Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.

Anunțuri

Jurnal de Europa. Partea întâi

Şapte ţări am văzut în vacanţa asta. De fapt, într-a şaptea doar suspectăm că am intrat un pic, în brambureala aia de la graniţa dintre Germania şi Franţa, unde ne-am trezit că eram din nou în Austria, deşi o părăsiserăm în urmă cu sute de kilometri, iar indicatoarele spuneau că Elveţia ar fi la colţul tunelului. Nu era prima dată când ne rătăceam pe drumul ăsta (şi s-a dovedit că nu era, pe departe, nici ultima), dar a rămas cea mai spectaculoasă dintre ele – chiar să încurci nişte ţări nu ni se mai întâmplase, deci are şi Uniunea asta Europeană farmecul ei.

Totuşi, în afara acestei graniţe aburitoare şi nepăzite, la toate celelalte dinainte am stat la cozi neaşteptate, care ne-au întârziat neprevăzut. Nu se controlau actele decât la vama dintre România şi Ungaria, însă la intrările în celelalte ţări se făceau controale vizuale care încetineau mult traficul. În Germania, de exemplu, maşinile erau puse să treacă pe o singură bandă, încetişor, iar o doamnă şi un domn care vorbeau între ei ca doi buni vecini pe laviţă, la poarta casei, se uitau la pasagerii dinăuntrul lor. Am aşteptat deci cam o oră şi jumătate doar ca să fim „scanaţi” în felul acesta şi lăsaţi să trecem. Dar m-am bucurat să aflu că prezint şi eu, în sfârşit, încredere în ochii autorităţilor vamale; acum aproape douăzeci de ani, când am plecat într-o vizită de afaceri în Israel, am părut atât de suspectă încât m-au controlat peste tot (şi nu exagerez cu nimic când spun „peste tot”), şi la dus şi la întors, de-a trebuit să mai întârzie avionul câteva clipe să apuc să-mi trag chiloţii pe mine şi să mă urc şi eu.

Şi de nişte accidente am avut parte pe drumul acesta. Cele din străinătate doar ne încetineau semnificativ, blocând o parte din benzile de autostrăzi. În schimb, cel din România ne-a oprit complet, pentru că noi nu prea avem autostrăzi sau capacitate de reacţie rapidă la necazuri dintr-astea. Trei ore am stat pe Valea Oltului, în arşiţă şi pustiu, să aşteptăm deblocarea drumului, după ce un camion plin cu butelii de gaz s-a răsturnat peste trei autoturisme. Din fericire, buteliile erau goale, iar cei şase oameni implicaţi au scăpat cu răni uşoare. Dar este dureros şi umilitor să simţi că trăieşti în ţara nimănui, că un drum european esenţial se poate gâtui complet între nişte munţi şi că autorităţile nu sunt capabile de mobilizare promptă, că nu ai alternativă rezonabilă la drumul acela şi că nimeni, dar nimeni nu dă socoteală pentru nimic. Am sunat vreo jumătate de oră la toate numerele de telefon pe care le-am găsit pe internet ca fiind de la instituţii, organizaţii, asociaţii şi alte alea responsabile cu drumurile. Numere scurte sau lungi, de fix sau de mobil – nimeni nu răspunde nicăieri, să te informeze şi pe tine, ca cetăţean, de ce stai ca prostul în câmp şi cât va mai dura starea asta. Aşa că ne-am enervat descurajator de tare încă de la plecarea de acasă. Şi ne aştepta un drum foarte lung.

Abia pe la zece seara am reuşit să ajungem, în sfârşit, la prima noastră cazare, din apropierea Budapestei. Alesesem un hotel mic dintr-un sat mic tocmai pentru a nu mai pierde timpul cu căutări într-o metropolă ca Budapesta, dar până şi acolo ne-am rătăcit un pic. Pentru că nu aveam GPS…

