O călătorie în timp. În niciun caz înainte

Ultima dată când am fost la Cheia era acum vreo 20 de ani. Conduceam încă prima mea maşinuţă pe atunci, un Tico galben, dintre primele apărute la noi, şi m-am aventurat să ajung cu ea acolo pe un viscol crunt, de nu vedeam drumul în faţa ochilor. Când mă gândesc în urmă, zău dacă pot să înţeleg cât de curajoasă eram pe atunci – şi eu, şi ceilalţi câţiva prieteni care erau cu mine în maşină. Acum nu aş mai risca în niciun caz o astfel de aventură.

Înainte de asta, fusesem la Cheia cu alţi peste 20 de ani în urmă, într-o vacanţă cu părinţii mei. După cum lesne se poate observa, lucrul cel mai important la acea plecare pare să fi fost faptul că eu îmi duceam în bagaj oliţa, sunt câteva fotografii în albumul făcut cu mare grijă de bunicul meu adoptiv la care se subliniază, în legenda, acest lucru. Cu mintea de acum, de mamă trecută de vârsta copilăriei mici a propriului copil, mi se pare cumva bizar că mai foloseam încă oliţa la aproape 5 ani, dar asta e, îmi asum riscul de a fi considerată întârziată. La urma urmei, şi cu sticla plină cu lapte şi cu biberon în vârf m-am dus la şcoală până, hăt, târziu, toate clasele primare, deci undeva trebuie să fi fost o problemă cu mine. Sau cu lenea mea…

Însă nu despre amintiri din copilărie vreau să vă povestesc acum, ci despre plimbarea pe care am făcut-o ieri la Cheia. Noi ieşim rar de tot din oraş, aproape niciodată în afară de vacanţele mari, aşa că orice escapadă dintr-astea, cât de scurte, e un adevărat eveniment. Ieri ne-am urcat în maşină pe la 11 şi am luat-o înspre Cheia în speranţa că aveam să găsim acolo soare şi zăpadă, ceea ce Bucureştiul nu ne oferea. Şi chiar am găsit: era o zi superbă la munte, cu un soare generos, iar pe alocuri se găsea şi suficientă zăpadă cât să tropăim puţin prin ea şi să facem doi bulgări (doar unii dintre noi, desigur, pentru că mie nu îmi place să mă joc aşa, sunt un fel de Grinch al jocurilor de copii).

Însă în afară de bucuria asta de a fi împreună şi a ne încărca cu câteva fascicule de energie pozitivă, zău dacă aş mai vedea vreun motiv pentru care să mergem, vreodată, în locul acela. Nu cred că se poate numi „staţiune” ce am văzut acolo. Cheia e pur şi simplu un sat, nici măcar mai îngrijit sau arătos decât oricare altul, în care se află câteva hoteluri, pensiuni şi ­– să le zicem – muzee. Am oprit la primul hotel pe care l-am întâlnit în drum, Cheia, unde am mâncat de prânz cu senzaţia ciudată că am ajuns într-un loc în care timpul a stat în loc. Totul acolo era ca pe vremuri, de la lustrele (murdare) şi până la atitudinea chelnerilor. Sau de la meniul de o foaie, un A4 imprimat şi băgat în ţiplă, cu tipicele ciorbă de burtă, mititei şi papanaşi, şi până la băuturile ieftine expuse în bar. De toalete, ce să mai spun, ca la noi „la Stat” şi ele – dezordine, rupere, lipsă de săpun, niciun aparat funcţional, ordine date subtil (şi aparent degeaba) clienţilor, prin alte foi A4 imprimate şi lipite de pereţi.

Am ieşit pe la 14:30 din curtea hotelului, după câteva minute de stat prin zăpada de-acolo (şi printre mormane de lucruri aruncate aiurea peste tot, deci exclusa ideea de belvedere sau ceva în zona aceea, nu înţeleg de ce ar alege vreun turist să stea mai multe zile acolo). Am încercat să mai găsim un drum spre o parabolică uriaşă care ne atrăsese atenţia, părea că cineva îi aşteaptă pe marţieni pe acolo, însă nu l-am găsit. Am decis să ne întoarcem spre casă, pe drumul pe care venisem. Şi pe care observasem că exista un muzeu: Muzeul florilor de mină. Cum să ratăm aşa ceva, când avem copil pasionat de cristale şi juma de tonă de pietricele prin casă?!

