Lista pentru Gaudeamus 2017

Una dintre cărţile mele preferate, deşi de groază, a fost „Misery” a lui Stephen King. Este vorba acolo de o cucoană aparent banală, care este într-atât de pasionată de o serie de romane încât, atunci când află că autorul acesteia a hotărât să îi pună capăt şi să ucidă personajul principal, îl ia ostatic şi îl torturează pe bietul scriitor până când va rescrie ultima carte, readucându-i la viaţă idolul de hârtie.

Mi-am adus aminte de povestea asta atunci când fiică-mea mi-a dictat lista de dorinţe pentru târgul de carte Gaudeamus, care începe mâine:

  1. Tracy Beaker vol. 2
  2. Penny Pepper vol. 2
  3. Clementina vol. 3
  4. Judy Moody vol. 2-6
  5. Charlie şi marele ascensor de sticlă

Deci nu numai că a început să citească serios, de o vreme încoace, dar a şi dezvoltat pasiuni pentru câteva dintre personajele întâlnite în cărţile citite şi îşi doreşte neapărat toate continuările scrise cu respectivele personaje. Acestea sunt, după cum se observă, preponderent fetiţe cam de vârsta ei, uşor încăpăţânate şi băieţoase, dar cu suflet sensibil, aşa cum este şi ea. Iar ultimul titlu de pe listă a ajuns acolo pentru că Luna citeşte acum „Charlie şi fabrica de ciocolată” de Roald Dahl, care pare a avea toate şansele să ajungă cartea ei preferată, dacă ar fi să judec după viteza cu care îi devoră paginile.

Sper să găsesc toate cărţile de pe lista copilului în zilele următoare, când o să-mi fac curaj să ajung la Romexpo. I-am promis că i le cumpăr pe toate, deşi tare prost pică târgul ăsta fix înainte de decembrie, care este cea mai păguboasă lună din an pentru finanţele noastre, cu ziua Lunei poziţionată între Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Dar mă bucur că îşi doreşte, în sfârşit, cărţi, după ce multă vreme crezusem că nu va ajunge niciodată să citească.

Şi bărbatu-meu îşi doreşte cărţi. Sau mai bine zis, o singură carte, tot o continuare de serie, mult-aşteptata „Furia dimineţii” de Pierce Brown, care încheie o trilogie SF extraordinară, se pare, începută cu „Furia roşie” şi „Furia aurie”.

Numai eu nu îmi doresc nimic. De mai mult de un an încoace, de când am început să colaborez la redactări şi traduceri de carte, aproape că nu am mai citit nimic în afară de cărţile la care lucrez. Nu toate sunt pe gustul meu, la urma urmei este ca la orice alt serviciu, unele sarcini îţi plac, altele nu, dar au fost în ultima vreme şi câteva volume pe care v-aş recomanda să le puneţi voi pe listele de Gaudeamus, toate de la Trei şi Pandora M:

Ultimul meu coup-de-foudre, romanul de aventuri pentru adolescenţi „Porţile”, de John Connolly, la care am râs singură în timp ce lucram, deşi practic nu făceam parte din publicul-ţintă. Dar este o carte foarte bună, cu un umor negru bogat, care poate satisface şi un adult prin numeroasele trimiteri culturale mai mult sau mai puţin explicite. Şi apropo de trimiteri culturale, să nu uităm precedentul meu coup-de-foudre, „Accident la teleportare” de Ned Beauman, un deliciu elitist care a apărut acum câteva luni şi care nu trebuie nici el ratat.

Tot un deliciu este şi cărticica pentru copii „Așa-zisa răpire a prințului Oleo Margarină”, rezultatul unei colaborări aparent imposibile între Mark Twain, cel care i-a mâzgălit începutul pe o bucăţică de hârtie, și Philip Stead, cel care a hotărât să îi continue povestea, la peste o sută de ani distanţă. Este genul de carte pe care o pot citi împreună adulţii şi copiii, fiecare luându-şi doza de satisfacţie din palierul adecvat vârstei sale.

