Escroci mai mici sau mai mari

Ieri spre prânz, pe când profitam de elanul gospodăresc (rar) care mă apucase şi coceam eroic vinete şi ardei, a sunat telefonul. Număr privat. Am o mare reticenţă să răspund la numere private, mai ales de când îmi făcea nişte glume proaste cineva – nu ştiu nici acum cine – şi mă suna aşa nopţile. Însă telefonul de ieri venea la doar două minute după ce terminasem o conversaţie cu cineva care mă anunţase o veste îngrijorătoare despre un prieten comun, iar la sfârşit conveniserăm că avea să dea poliţiei numărul meu de telefon, să le povestesc şi eu nişte lucruri, în caz că aceştia au nevoie de informaţiile mele. Iar cum poliţia sună deseori de pe numere necunoscute (am avut şi experienţa asta de curând, dar n-am apucat să vă povestesc), am fost convinsă că apelul de la ei venea.

Am ţinut să fac această introducere pentru a explica tonul mic şi uşor speriat pe care îl am când răspund la telefon, după cum se poate auzi din înregistrarea pusă ieri pe Facebook. Ştiu io ce fel de cititori am, sunt convinsă că v-ar fi dus imediat mintea la prostii, cu gâfâitul ăla dubios 😉

Ei bine, nu era poliţia. Cumva, era chiar opusul ei. Pentru că mi s-a părut evident, din secunda doi, că mă sunase un escroc. În secunda trei, m-am răzgândit: era posibil să mă fi sunat o escroacă sau o bandă întreagă, pentru că ceea ce se auzea în receptor părea o înregistrare audio, putea să o fi făcut oricine. Domnul de pe înregistrare mă anunţa, cu o voce politicoasă şi chiar frumoasă de-a dreptul, că îşi găsise maşina lovită în parcare şi, pe parbriz, un bileţel cu datele mele. Mi-am dat seama că intenţia era să îmi propună să îi trimit nişte bani ca să „uite” de povestea asta şi să nu îmi încarce istoricul de asigurări cu o culpă. Şi deodată tonul meu mic şi uşor speriat s-a transformat în cel de ţaţo-scorpie pe care îl pot oricând adopta pentru a mă certa cu măgarii şi cu idioţii.

A urmat o „conversaţie” nervoasă de ambele părţi, în care nu m-am lăsat deloc intimidată, ba chiar am încercat să îl „înfund” şi eu cu minciuna că nici măcar nu aş avea maşină. Dar omul/înregistrarea nu ceda, ba chiar mi-a aruncat o replică de om nebun la un moment dat („Mulţumesc frumos, PRIETENE! Ahahahaha”), aşa că mi-a cam pierit cheful de joacă şi l-am ameninţat că sun la poliţie. Moment în care conversaţia s-a încheiat brusc.

Am stat câteva minute să mă întreb dacă e cazul să sun la poliţie. Şi mi-am răspuns, cu simţul cetăţenesc care (din păcate) mă caracterizează, că da. Aşa că am sunat. La 112. M-am scuzat că îi deranjez cu ceva ce clar nu este o urgenţă, dar nu ştiam unde să sun ca să semnalez faptul că tocmai încercase cineva să mă escrocheze. Să încerce cineva să îi găsească pe nemernici, să nu-i păcălească pe unii mai creduli decât mine, aşa cum se mai întâmplă, cu metoda asta tip „accidentul”. Am fost transferată la poliţie, iar poliţistul care mi-a răspuns mi-a explicat că ar trebui să mă duc la sediul poliţiei, să fac o sesizare scrisă prin care să cer desecretizarea numărului care mă sunase, poliţia POATE că ar fi cerut asta operatorului de telefonie, operatorul POATE că ar fi dezvăluit care era numărul acela privat, apoi POATE că am fi descoperit de unde se sunase… Părea foarte puţin probabil şi foarte birocratic totul. Ultima dată când am făcut o reclamaţie la poliţie, pentru că cineva din blocul vecin îi arunca maică-mii, regulat, cu mere în geamuri, s-a lăsat cu multe drumuri şi timp pierdut, cu mici discuţii de tot rahatul cu poliţistul-poet peste care avusesem ghinionul să dau şi, până la urmă, cu un drum la Taxe şi Impozite şi o coadă la care a trebuit să aştept ca să plătesc 10 lei – taxa necesară pentru a închide dosarul, pentru că găsiserăm vinovatul (un puşti din vecini), îl duseserăm la maică-mea să îşi ceară scuze şi să vadă cu ochii lui cum făcuse foarte rău unei femei foarte bătrâne şi bolnave, iar acum voiam să îmi retrag plângerea, că nu voiam vreun proces sau ceva, dar lucru acesta pare mai complicat de făcut decât depusul plângerii…