Însă, în căutarea unui loc de parcare în care să nu încurcăm pe nimeni, am depăşit puţin muzeul şi am ajuns, absolut întâmplător, deci, în faţa altui muzeu: Muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer. De data asta, entuziasmul a fost al meu, mi se pare una dintre cele mai interesante şi utile preocupări umane antropologia, aşa că le-am propus alor mei să intrăm mai întâi acolo.

Din fericire, ambele muzee aveau deschis până la ora 17:00, şi ambele păreau să poată fi vizitate în max. 5 minute, de mici ce erau, aşa că timp aveam berechet. Am intrat în curte la muzeul de antropologie şi… am simţit că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a-l vizita. Era o doamnă cerber acolo, la intrare, care nu părea deloc încântată că doreşte cineva să intre în muzeul ei. Mai întâi ne-a spus să ne mutăm maşina, pe care o lăsaserăm în faţa porţii. Că poate apare cineva să ne amendeze că blocăm intrarea în curtea muzeului. Nu ştiu dacă ştiţi reclama aia veche cu un eschimos care mânca sonor şi tacticos cipsuri şi cu un alt eschimos care îi cerea şi el unul, dar primea următorul răspuns: „Nu pot, că dacă-ţi dau ţie unul, va trebui să le dau tuturor după aceea”. Iar amărâtul ăla refuzat se uita mirat în jur, la imensitatea pustiului de gheaţă pe care erau, clar, doar ei doi. Ei bine, aşa ne-am uitat şi noi ieri în jur, căci era evident că nu trecea nici naiba pe-acolo, iar în curtea muzeului era absolut exclus să fi intrat vreodată cineva cu maşina. Dar doamna a început să ne spună şi despre poliţie, şi despre pompieri, mai avea puţin şi aducea în discuţie şi forţele NATO sau ceva, aşa că am decis că e mai bine să mutăm maşina şi atât.

În timp ce bărbatu-meu să ocupa cu treaba asta, eu m-am dus spre gheretă să iau bilete. Doamna a încercat din nou să se împotrivească. Mai întâi mi-a cerut certificatele verzi, convinsă cumva că n-aveam. Apoi nu a reuşit să îl scaneze pe al meu şi ne-a zis că, fără, nu intrăm. Apoi a venit bărbătu-meu şi la el pe telefon puteau fi scanate toate, spre ghinionul ei. Când am dat să i-l arătăm şi pe al Lunei, a avut o reacţie de-a dreptul compătimitoare: „Vaaaaai, dar l-aţi… şi pe copil…?!”. Da, l-am… şi pe copil. Că doar nu era să ne punem noi la adăpost şi pe el să-l lăsăm de izbelişte.

Următoarea încercare de a ne descuraja să intrăm în muzeu a fost de ordin financiar: „Să ştiţi că s-au scumpit biletele”. Eh, aici recunosc că eu am început să mă neliniştesc uşor, pentru că chiar nu aş fi dat mulţi bani pe ceea ce părea a fi muzeul acela, cel puţin văzut din afară. „E 8 lei pentru adulţi şi 4 pentru copii”, a continuat ea. Am răsuflat uşurată – 20 de lei nu e un capăt de lume, aşa că i-am dat şi banii. A urmat un sever: „Vedeţi că la etaj e un cordon roşu pe dreapta, nu aveţi voie să treceţi să el!”, şi încheierea apoteotică, plină de frustrarea că insistam totuşi să intrăm: „Aveţi 20 de minute la dispoziţie!!!”. Aici m-a pufnit şi râsul, era totuşi ora 15:00 şi mai erau două ore până la închidere, de unde scosese alea 20 de minute?!

În fine, oricum nu ne trebuiau 20 de minute pentru cele câteva cămăruţe dinăuntru. Intenţia muzeului e una bună, nu auzisem niciodată de acest domn antropolog român cu viaţă remarcabilă, şi exponatele ar fi în regulă, cumva, dar chiar să nu meargă nimic – dar NIMIC – din cele câteva aparate dinăuntru?! Nicio picătură de tehnologie, niciun strop de multimedia, absolut nimic atractiv pentru sec. XXI?! Evident că fiică-mea a privit totul cu un colţ de ochi şi a fugit înapoi, că nu aşa poţi capta interesul unui adolescent din zilele noastre. Eu am făcut câteva fotografii în speranţa că, cândva, informaţiile de acolo se vor dovedi utile pentru vreunul dintre noi.

