O întâlnire cu surprize

Am prins mai devreme la televizor începutul unei comedioare mai vechi, care mi s-a părut simpatică la vremea ei: „Date night” (tradus la noi „O întâlnire cu surprize”). Un cuplu obişnuit, jucat de Tina Fey şi Steve Carrell, vrea să petreacă o seară romantică în oraş. Ca să-şi impresioneze soţia, soţul o duce la un restaurant de super fiţe, unde sunt întâmpinaţi de un recepţioner pe măsură, care îi întreabă dacă au rezervare. Bineînţeles că nu aveau, aşa că urmează un dialog în care recepţionerul pare în pragul apoplexiei doar privindu-i (de foarte sus) pe cei doi plebei care visează să prindă o masă liberă în localul lui exclusivist. Până la urmă, cei doi pretind că sunt altcineva şi ocupă o masă rezervată sub alte nume, dar ghinionul face ca numele acelea să fie ale unor escroci încurcaţi cu un mare mafiot, aşa că sunt confundaţi cu ei şi ajung să petreacă o noapte plină de peripeţii.

Dar nu despre film voiam să vă povestesc acum, ci să vă confirm faptul că tipul ăla de tip de la recepţie chiar există în realitate. Până de curând, doar în filme văzusem aşa ceva: maître d’ afectaţi într-un mare hal de poziţia lor, vorbind cu clienţii de parcă aceştia ar fi nişte copii mici sau adulţi cu deficit de înţelegere, dând ochii peste cap şi pronunţând cuvintele din vârful buzelor, cu acel S estompat, echivalentul degetului mic ridicat când te afli în salonul reginei Angliei şi bei ceai dintr-o ceşcuţă infimă, de porţelan. Însă acum câteva zile am întâlnit un om real care se poartă aşa, în carne şi oase.

Era ultima sâmbătă dinainte de Crăciun şi ieşiserăm în oraş după-amiază, în căutarea unor târguri de sezon. Am luat-o la pas pe bulevardul Elisabeta, loc în care ajungem destul de rar. Când ne-am apropiat de ora cinei şi ni s-a făcut un pic fomiţă, am zis să facem o escală şi să intrăm undeva în drum, să luăm o gustare. Am luat-o pe Brezoianu, unde observasem mai demult, din mersul maşinii, că se află câteva localuri drăguţe. Am ales să intrăm într-unul mai mare şi aparent popular, fără firmă la intrare, dar pe peretele din spate al căruia tronau nişte litere luminoase: „WHATAAAP”. Sau aşa ceva, pentru că nu am apucat să număr toate A-urile, e posibil să fi fost mai multe.

Şi nu am apucat să fac asta pentru că s-a întâmplat întânirea cu acest domn scos parcă din filme de parodie – le maître d’hôtel. Mai întâi, s-a poziţionat în spatele uşii pe care avuseserăm îndrăzneala să ne-o deschidem singuri şi ne-a spus, pe un ton uşor ofuscat:

— Bună seara!

Eu intrasem prima. Am dat din cap şi i-am zâmbit. Presupun că acelaşi lucru l-au făcut şi cei din spatele meu, adică fiică-mea şi taică-său, pentru că îi ştiu politicoşi de felul lor. Dar pentru maître d’ nu era de ajuns.

— Bună seara! a repetat el către ei, ridicând uşor tonul.

Iar când a văzut că nu numai intraserăm singuri şi nu îl salutaserăm ca pe proful de germană din liceu – în picioare şi cu un „Guten Tag, Genosse Lehrer” din rărunchi – dar mai şi tindeam să pătrundem adânc în localul lui, privind în jur în căutarea unei mese, aproape că ne-a ordonat, pentru a treia oară:

— BUNĂ SEARA!!!

Am încremenit. Gata, ne captase toată atenţia acum, putea să îşi interpreteze rolul.

— Avem rezervare? ne-a întrebat el cu tonul ăla pentru tâmpiţei despre care povesteam mai sus.

Am făcut un schimb rapid de priviri cu bărbatu-meu. Era clar că îl mirosiserăm amândoi, dar părea amuzant, deocamdată, am decis tacit să nu-l lăsăm să ne strice buna dispoziţie.

— Noi n-avem, i-am răspuns eu zâmbind. Poate dumneavoastră…

Recunosc că mi-am închipuit, pentru o clipă, că ar putea gusta gluma mea. Dar evident că nu a gustat-o. M-a şters cu o privire tăioasă, după care a întrebat înspre bărbatu-meu:

— Câte persoane suntem?

Ah, S-ul de fiţe!!! Deja ne era greu să ne abţinem să izbucnim în râs, nouă adulţilor. Am vrut să-i spun că suntem patru, pentru că atâţia şi eram, împreună cu el, dar bărbatu-meu a fost mai rapid.

— Trei, a răspuns el numărându-ne din priviri în faţa lui. Şi ne e un pic foame.

Ne-a numărat şi maître d’ din priviri. Şi ce priviri! Din alea care îţi verifică mătreaţa de pe umeri şi îţi pătrund prin guler, să-ţi citească eticheta de la haină ca să vadă dacă corespunzi cu localul lui. Noi, evident, nu prea corespundeam, dar a lăsat să-i scape un oftat fals-discret şi ne-a zis, arătând spre un colţ de la etaj:

— Să văd ce pot face. Parcă mai aveam ceva, pe-acolo… Urmaţi-mă.

