Viaţa pe un trotuar

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă! Hai, domniţa, ia levenţica, e un leu legătura!

Foarte rar cumpăr câte ceva de pe trotuare. Mi se întâmplă uneori să le ajut pe bătrânele care chiar par să aibă mare nevoie, în rest, însă, cred că un trotuar de cartier nu e locul potrivit pentru comerţ. Dar anul ăsta chiar am nevoie de tot ajutorul posibil, pentru că o hoardă de molii mi-a invadat biblioteca şi nimic nu pare să îi ţină piept. În plus, fiică-mii îi place mirosul de levănţică, deci…

– Bine, iau cinci. Dar cu o condiţie: să zici “levănţică”. Aşa e corect.

Îi zâmbesc încurajator. Femeia încearcă de mai multe ori până să reuşească. E greu să schimbi în câteva clipe un obicei de o viaţă. Dar nu imposibil, iată că acum zice “levănţică”. Repetă, mândră de ea că i-a reuşit. Iau bucheţelele şi dau să plec, dar acum trag de mine toate celelalte femei înşirate pe trotuar cu marfă. Mă simt generoasă şi iau şi o legătură de pătrunjel de la următoarea femeie. O ştiu de ani de zile, e aici zilnic, cu diverse verdeţuri, şi zilnic face circul ăla cu ascunsul de poliţiştii locali pe care îl fac toţi: cineva anunţă că vine poliţia, toţi îşi strâng paporniţele sau îşi închid portbagajele şi fug prin spatele blocurilor, apoi cineva spune că au plecat şi gata, se întorc la locul lor. Mi-am propus să nu cumpăr niciodată de la femeia asta mai în vârstă după ce am văzut-o făcând pipi pe trotuarul din faţa blocului meu, acum foarte mulţi ani. Măcar de făcea doi paşi mai încolo, în grădină, şi nu să lase o baltă fix în faţa portierei unei maşini, pe un trotuar care duce la o grădiniţă de copii. Atunci s-a ridicat ca şi când nimic n-ar fi fost, şi-a tras chiloţii şi fusta şi s-a întors să-şi vândă ierburile. Nu cred că s-a spălat pe mâini, dar e drept că nici nu se ştersese nicăieri cu ele.

Apoi cad în plasa unei femei mai tinere, care vinde legume. Şi pe ea o ştiu de ani mulţi, am văzut-o maturizându-se pe trotuarul ăsta. Are nişte ochi superbi, verzi, oarecum nepotriviţi cu faţa arsă de soare şi îmbătrânită mult mai repede decât ar fi firesc. Alături de ea, o fetiţă de vreo zece ani, şi ea cu nişte ochi ireal de frumoşi, şi ea cu o paporniţă în faţă.

– De ce nu este la şcoală?, o întreb eu pe femeie.

– Nu ştiu. Nu e a mea.

– Am crezut că e a dumneavoastră pentru că semănaţi la ochi. De ce nu eşti la şcoală, mămică?, mă întorc spre fetiţă.

– Păi azi nu se face. E liber.

– Nu minţi! Am şi eu o fetiţă cam de vârsta ta şi e la şcoală acum.

– Şi eu am una, sare femeia cu ochi verzi de alături. E la şcoală şi ea. Deşi era să nu mai fie deloc, că a fost foarte bolnavă.

O întreb ce s-a întâmplat. Ştiu cât de mult contează pentru o mamă să vorbească despre copilul ei şi cineva să o asculte, mai ales dacă are probleme. Fetiţa a avut un accident vascular cerebral, pe la nouă ani (sau cel puţin asta înţeleg eu din povestirile mamei, care are un vocabular foarte simplu). La spital i-au zis să se pregătească pentru ce e mai rău, dar ea nu a vrut. A plâns mult, s-a rugat de toţi doctorii de pe-acolo, a dormit pe holuri – până la urmă, un medic a fost de acord să o opereze. Dar înainte, i-a spus că are şanse de supravieţuire de unu la sută. Să nu-şi facă iluzii prea mari. Fetiţa a supravieţuit şi acum e bine. Se descurcă bine la şcoală, e veselă, va trăi. Mama i-a pupat mâinile acelui doctor.

