O lecţie de istorie

Pentru că azi am păcătuit prin trufie, lăudându-mă unei prietene că eu nu o ajut aproape niciodată la teme pe fiică-mea, iar trufia, după cum se ştie, este prompt pedepsită, iată că mai devreme a venit la mine fiică-mea cu un caiet (roz) şi mi l-a întins cu hotărâre:

– Ascultă-mă la istorie!

Istorie,  mon amour… Nu mi-a plăcut niciodată înşiruirea aceea de date sterpe pentru mintea mea de copil, pe care trebuia să le învăţ pe dinafară (şi să le uit, inexorabil, a doua zi după lecţie, ca să fac loc altor şi altor noţiuni inutile). Nu mi-a plăcut nici faptul că materia asta părea să fie, de fapt, un şir nesfârşit de lupte şi morţi violente, al căror rost nu eram capabilă să îl înţeleg. Nici de profesorii avuţi la materia asta nu îmi aduc aminte cu mare simpatie: unul era un fost maistru de atelier, propulsat la catedră de un curs absolvit la „Ştefan Gheorghiu”, care umbla cu nişte stinghii la el să bată elevii, celălalt era un pretenţios despre care umbla anecdota că îşi făcea biluţe de muci în timp ce dicta lecţia la clasă: „Istoria… omenirii… s-a dezvoltat în… salturi!” – iar la „salturi” arunca şi el, cu un bobârnac, producţia nazală din vârful degetelor.

Abia la maturitate mi-am dat seama că istoria este, de fapt, o poveste. Povestea noastră şi a familiei noastre, povestea străbunicilor noştri şi a întregului pământ, aşa cum îl cunoaştem noi azi. Că toate acele războaie şi morţi violente care m-au oripilat nu trebuie date uitării tocmai pentru a nu mai face greşeala să le repetăm. Că regii şi împăraţii au fost nişte oameni ca oricare alţii, doar că mai şmecheri, ştiind să se cocoaţe pe umerii unor ierarhii întregi de mai fraieri şi să proclame că sângele lor ar avea altă culoare decât al plebei. Că marile bătălii pentru apărarea neamului erau doar încercările disperate ale unor localnici de a-şi păstra casele, pământurile şi familiile, în faţa unor golani lacomi, în căutare de adrenalină şi de noi şi noi avuţii. Şi că intrigile de culise, aranjamentele de tip mafiot, dorinţa de putere şi invidia au guvernat şi vor guverna pe vecie această lume (mică) a noastră.

Am spus toate astea ca să înţelegeţi de ce azi, atunci când fiică-mea m-a somat să o ascult la istorie, primul impuls a fost să mă fofilez. Apoi mi-am adus aminte de învăţătoarea ei, care ne-a rugat în iarnă pe noi, părinţii, să facem fix treaba asta: să o ascultăm acasă. Cică nu se pregăteşte suficient la materiile care nu-i plac, cum sunt geografia şi istoria. Aşa că mi-am făcut curaj să deschid caietul. Iancu de Hunedoara. Minunat. În afară de nume şi de acea celebră proprietate imobiliară a sa, nu ştiu nimic despre el.

– Dă-i drumul, îi zic eu fiică-mii, încercând să păstrez o aparenţă doctă. Zi-mi ce ştii despre el.

Ştia destul de multe, după părerea mea. Că fusese voievod în Transilvania vreo cincisprezece ani, că dusese mai multe războaie (şi le ştia şi anii, wow!), că făcuse un copil care ajunsese regele Ungariei…

– … şi a făcut şi mai multe alianţe, cu Valahia şi cu Moldova.

– Ce sunt alea, alianţe?, găsesc şi eu în sfârşit o întrebare de pus din domeniul meu de competenţă, cel lingvistic.

– Pace.

– Ba nu. Alianţa este o înţelegere, un pact, atunci când stabileşti să fii prieten cu cineva, care să lupte alături de tine în caz că ţara ta este atacată. Deci Iancu ăsta a făcut un fel de pre-unire, cu mult înainte de Mihai Viteazul. S-a înţeles cu vecinii lui din celelalte ţări româneşti să lupte împotriva…

– … turcilor, ştiu, mă întrerupe fiică-mea. Ce nu ştiu, însă, este cum de a ajuns fiul lui, Matei Corvin, care era român, să fie rege în Ungaria.