Iar dacă vă plac romanele-thriller, cu suspans şi atmosferă, în care să vă simţiţi apăsaţi aproape fizic de necazurile şi pericolele care le pândesc pe personajele principale, aveţi de ales între „Jocul supravieţuirii” de Gin Philips (orice mamă de copil mic se va regăsi, cu ceva fiori, în cartea asta), „Te văd” de Clare Mackintosh sau „Arşiţa” de Jane Harper. Cărţi numai bune de pus într-un bagaj pentru minivacanţa de 1 Decembrie sau maxivacanţa de Crăciun care urmează curând, tare curând…

Reclame

Pentru cine nu a fost la Gaudeamus (că n-oi fi fost singura care – şoc şi groază! – a lipsit de la târgul de carte)

Bineînţeles că nu am reuşit să pun rapid la poştă scrisoarea pentru Moş Crăciun, după cum intenţionasem, acum vreo două săptămâni. Mi-a crescut copilul suficient de mare încât să ştie pe ce lume trăieşte:

– Pe bune, mama?! Vrei să punem mâine scrisoarea la poştă?! Mai sunt… e mai mult de o lună până la Crăciun!, a calculat ea rapid, pe 7 noiembrie, atunci când i-am propus să desprindem lista de pe frigider. Nu!

Prin urmare, după câteva zile, lista s-a lungit. Spălam vasele când s-a întâmplat necazul. O auzeam în spatele meu, scrijelind la hârtia lipită de frigider, dar mă făceam că nu mă interesează. Atunci când a terminat, m-a întrebat ea:

– Vrei să ştii ce am mai pus pe lista lui Moşu’?

Şi, fără să aştepte eventuala mea încuviinţare, a început să turuie:

– Şaişpe cărţi cu fete de nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece, şaisprezece ani şi cu câini.

Apoi, cu o voce mică de tot, aproape pierdută printre hohotele mele (care au început pe la „doisprezece” ani), a adăugat:

– Bicicletă. Şi te rog să nu mai râzi. Ce, nu există fete de nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece şi şaisprezece ani?! Că ştiu eu că de-acolo te-a bufnit râsul!

lista-craciun-adaugita

Avea dreptate. Ce nu ştia era că iubesc mai mult decât orice pe lume aceste discuţii cu ea care mă fac să râd. Şi că îmi vor lipsi enorm atunci când se va maturiza şi nu va mai scoate perle inocente – cât mai târziu, sper eu, în mod egoist.

Dar să ne întoarcem la listă. Trebuie remarcat progresul faţă de anii trecuţi: a apărut dorinţa de cărţi. Nu de carte, totuşi, că nu prea ştiu eu copil atât de mic cu astfel de dorinţă. Dar de cărţi, da. A contat şi faptul că are o colegă care citeşte foarte mult, şi faptul că au la şcoală un program prin care copiii îşi împrumută cărţi reciproc şi regulat, şi faptul că, totuşi, a crescut suficient încât să fie atrasă şi de acest tip de activitate. Nu e o cititoare avidă nici acum, dar măcar câteva pagini pe zi tot citeşte, iar eu sunt tare bucuroasă să o văd cu o carte în mână, indiferent care este aceasta – iar de aici începe o nouă discuţie: e mai bine să îi permit doar anumite lecturi, pe care le consider eu de calitate şi potrivite vârstei, sau să o las să citească tot ce o atrage, doar pentru a o vedea, în sfârşit, citind? Până acum, se pare că am acceptat a doua variantă. Iar criteriile ei de selecţie sunt… tactile: o atrag cărţile plăcute la pipăit.

Gheaţa a fost spartă de o cărticică despre un căţel, numită Sid, pe care Luna a adorat-o şi, drept urmare, a citit-o singură-singurică până la sfârşit. Apoi mi-a cerut şi restul cărţilor din seria scoasă de Libertatea acum câteva luni. Din păcate, nu le-am mai găsit. Dar i-am oferit ocazia să îşi cumpere ceva asemănător ca stil.

Am profitat de o perioadă de reduceri la Cora (preţurile la cărţi au fost mai mici cu 30% la începutul lunii) şi am mers de două ori cu ea la cumpărături acolo. A luat vreo cinci titluri, aproape toate de la editura Arthur, care pare a scoate la foc continuu cărţi deosebit de atractive pentru copii. Avem acum, bineînţeles, cărţi cu căţei (Shiloh şi Dominic), cu porcuşori de Guineea (Dosarul Popcorn) şi cu o fetiţă care se întrevede a fi viitoarea mare iubire a Lunei, Tracy (din Povestea lui Tracy Beaker). Şi şi-a mai luat şi o carte cu vrăjitoare, de la Corint Junior, pe care încă nu m-am hotărât dacă să i-o ascund sau nu prin casă, căci ea uită uşor ce îşi cumpără.

Tot de la Arthur i-am comandat şi eu, pe net, nişte noutăţi (Eroina Clementina şi Talentata Clementina), din trei motive: 1. nu se găseau la Cora, 2. din descriere, pare că sus-numita Clementina seamănă destul de bine cu Luna a mea, şi 3. bărbatu-meu era nerăbdător să citească o carte nou apărută la editura Paladin, care e soră cu Arthur, şi ne mai trebuia ceva „greutate” ca să scoatem transportul gratuit.

