Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Anunțuri

Perle FB 6

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Perle FB 2

Aprilie 2016

– Mama, să ştii că eu nu aş fi vrut să am o soră geamănă.
– De ce, Luna?
– Dacă ea era urâtă, ar fi trebuit să semăn cu ea…

–––––

– Mama, câţi ani crezi că are Carla’s Dreams?

– Habar nu am. Presupun că vreo douăzeci, aşa…

– Ceeee? Nu se poate!

– De ce?

– Pare de vreo patruzeci mai degrabă.

– După ce îţi dai seama? Că e mereu vopsit pe faţă!

– Tocmai de aceea: aia e vopsea de patruzeci de ani.

–––––

– Băi, da’ doamna asta e pătrată!!!, se miră Luna cu sinceră hotărâre, uitându-se la televizor.

În mod normal, i-aş face teoria cum că nu e deloc frumos să vorbească aşa, că nu trebuie niciodată să discutăm despre fizicul cuiva, că persoana respectivă poate fi bolnavă etc. etc. Numai că doamna cu pricina nu îmi inspiră absolut nici o empatie, după tâmpeniile pe care le-a debitat ea însăşi despre alţii, aflaţi într-o situaţie mult mai gravă (să zicem doar că aveau legătură cu incendiul din Colectiv). Aşa că acum doar mă mir că fiică-mea cunoaşte expresia asta:

– Cum adică, „pătrată”?, mă prefac eu nedumerită.

– Păi tu nu vezi ce unghiuri are?

Opaaa! Fiică-mea vede unghiuri! Şi le mai şi analizează!

– Ce fel de unghiuri?, o ţin eu pe a mea.

– Drepte! Cum altfel, dacă e pătrată???!!!

Să vezi ce-o să mai ţipe asta mică la mine când s-o apuca de trigonometrie sau alte chestii despre care eu habar nu (mai) am. Dar aşa-mi trebuie, prea i le explic şi eu pe toate alea, din faşă! 🙂

–––––

Mai 2016

Fiică-mea are ca temă de răspuns la întrebarea „Cum se numesc locuitorii unui sat/oraş/bloc?”:

– Habar nu am, se dă ea bătută înainte să înceapă să se gândească.

– Hai să le luăm pe rând, îi propun eu, încă calmă (deşi ştiu că voi ajunge inexorabil un sac de nervi peste vreo două-trei ore de teme). Cum se numesc oamenii care stau la ţară?

– Ţărani!

– Vezi că ştii? Deci, oamenii care stau la sat se numesc…

– Sătani… Nu! Ştiu: săteni!, exultă Luna.

– Bravo! Prin urmare, oamenii care stau la oraş se numesc…

Sunt plină de optimism. Răspunsul, însă, vine teribil de frustrant:

– Viteji!

Să mă enervez rău? Sau să îi dau dreptate? 😉

–––––

Datorită genialei idei a materiilor integrate, fiică-mea a învăţat, multe zile la rând, şi la română, şi la matematică, despre părţile componente ale plantelor. Am făcut până la epuizare nervoasă exerciţii cu rădăcina, tulpina, frunzele, florile şi funcţiile lor, din patru manuale diferite. Mai rămânea doar să cânte la ora de muzică „Imnul frunzuliţei” sau „Draga mamii rădăcină” şi gata, era integralitatea integrală. Noroc că la orele de muzică desenează. Dar asta e altă poveste.

Adineauri i-am dat să mănânce un morcov. Au ieşit ăştia noi şi, iepuraş cum e ea, e foarte încântată să ronţăie la ei. Pe când îi întindeam apetisanta legumă, ţinând-o de tulpiniţele verde-crud, m-a trecut gândul (prost) să-i dau un test-fulger:

– Ia, zi, Luna, ce parte a morcovului mănânci tu acum?

– Pe cea portocalie, bineînţeles.