Aşa că am hotărât să nu depun nicio reclamaţie de data aceasta. Chiar nu am atâta timp şi nervi disponibili, iar un rezultat concret era extrem de puţin probabil. Însă nici nu puteam să nu fac chiar nimic în urma măgăriei ăleia, trebuia cumva să îi avertizez şi pe alţii, să fie atenţi, să nu li se întâmple şi lor. M-am aşezat, deci, la birou, să scriu o postare pe Facebook. Cine-o citi, o citi, să îi fie de bine!

Şi am scris, şi am tot scris, şi am şters, şi m-am apucat iar de scris – aşa cum fac de fiecare dată când vreau să scriu o postare concisă dar îmi iese un cearşaf de trei pagini (fix cum mi-a ieşit şi acum 😀 ). Apoi a sunat din nou telefonul şi m-a întrerupt. De data asta, era fiică-mea. Mă suna din dormitor, unde se afla încă în pat (mda, la ora unu la prânz, trăiască vacanţa!), împreună cu prietena venită în vizită pentru câteva zile: „Mama, poţi să vii puţin până la noi?”. Pentru că aşa se comunică intra-cameral la noi acasă, de o vreme încoace, prin mijloace moderne…

M-am dus. În momentul în care am trecut pragul camerei, fiică-mea a apăsat pe un buton al telefonului ei mobil şi deodată m-am auzit în toată splendoarea arţagului meu, răţoindu-mă la omul ăla care mă sunase mai devreme. Fetele erau leşinate de râs ascultându-mă şi văzându-mi mutra: îmi făcuseră o farsă. Cică există o aplicaţie specializată pentru aşa ceva, unde ai dreptul la două farse gratuite, după care ar trebui să şi plăteşti ceva pentru prostii de genul ăsta. Eu am fost a doua a fiică-mii, mi-a fost şi frică să o întreb care a fost prima.

Deci… 1 aprilie în toată regula la noi acasă, ieri. Mi-am luat-o elegant, am şi dat-o chiar mai departe, sunând aiurea la poliţie… Am râs şi eu cu fetele un pic, ce să fac? Şi mi-am adus aminte că am făcut şi eu o farsă de acest gen cuiva, cândva ­­– de fapt, nu o făcusem chiar eu, dar, în fine, era clar că trebuia să plătesc la un moment dat pentru ea (poveste lungă, poate altădată…).

Apoi le-am explicat fetelor că nu e chiar OK să faci astfel de glume, pentru că, uite, eu am sunat la 112 ulterior. Le-a cam pierit râsul auzind asta, cred (sper!) că data viitoare se vor gândi de două ori înainte să mai facă aşa ceva. Dar tot am fost ciuca glumelor tuturor toată ziua de ieri. E drept, părea să mi se fi şi accentuat puţintel aura eroică pe care o port ţanţoş deasupra capului, pentru că totuşi mă comportasem onorabil, certându-mă zdravăn cu un escroc imaginar şi încercând să salvez omenirea, de păcăleli, cu scrisul meu. Peste ani, cred că va rămâne doar o amintire veselă despre farsa aceasta, dintr-o zi caldă, de vacanţă de vară, în care copilul încă se află în patul de acasă, râzând cu nonşalanţa aceea cu care numai copiii pot să râdă, şi în care, până la urmă, nu s-a întâmplat absolut nimic rău.