Şi uite-aşa ajung şi la recomandările pentru oameni mari. Pentru că îmi închipui că e musai să vă recomand această carte pe care bărbatu-meu a devorat-o, pur şi simplu, cum nu l-am văzut absolut niciodată să facă cu altă carte: Furia roşie. Nu auzisem de editura asta până la Bookfest-ul din vară, unde aveau un stand plin doar cu exemplare din această carte. Al meu – mare fan S.F. – a răsfoit-o, a luat-o acasă şi a terminat-o în doar câteva zile. Apoi m-a pus să îi presez pe cei la editură să scoată mai repede volumul doi al trilogiei. L-au scos acum vreo două săptămâni şi pe acesta l-a citit în doar două zile. Acum tânjeşte după al treilea, dar presupun că va avea de aşteptat Bookfest-ul de la anu’. Săracul…

Cât despre recomandările mele personale, alt şoc şi groază, o să vă fac una dintr-un gen pe care nu ştiu unde să-l încadrez foarte clar (roman pentru femei sau pentru adolescenţi, psihologic sau thriller) şi pe care nu aş fi crezut că o să ajung vreodată să o citesc, cu pretenţiile mele de cititor rafinat. Dar am ajuns, pentru că am lucrat puţin la această carte. Şi am avut surpriza uriaşă de a descoperi, sub o aparenţă uşurică, o poveste de o dureroasă profunzime, cu descrieri de o mare acurateţe a unor trăiri teribile, brodate pe firul unor întâmplări cu suspans, care fac ca lectura să curgă rapid. Cartea se numeşte Cea mai norocoasă fată (eu aş fi păstrat şi „în viaţă”, din titlul original, pentru că era semnificativ în context) şi ar trebui citită, după părerea mea, de orice adolescentă care se pregăteşte să îşi înceapă viaţa sexuală. Şi de orice victimă a bullyingului şcolar. Şi de orice femeie care a fost, cândva, abuzată sexual. Citind-o, am rămas uimită de asemănarea pe care o regăseam cu propriile mele gânduri din liceu şi, din păcate, şi cu unele experienţe urâte din viaţa mea. Şi am ştiut că numai cineva care chiar a trăit acele lucruri le putea descrie atât de exact – lucru confirmat mai apoi pe net: autoarea, Jessica Knoll, a fost violată în grup, la cincisprezece ani. Foarte puţine femei, extrem de puţine au curajul să vorbească despre aşa ceva şi de aceea este cu atât mai lăudabil demersul acestei tinere care a pus totul pe hârtie, învăluit într-o doză inspirată de ficţiune uşor de citit, astfel încât să ajute alte fete care, ca şi ea, ar putea face greşeli uriaşe doar din dorinţa de a fi acceptate de către colegii ei mai frumoşi, mai bogaţi, mai cool…

Găsiţi cartea cu reducere astăzi pe Libris. Au acolo, de fapt, multe reduceri interesante la titluri nou lansate la Gaudeamus, în caz că vreţi să vă consolaţi dacă nu aţi ajuns la târg sau nu v-aţi permis să cumpăraţi prea multe la faţa locului. Vă recomand, de altfel, şi acest site pentru comenzi online: am comandat des de la Libris, mai ales că au cele mai mici preţuri, după părerea mea, şi transport gratuit, iar până acum, au fost prompţi de fiecare dată.

Am mai văzut pe net o ofertă foarte avantajoasă, la editura Univers Enciclopedic, care are reduceri la jumătate de preţ pentru foarte multe cărţi ilustrate pentru copii. Nu am văzut în realitate cărţile acestea, să ştiu dacă sunt lucioase, catifelate, bune sau rele, dar pe site arată foarte bine. Iar oferta e valabilă până pe 25 noiembrie.

După atâtea recomandări pozitive, am şi un singur lucru pe care vreau să NU vi-l recomand: editura Rao. Ştiu că au o groază de titluri interesante şi atractive, inclusiv pentru copii. Dar eu am hotărât să-i boicotez din vara trecută, când pur şi simplu nu am putut trece de prima sută de pagini a unei cărţi de la ei, într-atât de evident de slab era tradusă şi de plină de greşeli. Şi era doar picătura care umplea un pahar deja alimentat de multele volume luate de la Rao în ultimii ani, toate, fără excepţie, presărate de greşeli grosolane. E ca şi cum traducătorul ar fi folosit Google Translate, iar corectorul (dacă o exista) ar fi un fost corigent la limba română. E mare păcat să îţi baţi joc aşa de cititorii tăi, oricât ai încerca să compensezi printr-o aparenţă grafică de calitate. Şi trebuie să fim foarte atenţi la felul în care sunt scrise cărţile cu care îşi încep viaţa copiii noştri – pentru ei, orice greşeală contează.