– Şi eu aş vrea să mă duc la şcoală, şopteşte fetiţa de alături. Dar azi n-a putut mama să vină aici, că s-a dus după marfă, aşa că m-a trimis pe mine.

– Îţi place să citeşti?, îmi vine mie o idee.

– Ǎăă… da… sigur…

Bănuiesc că, de fapt, nu citeşte. Iar eu cred în cărţi, în puterea lor de a deschide minţi şi de a descătuşa suflete. De a oferi la propriu o viaţă nouă cititorului, chit că aceasta este doar în fantezia sa. Şi cum toată această discuţie a noastră are loc fix în faţa unei librării, o rog pe femeia cu ochi verzi să ne păzească amândurora sacoşele şi intru cu fetiţa în magazin:

– Te rog să îţi alegi ce carte vrei tu, iar eu ţi-o cumpăr.

Din felul în care rămâne blocată în faţa standurilor cu cărţi, mi-e clar de tot că nu citeşte. Pur şi simplu nu are nici cea mai vagă idee ce să îşi aleagă. O rog pe vânzătoare să ne ajute cu o sugestie de lectură pentru clasa a patra. Iar aceasta, după ce se uită un pic la fetiţă, îmi întinde ceea ce cred că este alegerea ideală pentru ea: “Heidi”. Şi pentru mine e o alegere bună, costă doar cinci lei, aşa că o cumpăr şi i-o dau fetiţei:

– O să-ţi placă mult. E despre o fetiţă ca tine. Şi despre speranţă.

Îmi iau sacoşele şi mă întorc spre casă. Cred că am făcut destule cumpărături de care nu aveam nevoie, pentru o singură zi. În spatele meu se aude, la început pătrunzător, apoi din ce în ce mai încet, pe măsură ce mă îndepărtez:

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă!

Nu cred că fetiţa va citi vreodată acea carte. Dar măcar am încercat.

Reclame

Despre munca în zadar pe banii noştri

Pe la începutul lui noiembrie 2017, am văzut o doamnă în vârstă căzând ca o scândură, cu faţa în jos, pe bordura din faţa farmaciei Dona de la Şincai. Am sărit câţiva trecători în ajutorul ei, insistând să chemăm o ambulanţă, dar a refuzat. Cu greu, am convins-o să intre măcar în farmacie şi să-şi ia tensiunea – căzăturile acestea, mai ales la o anumită vârstă, pot avea drept cauze şi accidentele vasculare cauzate de o tensiune crescută, nu trebuie deloc ignorate. Doamna insista că nu are nimic, ci doar s-a împiedicat încercând să treacă pe bordura îngustă şi ferindu-se de bancomatul din peretele farmaciei, care o blochează. Dar de ce se chinuia biata femeie să treacă pe acolo, când în zonă se află ditamai trotuarul de vreo cinci metri lăţime? Pentru că acel trotuar este prost făcut şi se umple de apă la orice ploicică. În anotimpurile ploioase este o baltă adâncă, întinsă de la un capăt la altul, iarna este un patinoar. Şi nu generalizez aiurea: locuiesc de 17 ani în zonă şi trec şi de patru ori pe zi pe aici, deci ştiu clar despre ce vorbesc.

M-am dus acasă şi am trimis imediat un e-mail primăriei sectorului 4, cu rugămintea să remedieze problema acelui trotuar. Ştiu că peste tot sunt probleme, străduţele din cartierul meu arată ca după bombardament, dar acesta e un trotuar folosit de mii de oameni zilnic, dacă nu chiar zeci de mii, într-o intersecţie importantă şi în faţa singurei farmacii non-stop din zonă. Mi s-a răspuns în câteva zile că cererea mi-a fost înregistrată şi că lucrarea va fi inclusă în următorul şantier posibil, în funcţie de buget.