–––––-

(povestea cu merele şi poliţia, de acum câţiva ani, este aici: https://mamaalunitza.wordpress.com/2014/05/17/un-mar-pe-zi-tine-politia-departe/

Publicitate

Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

Îi sună telefonul fiică-mii. Dacă mă întrebaţi de ce are telefon un copil de doar şapte ani, o să vă răspund. Altădată. Acum, după tonul important, roşul din obraji şi efortul evident de a se menţine serioasă deşi e clar că şi-ar iţi gura până la urechi de bucurie, la capătul celălalt al firului (ups, nu mai sunt fire, ar trebui să spun „la capătul undei”?) este împăratul roman. Vă aduceţi aminte de el, se împrieteniseră în parc, înainte să plece Luna în tabără, apoi l-am crezut în pericol de uitare, pentru că în tabără fusese un alt băieţel charismatic, ce le sucise capul tuturor fetiţelor de acolo, apoi s-au întâlnit din nou în parc şi sunt iar cei mai buni prieteni. L-am cunoscut şi eu de curând – după cum am povestit parţial pe Facebook, dar dezvolt aici – şi am înţeles cum a reuşit s-o vrăjească, rapid şi total, pe fiică-mea: este în mod cert un aburitor precoce.

Îl zărise fiică-mea pe geamul maşinii şi am tras pe dreapta, ca să îl văd şi eu. M-am dus spre el prin parc, cu mâna întinsă:

– Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit. Luna mi-a povestit multe despre tine.

– Şi mie îmi pare bine, a răspuns imediat puştiul, strângându-mi (surprinzător de corect) mâna.

După care  a adăugat bomba:

– Luna, dar nu mi-ai spus că ai o mamă atât de frumoasă!

De mult nu mai râsesem cu aşa poftă! Când am terminat, l-am întrebat cu simpatie:

– Eşti tu mereu politicos sau ţi s-a spus că aşa trebuie să te porţi cu femeile?

Don Juan de opt ani s-a fâsticit, dar doar un pic:

– Nuuu.., aşa ştiu eu că e bine să le spui la doamne mai în vârstă.

„Mai în vârstă”, deci. Atât.

În fine, în ultimele săptămâni, au fost amândoi plecaţi în vacanţă, Luna şi domnul, iar acum sunt nerăbdători să se revadă. În părculeţul lor. Ǎla de unde nu ştiu cum să o mai scot pe fiică-mea, pentru că nu îmi place atmosfera lui.

Ieri, de exemplu, m-am dus să o iau de acolo, pe seară, când i s-a încheiat jumătatea de oră de voie. Ştia că urma să vin, dar nu ştia exact momentul, aşa că am găsit-o relaxată, fără să mă aştepte. Am profitat de faptul că nu m-a observat, ca să o observ eu: stătea pe un leagăn şi se uita în telefon. Pe lângă ea, doi prieteni (o fetiţă de aceeaşi vârstă şi un băiat cu trei ani mai mare), ambii curioşi ce mai vede Luna pe micuţul ecran, precum şi o groază de adolescenţi care îşi băgau şi îşi scoteau diverse, verbal, la vreo două bănci mai încolo. Ǎştia micii îi ignorau cu mare nonşalanţă, dar mie zău dacă îmi plăcea ce auzeam… După ce am plecat din parc, am întrebat-o pe Luna:

– Luna, dar voi mai faceţi şi altceva acolo în afară de să vă uitaţi în telefoane?

Presupuneam că era o întrebare retorică, dar m-a surprins cu un răspuns hotărât:

– Ei, na! Sigur că da!

– Ce?

– Vorbim!

– Despre ce?

– Despre telefoane.

S-a pus singură pe un mare râs. Bine măcar că îşi dă seama că e o problemă undeva.

Adineaori, însă, pasiunea asta a lor pentru telefoane mi-a convenit de minune. După un şir lung de „De ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…”, „Da…”, „Şi, totuşi, de ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…” etc., am auzit-o pe Luna spunându-i prietenului ei la telefon:

– Lasă, că mi-o arăţi în parc! Hai, pa!

N-o mai las niciodată în parcul ăla, e clar! Niciodată, niciodată, never, ever, ever! – m-am apucat eu să bombăn în gând, dar Luna a închis şi mi-a dat raportul, emoţionată:

– Are o melodie nouă şi de-abia aşteaptă să mi-o arate pe telefon! Mama, pot să mă duc în parc? Te roooooog….

Aaa, despre o melodie era vorba!

– Sigur că da, Luna, du-te! Şi ai grijă să nu-ţi uiţi telefonul acasă, te rog!