Perle FB 5

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉

Publicitate

Perle FB 2

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Aprilie 2016

– Mama, să ştii că eu nu aş fi vrut să am o soră geamănă.
– De ce, Luna?
– Dacă ea era urâtă, ar fi trebuit să semăn cu ea…

–––––

– Mama, câţi ani crezi că are Carla’s Dreams?

– Habar nu am. Presupun că vreo douăzeci, aşa…

– Ceeee? Nu se poate!

– De ce?

– Pare de vreo patruzeci mai degrabă.

– După ce îţi dai seama? Că e mereu vopsit pe faţă!

– Tocmai de aceea: aia e vopsea de patruzeci de ani.

–––––

– Băi, da’ doamna asta e pătrată!!!, se miră Luna cu sinceră hotărâre, uitându-se la televizor.

În mod normal, i-aş face teoria cum că nu e deloc frumos să vorbească aşa, că nu trebuie niciodată să discutăm despre fizicul cuiva, că persoana respectivă poate fi bolnavă etc. etc. Numai că doamna cu pricina nu îmi inspiră absolut nici o empatie, după tâmpeniile pe care le-a debitat ea însăşi despre alţii, aflaţi într-o situaţie mult mai gravă (să zicem doar că aveau legătură cu incendiul din Colectiv). Aşa că acum doar mă mir că fiică-mea cunoaşte expresia asta:

– Cum adică, „pătrată”?, mă prefac eu nedumerită.

– Păi tu nu vezi ce unghiuri are?

Opaaa! Fiică-mea vede unghiuri! Şi le mai şi analizează!

– Ce fel de unghiuri?, o ţin eu pe a mea.

– Drepte! Cum altfel, dacă e pătrată???!!!

Să vezi ce-o să mai ţipe asta mică la mine când s-o apuca de trigonometrie sau alte chestii despre care eu habar nu (mai) am. Dar aşa-mi trebuie, prea i le explic şi eu pe toate alea, din faşă! 🙂

–––––

Mai 2016

Fiică-mea are ca temă de răspuns la întrebarea „Cum se numesc locuitorii unui sat/oraş/bloc?”:

– Habar nu am, se dă ea bătută înainte să înceapă să se gândească.

– Hai să le luăm pe rând, îi propun eu, încă calmă (deşi ştiu că voi ajunge inexorabil un sac de nervi peste vreo două-trei ore de teme). Cum se numesc oamenii care stau la ţară?

– Ţărani!

– Vezi că ştii? Deci, oamenii care stau la sat se numesc…

– Sătani… Nu! Ştiu: săteni!, exultă Luna.

– Bravo! Prin urmare, oamenii care stau la oraş se numesc…

Sunt plină de optimism. Răspunsul, însă, vine teribil de frustrant:

– Viteji!

Să mă enervez rău? Sau să îi dau dreptate? 😉

–––––

Datorită genialei idei a materiilor integrate, fiică-mea a învăţat, multe zile la rând, şi la română, şi la matematică, despre părţile componente ale plantelor. Am făcut până la epuizare nervoasă exerciţii cu rădăcina, tulpina, frunzele, florile şi funcţiile lor, din patru manuale diferite. Mai rămânea doar să cânte la ora de muzică „Imnul frunzuliţei” sau „Draga mamii rădăcină” şi gata, era integralitatea integrală. Noroc că la orele de muzică desenează. Dar asta e altă poveste.

Adineauri i-am dat să mănânce un morcov. Au ieşit ăştia noi şi, iepuraş cum e ea, e foarte încântată să ronţăie la ei. Pe când îi întindeam apetisanta legumă, ţinând-o de tulpiniţele verde-crud, m-a trecut gândul (prost) să-i dau un test-fulger:

– Ia, zi, Luna, ce parte a morcovului mănânci tu acum?

– Pe cea portocalie, bineînţeles.

E destul de greu să contrazici un copil care are dreptate. E şi mai greu să îi aduci aminte că a învăţat, nu demult, chestii ceva mai elevate, dar până la urmă a înţeles, totuşi, că aşteptam răspunsul „rădăcina”. Apoi a mâncat tot răspunsul cu ronţăituri mărunte, ale singurului incisiv superior pe care îl posedă momentan.