Pe prima noastră gipiesă o chema Mary. Era o voce calmă şi cu un impecabil accent englezesc, care ne-a călăuzit, din bordul maşinii, de-a lungul câtorva mii de kilometri făcuţi prin Europa, acum nişte ani. Ne-a sugerat scurtături, ne-a ferit de blocaje şi chiar ne-a găsit şi cazări în drum, atunci când i-am cerut-o. Mary se enerva foarte rar, doar atunci când insistam să mergem mult în direcţia opusă celei indicate de ea, şi atunci ridica uşor, dar hotărât, tonul la noi: „U-turn! U-turn!”. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu ea, cert este că la un moment dat a dispărut pur şi simplu, şi în locul ei a apărut Grete. Cu Grete a fost o cu totul altă poveste. Se încăpăţâna să ne vorbească în germană, deşi i-am umblat la toate setările posibile şi deşi i-am spus repetat că niciunul dintre noi nu stăpâneşte această limbă. Poate că bătrâna noastră maşină nemţească se senilizase şi îşi aducea aminte doar limba ei maternă acum. Până la urmă, a trebuit să ne recapitulăm, cu mare efort, cunoştinţele de germană din îndepărtaţii ani de şcoală şi să facem dreapta când zicea ea „Recht”, stânga când zicea „Links” şi stânga-mprejur, rapid-rapid, când începea să urle la noi cuvinte ininteligibile. Am plecat cu mici emoţii la drumul ăsta nou prin Europa, la gândul că va trebui să fim tare atenţi să nu o supărăm pe Grete, să nu  mai urle aşa. Dar ne-am făcut griji degeaba. Pentru că şi Grete a dispărut în mod misterios şi, din păcate, în locul ei nu a mai apărut nimeni. GPS-ul maşinii noastre a decedat complet. Şi uite-aşa ne-am pricopsit cu Honey.

Honey e vocea călăuzitoare din aplicaţia de drum a telefonului Blackberry al lui bărbatu-meu. Am botezat-o aşa pentru că e mai blânduţă cu noi când ne rătăcim (şi ne-am rătăcit destul de des în excursia asta, după cum spuneam). Problema e că dă doar indicaţii de localităţi, nu şi de adrese poştale. Şi că s-a tot rătăcit şi ea. Are o mare sensibilitate la sensurile giratorii, de parcă e prietena mea care şi-a luat carnetul de şofer acum câteva luni şi tot o apucă seara până să îndrăznească să pătrundă în vreo grozăvie dintr-astea. Spre deosebire de prietena mea, însă, Honey intră în sensurile giratorii, dar nu prea mai ştie să şi iasă din ele, ceea ce a dus la vreo şapte-opt rătăciri aiurea până să ne dăm seama că e mai bine să ne luăm după indicatoarele de pe drum decât după ea. De fapt, numai eu mi-am dat seama de asta, pentru că bărbatu-meu a continuat să îi acorde ei credit, deşi se dovedise păguboasă de atâtea ori. Şi deşi eu – copilot de nădejde – îi indicam mai corect drumul decât vocea electronică, bazându-mă pe semne şi pe atlasul rutier tipărit, de modă veche, pe care îl ţineam în poală. Tare supărată am fost că nu mă credea pe mine şi ajungeam să ne rătăcim… Mai ales că îmi aduceam aminte de păţaniile altora care ajunseseră cu maşina în lac, de exemplu, luându-se după GPS, sau care îşi găsiseră casa demolată la întoarcerea de la serviciu, doar pentru că GPS-ul echipei de demolări indicase o adresă greşită („Tu-ţi dai seama ce ceartă o fi fost acolo?!”, îşi încleştase Luna mânuţele pe piept când a auzit ştirea asta la radio. „Mie nu mi-ar fi plăcut deloc, dar DELOC să păţesc aşa ceva. Să se atingă cineva de căsuţa mea??!! Eu le făceam o ceartă…”). Dar până la urmă am ajuns cu bine peste tot pe unde ne-am propus, chiar dacă uneori cu ocoluri mari sau mult după ora plănuită.

Dat fiind, deci, că eram deja păţiţi cu rătăcirile în ultimele zile, am fost tare năucă atunci când am ajuns în Franţa şi a trebuit să caut hotelul la care aveam rezervare, în Colmar. Era un Ibis aflat la ieşirea din oraş şi îl alesesem pentru accesul uşor la Europa Park, confortul promis (paturi bune, cablu TV şi piscină) şi, nu în ultimul rând, preţul ceva mai mic decât al mediei hotelurilor din zonă. Doar că fără GPS… Norocul nostru a fost că am zărit la intrarea în oraş un alt hotel Ibis şi ne-am gândit că cei de acolo trebuie să ştie să ne îndrume către fraţii lor de lanţ. Hotelier, desigur. Aşa că m-am dus la recepţie şi am cerut indicaţii.

– Mergeţi spre centru, la primul semafor luaţi direcţia zonei industriale, apoi când ajungeţi la Statuia Libertăţii faceţi stânga şi aţi ajuns.

Ǎăă… Statuia Libertăţii??!! WTF??!! Să nu spui că Honey ne-a ocolit în halul ăsta, de-am ajuns până la New York! Pentru o fracţiune de secundă de năuceală, nici măcar nu mi s-a părut chiar atât de imposibil, dat fiind că în dimineaţa respectivă intraserăm şi ieşiserăm din Germania în Franţa şi viceversa de mai multe ori, după cum vă povesteam, ba chiar ne treziserăm un pic şi în Austria, la capătul unui tunel despre care crezusem că ne va scoate în Elveţia, deci… eram suficienţi de ameţiţi încât să ne închipuim că greşiserăm iar ţara. Dar… totuşi… America… nici chiar aşa!