E destul de greu să contrazici un copil care are dreptate. E şi mai greu să îi aduci aminte că a învăţat, nu demult, chestii ceva mai elevate, dar până la urmă a înţeles, totuşi, că aşteptam răspunsul „rădăcina”. Apoi a mâncat tot răspunsul cu ronţăituri mărunte, ale singurului incisiv superior pe care îl posedă momentan.

–––––

Eurovision 2016. Concurenta Maltei pare gravidă, iar fiică-mii pare să nu-i placă deloc melodia ei:
– Săracu’ copil, pe dinăuntru!
– De ce?, pufnesc eu în râs.
– Păi cu muzica aia tare! Şi fix în gura ei!

–––––

Ajutor, prieteni matematicieni!

Făceam exerciţii cu Luna. I-am povestit că zero este considerat număr par prin convenţie şi că există şi o logică aici: zero se află între -1 şi 1, care sunt numere impare, deci zero trebuie să fie par, pentru a respecta alternanţa. Iar ea m-a întrebat dacă infinitul este par sau impar, pentru că şi el se află între infinit minus 1 şi infinit plus 1. I-am răspuns că nu putem şti (evident), dar am rămas cu două dileme:

  1. Infinitul este un număr?
  2. Infinit minus 1 este un număr finit sau infinit?

Bine, mai am şi dilema dacă sunt suficient de deşteaptă pentru a o mai ajuta pe fiică-mea la teme şi la anu’, dacă deja am întrebările astea din clasa întâi…

P.S. Atât de tare a obosit fiică-mea după atâta înţelepciune încât mi-a întins cartea la ultimul exerciţiu şi mi-a ordonat:

– Emojionează-mă, te rog, că nu mai pot să citesc!

–––––

O seară de mai ca oricare alta. O culc pe fetiţa mea de şapte ani şi jumătate (cam vreo 2.300 de zile de convieţuire, după cum am calculat ulterior). Eu îi zic „Noapte bună”. Ea mă roagă să mai stau un pic. Îşi pune tandru capul pe pieptul meu. E un moment frumos. Pe vremea mea, se numea „moment Kodak”, între timp, firma Kodak a dat faliment. Apoi fiică-mea îmi zice pe un ton grav:

– Mama, cred că a venit momentul să îmi spui care este numele tău adevărat. „Aluniţa” este prea ciudat.

Puseuri de talent şi tensiune

Azi începe un nou sezon din România talent – emisiune la care ne uităm de anul trecut trecut. Tradus din limba luneză, s-ar zice că ne uităm de doi ani la Românii au talent. Fiică-mii îi place să vadă oameni făcând lucruri ieşite din comun, aşa că fac şi eu efortul de a suporta comentariile unui juriu mai puţin agreabil de la an la an. Şi stau cu telecomanda în mână, pentru eventualitatea în care se mai apucă vreunu’ să mănânce sticlă sau să-şi bată cuie-n cap live. Sau vreuna să se mai tăvălească prin făină, ca anul trecut. I-a plăcut mult Lunei numărul acela. Evident, din cu totul alte motive decât tuturor telespectatorilor bărbaţi care au primit bonus, la sfârşit, şi un lins pe umăr de la Mihaela Rădulescu. Pe umărul fetei cu făina.

La prima ediţie pe care a văzut-o, Luna era doar spectator pasiv şi uimit. Foarte tare a impresionat-o o trupă de băieţi musculoşi care făceau nişte minunate acrobaţii la bară:

– Wow! Dacă ar face nişte fete chestia asta, ar avea muşchi în ţâţe!, a comentat ea admirativ.

Anul următor, a prins curaj. Începuse nu demult să cânte cât de cât corect şi îmi dădea concerte zilnic, aşteptând felicitări şi punctaje de parcă eram juriile reunite ale tuturor ţărilor votante la Eurovision. Când a văzut că primeşte din ce în ce mai multe puncte, s-a hotărât:

– Mama, la următoarea repriză Romania talent mă duci şi pe mine?

