Deci… cum reparăm lucrurile astea?

Stăteam ieri la deja tradiţionala coadă la covrigii Luca, din drumul de la şcoală către casă. De fapt, fiică-mea stătea, împreună cu prietena ei, în acea grămadă uşor dezorganizată de liceeni care ies de la Şincai şi se înfig în covrigăria de lângă metrou – educaţia dă mare poftă de mâncare, dacă e să judec după entuziasmul cu care se bulucesc acolo copiii după ore. Eu eram undeva în afara cozii şi aşteptam cu nerăbdare să putem pleca spre casă, la adăpost de vântul supărător, unde aveam de gând să deschid şi eu o punguţă cu covrigei (Tarallino cu pesto, sunt delicioşi, îi ştiţi?) drept masă de prânz.

La un moment dat, am zărit pe jos, sub tejghea, un teanc de bani (câteva bancnote aparent toate de un leu), împreună cu un bon fiscal. I-am atras atenţia fetei care tocmai cumpărase un covrig, poate îi scăpase ei restul. Fata s-a căutat prin buzunare – totul e mai complicat cu mănuşi şi pe viscol – a zis un pic confuză că da, e posibil să fie ai ei, şi s-a întors să îi ia de pe jos. Dar, surpriză optică, banii erau căzuţi de partea cealaltă a vitrinei, iar fata a rugat-o timid pe vânzătoare să i-i dea. Moment în care s-a dezlănţuit iadul pe pământ: vânzătoarea a zis batjocoritoare că nu se poate aşa ceva, pentru că nu se mişcă raftul din vitrină (a se citi „Nu vrea muşchii mei”), fata a dat să plece intimidată, eu am zis că se poate mişca, pentru că pare dintr-un lemn uşor, vânzătoarea a început să o jignească pe fată, cum că minte, pentru că banii sunt mai demult acolo (i-au căzut altui client!), eu am ţinut-o pe fată să nu plece, să îşi ceară drepturile, a venit un bărbat cu o mătură, a dat foarte uşor raftul la o parte şi banii au fost recuperaţi instantaneu, iar când am întrebat-o pe vânzătoare cum o cheamă, ca să ştiu cui fac reclamaţie la patronul ei, domnul mi-a răspuns, şi el obraznic, că pe el îl cheamă Florin. Vânzătoarea era prea ocupată cu înjuratul.

Nu e prima dată când acea femeie face şmecherii, Lunei a încercat deja să nu îi dea tot restul la o bancnotă mare, crezând că un copil atât de mic poate fi uşor păcălit. Dar nu a fost, pentru că am stat mereu lângă ea şi am bătut-o la cap până la iritare bilaterală să fie atentă şi să nu se lase furată de nimeni, nici măcar cu un leu. Şi asta nu numai pentru că un leu este important pentru mine (din păcate, chiar este, raportat la cât câştig), dar şi pentru că este vorba de un principiu pe care mi-ar plăcea să îl urmeze în viaţă, în orice domeniu. Şi pentru că ştiu că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Etc.

Ieri am bătut-o la cap şi pe tânăra care părea să vrea să intre în pământ după incidentul cu banii. Să ştie să le ţină piept celor care vor vrea să profite de ea. Să nu mai fie atât de timidă, să înţeleagă că este o persoană cu drepturi, să nu mai permită nimănui să o insulte, indiferent de circumstanţe. Chiar dacă greşise şi nu erau ai ei acei bani, nu exista absolut niciun motiv pentru care să primească astfel de injurii în schimb. Speram să fie o lecţie indirectă şi pentru fetele mele, care nu scoseseră o vorbă în tot timpul acesta (wow!) şi mă priveau cu un respect crescut.

Abia în drumul spre casă au îndrăznit să mă întrerupă din discursul meu infinit şi moralizator. Fiică-mea, cu obrajii mânjiţi de ciocolata din umplutura covrigului ei, mi-a reamintit de o altă vânzătoare deosebit de obraznică (sunt din ce în ce mai multe). Iar prietena Lunei, cu gura plină de aluat cu măsline, mi-a povestit cum erau ea şi ea cu mama ei, nu de mult, pe bancheta din spate a unui taxi, iar „domnul de la volan” era foarte nervos şi folosea multe „cuvinte cu P şi cu F”.

– Şi nu i-aţi cerut să tacă?

– Ǎăă… nu…

– Nici nu v-aţi dat jos din maşină?

– Nu. Dar mami i-a zis totuşi, ceva.

– Ce?, am sesizat eu posibilitatea unei speranţe.

– „Domnule, am o uşoară impresie că limbajul dumneavoastră nu este tocmai în regulă.”

Uau! Praf l-a făcut!… După câteva clipe de tăcere (eram ocupată să-i fac cu mâna speranţei ăleia  pe care o vedeam ducându-se), am întrebat:

– Şi taximetristul ce a făcut?

– A continuat să vorbească urât până la sfârşit.

Deci… ce e de făcut? Cum reparăm lucrurile astea? Cum re-aducem calmul, respectul şi înţelegerea în relaţiile noastre? Şi cum îi învăţăm pe ăştia mici să nu mai înghită mizeriile mitocanilor, rămânând în acelaşi timp ei înşişi calmi, respectuoşi şi înţelegători? Pentru că în momentul de faţă am şi eu „o uşoară impresie” că ce se întâmplă în ţara asta „nu este tocmai în regulă”. Dar nici eu nu vreau să cobor din taxi, ci doar să îl fac pe şoferul meu să nu-şi mai bată joc de mine.

Perle FB 5

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