S-a dovedit că era doar o replică mult mai micuţă a celebrei statui, amplasată într-un sens giratoriu de la ieşirea din Colmar, în amintirea celui mai celebru om născut aici – sculptorul Auguste Bartholdi, cel care a creat statuia dăruită de Franţa Statelor Unite, acum peste o sută de ani. Şi ne-a fost tare utilă pentru orientarea către hotel în zilele pe care le-am petrecut acolo. Despre care o să vă povestesc data viitoare. Dacă nu uit sau nu amân la nesfârşit, aşa cum am făcut cu povestirile de la Eforie Nord, din primăvară, rămase neterminate până în ziua de azi. Dar le termin eu la un moment dat! (Sper.)

(continuarea aici)

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a II-a)

Motivul pentru care m-am gândit eu că aş avea nevoie de tratament balnear a fost durerea pe care o am în special la mâna dreaptă, de mai mult de un an. A început ca o jenă atunci când îmi mişcam degetele. Am presupus că este de la excesul de mouse – la urma urmei, statul de peste douăzeci de ani preoponderent pe un scaun, în faţa unui ecran de calculator şi cu mâna pe un aparat de făcut clicuri trebuie să aibă şi el urmările lui grave la un moment dat, nu-i aşa? Am început să fiu mai atentă la poziţia mea la birou, să fac mai des exerciţii de digitaţie, să mai cânt uneori la pian… Nu numai că jena nu a încetat, dar s-a accentuat, devenind o mică durere, apoi s-a extins spre cot şi chiar s-a transmis la mâna stângă, moment în care am decis că am nevoie de sfatul unui medic. Doctoriţa de familie mi-a sugerat antiinflamator, dar atenuarea durerii a fost infimă şi de foarte scurtă durată. Aşa că m-a trimis la o reumatoloagă. După un consult superficial (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, din moment ce nici măcar nu mi-a atins mâinile, să vadă în ce fel se resimte durerea), aceasta mi-a recomandat analiza unei jumătăţi de kil de sânge, în urma căreia a decis să îmi recomande o cură de şase luni cu calciu. Deşi analizele NU relevaseră vreo lipsă de calciu. Dar eu, pacient cuminte, am făcut cura respectivă. Cum cele şase luni aproape că trecuseră, iar durerile de la mâini erau încă prezente, ba mai mult, am început să le resimt şi la picioare, am decis şi eu să-mi recomand singură nişte băi. Şi uite-aşa am ajuns la Hotelul Aqvatonic de la Eforie Nord, despre care am început să vă povestesc săptămâna trecută.

În mod surprinzător, nici doctoriţa hotelului, la care am reuşit să ajungem, în sfârşit, la consult luni (la ora 13:15…), nu a părut prea impresionată de suferinţa mea. Din momentul în care i-am spus că-mi petrec cea mai mare din timp la calculator şi că nu fac niciun sport, a părut să ştie diagnosticul exact: lipsă de mişcare. Cică sângele nu mai circulă eficient prin corp şi nu mai ajunge la extremităţile acestuia, ale căror oase nu se mai irigă şi uite-aşa încep să doară. Poate că aşa este, deşi doctoriţa respectivă şi-a cam pierdut credibilitatea în faţa mea în momentul în care mi-a spus că am picioarele în X, ceea ce ar fi semn că are ea dreptate cu nu ştiu ce. Îmi permit să nu cred aşa ceva după ce am provocat tentative de suicid şi accidente (minore) de maşini cu picioarele astea ale mele. Dar da, sunt absolut conştientă de faptul că nişte mişcare ar fi cazul să fac, pentru că într-adevăr muşchi nu am, iar cele 14 kg depuse pe şolduri cu ocazia lăsatului de fumat par de neclinitit, chiar şi la un an şi jumătate distanţă de (ne)fericitul eveniment.

Prima şedinţă de proceduri balneare din viaţa mea a început prietenos, presupun că face parte din strategie să nu sperii pacienţii chiar din start. M-am lungit pe un pat ca de RMN, mi s-a poziţionat deasupra capului un inel din acelea tot ca de RMN şi am stat aşa 15 minute. Adică magnetoterapie pentru începutul de spondiloză cervicală pe care tot de la calculator plus lipsă de mişcare l-am căpătat, şi care îmi dă nişte ameţeli cvasi-permanente şi uneori impresionante. Aproape că adormisem în camera aceea cu muzică plăcută cănd a venit asistenta şi m-a transferat la electroterapie, unde s-a mai schimbat un pic atmosfera: tot o cameră cu muzică plăcută şi tot un pat pe care am fost lăsată un sfert de oră, doar că de data asta mi se lipiseră de spate nişte bureţei prin care trecea un curent electric de aveam impresia că îmi sapă cineva cu o mică lopăţică până în organele interne.