– … (aşa răspund eu când nu vreau nici să îi retez speranţele, dar nici să-i încurajez utopiile).

– Vreau şi eu să le cânt o poezie! Aia cu primăvara, poate!

Nu i-am zis „nu”. Era mult prea fericită ca să îi opresc avântul. În plus, un hip-hop pe versuri de Coşbuc, ar putea ieşi ceva interesant, totuşi…

De câteva luni încoace, şi-a schimbat, însă, planurile. Proiectează un număr complex, cu care să meargă la sigur spre premiul cel mare. Nu voi dezvălui aici tot programul, de teama concurenţei, dar atât vă spun: va fi cu baloane, apoi cu dresaj canin şi, cireaşa de pe tort, cu sărituri la plasă. Singura necunoscută este cu care dintre câini să participe. Labradorul de la Giurgiu ştie deja să răspundă la comenzi gen „Şezi” şi „Dă laba”, dar nu poate fi ţinut de nimeni în lesă – are cincizeci de kile şi, după comportament, pare să se creadă pui de pisică. Mai uşor de manipulat ar fi Jack Russell-ul de la Bucureşti, dar cu siguranţă că va rămâne doar un vis frumos intenţia Lunei de a-l învăţa refuzul de hrană. Cum să convingi un căţel alergic să nu mănânce ceva pus ostentativ în faţa lui, când el e ţinut pe dietă aproximativ de când mama l-a făcut?

Deci presimt o perioadă mai grea în viitorul apropiat. Copilul va urmări atent emisiunea, în căutare de idei pentru viitorul ei număr, pe care va şi încerca să le pună în practică. Ştiu asta şi sunt oarecum resemnată. Mi-e teamă doar să nu vrea să mă includă şi pe mine în antrenamentele ei. Mi-a ajuns deja jocul de rol pe care mi l-a impus aseară, în bucătărie:

– Mama, vreau să facem împreună ca în reclama aia.

– Care reclamă?

– Ai să vezi. Eu te întreb „Mucişor, s-a-ntâmplat ceva?”, iar tu îmi răspunzi „Sunt cu maşina la… spălătorie.” Atât.

A durat mult. Mai întâi, a trebuit să mă obişnuiesc să nu mor de râs la auzul lui „Mucişor”. I-am spus că e „Mâţişor”, de fapt, dar nu m-a crezut şi a ţinut-o pe a ei. Apoi nu-mi ieşea intonaţia la puncte-puncte. Cică nu era suficient suspans. Când am reuşit să o mulţumesc, până la urmă, pe exigenta regizoare, a încheiat victorioasă textul reclamei, cu cel mai teatral ton din dotare:

– Soţul tău suferă de pampitaţii? Vindecă-l sigur. Cu Aspacardil.

Aspacardil să fie! Voi avea, probabil, nevoie, în lunile următoare.

Televizorul nostru cel de toate zilele

– 1… 2… 3… Gata! Mama, ştii de ce număr până la 3?

– Nu.

– Când mă enervez, număr până la 3 şi îmi trece.

– De unde ştii tu asta?, mă mir eu că fiică-mea cunoaşte mai multe lucruri înţelepte decât mine.

– De la Clopoţica.

Păi da, de unde altundeva să înveţe Luna chestii utile decât de la televizor?

M-am opus multă vreme expunerii copilului la micul ecran. Înainte să nasc, făcusem o monitorizare atentă a conţinuturilor media, pentru o lucrare de dizertaţie, şi mă îngrozisem de mesajele pe care putea să le primească un copil mic prin cablu. Dar, cum socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, după doi ani de mămicie obosisem atât de tare să fiu singura sursă de distracţie pentru Luna încât ajunsesem să mă rog de ea să se mai uite şi la televizor un pic. A fost greu să o conving, dar până la urmă am reuşit.

Multă vreme i-am înregistrat desenele animate pe care le consideram potrivite pentru vârsta ei. Nu vedea nimic neverificat în prealabil şi săream şi peste publicitatea care i-ar fi putut inspira dorinţe de mâncare nesănătoasă sau jucării exorbitante.