–––––

Eurovision 2016. Concurenta Maltei pare gravidă, iar fiică-mii pare să nu-i placă deloc melodia ei:
– Săracu’ copil, pe dinăuntru!
– De ce?, pufnesc eu în râs.
– Păi cu muzica aia tare! Şi fix în gura ei!

–––––

Ajutor, prieteni matematicieni!

Făceam exerciţii cu Luna. I-am povestit că zero este considerat număr par prin convenţie şi că există şi o logică aici: zero se află între -1 şi 1, care sunt numere impare, deci zero trebuie să fie par, pentru a respecta alternanţa. Iar ea m-a întrebat dacă infinitul este par sau impar, pentru că şi el se află între infinit minus 1 şi infinit plus 1. I-am răspuns că nu putem şti (evident), dar am rămas cu două dileme:

  1. Infinitul este un număr?
  2. Infinit minus 1 este un număr finit sau infinit?

Bine, mai am şi dilema dacă sunt suficient de deşteaptă pentru a o mai ajuta pe fiică-mea la teme şi la anu’, dacă deja am întrebările astea din clasa întâi…

P.S. Atât de tare a obosit fiică-mea după atâta înţelepciune încât mi-a întins cartea la ultimul exerciţiu şi mi-a ordonat:

– Emojionează-mă, te rog, că nu mai pot să citesc!

–––––

O seară de mai ca oricare alta. O culc pe fetiţa mea de şapte ani şi jumătate (cam vreo 2.300 de zile de convieţuire, după cum am calculat ulterior). Eu îi zic „Noapte bună”. Ea mă roagă să mai stau un pic. Îşi pune tandru capul pe pieptul meu. E un moment frumos. Pe vremea mea, se numea „moment Kodak”, între timp, firma Kodak a dat faliment. Apoi fiică-mea îmi zice pe un ton grav:

– Mama, cred că a venit momentul să îmi spui care este numele tău adevărat. „Aluniţa” este prea ciudat.

Test de bucurat copilul

Mi-a plăcut mult ideea din articolul ăsta: să îi dai copilului un test cu întrebări despre mama lui. Şi m-am gândit să îl pun în practică la fiică-mea, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi, pentru că am avut parte amândouă de o bucăţică de timp de mare calitate cu această ocazie.

Am tradus în română întrebările şi le-am adaptat puţin (Luna este cu câţiva ani mai mică decât băieţelul din articolul original), apoi le-am imprimat şi i le-am dus în camera de alături:

– … iar teste… mi-e cam sooomn…, a încercat ea să se eschiveze după ce de dimineaţă făcuse câteva teme pentru şcoală.

– Uită-te un pic pe foaie, totuşi.

– Aaaaaa! Era test DIN ǍSTA! Ce mişto e!!!! Vreau şi pentru tata unul! Şi pentru bunica, şi pentru bunicul!

– Termină-l pe primul şi mai vedem.

– Bine!

Şi s-a apucat de scris:

–  Mda… asta e grea… „Ce înălţime are”… Mama, îmi dai un indiciu?

– Mnu.

– Ce greutate ai, mă, mama?!

– Ha.

– Asta-i bună! Care e mâncarea ta preferată, mama? Asta e o întrebare de…

Doar faptul că este un copil teribil de bine crescut (mulţumesc pentru aplauze) a împiedicat-o să înlocuiască punctele de suspensie cu nişte cuvinte mai potrivite supărării ei pe respectiva întrebare. S-a descurcat scriind „fursecuri”, pentru că tocmai stabiliserăm, cu câteva minute înainte, că astăzi o să gătim împreună aşa ceva. Şi probabil că mintea îi rămăsese salivând la imaginea unei tăvi pline cu fursecuri. I-am spus acum că cel mai mult îmi place friptura. Un răspuns uşor de reţinut, pentru eventuale teste viitoare.

A mai greşit cu nişte centimetri, kilograme, cratime şi i-uri. Toate în minus. Nu e grav. Important e că ştie lucrurile esenţiale: că mă face fericită când citeşte, că sufăr la vederea animalelor de la zoo, circ sau petshop, şi că repet tot timpul „Pune-ţi papucii!”. Aş fi pus mâna-n foc că nu a băgat de seamă, altfel nu ştiu cum să explic lipsa ei totală de reacţie la îndemnul cu pricina. Cât despre „cearta cu calculatorul”, nu vă închipuiţi acuma că aş fi vreo nebună care se răsteşte la ecrane. Este doar gluma preferată a restului familiei mele, care spune că mă cert cu calculatorul atunci când tastez cu viteză, făcând mult zgomot.