Raport de activitate pe octombrie şi un pic de noiembrie

Seminţe, floricele sau o cafea lungă. Asta vă trebuie dacă intenţionaţi să citiţi tot articolul de mai jos. Fac ce fac şi las să se adune evenimentele la care participăm fără să vă povestesc imediat despre ele. Apoi mă grăbesc să scriu ca să nu le uit de tot şi iese ditamai textul, oricât m-aş strădui să fiu succintă (oricum, nu-mi iese asta niciodată, nu ştiu nici eu de ce mă mai străduiesc). Dar măcar o să le organizez pe categorii, ca să vă fie mai uşor de citit. Deci…

Teatru (pentru oameni mai degrabă mari)

De unde aveam o medie de o piesă de teatru pe cincinal până acum, în ultimele luni ne-a lovit pasiunea teatrală şi am văzut cinci. Despre unele v-am povestit la timpul lor (găsiţi în meniul Activităţile noastre toate părerile mele despre locuri şi evenimente la care am mers), despre celelalte vă povestesc acum.

A fost mai întâi acel festin absolut pentru gusturile mele, piesa „Copii răi”, jucată la Centrul de Teatru Educaţional Replika, teatru care se află, din fericire, foarte aproape de casa noastră şi care oferă, tot din fericire, reprezentaţii gratuite.  Nu numai că subiectul era din sfera preocupărilor mele (şcoala românească, cu marile ei bube), dar protagonista spectacolului, Katia Pascariu, m-a uimit prin talent, dezinvoltură şi inteligenţă – pentru că este un spectacol interactiv, în care o parte deloc neglijabilă trebuie improvizată în urma reacţiilor publicului, or pentru asta îţi trebuie inteligenţă. Şi textul este foarte bun – unul dintre acele texte rare, care îţi propun aparent în joacă subiecte de meditaţie profunde, făcându-te să râzi şi să plângi aproape în acelaşi timp. Am înţeles că piesa se joacă de ani buni, în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, mai peste tot prin ţară. Vi-o recomand din tot sufletul, pentru sufletul vostru şi pentru sutele de mii de suflete de copii care se macină în teamă, suferinţă şi frustrare în clasele şcolilor noastre. Poate că, înţelegând mai bine, putem ajuta mai mult. O singură observaţie aş avea: deşi este recomandată pentru copii de minim 8 ani, eu aş muta un pic limita de vârstă, spre clasa a cincea, pentru a putea înţelege esenţa piesei. Luna a înţeles şi nu prea ce se întâmpla acolo…

Săptămâna trecută am văzut o piesă dintr-un cu totul alt registru: „Toc Toc”, jucată la teatrul Elisabeta. De mult ne tot codim dacă să mergem la teatru de adulţi sau nu. Pentru că nu avem pe unde să ne parcăm copila, noi trebuie să o luăm peste tot cu noi şi de aceea suntem nevoiţi să ne alegem cu grijă locurile în care ieşim, pentru a se potrivi şi pe vârsta Lunei. Doar că acum a mai crescut, şi ne-am şi săturat să mergem numai noi în locuri potrivite pentru vârsta ei. Aşa că am riscat, până la urmă, alegând ceea ce se anunţa a fi o comedie pe înţelesul tuturor, scurtă şi fără sex. A fost greu. Nu cu piesa în sine, ci cu drumul până la ea. Mai întâi, m-am asigurat că e în regulă să mergem cu copilul. Am citit site-ul din scoarţă-n scoarţă, ca să zic aşa, am văzut filmuleţe de prezentare şi am citit testimoniale ale spectatorilor. Părea în regulă. Apoi am rezervat bilete (la balcon, pentru că Luna îşi manifestase interesul pentru balcoane de când am dus-o la Sala Palatului). Deja de aici au început să se complice lucrurile, pentru că unele linkuri de pe site nu prea funcţionau. Dar am reuşit. Apoi, într-o seară, în drum spre casă, m-am dus să iau fizic biletele, de la teatru – ceea ce s-a dovedit o mare încercare. Douăzeci de minute am aşteptat ca domnişoara de la casă să îi dea câteva bilete unicei persoane din faţa mea. Eu atâta lipsă de cunoaştere a propriului loc de muncă nu am mai văzut, dar sunt sigură că voi mai vedea, pentru că prostia e într-o creştere îngrijorătoare pe lumea asta. Când mi-a venit, în sfârşit, rândul, i-am întins cu teamă codul de rezervare şi banii potriviţi (210 lei, nu chiar ieftin), dar, spre surpriza mea, a găsit rapid biletele şi le-a printat:

– Încă 3 lei, vă rog.