A treia procedură la care am fost supusă m-a făcut să mă gândesc la martirii vremurilor străvechi: băi galvanice. Aşezată pe un scaun, mi-am băgat mâinile şi picioare în nişte cădiţe mici, pline cu o apă călduţă, după care în apa aceea s-a băgat şi un pic de curent electric. Problema nu ar fi fost că durea ceva (deşi prea plăcute nu sunt înţepăturile produse de acel curent galvanic), ci că nu te poţi mişca timp de alt sfert de oră, cât durează procesul. Cică poţi primi şoc electric dacă îşi scoţi vreun membru din apă în timp ce este alimentată electric. Aşa că trebuie să stai cuminţel, cu ochii pe perete şi fără muzică – probabil pentru a-ţi păstra conştiinţa trează – şi să aştepţi să se termine programul. Acum ştiu ce înseamnă să nu te poţi scărpina la nas când te mănâncă. Sau să-ţi intre o scamă în ochi să nu o poţi scoate. Şi mai ştiu şi că m-am bucurat degeaba în prima zi că am isprăvit cu curentatul, pentru că cea mai grea procedură de-abia a patra urma să fie.

În ultima cameră în care am fost dusă, era din nou muzică şi era din nou pat. M-am aşezat liniştită pe el, după care asistenta a ridicat capacul de la recipientul cu amestecul de guano de cacadu cufurit şi urină de dromader bătrân cu care urma să mă „împacheteze”. Pe româneşte se numeşte nămol, dar numele acesta mi se pare un eufemism nemeritat de pasta aceea cu cel mai şi cel mai dezgustător miros pe care l-am simţit în viaţa mea. Şi l-am tot simţit vreo douăzeci de minute, timp în care am stat înfofolită pe patul acela, după care mi s-a dat voie în sfârşit să cobor şi să fac duş. Şi gata, astea au fost toate procedurile recomandate de doctoriţa complexului. Ba nu, au mai fost două, de făcut în bazin. Gimnastica acvatică am ignorat-o cu eleganţă, dat fiind că sunt anxioasă, nu ştiu să înot şi mai am şi ameţeli, deci în mod clar nu pot nici măcar sta în picioare într-o apă care îmi ajunge până la bărbie, darămite să mai şi ţopăi în ea. M-am limitat la a sta câteva zeci de minute zinic sub acţiunea jeturilor din piscina aceea fantastică şi la a face ceva mişcare în apă numai şi numai ţinându-mă strâns cu mâinile de marginea bazinului. Ceea ce, cred eu, nu e ca şi cum nu aş fi făcut nimic. Ca să nu mai vorbesc şi de cele două ore petrecute în sala de fitness a complexului, în care am pedalat de aş fi putut ajunge până în Constanţa şi înapoi. Adică enorm pentru cineva care ar lua maşina şi până din dormitor până la bucătărie, dacă s-ar putea.

M-am întors acasă cu aceleaşi dureri cu care mă dusesem acolo. Desigur că nu aşteptam miracole de la cele şase zile de tratament (pardon, cinci, să nu uităm programarea greşită!), dar măcar o mică atenuare mi-ar fi plăcut să simt. Una dintre asistente m-a avertizat că voi vedea efectele abia peste o lună, chiar o lună şi jumătate, dar nu ştiu câtă încredere să am în această avertizare. În cele cinci zile de tratament, am fost asistată la proceduri de cinci asistente diferite, toate zâmbitoare şi politicoase, dar niciuna cu aceeaşi părere ca cealaltă: una mă curenta până în rinichi, zicându-mi că numai aşa este eficient, alta îmi potrivea un curent atât de mic încât nici nu-l simţeam („Nu are importanţă intensitatea, el îşi face treaba oricum”), una îmi dădea cu nămol din vârful degetelor până sub ochi, alta nu mă atingea nici măcar pe abdomen, darămite pe părţi mai intime, una îmi punea „gulerul” acela magnetic deasupra capului, alta peste piept – în fine, impresia mea a fost că totul e făcut la voia întâmplării, la fel cum se obişnuieşte mai peste tot în ţărişoara noastră balcanică. Că nu există procedură clară pentru proceduri. Dar şi că întodeauna poate fi loc de mai rău. La urma urmei, puteam avea ghinionul de a mi se recomanda hidro-colono-terapia, care există şi ea în oferta complexului!