Treptat, am lungit lesa. Mai întâi, am convenit că Minimax poate fi vizionat fără teamă. Apoi am descoperit că Mickey Mouse, de pe Disney Junior, poate fi un profesor foarte eficient, Luna învăţând de la el numere, culori, forme geometrice, animale şi multe altele care i s-ar fi părut, probabil, plictisitoare dacă i le-aş fi prezentat eu, în banală rochie de casă şi fără urechi mari. Toate celelalte canale pentru copii au rămas însă tabu până în ziua de azi, pe motiv de filme violente, limbaj nepotrivit sau lipsa vreunei morale folositoare.

La fel cum tabu au fost, până nu demult, televiziunile generaliste. Cu trei excepţii notabile: concursurile de cultură generală, cele de talente şi Cronica Cârcotaşilor. Iar de câteva luni încoace am început să ne uităm împreună şi la unele filme „de oameni mari”, după ce Lunei i-a plăcut la nebunie Bona de la Forţele Speciale. Chiar şi-a fixat atunci ca obiectiv prioritar să facă rost de nişte păr, ca să i-l dea lui Vin Diesel: „Săracu’, nu are păr omul ăsta!”. Pentru că limita dintre lumea reală şi cea virtuală, de dincolo de ecran, este încă neclară pentru copilul meu (după cum am mai povestit şi aici).

Prima interacţiune dintre cele două lumi s-a petrecut pe la trei ani. Exista pe atunci o reclamă la serviciile de banking de la BCR, care se termina cu întrebarea „Tu cu cine faci banking?” Şi am auzit-o pe fii-mea răspunzând, foarte serios:

– Cu tata şi cu mama.

Avea dreptate, în felul ei. Cum dreptate a avut şi să-i certe pe cei de la Pro TV, la ultima ediţie a emisiunii Românii au talent, când a văzut un concurent mâncând râme, pui crud şi alte porcării:

– Dezgustătorilor! Ce aţi făcut cu omul ăsta?

Uneori, ea doar crede că are dreptate, ca atunci când a corectat-o prompt pe o fetiţă care declara că vrea să se facă „actoriţă” când se va face mare:

– Ha! Nu se spune aşa!, a pufnit Luna superior. Corect e actoare!

Şi alteori se înşeală total, din fericire pentru mine:

De când a plecat Voiculescu la bulău…, s-a auzit un început de frază la televizor.

– Cine??!! Mama mea?!, s-a iţit un zâmbet larg pe faţa Lunei, la gândul că am devenit atât de celebră încât se vorbeşte despre mine.

Dar cea mai vehementă o face Cronica Cârcotaşilor. Se enervează când mă uit la emisiunea cu pricina, pentru că ea nu înţelege mare lucru din satira de acolo:

– Ce urât vorbesc oamenii ăştia!

– Păi tocmai d-aia apar la emisiunea asta, râdem de ei pentru că vorbesc urât la alte emisiuni, am încercat eu să îi explic.

– Dar ce emisiuni sunt alea?, s-a mirat ea, care nu vede niciodată reality show-uri sau circuri televizate cu vedete de carton.

– Emisiuni de căcat, am glumit eu neinspirat.

– Vezi? Dacă te uiţi la aşa ceva, începi şi tu să vorbeşti urât! Îţi închid televizorul!

Şi chiar mi l-a închis. Norocul ei că anul ăsta Cronica Cârcotaşilor pare să se fi subţiat într-atât încât să nu mă mai uit la ea. În schimb, ne bucurăm că azi începe X Factor şi, mai ales, că mâine începe Vocea României. Tuturor din familie ne place muzica. Şi ne plac şi poveştile cu Cenuşărese care se transformă, sub ochii noştri aţintiţi în ecran, în prinţese strălucitoare. Din când în când, beţişorul magic al televiziunii face şi minuni încântătoare, pe care ar fi păcat să le ratăm.