Şi aici intervine domnul Google. Pentru că fix pentru astfel de situaţii a fost inventat: când ţi se pun întrebări la care tu nu ştii să răspunzi, dar alţii – mult mai deştepţi – dinaintea ta au ştiut. Am „răsfoit” superficial câteva pagini de internet legate de acest Iancu de Hunedoara şi am descoperit că a fost un personaj foarte tare domnia-sa. A început oarecum de jos, s-a descurcat cumva să ajungă în slujba mai multor potentaţi ai vremurilor, din mai toată Europa, a învăţat foarte multă strategie de război şi a condus cu mare măiestrie câteva lupte memorabile, după care mai mulţi regi şi împăraţi s-au întrecut să îi dăruiască teritorii şi proprietăţi pentru a-şi asigura prietenia şi sprijinul său, dovedit valoroase. A fost doar vreo cinci ani, nu cincisprezece, conducătorul Transilvaniei, însă încă de vreo două ori pe atât a deţinut alte poziţii importante în regiune, ajungând chiar în poziţia de regent al Ungariei la un moment dat. Apoi a murit în luptă, aşa cum îi stă bine unui erou. În fine, a murit de ciumă lângă un teren de luptă, de fapt, dar e tot pe-acolo… I-am povestit rezumatul acesta fiică-mii, pe măsură ce citeam. După care am încercat să mă sustrag îndatoririlor acestora materne şi să închei subiectul pe seara asta:

– Ce trebuie tu să reţii, după părerea mea, e că în viaţă e bine să fii deştept, să îţi faci prieteni buni şi puternici, să înveţi ca să stăpâneşti bine o meserie sau o artă, şi atunci vei fi căutat, apreciat şi pus în poziţii înalte. Din păcate, habar nu am să-ţi răspund la întrebarea cum a ajuns Matei Corvin regele Ungariei. Dar să ştii că erau vremuri complicate pe atunci, Transilvania nu era chiar românească, şi nici Corvin însuşi nu era sută la sută român. Probabil că o să înveţi mai multe când o să ajungeţi la şcoală la lecţia despre el.

Şi întorc capul, de la calculator, către ea. Ca să realizez că fusese tare linişte cât timp îi vorbisem despre toate astea. Fiică-mea stătea alături de mine, la birou, complet preocupată de ceea ce îi spuneam. A mai tăcut pentru o clipă (lucru rar întâlnit la ea), apoi a glăsuit:

– Of, de câte ori ţi-am spus că e mare păcat că nu te faci tu profesoară… Ce bine aş înţelege eu de la tine cum stau lucrurile, a adăugat ea şi a plecat la alte treburi.

E drept, de multe ori m-a rugat asta. Pentru că ştiu atât de multe şi, mai ales, pentru că ştiu să povestesc pe înţelesul lor, al copiilor. Nici măcar nu e nevoie să fii vreun savant atunci când lucrezi cu copiii mai mici, e de ajuns să ştii să te apleci la înălţimea lor şi să le vorbeşti cu sinceritate. Şi să ştii unde să cauţi cunoştinţele, atât de accesibile acum, în epoca aceasta digitală. Mi se întâmplă şi mie să regret uneori că nu am mers pe calea didactică, după absolvirea facultăţii. Dar n-a fost să fie. Compensez învăţând-o pe Luna din ceea ce ştiu. Sau pe copiii din jurul ei, dacă mi se iveşte ocazia, spontan şi non-formal. Eu sunt mama aia plicticoasă, care sare mereu cu o poveste, o pildă sau un sfat, convinsă că toate acestea îi vor folosi cuiva, cândva, undeva…

– Şi totuşi, mama, se întoarce Luna către mine, eu chiar aş vrea să ştiu ce e cu Corvine ăla. De ce e el atât de important încât să apară în imnul nostru.

– Bine, o să mă interesez, îi promit eu.

Şi pentru că, evident, nu puteam lăsa ca seara aceasta să se transforme din triumf în înfrângere, m-am întors pe terenul meu şi am adăugat:

– Apropo, ştii cum se spune în franceză la verighete? „Alliances”. Alianţe, adică. Pentru că, la urma urmei, cam asta e o căsătorie.

Ceva mă face să cred că acum nu va mai uita niciodată ce înseamnă „alianţă”. Dă, Doamne, să uite în schimb de Corvine ăla! Pentru că zău dacă ştiu ce să îi povestesc şi despre el!

Reclame

Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Perle FB 14

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Martie 2017 (continuare)

— Cum a fost azi la lecţia de prim ajutor?

— Foarte mişto!!! Au venit patru domni, cu un manechin, şi ne-au învăţat cum să salvăm oameni înecaţi şi altele.

— Şi cum îi salvaţi?

Am ştiut că am greşit din clipa în care am început întrebarea. Dar era prea târziu. Pentru că răspunsul de care mă temeam a venit imediat:

— Las’, că-ţi arăt acasă!

Acum a terminat să mă salveze pe mine şi i-a luat la rând pe ceilalţi locatari ai casei. Sper să supravieţuim cu toţii manevrelor ei de salvare…

––––––––-

— Mama ta ce face?, o întreabă fiică-mea pe o prietenă de-a ei, de nici şapte ani.