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea I)

După ce ani şi ani, şi ani (şi ani…), singura vacanţă pe care ne-am permis-o a fost de maximum zece zile undeva pe o plajă străină, anul acesta ne-am decis să ne răsfăţăm şi cu o mică vacanţă de primăvară, în acelaşi timp cu cea a copilului de la şcoală. E drept, a contat şi faptul că ne cam scârţâie una-alta de o vreme încoace – mie încheieturile mâinilor, iar lui bărbatu-meu spatele – iar asta ne-a făcut ca destinaţia aleasă de noi, într-un mod deosebit de curajos, a fost la… băi. În fine, nu chiar băi, băi, dintr-alea cu cozi de pensionari la bilete de trimitere, ci un hotel modern, dotat cu o bază de tratament cu „spa” în coadă şi cu o piscină şmecheră: Aqvatonic (Med Spa) Steaua de Mare din Eforie Nord.

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi acele trei hoteluri comuniste foarte înalte, de la intrarea în Eforie dinspre Agigea. Acesta este primul dintre ele, legat printr-un culoar de următoarele două – Delfinul şi Meduza. După cum părea din exterior, doar în Steaua de Mare s-au efectuat lucrări de modernizare, în primul rând la parter, în zona piscinei, care este, într-adevăr, impresionantă. Imaginaţi-vă un jacuzzi uriaş, cu suprafaţa de vreo cinci ari (şi mie mi-a fost greu să calculez, vă las şi vouă plăcerea asta), în care există 16 tipuri diferite de acţiune a apei: masaj lombar, fesier, total, umbrele de apă, şezlonguri cu jeturi, fitness subacvatic, cascade dorsale etc. etc. etc. Iar apa e caldă şi numai bună de stat cu orele în ea. Pe lângă bazin, există câteva cabinete pentru tratamente medicale sau masaje de relaxare şi înfrumuseţare, câteva tipuri de saună şi o mini-salină, o sală de fitness, un hol plin cu jocuri (mese de ping-pong, biliard hockey şi fotbal, simulatoare auto şi pinball) şi, desigur, locuri pentru luat masa – un restaurant cu terasă şi un bistro. La o primă vedere, pare locul ideal de petrecut un concediu, fără ca măcar să ai nevoie să ieşi dintre pereţii lui pentru a căuta distracţia în altă parte. La o a doua vedere, nu a fost chiar aşa. De fapt, cred că a fost locul în care am simţit la modul practic, pe pielea şi pe nervii mei, expresia „Una caldă, alta rece”. Şi să vă spun de ce.

Dubiile mele că ceva, orice, ar putea funcţiona bine în România au început în momentul în care am intenţionat să fac rezervarea la acest hotel, acum vreo două luni. Pe site-ul de internet erau propuse câteva pachete de cazare plus tratament şi mă atrăsese acela de şase zile care părea ideal pentru familii cu copii, aşa cum suntem şi noi. Doar că nu erau chiar toate lucrurile clare acolo, aşa că am dat telefon la unicul număr de pe site. Mi s-a retezat sec orice cerinţă:

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări, trebuie să faceţi rezervarea pe site, apoi o să vă sune cineva de la noi să vă lămurească.

Am încercat să fac asta, dar nu am mai găsit nicio cameră liberă, aşa că a doua zi am sunat din nou:

– Cred că e o greşeală în sistem, nu se poate să aveţi deja totul rezervat.

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări etc. etc.

Am intenţionat să o las baltă; eu cred în prima impresie, iar aici era vorba despre o primă impresie deosebit de proastă. Dar dorinţa de a pleca acolo a prevalat şi, după o vreme, am încercat din nou pe site. Şi am găsit, evident, un apartament liber în perioada dorită de noi, de duminică până vineri. Am făcut rezervarea şi am aşteptat ca cineva să ne sune, aşa cum ni se promisese, ca să lămurim toate detaliile. Iar asta s-a şi întâmplat:

– Am vrea acel pachet de şase zile de proceduri, dar nu găsim decât cinci zile libere la dv.

– Nicio problemă, facem proceduri şi în ziua în care sosiţi, şi în cea în care plecaţi, ca să fie şase.

– Dar venim duminică, găsim medicul pentru consultul iniţial şi recomandarea procedurilor?

– Sigur că da.

– Şi avem timp pentru toate? Am văzut că check-in-ul este abia la ora 16:00.

– Uitaţi, vă fac eu acum programarea la consulturi la ora 14:00, până terminaţi vă puteţi şi caza, apoi mergeţi la proceduri.

Şi uite-aşa se face că am plecat noi liniştiţi că totul este aranjat. Am ajuns la fel de liniştiţi, după două ore de mers pe o autostradă incredibil de pustie. Pustiu părea şi în staţiune, şi în hotel – lucru motivat, probabil de cele vreo 15 grade (cu mărinimie) de afară şi de vântul teribil care bătea dinspre mare. La recepţie, însă, am început să ne neliniştim:

– Medicul nostru nu lucrează în weekend, veţi putea face proceduri abia de mâine încolo, după consult.