Money, money, money…

În sistemul de învăţământ Waldorf, copiii sunt consideraţi pregătiţi pentru şcoală abia după căderea măcar a unui dinte de lapte. Nu sunt în măsură să judec criteriul în sine, dar pot confirma că fiică-mea a devenit brusc mai înţeleaptă după prima vizită a Zânei Măseluţă, de acum câteva zile. E drept, nu în toate domeniile, dar cel puţin în cel financiar am observat un mare progres.

Am încercat de multe ori să o fac să înţeleagă noţiunile de „bani” şi „plată” sau măcar valoarea comparativă a lucrurilor. Până anul trecut, credea că bancomatul fabrică bani şi ni-i dă gratis, dansând de bucurie în faţa aparatului şi întrebându-mă nerăbdătoare după ce căpătam bancnotele:

– Cât am câştigat? Cât am câştigat?

Tot gratis credea că sunt şi nimicurile de plastic vândute împreună cu diverse produse pentru copii, rugându-mă să-i cumpăr ouă Kinder pe care nu le mânca sau vreo revistă pe care nu avea nici măcar să o răsfoiască vreodată:

– O vreau pe aia la care câştigăm o pereche de sandale, te rog!

Oul de ciocolată, însă, a avut şi avantajele lui. L-am folosit ca referinţă a preţului lucrurilor şi a funcţionat. Când auzea că o jucărie costă cât o sută de ouă, Luna renunţa la a o mai cere. Iar când m-am hazardat să îi vorbesc despre valute, acum vreun an, efectul a fost unul hazliu şi nicidecum educativ. Se uita la un desen animat în care apăreau Van Gogh şi Toulouse-Lautrec (ei, da, mai scapă şi astfel de desene pe Minimax). Într-un elan de culturalizare, am deschis repede Google şi i-am arătat imagini cu ei şi cu tablourile lor. Nu i-au prea plăcut, aşa că m-am gândit să îi trezesc altfel interesul:

– Uite, Luna, ăsta se numeşte Floarea soarelui şi e un tablou extrem de scump. Costă cât milioane de ouă. Sau mii de case! Adică multe milioane de dolari, m-am riscat eu cu noi repere.

S-a intimidat brusc. După câteva clipe, m-a întrebat cu o voce mică-micuţă:

– Tu ai?

– Ce să am? Tabloul ăsta sau bani?

– Milioane de dolari…

În aceste condiţii, o discuţie ca cea avută aseară nu poate fi explicată decât prin magia dinţilor de lapte. Spălam vase, aproape ca de obicei, iar la televizor era o reclamă la serviciile unei bănci, când fiică-mea m-a întrebat cu cel mai serios ton disponibil din registrul ei vocal variat:

– Mama, la bancă se fac şi bani?

– Da. Adică doar la Banca Naţională. E banca oficială a ţării noastre şi ea decide dacă fabrică sau nu bani.

– Şi e bună banca asta?

– Cum adică?

– Adică dacă e bună, deşteaptă sau face dezastru.

Na, că m-a prins! Habar nu aveam! M-am făcut că nu aud, am închis robinetul şi m-am strecurat în camera cealaltă, doar, doar oi fi scăpat. Dar copilul m-a urmat insistent:

– Zi, mama! Are grijă banca asta de ţară sau nu?

M-am apucat să răsfoiesc blogul lui Guru Moisan, pardon!, Moise Guran, în căutarea răspunsului. Încă nu l-am găsit.

Vise pentru altă viaţă (©Titan Ice)

Mi-am dat seama că am nevoie de o ocupaţie mai serioasă în dimineaţa în care, pregătindu-mă să plec la piaţă, m-am surprins gândindu-mă să îmi asortez rochia cu sacoşa de cumpărături. Şi aşa m-am apucat, în sfârşit, de scris. Până când această ocupaţie îmi va şi asigura banii de piaţă, mă mai întristez uneori trecând în revistă toate oportunităţile şi profesiile pe care le-am ratat în viaţă. Am făcut de multe ori alegeri nefericite, n-am avut şansa unei orientări profesionale la momentul potrivit şi, trebuie să recunosc, am fost şi tare leneşă. Cât despre ambiţii personale sau dorinţa de bani, ce să mai spun, îmi lipsesc cu desăvârşire.