A făcut o piruetă, dând din mână cu un gest regesco-gay, după care a luat-o către trepte. Am schimbat iar rapid o privire cu bărbatu-meu, după care am făcut şi noi două piruete, am împins copilul spre uşă şi… am plecat. În stradă am început să râd în hohote, eram ca nişte puşti care tocmai făcuseră o boroboaţă. Doar că nu (mai) eram nişte puşti. Iar puştoaica noastră a fost chiar singura care s-a simţit prost pentru ceea ce făcuserăm, avea ochii cât cepele şi spunea că se simte jenată pentru omul ăla.

I-am explicat că nu e cazul să fie. Că omul ăla era un adult perfect responsabil pentru faptele lui. Şi că din comportamentul lui reieşea că nu ne dorea drept clienţi, aşa că, de fapt, îi dăduserăm exact ce voia, ar fi trebuit să fie mulţumit că a scăpat de noi.

Până la urmă, am mâncat nişte porcării (la propriu şi la figurat…) la târgul de Crăciun din faţa Operei. Am cântat şi chiar dansat la concertul de-acolo, de mare veselie, susţinut de Horia Brenciu, am încheiat plăcut seara. Iar de domnul de la Whataaap sau cum s-o chema locul ăla nepotrivit nouă am ales să îmi aduc aminte cu zâmbet, nu cu frustrare sau patimă, cumva. Deşi, de fapt, există şi o morală mai tristă în povestea asta, pe care aş putea-o rezuma tot cu un titlu de film cunoscut: „No country for old men” – „Nu e o ţară pentru oameni bătrâni”. Începe să se restrângă lumea din jurul nostru, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Devenim vetuşti şi indezirabili pentru tinerii moderni ai prezentului. Şi ştiu prea bine asta, pentru că am fost şi eu tânără cândva. Sper doar că eram ceva mai subtilă şi mai puţin ridicolă decât al nostru maître d’hôtel…

Publicitate

Din nou, despre afaceri

– Mama, îmi trebuie două monezi de 50 de bani, te rog.

– Pentru ce?

– Uite!, zice Luna şi scoate un glob de carton din buzunarul salopetei de schi (cu care a insistat sa se îmbrace de dimineaţă, deşi nu mai era nici praf de zăpadă pe jos la ora când am ieşit noi din casă).

Este un ornament de brad din colecţia cu troli de la Carrefour. Dar nu unul oarecare, ci cel cu trolele gemene – rolul ei de la apropiata serbare de Crăciun. Ştiu că şi-a dorit mult ornamentul acela:

– De unde îl ai?

– De la X. A venit la şcoală cu el şi a anunţat tare în clasă că îl vinde pentru 5 lei. Nu i-a dat nimeni atâţia bani, aşa că l-am lăsat un pic, apoi m-am dus la el: „Dragă X., nu-i aşa că mi-l dai mie, la schimb pentru… să zicem… două mingiuci?”

Cred că orice părinte ştie despre ce e vorba. Acele bile de plastic, de toate modelele şi culorile, care se vând în automate tentante scoase în locurile cu vad în copii. Noi avem unul fix în drumul copiilor la ieşirea de la şcoala din cartier. În urma succesului înregistrat cu vânzările, preţul pentru o bucăţică dintr-acestea de plastic a crescut anul trecut de la o monedă de 50 bani la două. Ocazie cu care, desigur, i-am transmis patronului toate urările mele de „bine”, prin intermediari.

– Şi X. ce a zis?, am vrut să ştiu eu. E, totuşi, o diferenţă mare de la 5 lei la 2 lei, cât fac două mingiuci.

– Daaa, e mai puţin de jumate!, se umflă fii-mea în pene, mândră şi de talentul ei de negociator, şi de faptul că ştie să socotească. A acceptat imediat.

– Şi de ce îmi ceri doar un leu?

– Pentru că, n-o să crezi, dar când i-am spus că îi dau două mingiuci ştii ce mi-a răspuns? „Dacă e cu Star Wars, poţi să îmi dai şi una singură”. Aşa că sper că o să-mi cadă una cu Star Wars.

Mi-a plăcut ce încredere în sine are. Dar i-am dat totuşi doi lei, să aibă la ea când a plecat la automat. S-a întors acasă cu două bile. Ambele cu Star Wars:

– Să am şi eu una, că şi mie îmi plac…

Deci, dacă mi-ar cere cineva să-mi caracterizez copilul în trei cuvinte, aş spune: afaceristă, norocoasă şi… şmecheră, cred.

Şi dacă aş mai avea câteva cuvinte la dispoziţie, aş spune şi veroasă, nerecunoscătoare, mândră, lipsită de înţelegere pentru biata şi propria ei mamă etc. etc. Pentru că aseară m-a spoliat, pur şi simplu, la Târgul de Crăciun de la şcoala ei. Am fost nevoită să achiziţionez la preţuri de speculă micile obiecte pe care le-a realizat ea acolo, mult peste bugetul pe care mi-l propusesem la plecarea de-acasă. Dar banii strânşi se duc spre un centru de copii, aşa că mă consolez cu gândul că măcar un copilaş sărac va avea un Crăciun mai luminos acum. Sau doi, sau trei…