Ştiţi momentul acela în care îţi dai seama că cineva te-a luat drept prost, pe banii tăi, şi că tu l-ai lăsat? Ştiu că-l ştiţi, că doar trăiţi în România (sau aţi trăit cândva, voi ăştia deştepţii care aţi emigrat). Am văzut roşu în faţa ochilor:

– Cu cine am vorbit la telefon şi ne-a asigurat de fix contrariul?

– Nu cu mine, au răspuns la unison cei trei angajaţi de la recepţie.

Simţind pericolul, bărbatu-meu m-a rugat să las baltă discuţia, pentru că oricum nu se putea rezolva nimic atunci. Nici eu nu voiam să mă enervez chiar de la sosire, aşa că l-am ascultat. Unul dintre recepţioneri ne-a făcut programare la consultul medical pentru a doua zi la ora 11:15, apoi ne-a dat cheia de la cameră şi a încheiat cu:

– Cina se serveşte începând cu ora 17:00 în restaurant.

– Dar nu avem cină inclusă în demipensiune, noi am optat pentru varianta mic dejun + prânz.

– Nu e adevărat, ne-a contrazis recepţionerul. Aţi luat mic dejun + cină.

Îmi aduceam aminte teribil de clar cum bifasem prânzul pe rezervare, tocmai pentru că ne gândiserăm ca, după o zi de tratamente şi activităţi petrecute în hotel, să avem libertate de mişcare seara. Bărbatu-meu m-a împins rapid înspre cameră, conştient de faptul că mă pregăteam să explodez din nou. Şi bine a făcut, pentru că apartamentul era atât de frumos încât m-am liniştit rapid. Aranjat cu gust, mobilat ingenios şi util, foarte curat, cu articole de toaletă de bună calitate… Una caldă, una rece, după cum spuneam. Fiică-mea a fost teribil de încântată de condiţii şi a luat rapid în posesie una dintre camere, apoi ne-am grăbit să mergem la bazin, unde ne-am simţit minunat, apoi la masa de seară care a fost surprinzător de gustoasă, apoi să dormim în patul uriaş…

Ne-am trezit înţepeniţi de spate a doua zi. Pentru un hotel de patru stele, în care s-a investit mult şi care le propune terapii medicale şi relaxare unor clienţi cu probleme, este impardonabil să nu aibă fix ceea ce este cel mai important pentru ei, şi anume o saltea confortabilă. Ca să nu mai spun de cei doar câţiva centimetri care le lipseau draperiilor pentru a acoperi eficient ferestrele camerei (dar bine măcar că aveam draperii, pentru că am înţeles că se poate şi mai rău de atât).

Ne-am consolat cu unul dintre cele mai generoase mic-dejunuri pe care le-am văzut în viaţa mea (şi am văzut multe), apoi ne-am enervat din nou când ne-am dus la consult la 11:15 şi medicul nu era:

– Dar e normal să nu fie, ne-a asigurat acelaşi recepţioner imperturbabil care ne aburise şi cu o zi înainte. Aveţi programare la 13:15, nu la 11, aţi înţeles dv. greşit.

Din nou am dorit să fiu nevasta lui Superman şi nu să fiu redusă la tăcere de mult prea permisivul meu bărbat, care a înghiţit şi măgăria asta fără să facă scandal. Eram totuşi doi oameni care am auzit 11, cam cât de fraieri ne-a crezut băiatul ăla de ne-a spus aşa ceva?

Probabil la fel de fraieri cum ne-a crezut şi colega lui, pe care am întrebat-o cum să facem să ne uscăm costumele de baie, iar ea ne-a sfătuit să le punem pe calorifere:

– Dar sunt reci, am replicat noi.

– Păi trebuie să le daţi drumul de la robinet. Ştiţi, sunt clienţi care preferă mai răcoare, probabil le-au închis alţii.

Desigur, niciun robinet nu a fost capabil să ne aducă căldură în calorifere, până la sfârşitul sejurului, aşa că ne-am bucurat că aveam costume de schimb şi că nu era şi înăuntrul hotelului la fel de frig ca în afara lui. Dar despre temperatura de-afară şi restul peripeţiilor noastre de clienţi pe litoralul românesc, în episoadele următoare!

Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş!