Chiar azi am mai adăugat o profesie la lista cu „ce-aş fi putut face dacă”: copywriter. Idei am, pană am, pot suprinde esenţialul… Iar reclamele au fost una dintre pasiunile mele de pe vremea în care am descoperit, în străinătate, că ele pot fi şi altceva decât „V-am prins, vrăjitoarelor!” sau „Dacă vrei, poţi” (pentru nostalgici, o scurtă rememorare aici). Mi-ar fi plăcut să creez o nemuritoare operă în versuri ca „Aquafresh în trei culori / Protejează de trei ori”, care îmi vine în minte, de douăzeci de ani încoace, de fiecare dată când mă spăl pe dinţi cu marca respectivă.

Printr-o minunată coincidenţă, fiică-mea a venit azi de la şcoală cu exact aceeaşi idee: să facă publicitate. Şi-a pregătit frumuşel masa de lucru, m-a întrebat cum se scrie „trei mii”, apoi mi-a închis uşa la birou, interzicându-mi să trag cu ochiul la ce lucrează ea şi s-a pus pe treabă. Nu m-a mirat deloc, având în vedere perioada intens creativă prin care trece şi datorită căreia avem casa plină de măşti, coroane, felicitări, lego, plastilină şi lista ar putea continua. Creaţia de astăzi, însă, m-a suprins total. Iată:flyere-curatator-facut-de-l

Povestea e simplă. Aseară a fabricat o poţiune specială, din trei şampoane şi spumă de ras, pe care a decretat-o „cel mai magic gel de curăţat”. Mi-a făcut şi mie o demonstraţie, pe nişte pete din baie, care chiar a avut succes. Mi-am imaginat că vrea să îmi uşureze munca, acum, cu curăţenia de primăvară, dat fiind că mi-a privit întotdeauna cu care mare respect preocupările casnice. Pe la patru ani, după ce s-a uitat la „Frumoasa din pădurea adormită”, m-a întrebat:

– Mama, faci şi tu curat ca zâna cea bună?

– Fac curat, Luna, dar nu ştiu dacă fac ca zâna cea bună.

– Ba da, aşa faci, ce, crezi că eu nu te văd?!

Am luat-o ca pe un compliment bizar, dar mi-am exprimat regretul de a nu poseda nici o baghetă magică, ca să pot munci mai puţin. Copilul a ţinut minte şi, după vreun an, i-a certat zdravăn pe producătorii de Fairy:

– Mama, eu nu înţeleg de ce au inventat un detergent de vase care durează mai mult, mi-a declarat revoltată Luna, după ce a ascultat reclama de la televizor. Ce, ăştia cred că ţie îţi place să speli vasele mai mult?! Nu!

Dar planurile ei privitoare la gelul magic de aseară s-au dovedit a fi mai ambţioase decât credeam: şi-a propus să îl vândă şi altora. Iar azi şi-o fi dat seama că fără reclamă nu va avea spor, aşa că a desenat şi nişte flyere pe care m-a rugat să le punem împreună pe la uşile vecinilor, aşa cum a văzut ea că fac băieţii cu pizza. Vă rog să remarcaţi originalul recipient şi puterea remarcabilă de sintetizare a calităţii produsului în doar două cuvinte: „Oau” şi „Oauu”.

Deci am rezolvat-o şi cu regretele mele, şi cu grija viitorului. Luna va face ceea ce eu nu am făcut, iar bunăstarea materială a familiei va fi asigurată de restaurantul ei, care va fi profitabil datorită materialelor publicitare create tot de ea. Asta, bineînţeles, între două meciuri de baschet…