Apoi ne-am dus către Muzeul florilor de mină, aflat cu vreo sută de metri mai departe. Acolo era mai drăguţ în curte, păşteau nişte vaci. Şi doamna de la intrare era mai drăguţă, nu ne-a speriat cu nimic. Aceleaşi bilete (la propriu, toate arată la fel, se pare că e un fel de muzeu-mamă al ăstora mici, numit „Muzeul judeţean de ştiinţele naturii Prahova”), la acelaşi preţ, aceeaşi plictiseală în unica sală a muzeului, aceleaşi intenţii bune în organizare, dar cam atât. Exponate cunoscute de la Muzeul de geologie din Bucureşti, unde, apropo, m-am simţit la fel de nedorită când am fost cu copilul să îl vizităm. La florile de mină nu am făcut nicio poză, pentru că ni s-a spus că e o taxă separată pentru asta, de 10 lei. O fi existat şi la celălalt muzeu şi acum mă trezesc cu paznica aia rea că îmi face reclamaţie sau ceva…

Hrăniţi, aerisiţi şi culturalizaţi, deci, ne-am întors spre casă. Am făcut ceva mai mult pe drum decât la dus, pentru că am avut ghinionul să ne intersectăm cu un tren. De trei ori. La cum sunt desenate drumurile în ţara asta, de zici că i-a tremurat mâna proiectantului şi le-a făcut pe toate în zigzag, suspectez că era acelaşi tren, întâlnit de trei ori consecutiv, în sate vecine. Dar a fost OK, per total. Nu a fost la fel de aglomerat ca DN1, vederile sunt spectaculoase în acea zonă, ne-am bucurat ochii cu un lac de un verde incredibil şi cu zeci de izvoare îngheţate bocnă în cădere, iar pe A3 se merge şnur. Singurul necaz este că ne pierdem din ce în ce mai tare speranţa că vom mai găsi în ţara asta locuri unde chiar să ne placă să mergem, şi unde să nu vedem chiar atât de multe lucruri în neregulă. Pentru că asta vedem peste tot în România, şi ştiu că nu e din cauză că am fi noi cârcotaşi.

Cam aşa stă treaba cu „România lucrului bine făcut”: s-a intenţionat o reconstrucţie cândva, dar s-a lăsat de izbelişte.
Publicitate

Bulgaria noastră

Mergem relativ des în Bulgaria. Prietenii mei din Giurgiu care citesc acum pot confirma că, dacă locuieşti în acel oraş, preferi să mergi în ţara vecină decât în oraşul tău atunci când vrei la restaurant, sau când trebuie să faci cumpărături, sau când ai o zi liberă şi cauţi un loc frumos unde să ţi-o petreci. Iar cum noi stăm destul de mult la Giurgiu, este evident că tot peste Podul Prieteniei le facem pe toate. Vă povestesc şi vouă care sunt locurile în care am fost noi în Bulgaria şi care ne-au plăcut, pentru inspiraţie. La urma urmei, de la Bucureşti la Giurgiu sunt doar vreo 50 de minute în plus cu maşina, n-ar fi un capăt de lume acest drum suplimentar dacă doriţi să schimbaţi peisajul, măcar pentru o zi. Şi nici din alte localităţi apropiate de podul Giurgiu-Ruse.

  1. Ruse – ieşire de o jumătate de zi

După părerea mea, obiectivul absolut de neratat din oraşul Ruse este fast-food-ul Happy. Aflat în centrul pietonal al oraşului, într-un local nu prea mare de la parterul unei clădiri vechi, cu o terasă măricică vara, acest restaurant este un exemplu clar de calitate şi etică profesională. Deşi este mereu căutat şi aglomerat, aici nu a scăzut calitatea mâncării de-a lungul anilor, ba chiar mi s-a părut că, din contră, unele lucruri sunt din ce în ce mai gustoase. Am fost de multe ori la Happy şi am încercat multe preparate din meniul generos: nu a existat nici măcar unul să nu fi fost bun. Desigur, unele au fost mai puţin pe gustul meu decât altele, dar privind obiectiv, nu pot spune nici că au fost rele. Nu este un restaurant de fiţe rafinate, deci un critic gourmet cu siguranţă că ar găsi o groază de lucruri de înfierat aici. Este un fast-food la bază, cu multe feluri proaspete şi cu sucuri de fructe în plus. De relativ curând, am descoperit meniul lor de sushi şi am rămas client captiv. Acum numai sushi comand de fiecare dată, şi de fiecare dată mă umplu de fericire când mănânc. Sau salată cu sushi, un fel de combinaţie cu verdeaţă (salata Vezuviu e preferata mea). E drept, sunt reţete europenizate, fără multe alge şi cu cremă de brânză, însă sunt absolut delicioase.

