acestea la vârste din ce în ce mai mici au devenit un fenomen deloc de neglijat. Ca părinţi şi ca educatori, trebuie să mergem ca pe cărbuni încinşi când vine vorba de sensibilităţile copiilor din zilele noastre. Şi să fim mult mai atenţi ca înainte la eventualele tulburări şi derapaje.

Deci departe de mine gândul de a râde de ideea acestui film, mai ales că ea aparţine copiilor. Ca şi scenariul, dialogurile, scenografia, costumele, machiajele etc. – toate au fost realizate de echipa asta de copii de cca. 12 ani. Doar regia şi montajul au fost ale unui adult (cred). Şi castingul. Fiică-mea spune că ea nu şi-a dorit rolul principal. Că s-au dus cu toţii la casting în prima zi de tabără şi că ea ar fi optat pentru echipa tehnică. I-ar fi plăcut mai mult să stea în spatele camerei, probabil la costume şi machiaje (o mai veche pasiune de-a ei). Dar i-au dat imediat rolul acela şi n-a putut să îl refuze, evident. Pe lângă faptul că nu joacă deloc rău pentru o amatoare (părerea mea), cred că a contat şi acea culoare contrastantă a părului ei, care clar simbolizează un personaj complex, împărţit între două extreme.

Însă zău dacă am putut să nu pufnesc în râs când am văzut-o pe Luna spre sfârşit, dându-şi cu o piatră în cap. Şi atunci am înţeles ceva ce mă întrebam de mult: cum se simt actorii când joacă roluri tragice, oare suferă şi ei? Aş înclina să cred că nu fac asta. Cred că se concentrează strict asupra felului în care trebuie să îşi joace rolurile, cât mai bine, şi atât. Iar când s-or privi pe ei înşişi murind pe ecrane, mă gândesc că or zâmbi şi ei puţin, de fapt…

Scena asta memorabilă, a sinuciderii cu pietroiul, începe la minutul 9:10, în caz că doriţi să o vedeţi. Nu e deloc rău realizată, chiar pare să se întâmple ceva violent cu personajul. Şi e o scenă muncită, să ştiţi, Luna îşi merită din plin Oscarul ăsta din suflet pe care i l-am dat eu. Când am întrebat-o cum a reuşit să o joace aşa bine, ne-a povestit că au tras mai multe duble la ea.

— Şi m-am şi… ăăă… lovit puţin… mai mult… la una dintre ele, a adăugat ea jenată. Mi-am dat ca proasta cu piatra aia chiar în cap.

De-a râsu’-plânsu’, v-am spus eu 😉

Publicitate

Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura!

Numărăm zilele rămase până când va pleca copilul în tabără. Mai sunt patru. Şi nu a mai plecat nicăieri singur de 544. Mda.

Am auzit că există copii care tac atunci când stau acasă. Care nu zic tot timpul „Mama…”, „Mama?”, „Mama!”, „Mama-mama-mama!!!”, „Maaaaamaaaaa……..”. Am auzit că există after-school-uri şi bunici şi bone şi fraţi, care preiau din când în când sarcina de pe umerii părinţilor. Doar am auzit, pentru că noi nu avem norocul de a beneficia de aşa ceva. Singurele momente în care avem linişte în casă sunt atunci când copilul e la şcoală (prea scurt) sau când doarme, exclusiv noaptea (dar atunci dormim şi noi, uneori chiar dinaintea lui). Şi aşa se explică faptul că, acum, numărăm zilele rămase până va pleca copilul în tabără.

Problema cea mai paradoxală este, însă, că atunci când copilul pleacă pentru mai multă vreme de acasă, pur şi simplu nu mai ştim ce să facem cu vieţile noastre, iar liniştea mult-dorită se transformă în pustiu. Sau cel puţin aşa am păţit anul trecut, la ultima ei tabără, cea de la Predeal (despre care am povestit puţin aici şi aici). Când lucrurile s-au desfăşurat în felul următor:

Ziua 1

Ne-am întors de la gară:

– În sfârşit, singuri! Ce bine e că a plecat copilul în tabără!, am spus eu aşezându-mă la calculator, ca de obicei.

– Daaaa, e super!, aprobat taică-său, luându-şi tableta şi lungindu-se pe canapea, tot ca de obicei.

Ziua 2

– Ce zici, dacă tot am rămas singurei, mă duc să pregătesc o băiţă? Ştii tu, jacuzzi, luminiţe, alea, alea…

– Daaaa, cum să nu?

Şi s-a dus.

– Ăăă, poţi să iei, în drum, şi punga aia cu rufe murdare? Zic să băgăm şi o maşină de spălat, dacă tot stăm în baie.

Ziua 3

– Faci tu focul în şemineu azi? Să fie frumos în sufragerie?

– Ştii… Hai să nu-l mai facem. Că ai văzut şi tu câtă cenuşă lasă…

Ziua 4

Am plecat şi noi la Predeal. Oricum, drumul de întoarcere era în sarcina noastră, aşa că ce mai contează că ne-am dus un pic mai devreme, aşa, cu vreo două zile?

Deci cam aşa a fost cu marea noastră săptămână de libertate de anul trecut. Hai să vedem dacă o să ne descurcăm mai bine anul acesta. Dar, pentru orice eventualitate, ştie cineva o cazare bună în Zărneşti?…

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.