– Pentru ce?, am întrebat-o eu.

– Pentru rezervarea online.

Uitasem că trebuia să plătesc şi acea meschină taxă nejustificată… Dar venind după cele douăzeci de minute de spectacol al prostiei umane, m-am comportat impecabil în faţa acestei noi provocări. Doar că nu aveam banii la mine şi a trebuit să mă duc la maşină şi să-i iau, apoi să mă întorc după bilete etc. Iar neplăcerile nu s-au terminat aici. În ziua spectacolului, în drum spre teatru, am glumit cu fiică-mea:

– Cum ar fi să nu te primească în sală, că eşti prea mică?

Eu tot bănuiam că fusese o greşeală pe undeva, pentru că piesa era cu nişte pacienţi psihiatrici, atinşi de diverse afecţiuni compulsiv-obsesive, deci mi-era clar că nişte limbaj vulgar, cel puţin, va fi prezent pe scenă. Şi aşa a fost. Cum am ajuns la uşa sălii, i-am observat pe angajaţi şuşotind:

– Uite, încă unul sub zece.

Apoi o doamnă lipsită de orice urmă de amabilitate a spus cu voce tare:

– Nu aveţi voie cu copilul în sală.

A urmat, bineînţeles, un dialog pe ton ridicat, pentru că are şi înţelegerea mea limite. I-am zis doamnei că nu am fost avertizată, doamna a zis că scrie pe site, eu am contrazis-o, ea a ţinut-o pe a ei, că îmi arată site-ul – în fine, dialog steril, în timp ce ne lăsam hainele la garderobă, pentru că de intrat tot am intrat în formaţie completă în sală, după ce am prins-o pe doamnă cu mâţa-n sac, întrebând-o:

– Aţi adăugat de curând avertismentul ăla pe site, nu-i aşa?

– Nu, l-am adăugat mai demult, mi-a răspuns ea, dându-se de gol că au scris ulterior acolo interdicţia respectivă.

În sală, bineînţeles, mai erau copii sub zece ani, că n-oi fi fost singura care nu am citit un avertisment inexistent pe un site. Dar nu v-aş recomanda să îi luaţi cu voi, dacă aveţi şi dacă vreţi să vă duceţi la piesa asta, nici dacă ar fi permis. Luna s-a uitat o vreme la ceea ce se întâmpla pe scenă, dar nu a înţeles mare lucru, nici măcar tot umorul, deşi nu era deloc unul subtil, iar la cuvintele urâte chiar îşi acoperea urechile, deşi nu era nimic prea deplasat sau vulgar – unul dintre protagonişti suferă de Tourette şi nu se poate abţine să înjure regulat, însă o face absolut decent. Aşa că fiică-mea şi-a luat tableta, care ne este de mare ajutor în astfel de situaţii, şi s-a jucat în linişte până la sfârşitul spectacolului. Cu o singură excepţie, atunci când a auzit o replică pe care n-a înţeles-o şi ne-a întrebat mirată de ce hohoteşte toată sala:

– Ce înseamnă aia „vagon de cordit”?

– E doar un joc de cuvinte, Luna, tu joacă-te în continuare cu ale tale!

Dar piesa în sine a compensat toate neplăcerile colaterale. Mă dusesem cu intenţia de a mă distra şi chiar asta am făcut, deşi, după cum am spus, nu era chiar un umor fin şi subtil, cum îmi place mie, şi nici jocul tuturor actorilor nu e la cele mai înalte standarde. Dar am râs mult, la limita lacrimilor uneori, recunoscându-mă în mai multe dintre personaje (în special în doamna care verifică din cinci în cinci minute dacă şi-a luat cheile de la casă sau care tresare disperată, tot din cinci în cinci minute, la gândul că a uitat aragazul, robinetul, uşa etc. deschise). Iar timp de vreo oră după ce s-a terminat spectacolul ne-am amuzat să vorbim cu toţii ca unul dintre personajele din piesă, care avea mania  de a repeta tot ce zicea.

Şi dacă tot am ajuns la recomandări, încă se mai joacă o piesă pe care am văzut-o acum câţiva ani şi care ne-a plăcut mult, mult de tot: „Cafeneaua”. Un text foarte bun şi trei actori perfecţi, dintre care unul atins indubitabil de geniu: Horaţiu Mălăele.