Pe lângă bucătăria gustoasă, la Happy veţi găsi mereu chelneri amabili şi servire promptă – două lucruri cu care noi, românii, nu prea suntem obişnuiţi. Există şi meniuri în limba română, iar plata se poate face şi cu euro. Toate aceste lucruri au dus la extinderea spectaculoasă a reţelei de restaurante Happy, de la primul, deschis la Varna în 1994, la 22 azi în toată Bulgaria, plus două în Spania. Din câte ştiu, au existat propuneri de a deschide restaurante sub franciza Happy şi în România, dar nu cred că s-au concretizat. Zvonul ar fi că patronul nu a avut suficientă încredere în a lăsa pe mâna noastră un brand bun şi muncit în mod cinstit. Şi îl înţeleg perfect.

Deci, dacă aveţi drum prin Ruse şi vreţi să mâncaţi bine la un preţ rezonabil, neapărat să vă duceţi la Happy. Noi nu am făcut niciodată rezervare în prealabil, dar e drept că de multe ori a fost nevoie să aşteptăm la coadă la intrare (niciodată însă mai mult de 15-20 de minute).

Un alt restaurant la care am mâncat de câteva ori este Terrassa. Aici, felurile de mâncare sunt ceva mai sofisticate şi preţurile mai mari, însă tot la fel, bucătăria e foarte gustoasă, iar servirea civilizată. În plus, de aici se poate vedea şi Dunărea, restaurantul aflându-se pe o stradă de pe malul acesteia.

Celelalte locuri în care mergem frecvent la Ruse sunt: mall-ul oraşului, care e mititel, dar ne-a oferit deseori plăcuta surpriză a unor perechi de încălţăminte şi frumoase şi ieftine, magazinul Metro, unde se găsesc parcă mai multe produse decât la noi, la preţuri mai mici (dar şi de o calitate mai slabă, în unele cazuri, cum ar fi la detergenţi), şi nu în ultimul rând magazinul Jumbo, raiul oricărui copil (dar nu recomand nici produsele de foarte slabă calitate de aici, bineînţeles). Către Metro şi către Jumbo găsiţi indicatoare peste tot prin oraş. Care oraş, apropo, e cam oribil. Unul dintre puţinele oraşe care mi se par mai urâte decât Giurgiu sau celelalte oraşe fost comuniste, prăbuşite, de pe la noi. Însă dacă aveţi burtica plină şi un copil fericit că iese cu coşul încărcat de la Jumbo, atunci cred că peisajul urban poate fi trecut uşor cu vederea.

Nicio excursie nu e mai tare decât cea la Jumbo, chiar şi când trebuie să te lupţi să duci căruciorul la loc, pe vreme de furtună

Ruse

  1. Ivanovo – ieşire de altă jumătate de zi

Dacă e frumos afară şi tot aţi ajuns până la Ruse, mai puteţi merge vreo jumătate de oră şi aţi ajuns la Ivanovo. Aici se află câteva peşteri care au fost folosite drept biserici în trecut, cu picturi rupestre şi mobilier specific, cocoţate pe nişte versanţi stâncoşi şi împăduriţi, şi vizitate în mod organizat de grupuri de credincioşi de la biserici din România. Însă zona este de vizitat chiar dacă nu sunteţi persoane religioase. E multă vegetaţie acolo, fiind zonă protejată, de rezervaţie naturală, iar dacă ajungeţi în vârful munticelului (e un urcuş lejer, de câteva minute), panorama văzută de acolo e destul de spectaculoasă.

Noi am fost la Ivanovo de 1 Mai anul trecut. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am parcat, a fost să cumpărăm, evident, suvenire. Cred că orice părinte ştie că cei mici nu vizitează locuri, atunci când fac turism, ci doar acumulează suvenire din locurile respective. Degeaba i-am explicat de nenumărate ori fiică-mii că „suvenir” înseamnă „amintire”, şi că e absurd să îţi cumperi o amintire dintr-un loc pe care încă nu l-ai vizitat, deci nu ai ce să îţi aminteşti – în continuare, primul lucru pe care îl face când ajungem undeva e să se repeadă la chioşcurile cu nimicuri scumpe care împânzesc zonele turistice.