I-am imprimat teste şi pentru ceilalţi membri ai familiei („Doar pentru bunicii care nu au murit, te rog!”) şi le-a completat pe toate, cu mare bucurie. Desigur că nu ne-a nimerit niciunuia greutatea sau înălţimea precise, dar când a ajuns la testul bunică-sii se prinsese deja că e mai înţelept să lase o marjă mare de siguranţă, situând-o cu înălţimea între 140 şi 155 de centimetri, iar cu greutatea undeva între 70 şi 85 de kilograme. Şi bineînţeles că a răspuns „friptura” la întrebarea cu mâncarea preferată, în toate testele. Pentru orice eventualitate. Deci nu a fost nici pe departe un test precis. Dar cred că măcar o concluzie se poate trage cu certitudine din răspunsurile Lunei la el: că este un copil fericit cu familia lui. Pentru că numai un copil care se simte iubit de ai lui ar putea răspunde la întrebarea „Ce spune bunicul cel mai des? cu: „Luna, hai să îţi dau bani!”. Sau la întrebarea „Ce îl face pe tata fericit?” cu un simplu „Eu”. Şi să aibă şi dreptate.

test-mama

Din ciclul „Temele, ah temele!”: azi despre litera W

Are fiică-mea ca temă de găsit câte un nume pentru fiecare literă a alfabetului de la Ş la Z. Bineînţeles că nu se descurcă, până şi mie mi se pare greuţ, aşa că intervin cu apropouri şi întrebări ajutătoare. Până ajungem la litera W, unde se împotmoleşte definitiv.

– Să ştii că la „W” chiar cunoşti cuvinte, Luna, îi spun eu cu un uşor reproş pentru lipsa de interes în a găsi singură răspunsurile.

– ??!!??!!

– Aveai un personaj preferat când erai mică. Din desene animate.

– ??!!??!!

– Unul tare drăguţ, vedeai filme cu el, citeai şi cărţi, şi reviste…

– ??!!??!!

– Hai să ne gândim la altceva: e un poet englez, mare de tot.

– ??!!??!!

– Cel mai mare. A scris şi teatru.

– ??!!??!!

– OK, poate că e prea greu. Deşi îl ştiai… Dar trebuie să ţi-l aduci aminte pe tizul lui! Era unul dintre prietenii tăi imaginari, când erai mai mică.

– ??!!??!!

– Ne înnebuniseşi cu el! Toată ziua foloseai numele ăsta, făcea o groază de lucruri domnul respectiv, nu pot să cred că l-ai uitat! De fapt, chiar săptămâna trecută am vorbit despre el.

– ?!!??!!

– Atunci hai să o luăm cu ceva extrem de simplu, încerc eu să o deblochez. Unde faci pipi?

– La… oliţă?

Zău dacă mai pot! Sunt zile în care îmi pun serioase întrebări asupra IQ-ului fiică-mii, pe care îl sper(asem) cât mai mare. Multe zile.

– Pardon, „WC” era, nu-i aşa?, îşi revine şi ea, spăşită, când mă vede cu ochii cât cepele.

– Sigur că da. De unde şi până unde „oliţă”, Luna? Că n-o mai foloseşti de vreo cinci ani!

– Păi dacă m-ai tot pus să îmi amintesc de copilărie…

Aha. Ca de obicei, mama e de vină pentru toate.

 

Note explicative: Personajul de desene animate era, bineînţeles, Winnie the Pooh. Poetul englez era, tot bineînţeles, William Shakespeare. Iar prietenul imaginar, ei bine, aici se află una dintre marile enigme ale copilăriei fiică-mii: de ani de zile ne tot povesteşte diverse despre… William Popopvschi. Nici nu vreau să mă gândesc de unde şi până unde a putut inventa un astfel de nume! De fapt, ştiu că „William” vine de la William Brânză, cândva candidat la nişte alegeri electorale, iar cum Luna este, după cum bine ştiţi, cetăţean implicat, a reţinut fascinantul nume. Dar POPOPVSCHI?! Aşa ceva…