Iar gaşca veselă de la „Cum se face?” , pe care am văzut-o în vară, va fi în curând la Braşov, dacă staţi prin zonă şi dacă vreţi să petreceţi o seară amuzantă în compania ei.

Spectacole pentru copii

Ca urmare a negocierilor familiale, luna trecută ne-am împărţit sarcinile în weekendul acela când a trebuit să mergem cu copilul la două spectacole succesive pentru categoria ei de vârstă. Eu am însoţit-o la bunicuţa Julieta, iar taică-său la Bubbleland.

Probabil ar fi trebuit să fie invers. Pentru că la Julieta am râs foarte mult, are un umor foarte bun Crina Zvobodă, potrivit şi pentru părinţi, şi pentru copii, iar la sfârşitul spectacolului a invitat pe scenă un tătic care să o ajute la un număr şi a fost de-a dreptul spumos, şi am văzut-o pe Luna un pic întristată că nu era tăticul ei acolo. Şi la Bubbleland a fost frumos – se pare că baloanele de săpun pe care le face Claudia Stroe sunt ceva absolut extraordinar – dar a cam lipsit umorul. Poate data viitoare face mai multe glume, între două baloane uriaşe. Data viitoare fiind pe 11 decembrie, tot la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Iar Julieta va reveni acolo pe 22 decembrie, duceţi-vă copiii sau nepoţii, dacă aveţi preşcolari sau şcolari mici, îi veţi vedea cu siguranţă fericiţi în sală.

Concerte

Am scris la plural pentru că am fost la o bucată de festival şi e ca şi cum am fi văzut mai multe concerte mici. Festivalul Folk You. În piaţa George Enescu, într-o după-amiază de sâmbătă nu chiar foarte caldă. Dar a fost frumos, pentru că eram toţi trei şi pentru că a fost muzică pentru toate gusturile.

Gheaţa au spart-o cei de la „Folk frate!” (am pus între ghilimele ca să se înţeleagă că e un nume), despre care nu auzisem înainte şi care au nişte cântecele tare simple şi vesele. De altfel, ei au fost cauza unei dispute vag filosofice între mine şi bărbatu-meu, despre rolul şi scopul muzicii folk: e o muzică uşurică, de om cu chitara lângă focul de tabără, care să îi facă pe toţi ceilalţi să cânte cu el sau e vehiculul unor mesaje profunde, transmise în versuri? Eu am înclinat spre prima variantă, alegând să mă distrez ca la o beţie împreună cu băieţii ăştia, el a preferat să devină melancolic pe muzica următoarei interprete, Alina Manole – o mai veche slăbiciune de-a lui. Totuşi, după întoarcerea acasă, melodia care îi rămăsese în creier nu fusese cea mai raţională dintre toate, ci, din contră, una despre piticii de pe respectivul organ, aşa că… mi se pare că tot eu am avut dreptate. Ca de obicei.

Am mai rămas la o singură trupă, care nu ştiu ce căuta acolo pentru că nu era de folk, ci de rock, dar care a fost o revelaţie pentru mine: Antract. Evident că auzisem numele ăsta, dar nu îi ascultasem niciodată. Cântă foarte bine Antract! Instrumentişti buni, care au creat un sunet plin, deşi în condiţiile sonorizării de piaţă urbană, şi un solist de modă veche, rocker dedicat, cu o voce minunată şi un entuziasm impresionant. De urmărit pe viitor.

Atelier pentru copii

Weekendul trecut, am ajuns şi la un atelier pentru copii – ceea ce nu mai făcusem de ceva vreme încoace. De fapt, acum vreo lună mai încercasem unul, de teatru, dar plecaserăm de acolo după cinci minute. Era un atelier oferit gratuit de studenţii de la UNATC, la ei la şcoală, sub numele „UNATC Junior”, în acel stil pe care eu nu îl agreez şi nici nu îl înţeleg măcar, al teatrului modern aflat în criză de identitate, crezându-se improvizaţie ieftină şi fără absolut niciun sens. Şi nu m-am mirat să recunosc printre participanţi o fetiţă foarte prost crescută, pe care o remarcasem în public la o piesă de teatru, când a deranjat pe toată lumea – spectatori şi actori – în timp ce mama ei părea a fi fost lovită de o pareză blândă şi subită, neavând nicio reacţie: nu i-a atras atenţia fetiţei să tacă, nici măcar nu s-a uitat la ea, ci înţepenise cu ochii la scenă şi cu un zâmbet ireal pe faţă, de parcă fumase vreo cinci ţigări dintr-alea încă interzise la noi. Sau poate că le fumase. Oricum, mi se pare tare periculoasă educaţia asta nouă la modă printre părinţii boemi sau semidocţi ai zilelor noastre, care încurajează o libertate prost înţeleasă, fără disciplină şi reguli elementare, ce va duce la haos şi frustrări în viitorul copiilor lor. Şi ai noştri, în consecinţă.