Odată trecut hopul shoppingului, ne-am încadrat şi noi în rând cu lumea, pe poteca ce duce prin rezervaţie. Însă nici acolo nu am fost mai norocoşi, pentru că eu am văzut o şopârlă (şi am urlat: „Au, o şopârlă!!!!”), după care Luna a văzut un fluture (şi a urlat: „Au, un fluture!!!!”), aşa că Edi a făcut cale-ntoarsă şi a zis: „Eu vă aştept la maşină”. Nu numai că nici el nu e genul drumeţ turistic, dar să mai şi păţească ruşinea de a fi văzut împreună cu noi era cam prea mult.

După ce ne-am mai îmbărbătat puţin, noi, fetele, am început să urcăm prin pădure, pe drumul ocolit spre bisericile rupestre. Printre copaci, nu se prea simţea, însă în jur bătea un vânt teribil. Abia când am ajuns pe culme, unde nu mai era adăpost, ne-am dat seama cât de puternic era. Am mers o vreme şi pe acolo, ne-am oprit pe margine, să facem poze cu panorama, apoi ne-am întors pe unde am venit, deoarece mie mi-era teamă să nu ne ia vântul pe sus (ştiam eu că într-o bună zi se vor dovedi nefaste lecturile aparent nevinovate ale copilăriei mele, ca „Mary Poppins” şi „Vrăjitorul din Oz”…). Ca să nu râdă mult prea tare tati de noi, când ne-a văzut întoarse în parcare fără să fi ajuns la obiectivul înspre care plecaserăm, am luat-o pieptiş pe celălalt drum, cel direct: scările de pe munte. Privind retrospectiv, mi se par floare la ureche acum, după ce am trăit experienţa din vară, a Reşiţei. Însă atunci am gâfâit un pic până am ajuns, în sfârşit, la renumita peşteră. Surpriza a fost că „biserica” era cu bilet de intrare, ceea ce mi s-a părut mult prea mult, date fiind efortul depus pentru a ajunge acolo şi lipsa mea totală de interes pentru cele religioase. Plus că nu aveam niciun ban la mine. Aşa că nu am mai intrat. Oricum, văzusem cum arată înăuntru, din pozele de la chioşcul cu suveniruri. Am făcut şi aici câteva poze, am observat cu năduf că peştera era la doar vreo douăzeci de metri de locul din care ne întorseserăm speriate de vânt (mai mult eu, recunosc) şi am coborât înapoi.

Per total, nu a fost o experienţă neplăcută, dar nici nu aş recidiva acolo. Însă nişte firi mai turistice sau mai sportive decât noi cred că pot găsi mult mai multe motive pentru a face o astfel de excursie.

Ivanovo

  1. Polski Trâmbeş – ieşire de o zi

Piscina de la Polski Trâmbeş a fost pentru mine o surpriză ca atunci când mănânci de o săptămână din sarmalele reci rămase de la Crăciun şi dai deodată de una umplută cu parfait de nougat. Am ajuns acolo acum trei ani, într-o dimineaţă, după o noapte dormită în casa unui prieten bulgar dintr-un sat vecin – eu fiind o citadină îndârjită, care nu are nicio emoţie pentru viaţa la ţară. Ba mai mult, în dimineaţa respectivă, crezând că ne face o surpriză plăcută, bulgarul ne-a aşteptat la micul dejun cu radioul pornit pe Antena Satelor. Cam cât ghinion să am ca, dintre toţi bulgarii de pe lumea asta, să îl nimeresc fix pe acela care e pasionat de folclorul nostru, spre mare deosebire de mine? Şi mai era şi ziua mea de naştere, pe deasupra… În fine, am supravieţuit. Apoi am plecat cu maşina spre această localitate de care, evident, nu auzisem până atunci: Polski Trâmbeş. Sunt vreo 70 km de la graniţă, deci drum de o oră, înspre Veliko Târnovo (de altfel, de aici mai e doar vreo jumătate de oră până la acel oraş pitoresc, şi el o posibilă destinaţie de mini-vacanţă). În intersecţia în care trebuie să o iei la dreapta ca să intri în Polski Trâmbeş, noi am făcut stânga, apoi imediat dreapta, aparent înspre pustiu. Câmp şi pădurice cât vedeai cu ochii. Şi apoi, dintr-odată, o parcare, în care am oprit.