Au urmat câteva luni în care nu s-a găsit, probabil, buget pentru trotuarul meu. S-a găsit pentru fântâna penisului erect, aşa cum îmi place să numesc oroarea aceea arhitectonică din colţul intersecţiei. S-a găsit pentru nenumărate plante tuia care s-au plantat acolo şi pe tot bulevardul Tineretului, achiziţionate la preţuri super-umflate şi uscate în câteva zile. S-a găsit pentru nebunia bordurilor ce pare fără sfârşit, puse atât orizontal, cât şi vertical, pe fiecare bucăţică de trotuar din zonă şi chiar în locuri unde nu e trotuar. Şi aşa mai departe (am fotografii-dovadă pentru fiecare din cele afirmate mai sus, nu sunt vorbe în vânt). Doar balta-patinoar a dăinuit bine, mersi, peste iarnă. Până săptămâna trecută, când în sfârşit a deranjat-o cineva.

În drumul spre şcoală de acum câteva zile, am văzut că se aşternuse un strat proaspăt de asfalt pe trotuarul în cauză. M-am bucurat să văd asta, dar un drăcuşor din mintea mea nu îmi dădea totuşi pace. Aşa că, la întoarcere, l-am căutat pe şeful de lucrare şi l-am întrebat dacă s-a asigurat că au remediat problema bălţii. Iar domnul respectiv m-a asigurat doar că NU a auzit niciodată de acea problemă. Nimeni din primărie nu îi transmisese că ar exista o plângere pentru acea bucată de trotuar şi habar nu avea că se strânge apă acolo. Mi-a cerut o fotografie, m-am dus acasă, am “răscolit” prin calculator, am găsit una, m-am întors, i-am arătat-o, mi-a mulţumit, apoi mi-a arătat-o şi el pe o doamnă care făcea măsurători cu aparate topometrice şi mi-a promis că vor remedia împreună problema. Iar eu l-am crezut.

În zilele următoare am continuat să simt la picior dâmbul de care mă temeam că va bloca scurgerea ca şi până acum. Pur şi simplu treci pe acolo şi îţi dai seama că e o zonă mai ridicată înspre margine, nici măcar nu îţi trebuie aparate sofisticate de măsură pentru asta. Dar am sperat să mă înşel, aşa cum fac mereu oamenii cu educaţie şi bun simţ, care îşi pun mai întâi la îndoială propria raţiune şi abia apoi dau vina pe alţii. Din păcate, însă, nu m-am înşelat, iar aceasta este o fotografie de azi-dimineaţă, după ce azi-noapte a plouat în cartier:

La o ploaie ceva mai hotărâtă, zona acoperită de apă îşi triplează suprafaţa.

Azi în intersecţie se lucra în continuare, dar nu chiar aici, ci la parcare (plus borduri, evident). Şeful cu care am vorbit zilele trecute nu era acolo, nici doamna cu măsurătorile. Aşa că, odată întoarsă acasă, am trimis fotografia pe e-mail la primărie, cu întrebarea de ce nu au comunicat între ei şi de ce se cheltuie banul public inutil, cu lucrări deficitare. Acum aştept un răspuns. Probabil, degeaba, atâta vreme cât noi, ăştia care încercăm să facem ceva, măcar cu o vorbă sau o idee, suntem atât de puţini, iar ei sunt atât de mulţi. Oare cum ar fi dacă voi toţi cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă balta asta, chinuindu-vă să nu călcaţi în ea, aţi reclama-o la primărie, în loc să vă mulţumiţi să înjuraţi în barbă sau să vă lamentaţi pe Facebook? Sau dacă i-aţi trage de mânecă pe muncitorii ăia pe care îi vedeţi că fac mai mult rău decât bine, şi nu i-aţi lăsa să facă asta? Sau dacă aţi ieşi la vot o dată la patru ani, că n-o fi foc să vă mişcaţi fundurile câteva sute de metri până la circumscripţia voastră, ca să le desfiinţaţi sinecurile tuturor impostorilor care ne conduc?

Nu cred că voi afla vreodată să răspunsul la aceste întrebări. Pentru că trăiesc într-o ţară în cădere liberă, din toate punctele de vedere, de care îmi este din ce în ce mai ruşine.