În fine, atelierul din weekendul trecut a fost altfel. Nu numai că ne era la îndemână, fiind foarte aproape de casă şi gratuit, dar tematica lui era din aria care o interesează mai nou pe fiică-mea: machete. Planul era ca participanţii (copii de vârsta şcolii primare) să construiască macheta unui cartier vesel, pornind de la un cartier real, Timpuri Noi. Până la urmă, adulţii însoţitori au pus şi ei mâna cu multă plăcere să îi ajute pe cei mici pentru a schiţa imaginea unui cartier foarte colorat, aşezat pe o Dâmboviţă din hârtie creponată, plină de bărcuţe mov şi roz. Astfel, Luna a construit câteva căsuţe pictate excentric şi prea multe bărcuţe (am mai luat şi-acasă), taică-său o minunată clădire de suporter stelist (roş-albastră), iar eu am pus bazele primăriei, stâlpilor de iluminat şi centralei eoliene fără de care, desigur, un oraş modern nu poate exista.

pod

case-luna-si-edi

primarie

Atelierul acesta face parte dintr-un proiect cultural mai amplu, de redescoperire (şi revigorare, sper) a cartierului bucureştean Timpuri Noi, iar mâine şi poimâine se va desfăşura în acelaşi spaţiu luminos şi cald de pe Splaiul Unirii atelierul dedicat copiilor de grădiniţă, în caz că vreţi să petreceţi câteva ore plăcute alături de copiii voştri.

Film

Nu se putea să nu mergem la filmul cu troli, prea au invadat oraşul pe toate căile publicitare! Şi în trailer păreau tare drăguţi. Şi am primit magneţi cu ei la cumpărături (apropo, foarte supărată aş fi dacă aş fi Mega Image şi m-aş trezi că mă copiază Carrefour în mai toate campaniile mele, noroc că mă copiază prost! ). Şi copilul a vrut… Nu, nu pot să mint. Eu sunt cea care a vrut să meargă la film. Aseară. Urmarea logică a fost că tot eu am fost cea care s-a distrat cel mai tare. Eu şi încă vreo trei fetiţe de max. 6 ani care stăteau pe rând cu noi, împreună cu care am cântat şi dansat mai tot timpul. Iar de râs, mi s-a părut că numai eu râdeam în sala pe trei sferturi goală. Adevărul este că mi s-a părut un film pentru adulţi care vin la cinema însoţiţi de copii pentru că nu au cu cine să-i lase acasă. Reţeta este identică cu a filmului „Mamma Mia”: acolo era o poveste de dragoste clădită pe câteva melodii ale formaţiei ABBA, aici e tot o poveste de dragoste, la urma urmei, ilustrată de câteva melodii celebre pentru oamenii mari, dar nu şi pentru cei mici. Cred că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a aprecia filmul, să cunoşti melodii vechi, să înţelegi ce a însemnat fenomenul disco în anii ’80… Şi mai cred că nu ar fi trebuit dublat filmul, tocmai din cauza acelor melodii foarte cunoscute, care ar fi trebuit lăsate în original (şi unele chiar au fost lăsate, accentuându-mi impresia de varză pe care mi-a lăsat-o filmul în general). Fiică-mii nu i-a plăcut prea tare, pentru că ea este deosebit de sensibilă, iar personajele negative din film sunt deosebit de urâte, în genul filmelor lui Tim Burton, care nu ne plac nici uneia dintre noi. Am văzut-o eu că stă cam încordată în scaun şi nu zâmbeşte, am întrebat-o de câteva ori dacă e OK şi a spus că da – de-abia după film mi-a spus că s-a speriat „un pic” de jucărioarele alea de pluş şi fetru animate. Nu mă aşteptam, totul era atât de exuberant de multicolor, strălucitor şi muzical, încât credeam că poate compensa teama indusă de urâţii ăia. A, şi mai mirosea şi frumos în sală. Din când în când, ajungea până la noi un damf de parfum. Iniţial, am crezut că se mişca cineva care exagerase cu toaleta personală. Apoi m-am uitat în jur să văd dacă face cineva puf cu vreo sticlă de parfum. O clipă mi-a trecut prin cap chiar că o fi din cauza creaturilor de pe ecran: atât de roz şi de dulce era totul acolo, încât nu mi s-ar fi părut anormal să fie, de fapt, un film 4D, iar mirosurile acelea încântătoare să fie pârţuri de troli drăgălaşi. Încă nu ştiu care a fost adevărul, dar măcar m-am simţit bine. Ceea ce nu înseamnă că vă îndemn să vedeţi filmul. Mai bine aşteptaţi DVD-ul sau HBO-ul şi vizionaţi varianta originală. Părerea mea.