Am intrat în clădirea administrativ-comunistă, am plătit biletele cu preţuri derizorii (4 leva de adult, iar copiii, 2 leva – adică aprox. 10 lei / zi pentru adulţi şi 5 pentru copii), ne-am schimbat la vestiar şi am ieşit în curtea din spate. Iar acolo am avut surpriza despre care vă spuneam: o pajişte mare, de un verde crud, înconjurată de brazi şi alţi copaci înalţi, cu o piscină olimpică în mijloc, aproape goală de oameni şi cu apă minerală pe deasupra. Da, acolo este o zonă balneară, se fac şi tratamente în localitate, prin locuri bine ascunse turiştilor din clădirile părăsite ale fostei platforme industriale. Deci nu numai că aveam la dispoziţie o piscină mare, aproape în exclusivitate, într-o zonă de vis, dar mai era şi foarte sănătoasă apa acesteia. Asta nu înseamnă că eu am înotat, desigur. Sunt o mare anxioasă, intru rareori în apă, şi atunci numai cu colacul. Însă m-am bucurat pentru că ai mei s-au putut bălăci în voie.

Din păcate, în vara trecută, când am fost din nou la Polski Trâmbeş, era foarte aglomerat locul. Poate că or fi fost mai mulţi oameni încântaţi care au povestit despre el, cum fac şi eu acum. Dar tot cred că merită o încercare, un drum la vară, când o fi canicula mai mare.

Piscina de la Polski Trâmbeş

  1. Seven Generations Winery Hotel & Spa – sejur de min. o zi sau un weekend

Am auzit că există şi la noi moda aceasta a podgoriilor cu restaurant şi cazare, dar eu personal nu am văzut niciuna. Singurul loc de acest gen pe care îl ştiu este Seven Generations, din Mechka, unde am petrecut o noapte în vara trecută, de ziua mea. Sunt vreo 30 km de la Ruse până acolo, pe care i-am făcut foarte uşor – la dus am luat-o pe al doilea drum care duce la Mechka din şosea, pe câmp, şi a fost mai rapid, iar la întors am venit pe primul drum cu indicator din şosea, care trece prin câteva sate mai rustice, numai bune de încântat ochii. Ai mei. Ochii mei, pentru că bărbatu-meu e genul pentru care un drum e bun numai să te ducă din punctul A în punctul B, în rest fiind o corvoadă şi atât, iar fiică-mea e la vârsta la care ecranul telefonului e mai interesant decât orice peisaj, deci…

Hotelul de la Seven Generations este o clădire nu foarte mare, dar cu o poziţie splendidă, pe un vârf de deal de unde se vede până hăt, departe: dealuri şi câmpii, şiruri nesfârşite de viţă-de-vie, Dunărea şi chiar malul românesc. Ca oriunde altundeva în afară de România, patroana ne-a primit cu zâmbet şi ospitalitate, deşi părea cam hăituită. Era destul de multă lume acolo, inclusiv un autocar plin cu turişti pensionari nemţi, care făceau, probabil, un tur al regiunii. Şi restaurantul era plin, chiar şi acolo, în mijlocul pustiului, dar am înţeles repede de ce, după ce am gustat din preparatele comandate. Totul era delicios. Suspectez chiar că e un chef bucătar angajat acolo, prea erau bune toate. Mai precis, eu am luat o brânză coaptă, cu miere şi nuci, Luna a luat crispy chicken fingers, iar Edi a mers pe mâna chelnerului, aşa cum preferă el să facă atunci când ajunge într-un loc nou, şi a mâncat cea mai savuroasă vită la cuptor pe care am gustat-o vreodată. Nu îmi aduc aminte să fi luat şi desert, ca să am o recomandare şi pentru el. În schimb, n-o să pot uita vreodată că am făcut sacrilegiul de a comanda bere, în loc de vin, la acest meniu şi la restaurantul unei podgorii. Dar ce să fac, dacă mi-era deosebit de sete?

În curtea proprietăţii se află o piscină, nu foarte mare, dar cu o vedere spectaculoasă, o terasă de vară, cu loc pentru mese şi pentru ping-pong, o mini-grădină zoologică cu raţe, capre şi alte câteva animale domestice, un grajd cu ponei, care presupun că pot fi călăriţi, biciclete de închiriat pentru explorat împrejurimile şi câteva maşini super-drăguţe pe care tocmai le achiziţionaseră şi plănuiau să le scoată şi pe ele la închiriat turiştilor, în curând. Iar locul care a impresionat-o cel mai tare pe fiică-mea – fire romantică, draga de ea ­– a fost foişorul în care se pot celebra nunţi. De altfel, ne-a ameninţat că ne va „mărita” şi pe noi doi, părinţii ei concubini, de cum a ajuns acolo şi şi-a dat seama că ar fi locul perfect pentru îndeplinirea acestui vechi vis de-al său. Însă, până la urmă, a uitat să facă asta. Şi-a amintit abia peste vreo două luni, prin toamnă, când se făcea reclamă pe Diva la un film numit „Nuntă în podgorie”. Când a văzut reclama, şi-a tras o palmă peste frunte şi a zis:

– Of, am uitat să vă mărit…

Revenind la hotelul în sine, cazarea a fost şi ea bună, deşi mai puţin spectaculoasă decât mă aşteptasem, judecând după pozele de pe site. Pentru că era o ocazie specială şi eu am avut foarte rar porniri festive în ultimii ani, am zis să o facem lată şi am închiriat apartamentul de la ultimul etaj, zis şi „penthouse”, care era, de fapt, o cameră mare, cam întunecoasă şi cam vraişte, cu chicinetă şi duş dublu (nu mai văzusem aşa ceva) cu vedere panoramică. Era probabil gândită pentru cupluri romantice, camera asta, nu pentru familii vârstnice cu copil băgăreţ, ca noi. Sau pentru scriitori. Eu, cel puţin, am simţit că aş putea scrie dacă aş sta acolo mai multă vreme, cu liniştea şi terasa de acolo, şi chiar cu maşina aceea veche de scris, manuală, care făcea parte din decorul camerei, alături de telescop.

Micul dejun a fost decent. Eu nu mă omor după gustul bucătăriei bulgăreşti, cea din mezeluri şi chiftele, însă s-a găsit câte ceva pe-acolo să nu zic că am plecat flămândă. Mai mult, a fost şi instructiv micul dejun: habar nu aveam că, în bulgară, el se numeşte „zacusca”, acest cuvânt însemnând, de fapt, „gustare”.

Am plecat de la acolo fără să avem curiozitatea să coborâm la subsol, unde era spa-ul. Dar sunt convinsă că era totul în regulă şi acolo, aşa cum părea să fie peste tot în acel loc, în care sper să ne întoarcem cândva, de-ar fi şi numai pentru o masă bună (pentru mine) şi o bălăceală în piscină (pentru ai mei).

Intrarea în complex, cu steagul României alături de altele din Europa (uneori am impresia că străinii sunt mai dornici să ne primească decât românii)

Piscina

Una dintre multele şi coloratele maşinuţe de pe proprietate

Vedere de pe terasa noastră

Zacusca 😉

Foişorul cu pricina

  1. La Detca – vacanţă la mare

E destul de dificil să găseşti un loc de vacanţă pe placul tuturor membrilor unei familii atât de eclectice ca a noastre, mai ales când unul dintre ei (a se citi: „eu”) refuză să mai pună piciorul în avion. Prima vacanţă în care am îndrăznit să ne ducem ceva mai departe de casă, cu copilul pe bancheta din spate, a fost când Luna avea 3 ani şi jumătate, în insula grecească Skiathos. Ne-a plăcut foarte mult şi am mai fost în Grecia de trei ori de atunci. Însă e drept că drumul e foarte lung, aşa că am mai intercalat şi vreo trei vacanţe în Bulgaria printre ele. Singurul loc despre care merită să vă povestesc, după părerea mea, este hotelul Romance, din Kiten.

Şi el destul de departe, în jos, spre capătul de sud al litoralului bulgăresc, acest hotel este aşezat pe un promontoriu pustiu, lângă un mic golf, între două staţiuni turistice (am mai povestit despre ele aici). Fără maşină nu poţi merge acolo, iar când eşti cu maşina trebuie să fii atent la sălbăticiunile de pe drumul pietruit, să nu calci vreo broască ţestoasă sau vreo hienă, ceva. Însă odată ajuns la hotel, perspectiva asupra mării merită toate eforturile. Practic, noi pentru vederea aceea minunată ne-am dus acolo, este ceva absolut minunat să vezi mereu, printr-un perete de sticlă, imensitatea aceea albastră cu care te poţi răsfăţa, din păcate, doar câteva zile pe an. Şi corabia cu pânze roşii care parcurge linia orizontului, de la stânga la dreapta, în fiecare zi la aceeaşi oră. Nu ştiu dacă are vreo treabă corabia aceea sau e plătită de patronii hotelurilor de pe mal tocmai pentru ca turiştii să îi poată face fotografii romantice…