— Eee, duce lucruri de colo, colo… nu ştiu cum să spun…

— Eu credeam că e om de afaceri.

— Nuuuu, ea doar scrie mesaje, sună oameni, chestii dintr-astea. Dar tata e om de afaceri!

— Da? Şi el cu ce se ocupă?

— Păi, uite, chiar aseară s-a întâlnit cu o doamnă şi au făcut… cum îi zice…

— Afaceri?

— Probabil. Şi ea era blondă, şi…

Asta ca să ştiţi, dragi tătici, să nu vă luaţi niciodată copiii cu voi când vă duceţi să faceţi… cum îi zice… afaceri. Cu blonde 🙂

–––––––

În drum spre şcoală, descoperim un graffito nou pe blocul vecin:

— Of, dacă tot risipesc timp şi materiale, de ce n-or face şi ei măcar un desen frumos?, mă plâng eu, mare amatoare de culoare peste pereţii gri ai oraşului.

— Dar ce înseamnă SMAK47?, întreabă fiică-mea.

— Nu ştiu sigur, bănuiesc că este semnătura artistului.

— Eh, lasă, mama, că se putea şi mai rău, mă consolează ea. Mai ţii minte când am văzut pe peretele ăla scris „DINAMO”? Şi mai era un cuvânt acolo, nu mai ţin minte exact, parcă „HAI”… Mă rog, reparase cineva, că scrisese şi „STEAUA” mai jos.

Pui stelist. Care încă nu cunoaşte vocabularul galeriei. Dar are tot timpul să-l înveţe 😉

–––––––

Din ciclul „Răspunsul tot nu l-am aflat, dar măcar ştiu cine naibii a făcut întrebarea”

— Mama, ce-a fost mai întâi: oul sau găina?

— Hai, că te-ntreci!, îi zâmbesc eu complice fiică-mii, ghemuită toată pe un fotoliu de lângă biroul meu, pe motive de insomnie.

— Cu ce?

— Cu şmecheria. E o întrebare-capcană clasică, ştiu că ştii şi tu asta. Aţi învăţat-o la Dezvoltare personală sau ce?

— Nu. Am inventat-o eu acum. Că de-aia cred că nici nu pot dormi. Ştii că eu mă întreb mereu cum e cu infinitul ăsta şi mă enervează că nu am răspuns. Adică cine a fost mai întâi: roşia sau planta roşiei, care a ieşit din sămânţa roşiei? Oul sau găina, iată? Laptele sau VACELE?

Păi când se blochează copilu’ ăsta pe ceva… De joi o ţine cu vacele alea… E drept că nici eu nu mi-am dat silinţa să o deblochez 😉

––––––-

Aprilie 2017

— Iac!, zice Luna uitându-se la televizor.

Şi nu, nu se uită la vreun documentar cu animale exotice, ci la o scenă de film artistic, în care doi tineri se sărută pe gură, cast. Cred că şi din blocul de vizavi i s-ar putea citi dezgustul de pe faţă. Prietena ei, care are doar şase ani şi nu a intrat încă în faza de „câh, bleah, iac” şi alte alea la vederea aproprierii naturale între sexe, este un pic încurcată.  Îşi freacă mânuţele şi începe timid:

— Ştii… mama şi cu tata… şi ei…

— … fac des aşa ceva, nu?, o „ajut” eu, doar-doar o înţelege şi mironosiţa de fiică-mea că e ceva normal, să ne lase şi pe noi în pace, că deocamdată e jale când ne vede (rar, că suntem bătrâni).

— Daaa, des!, confirmă uşurată mititica.

— Păi dacă ai tăi fac des, înseamnă că ai mei sunt praf!, se umflă în pene Luna. Tot timpul, tot timpul!

Şi uite-aşa cred că tocmai am intrat în legalitate cu pupatul prin casă, doar pentru că fiică-mea nu acceptă să fie vreodată pe locul al doilea. Şi am aflat că ea crede că „a fi praf” e de bine. Să te ţii de-acum încolo: beţii, pupat, beţii, pupat, beţii… Ura!:-)))

–––––––

— Mama, „leapşa” cum se scrie?

— Cum se-aude.

— A, OK!

Uneori, scap foarte uşor când e vorba de ajutat copilul la teme…

–––––––

— Mama, tu cu ce vrei să-ţi fac cinste, acum că am luat 100 de puncte la toate evaluările şi Comperurile şi toate alea?

— Cu o masă la restaurant?, îndrăznesc eu să sper.

— Prea mult! Eu am zis să vă dau câte un suc, iar tata a cerut în plus şi o gumă de mestecat. Mă gândeam că poate vrei şi tu una. Sau maxim două sucuri pot să-ţi dau, ce zici?

