Primul roman tradus de mine şi publicat

Acum câteva zile am avut bucuria să ţin în mână primul roman „pentru oameni mari” tradus de mine: Cercul, de Bernard Minier. Nu este prima carte tipărită la care am lucrat, nici prima traducere personală apărută, însă e prima carte foarte lungă pe care am tradus-o. Sunt câteva luni bune de muncă în spatele ei şi credeţi-mă că este un exerciţiu de voinţă să duci la capăt o asemenea lucrare (aproape 600 de pagini), indiferent cât de mult îţi place cartea în sine – ceea ce, din fericire, a fost cazul şi aici: e un roman poliţist foarte bine construit, pe care l-aş recomanda cu încredere tuturor amatorilor genului clasic.

Cercul, de Bernard Minier

Aventura mea în lumea editorială a început în vara lui 2016, când o veche prietenă m-a întrebat dacă nu aş vrea să colaborez cu editura la care lucra. O să-i fiu mereu recunoscătoare pentru asta, ea a ştiut, cumva, dinaintea mea că mi se va potrivi această ocupaţie. Am luat-o cătinel, de jos, cu o cărticică subţire, de istorie pentru copii, la care am făcut corectura. Mi-au trebuit vreo două ore pe atunci, am citit-o de două ori, cu mare atenţie, să mă asigur că nu îmi scapă nimic. Iar preţul primit pe ea a fost suficient de mare cât să îmi acopere costul drumului la editură, dus-întors, cu copilul de mână, ca să iau şi să înapoiez cartea, şi mi-a mai rămas şi de-o îngheţată… Tarifele pentru munca din domeniu nu sunt deloc mari, din păcate. Însă se compensează cumva cu bucuria de a face ceva ce îţi place cu adevărat, e o muncă adictivă, pentru oameni cu adevărat pasionaţi de cărţi. Sigur că sunt şi mulţi impostori printre oamenii ăştia, aşa cum sunt peste tot şi, din păcate, din ce în ce mai des, în zilele noastre. Însă poate că voi povesti altădată despre părţile mai puţin roz ale acestei ocupaţii.

Acum m-am gândit să înşir aici cărţile la care am lucrat, în ordinea în care am făcut-o. S-au adunat multicele, între timp, iar unele dintre ele sunt chiar bune, merită recomandate. Şi despre mine îmi place să cred (şi am şi motive obiective să cred asta) că am ajuns un redactor foarte bun între timp. Redactarea este ceea ce am făcut cel mai mult în aceşti ani, am avut timp să evoluez de la corectorul timid al începuturilor. Nici măcar nu eram foarte bună drept corector, se pare, mi s-a spus că mi-au mai scăpat greşeli, spre ruşinea mea. Între timp, mi-am schimbat ochelarii, dar corectură nu mai iau, pentru orice eventualitate. La traducere încă nu am foarte multă experienţă, aici ştiu că mai am loc de evoluat. Mi-a fost teamă, de altfel, că  acest roman „de debut” al meu să nu fi fost plin de furculiţioane (dar redactorul m-a asigurat că nu îşi aminteşte de aşa ceva). Este o greşeală de începător, când doreşti să traduci totul cât mai corect, să fie exact-exact ca în limba de origine, uitând să adaptezi în limba ta, să faci textul să sune româneşte. Mi-am dat seama de asta de-abia după ce am îndrăznit să iau şi traduceri din engleză: deoarece nu am studiat niciodată engleza la şcoală, nu o stăpânesc la nivelul foarte bun la care ştiu franceză, aşa că am fost nevoită să adaptez mai mult. Spre surpriza mea, mi se pare că astfel au ieşit nişte traduceri mult mai inspirate decât cele din franceză. Şi sper să li se pară bune şi altora, atunci când acele cărţi vor ieşi pe piaţă.

Lista aceasta e scrisă şi pentru mine, ca să îmi rămână toate lucrările la un loc, adunate cronologic, spre plăcută aducere aminte la bătrâneţe, dar şi pentru cititori, ca să găsească eventuale recomandări de lectură. O să actualizez această pagină la fiecare nouă carte şi sper să ajungă, în timp, o listă luuuuuungă, lungă de tot.

Şi mai sper şi ca, la un moment dat, la lista aceasta începută cu corectură, continuată cu redactare şi terminată cu traducere, să pot adăuga şi o carte proprie, de autor. Poate că e un semn faptul că romanul acesta care a ieşit acum, Cercul, este scris de un francez (Bernard Minier) care a debutat la 50 de ani, adică fix cât împlinesc şi eu peste câteva zile. Poate că voi avea şi eu tăria, cândva, să încep şi, mai ales, să şi termin de scris o carte întreagă 🙂

Publicitate

Room on the Broom – povestea unei traduceri de plăcere

Anul trecut, am primit propunerea de a traduce, din franceză, câteva cărţi care conţineau şi poezioare şi cântece pentru copii. La început, am fost convinsă că nu voi reuşi aşa ceva. Una este să ştii bine o limbă străină, alta este să faci traduceri literare din ea, şi cu totul şi cu totul alta e să faci traduceri de versuri (ca să nu mai spun cât de dificil e să le şi potriveşti corect pe muzică). Însă am încercat şi… spre marea mea surpriză… mi-a plăcut la nebunie! Şi aşa se face că am intrat într-un soi de sevraj după ce am terminat lucrul la acele cărţi. Drept care, m-am gândit să traduc şi pentru plăcerea mea câte ceva, dacă tot m-am apucat. Şi ce alegere mai bună puteam face pentru această curajoasă intenţie decât o carte minunată, precum „Room on the Broom”, a Juliei Donaldson?