Altfel, nu aş putea spune că acel hotel are ceva deosebit, care să merite şederea acolo: restaurantul e decent, dar nu foarte bun, piscina exterioară micuţă şi cam rece, plaja de lângă hotel, din golf, pietroasă şi mai mereu bătută de vânturi năpraznice (cred că doar de vreo două ori am reuşit să facem baie acolo, în rest, am folosit-o doar pentru plimbări romantice şi cules de scoici şi pietricele, sub privirile vigilente ale celui mai bătrân, dar vânjos salvamar pe care l-am văzut vreodată). Ah, şi să nu uit de Detca, patroana amabilă şi eficientă, chiar dacă nu rupe mai deloc pe engleză. Genul care te pupă la plecare, de parcă aţi fi rude, nu clienţi. După o primă vacanţă petrecută în hotelul ei, anul următor am luat cazare undeva pe lângă Sunny Beach, unde a fost groaznic, şi am hotărât să fugim după două zile. Şi atunci am sunat-o pe Detca şi ne-a primit din nou la ea, cu acelaşi drag. Din păcate, nu mai lucra acolo Milen, chelnerul tânăr şi frumuşel foc, care o topise pe Luna în primul an (şi o înţeleg perfect). Sper că s-a apucat serios de studii şi şi-a făcut un alt rost în viaţă, pentru că era băiat bun şi deştept.

De făcut plajă şi de ieşit în oraş, se poate într-una sau cealaltă dintre staţiunile aflate la câţiva kilometri de hotel. Kitten, cea dinspre nord, e populară şi aglomerată, un fel de Mamaia noastră, genul după care nu ne dăm deloc în vânt. Dar e utilă pentru cumpărături şi pentru restaurante. Lozeneţ, cea dinspre sud, e mai în stilul Vama Veche, doar că ceva mai mare. Acolo sunt şi restaurante scumpe, şi cluburi de noapte, şi zonă pentru tinerimea boemă. Iar plaja pe care obişnuiam să mergem noi e încă şi mai departe, spre sud, dincolo de complexul ultra-luxos Oasis (despre care se spune că ar fi al mafiei ruse) – plaja Arapya. O plajă micuţă, într-un sat turistic, care ne împăca pe toţi: avea şi o zonă întinsă de intrare în apă nu prea adâncă şi fără valuri mari, potrivită copilului şi sportivului său tată, avea şi un bar pe plajă de la care puteam asculta muzică pe gustul meu, în timp ce stăteam lipită de şezlongul meu, cu orele. Pentru că nici cu intratul în mare nu mă omor, până îmi pun colacul… până mi-l scot…

Fotografii din hotelul Romance

–––––––

Cam acestea ar fi locurile în care am fost, din ţara vecină şi prietenă. Cele în care intenţionăm să mai mergem. Pentru că am mai fost şi prin alte locuri, însă acolo nu cred că dorim să ne întoarcem, aşa cum a fost cazul hotelului acela din Sunny Beach, din care nu am ştiut cum să fugim mai repede, nici măcar nu mai ştiu cum se numea. Sau hotelul în care am stat vreo două zile în ianuarie 2013, Venika Palace, din Ciflik – şi acolo era o piscină mare, interioară, cu apă termală, şi era ceva deosebit să stai în ea, la căldură, şi să vezi zăpada afară, pe geam, însă hotelul acela era o relicvă comunistă deprimantă. Noroc că aveam un copil grăsuţ şi tare drăguţ pe atunci, ne însenina zilele în orice circumstanţe:

Piscina hotelului Venika Palace, din Ciflik

Şi la Nessebar a fost bine, acum doi ani, când am fost acolo la un all-inclusive (am povestit despre el aici). Însă nu văd niciun motiv pentru care să mai merg o dată acolo…

Deci locuri de petrecut sejururi în Bulgaria, mai lungi sau mai scurte, s-ar găsi o groază. Taxa de trecere a podului, pentru autoturisme, este de 14 lei la vama românească şi de 2 Euro la cea bulgărească (evident, la noi e mai scumpă, pentru că ţi se oferă şi o parte de pod cu mai multe gropi decât cea a bulgarilor…), iar dacă vrei să mergi mai departe de Ruse trebuie să îţi iei şi vignetă (min. 10 leva/weekend sau 15 leva/săptămână, adică 25, respectiv 37 lei). Deci nu sunt sume mari, însă e drept că nu se prea justifică trecerea frontierei doar ca să bei o cafea, ar fi o cafea cam scumpă. Singurul inconvenient major în a face mai des drumuri acolo este timpul pierdut în cozi la vamă. Se întâmplă uneori să se blocheze circulaţia, de obicei în partea românească a vămii sau a podului, mai ales în sezonul vacanţelor de vară. Şi atunci e drept că nu merită să pierzi trei ore stând la coadă pentru o plimbare de alte trei. Dar dacă ai noroc, treci repede, ceea ce vă urez şi eu!