Eu zic că fată zgârcită ca a mea n-am văzut la nimenea. Deşi, dacă mă gândesc bine, întotdeauna e loc de mai rău: dacă îi trecea prin cap să ne ceară ea nouă recompensă, în loc să ne dea? 😉

Perle FB 13

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

–––––––

Martie 2017 (continuare)

De câteva ore traduc un act de mă dor ochii şi creierii. Toţi. Copilul m-a înţeles o vreme şi şi-a văzut de treburile lui până acum când, din senin, m-a întrebat:
– Mama, ce mănâncă lemingul?
Ce naiba fac copiii ăştia la şcoală, în clasa a doua, de pune astfel de întrebări încuietoare?

–––––––-

[după câteva minute]

Hai c-am rezolvat-o cu lemingii. I-am transmis Lunei (din partea domnului Google) că mănâncă ierburi, rădăcini, seminţe şi ce-or mai găsi ei prin tundra aia a lor, apoi i-am reamintit că am de lucru, să mă mai lase un pic. Şi m-a lăsat. Un pic mic.

– Mama, da’ ursul polar ce mănâncă?

Presupun că e mai greu cu zmeura şi mierea pe la Cercul Polar, aşa că îi zic rapid:

– Animale mici, cred… Şi peşti.

Pare a se bucura şi mai capăt un minut de linişte.

– Mama, da’ vulpea polară ce mănâncă?

E clar, nu mă pot eschiva la nesfârşit. Las lucrul deoparte, deschid Wikipedia şi îi citesc:

– „Hrana vulpilor constă din lemingi…”

N-a vrut să-i mai spun continuarea. Cam cât ghinion să ai să auzi aşa ceva când scrii de zor la o bandă desenată în care un leming, un urs polar şi o vulpe polară sunt prieteni? Aşa că am avut apoi liniştea necesară pentru a-mi termina traducerea. După patru ore şi jumătate de lucru încrâncenat, o pun pe e-mail, îi dau send şi în aceeaşi clipă mă sună prietenul care mă rugase azi să i-o fac de urgenţă:

– Ştii, nu e cazul să te mai grăbeşti cu traducerea aia, că nu mai am nevoie de ea.

După cum spuneam: cam cât ghinion să ai?

––––––-

Despre lemingi, copii şi teme de secolul XXI – ultimul episod 🙂

S-a încheiat cu bine saga lemingilor, începută acum câteva zile aici, pe FB, şi continuată până aseară, când tema fiică-mii a fost finalizată. Pe scurt, povestea benzii desenate pe care a făcut-o sună cam aşa:

Un urs polar, o vulpe polară şi un leming pleacă împreună într-o excursie în munţi. Fiecare are în rucsac ceva de-ale gurii – ursul trei sticle cu apă şi nişte peşti, vulpea nişte păsări, iar lemingul nişte ierbuţă. (A se remarca eludarea cu graţie a faptului că animalele astea se mănâncă, de fapt, unul pe altul. Nici vulpea nu are lemingi la pacheţel, nici ursul vulpi.) Şi ghici cine apare în drumul bunilor prieteni? N-aţi ghicit! Apare Moş Crăciun. Care le dă tuturor, pe lângă nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă (foame mare în tundra aia!) şi un… teleportor. Exact. Ca să poată ajunge la Pol la Moşu’ oricând vrea muşchii lor. Probabil ca să le mai dea nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă. Sfârşit.

–––––––––-

Din ciclul „Să râdem cu temele copilului”, azi vă prezentăm subiectul SCRUMBIOARA

Păi da, că tot o terminasem ieri cu lemingii, era şi cazul să găsim un alt animăluţ să leşin eu de râs singură prin casă. În lecţia pe care Luna a ţinut morţiş adineaori să mi-o citească (deşi nu m-am arătat interesată), se făcea că un morun bătrân le zicea unor scrumbioare aventuroase: „Voi sunteţi peşti migratori”. Şi mi-am manifestat curiozitatea:

– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „migrator”?

– Sigur! E atunci când mergi de colo colo.

Am intenţionat să o aprob, dar din păcate a continuat:

– De exemplu, eu migrez la Giurgiu. Aşa şi scrumbioarele.

Şi n-am mai putut zice, bineînţeles, nimic 😀

––––––––––

Simt că a început numărătoarea inversă pentru mine. Foarte, foarte curând nu voi mai putea răspunde rezonabil întrebărilor copilului. Adineaori, mi-a desenat următoarele şi m-a întrebat:

– Dacă cineva pune o cană cu cafea pe maşină, aşa, mai la spate, şi maşina pleacă, ce se întâmplă cu cafeaua? Va curge pe parbriz?

Singurul lucru sigur pe care i l-am putut răspunde a fost că ăla nu e parbriz, ci lunetă. În rest, mă bazez pe prietenii mei cititorii, care sunt cu siguranţă mai deştepţi decât mine în ale fizicii 🙂