Am descoperit poezia aceasta acum câţiva ani, când am vizionat filmul de animaţie făcut după carte. Şi m-am umplut de o mare bucurie văzându-l. După care am plâns, bineînţeles. După care m-am simţit iar fericită… Povestea transmite o emoţie uriaşă, e vorba despre prietenie dincolo de limite neimportante precum aspectul fizic, mărimea, rasa sau chiar specia. O aventură cu suspans şi cu foarte, foarte mult umor, mai ales în varianta filmului animat, potrivită pentru spectatori de orice vârstă. Iar versurile sunt deosebit de inspirate, marca acestei sclipitoare autoare de cărţi şi cântece şi emisiuni pentru copii, Julia Donaldson. Aşa că m-am pus pe treabă.

Am fost tare mândră de mine să pot duce la capăt acest proiect. Bineînţeles, nu într-o formă fără de cusur, cu siguranţă ar mai fi multe de îmbunătăţit, însă în general a ieşit bine. E greu să adaptezi o poezie din engleză, limbă bogată şi cu cuvinte scurte, în româna noastră mai săracă şi plină de cuvinte lungi, mai ales dacă vrei să respecţi vers cu vers originalul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi! 😉 Şi nu am terminat repede traducerea, a durat câteva luni, în care mă tot întorceam regulat la schiţa mea şi mai schimbam un cuvânt, mai ştergeam altul… Apoi mi-am dat seama că aş putea transforma proiectul acesta personal într-o traducere „oficială”. I-am contactat pe cei de la editura Cartea Copiilor, care au publicat toate cărţile Juliei Donaldson apărute până acum la noi, şi i-am întrebat dacă nu ar fi interesaţi să o publice şi pe aceasta. Nu au fost. Mi-au răspuns că vor colabora la această traducere tot cu Florin Bican, cel care a tradus şi celelalte cărţi ale acestei autoare. Pot înţelege asta – Florin Bican e un traducător inspirat şi un nume celebru în domeniu, la noi – însă m-aş fi aşteptat măcar la o minimă curiozitate, să îmi ceară să vadă traducerea… aşa… pentru că nu se ştie niciodată… Dar asta este. M-am resemnat.

După ceva vreme, fiică-mea a avut la un test de la şcoală un text de Florin Bican. M-a întrebat cine este (îi suna familiar numele), iar eu i-am adus aminte că e un poet cunoscut, din traducerea inspirată a căruia am citit la atelierul cu pisici. Apoi i-am povestit despre saga mea cu traducerea, despre refuzul editurii, despre dezamăgirea mea. Mi-a cerut să îi citesc poezia, a cugetat câteva clipe (nu prea multe, e drept), după care mi-a comunicat cu un ton serios rezultatul cugetărilor sale:

– Mama, tu ar trebui să te faci mai celebră. Să ştie lumea cât de multe lucruri ştii şi poţi.

– Şi cum să fac asta, mă rog?, am zâmbit eu.

– Pur şi simplu! Te duci la nişte conferinţe, de exemplu, şi le spui tuturor.

La conferinţe nu m-am dus (încă!), dar nu am renunţat la ideea de a împărţi cumva şi cu alţii rodul muncii mele. Şi atunci am organizat un atelier cu tema aceasta, la biblioteca unde, de ceva vreme încoace, ţin periodic ateliere de lectură cu copii. E un spaţiu foarte generos cel care îmi găzduieşte atelierele: filiala pentru copii „Emil Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Şi mă ajută mult inimoasele doamne care lucrează acolo, şi teatrul de păpuşi „Licurici” al BMB (care mi-au făcut surpriza de a pregăti o scenetă la sfârşitul unui atelier), şi mă inspiră dragii ăia mici care vin şi participă cu entuziasm la întâlnirile noastre, împreună cu părinţii lor. Anul trecut mi-am fixat ca tematică „Literatura şi animalele”. Am povestit deja aici despre primele ateliere din această serie, la care am avut drept subiect pisicile şi căţeii. Următoarele, despre care nu v-am povestit, au fost despre broaşte şi despre păsări. Iar ordinea aceasta nu a fost deloc întâmplătoare: este fix ordinea în care apar personajele din „Room on the Broom”. Am pregătit, deci, din timp atmosfera. Apoi, pentru atelierul dedicat, am pregătit baghete de vrăjitoare ca în film, şi jocuri de memorie şi de logică inspirate din poveste, şi costume tematice pentru mine şi fiică-mea. Ioana de la bibliotecă pregătise şi ea, ca de obicei, sala, cu de toate şi cu mare atenţie la detalii. Aşa că a ieşit foarte bine până la urmă, am proiectat filmul, mi-am citit cu voce tare traducerea, în loc de subtitrare, am râs, am lăcrimat, ne-am jucat, iar la plecare parcă eram puţin mai bogaţi cu toţii – cu o emoţie, cu o bucurie, cu o carte citită.

Cam aşa arată traducerea asta:

În caz că vă place, daţi un semn şi vă trimit textul complet, ca să vă uitaţi la film împreună cu copiii. Sau poate că o să repetăm la un moment dat atelierul de la bibliotecă. Oricum, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu atelierele despre animale şi literatură, am un vraf mare de cărţi pe birou, pregătite în acest scop. Literatura universală e plină de personaje-animăluţe despre care încă nu am vorbit: ursuleţi, iepuraşi, cai, pinguini (i-am lăsat special deoparte atunci când am vorbit despre păsări, Apolodor şi confraţii săi merită atelier dedicat), lilieci, eleganţi, tigri, lupi, licaoni, lei, greieri, gâşte, maimuţele, bursuci şi… lista ar putea, mult, continua, noi să fim sănătoşi!