A, şi să le zică cineva traducătorilor că „suspicios”, pe care îl folosesc ei în film, nu este deloc, dar deloc acelaşi lucru cu „suspect”, pe care ar fi trebuit să-l folosească. Şi dacă tot le ziceţi una, alta traducătorilor de desene animate, aş mai avea câteva sugestii pentru ei, după anii ăştia mulţi în care am văzut en-gros filme dublate – cum ar fi, în primul rând, să înveţe limba română mai bine decât engleza şi abia apoi să se apuce de tradus. Că exemple dintr-astea, triste, mai am. Şi e mare păcat că cei mici pornesc în viaţă cu astfel de confuzii, ascultând traducerile lor deseori neromâneşti şi chiar greşite pe alocuri.

În viitorul apropiat, mi-ar plăcea să:

– vedem un film sau două la Kinodiseea, dintre cele pentru categoria de vârstă a fiică-mii, dar nu o vom face. Şi ţin să transmit, pe această cale, toate gândurile mele bune organizatorilor unui festival de filme pentru copii care au avut inspiraţia de a programa filmele pentru vârsta şcolii primare dimineaţa, iar cele pentru gimnaziu după-amiaza, în cursul săptămânii. Mă îndoiesc că nu s-ar fi găsit ore mai potrivite la Cinematecă, unde nu cred că se calcă lumea în picioare la intrare – de altfel, chiar ştiu cu siguranţă că nu se calcă, pentru că a fost o prietenă de curând acolo şi nu a putut vedea documentarul programat deoarece în sală erau doar doi spectatori (ea şi băieţelul ei de şapte ani), iar pragul minim este de patru.

– intrăm în atelierele unor oameni care fac lucruri frumoase, în cadrul Zilelor Artelor Focului – sunt două weekenduri consecutive în care se pot vizita locurile unde câţiva artişti lucrează în metal şi ceramică, cu ajutorul focului. Dar nici pe asta nu o vom face. Îmi aduc aminte de dezinteresul clar pe care l-am citit în ochii alor mei anul trecut, când a fost prima ediţie a acestui eveniment, şi nu cred că s-au schimbat prea multe în preferinţele lor de atunci încoace.

– batem bulevardele în căutarea unor monumente animate care îmi aţâţă destul de puternic curiozitatea;

– spargem gheaţa şi să mergem măcar o dată la teatrul Ţăndărică. Va fi acolo Festivalul internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, iar eu păstrez o amintire foarte frumoasă de la un festival asemănător, de acum câţiva ani, când am savurat cu mare plăcere o piesă de teatru franţuzească pentru copii mici, cică. Dar fiică-mii nu i-a plăcut, aşa că nu a mai vrut să audă, de atunci, de astfel de manifestări.

– petrecem cel puţin o zi întreagă la târgul de carte Gaudeamus, unde sunt atâtea şi atâtea lucruri de făcut de fiecare dată: cărţi noi de răsfoit, cărţi vechi de cumpărat la reducere, prieteni din branşă de (re)văzut, ateliere şi lansări de participat… Nu ştiu dacă şi când vom putea ajunge acolo, dar mi-ar plăcea să o salutăm pe Laura Frunză la lansarea cărţii ei şi să luăm un autograf de la Olga Gudynn pe cartea preferată a Lunei, „Aventurile râmei Oli”, cu ocazia lansării unei noi cărţi, de colorat, cu Oli şi prietenii ei. La ambele lansări se ţin şi ateliere pentru cei mici, în caz că vreţi să vă înscrieţi. Sau poate că anul acesta avem mai mult noroc să îl întâlnim pe preşedintele Iohannis, pe care l-am ratat la mustaţă la ediţia de anul trecut, când şi-a lansat cartea „Pas cu pas”: acum îşi lansează versiunea chineză a cărţii, că tot e China invitat de onoare al târgului, şi poate vine iar la autografe. Cu hieroglife, eventual…

Cam atât pentru astăzi. V-aţi terminat floricelele?

!