De multă vreme nu mai cred în prognozele meteo. Având mai mereu o sursă de ştiri, radio sau tv, ca fundal sonor pentru activităţile mele zilnice, pot afirma cu mare siguranţă că vremea a devenit atât de imprevizibilă încât meteorologii nu mai au cum să o prezică cu acurateţe, nici măcar de azi pe azi. Iar ultima lor tendinţă este de a exagera cu pesimismul, colorând cât mai închis codurile acelea de avertizare, pentru orice eventualitate – dacă vine potopul, să nu zică nimeni că ei nu şi-au făcut datoria, dacă nu vine potopul, nu ne mai pasă că ei s-au înşelat. Ceea ce nu e chiar adevărat. Când mizezi pe starea vremii pentru a organiza sau participa la un eveniment în aer liber, acea prognoză devine extrem de importantă. Mai ales acum, la mijlocul primăverii, când nu-ţi ajunge timpul pentru a bifa toate manifestările culturale, artistice şi sportive pe care ţi le oferă Bucureştiul. Pentru că urmează cea mai bogată în evenimente perioadă a anului, aprilie-mai, în care ar fi bine să ştim din timp cum va fi vremea (sau din vreme cum va fi timpul), ca să ne organizăm programele.

De aceea, dacă sunteţi în căutare de cât mai multe modalităţi de petrecere a timpului liber şi de a le oferi copiilor activităţi cât mai variate (şi gratuite, dacă se poate), am două sfaturi pentru voi: 1. abonaţi-vă la două, trei newsletter-uri de evenimente şi 2. cumpăraţi mantale de ploaie subţirele, pe care să le aveţi mereu în geantă. Pentru orice eventualitate.

Referitor la primul sfat, eu primesc anunţuri despre evenimentele pentru copii de la Gokid, Agenda Culturală pentru Copii şi Roata Mare, iar programul weekend-urilor mi-l organizez şi în funcţie de ce citesc pe Blog de Bucureşti, Vin şi eu, CineMagia şi mai nou descoperitul Umblat.ro.

Despre spectacole aflu, de obicei, din mesajele primite de la Eventim, Bilete.ro, Badsintown sau InfoMusic (cred că vă puteţi abona la orice site serios care vinde bilete, sunt destul de multe). De fapt, mesajele astea mai mult îmi fac sânge rău, decât să mă ajute, dat fiind că nu pot merge mai nicăieri cu copilul după mine şi cu bărbatu’ cu gusturi diferite. Dar în iunie vom încerca marea cu degetul: mergem la Queen. O să fie primul concert mare pentru Luna. Nu puteam rata una dintre cele mai tari trupe de vreodată, cât a mai rămas din ea, împreună cu adorabilul de Adam Lambert, a cărui evoluţie la American Idol m-a impresionat teribil acum câţiva ani. În schimb, voi rata, voluntar sau nu, concertele Muse, Iron Maiden, Maroon 5, Rihanna, Nigel Kennedy, Hollywood Vampires, Scorpions şi multe altele. Va fi înghesuială mare de vedete la Bucureşti vara asta!

Următoarele două săptămâni vor fi cu siguranţă pline de ateliere şi târguri de Paşti şi de Florii, mai ales că urmează Săptămâna Altfel şi vacanţa de primăvară. Cred că e de ajuns o căutare Google ca să le găsiţi pe toate. În plus, eu am o listă întreagă de evenimente care mă tentează în perioada următoare, vi-o înşir şi vouă mai jos, pentru inspiraţie:

  • Teatrul Ţăndărică ne surprinde anul acesta cu o deschidere timpurie (14 aprilie) a stagiunii „Teatru, stradă şi copil”, cu bilete la preţul (electoral, probabil) de doar un leu;
  • azi intră în cinematografe Cartea Junglei, o nouă versiune a minunatei poveşti a lui Kipling, care pare să îmbine o animaţie impresionantă şi modernă cu farmecul melodiilor din vechiul film al tinereţilor noastre; tot azi e premiera unui lungmetraj de animaţie românesc, pare interesant, dar nu cred că voi merge să le văd pe nici unul (după minunatul Zootropolis, singurul film pe care îl mai aştept cu nerăbdare este Ice Age 5, promis în iulie); apropo de filme de animaţie, sâmbăta trecută am fost cu Luna la festivalul Next pentru copii, unde un bilet a costat doar 5 lei şi toate filmuleţele au avut câte ceva foarte plăcut; cel care ne-a amuzat cel mai tare a fost Hey, Deer!, pe care, din păcate, nu l-am găsit online, dar poate aveţi voi norocul ăsta; în schimb, am găsit un altul amuzant şi duios, la care vă invit să vă uitaţi: Muştar;
  • mâine se desfăşoară în Parcul Tineretului Crosul pădurii, la care nu am reuşit să participăm anul trecut din cauza ploii (apropo de vreme) şi la care nu vom merge nici anul acesta, pentru că am înscris-o pe Luna, în acelaşi interval orar, la Laboratorul de ştiinţe Bayer; dacă la cros nu se mai fac înscrieri azi, la laboratoare cred că se mai găsesc locuri (şi sunt gratuite);
  • duminică este un spectacol de teatru gratuit, Povestea pizzei, care pare simpatic; o singură temere am: oare podul casei La Scena, unde se ţine spectacolul, este renovat sau tot nesigur, aşa cum părea acum mulţi ani, când am fost acolo ultima dată?
  • de luni începe Festivalul de muzică clasică la metrou, altă manifestare culturală gratuită care se desfăşoară anual în câteva staţii de metrou din centrul oraşului;
  • miercurea viitoare e meci mare pe Arena Naţională; ştiu că e cam târziu, la 21:30, dar în Săptămâna Altfel elevii pot merge mai târziu la şcoală (cred), stadionul acela este impresionant pentru un copil, iar atmosfera îmi închipui că va fi una specială, cu petarde şi alte ilegalităţi spectaculoase, având în vedere că este ultima ocazie de a vedea în Cupa României 2016 pe una dintre cele două mari echipe de suflet ale noastre: Steaua sau Dinamo;
  • weekendul următor este Weekendul galeriilor (a nu se confunda cu Noaptea muzeelor, care va avea loc abia pe 21 mai);
  • tot începând cu weekendul următor, cei de la Basme cu cai prezintă un spectacol nou, la care nu ştiu dacă vom merge sau nu, după experienţa cu spectacolul vechi;
  • pe 5 mai începe ediţia 2016 a festivalului de lumini Spotlight, pe care de-abia îl aştept (v-am mai spus cât de mult mă bucur la spectacolele de muzică şi lumini?);
  • din 7 mai, Biblioteca Metropolitană îşi extinde oferta de activităţi oferite copiilor, adăugând şi ateliere de creaţie la ora de lectură care se desfăşoară deja în prima sâmbătă a fiecărei luni;
  • şi ultima, dar nu cea din urmă activitate pe care îmi propun să nu o ratez, este seria de ateliere educative „Povestea sunetului – Călătorie fantastică în lumea muzicii”; am fost la al doilea episod, cel în care doi artişti talentaţi, Cătălin Milea şi Alex Man, „ajutaţi” de o marionetă-bufniţă şi o fetiţă dansatoare de step, au prezentat copiilor clarinetul şi chitara, după ce, în primul episod, prezentaseră saxofonul şi contrabasul; de fapt, cred că mie mi-a plăcut ceva mai mult decât fiică-mii la respectivul atelier, am aflat lucruri interesante despre instrumente chiar şi pentru venerabila mea vârstă şi pentru experienţa mea de absolventă a unei şcoli de muzică (secţia Pian, ca să am, totuşi, circumstanţe atenuante); e mult jazz la atelierele acestea, iar Luna nu e (încă) atrasă de acest gen muzical; am sperat să o pot prinde în capcană la spectacolul de jazz pentru copii din cadrul Jazz in Church Festival, de acum două săptămâni, însă organizarea a fost deficitară şi ne-am trezit fără locuri, până la urmă; dar voi persevera în a încerca să îi deschid copilului uşa cunoaşterii acestui minunat tip muzical care este jazzul, în zona sa populară şi agreabilă, evident, potrivită pentru o fetiţă de şapte ani, fană Smiley, Delia şi heavy-metal – subiect pe care, de altfel, îmi propun să îl abordez în curând pe blog…

În speranţa că nu v-am ameţit prea tare şi nici nu am ratat vreo informaţie preţioasă pentru doritorii de distracţii bucureşteni, vă urez un weekend plin şi plăcut alături de cei mici! Desigur, şi însorit!

Iar dacă ştiţi şi alte locuri în care merită să ieşim, vă rog să ne povestiţi şi nouă, nu le ţineţi doar pentru voi!

Vacanţă pe litoralul bulgăresc, cu bune şi rele. Mai mult rele

Mi s-a părut atât de demodat să îmi ureze cineva „Vreme frumoasă!” înainte de plecarea în vacanţă… Cum aşa, când în insulele greceşti ploaia pe timp de vară e la fel de rară ca un magazin deschis la orele siestei?! Uitam, însă, că anul acesta nu mai plecam în insule, pe motiv de buget redus. Aşa că m-am trezit, chiar din prima zi a vacanţei, cu revelaţia că poate fi şi înnorat, şi frig, şi vânt pe malul mării. În Bulgaria.

Pentru că nu îmi place turismul de tip hoardă, cu plaje înţesate de şezlonguri şi „resorturi” cu mii de camere (ghilimelele se datorează faptului că acest cuvânt nu apare, încă, în DEX în accepţiunea lui hotelieră), nu am luat niciodată în discuţie o vacanţă în ţara vecină şi prietenă. Dar distanţa mai scurtă şi preţurile mai mici ne-au forţat acum să o încercăm.

Am găsit pe net un loc care părea să corespundă cât de cât pretenţiilor mele de estetă urbană şi stresată – peisaj, izolare, confort. Un all-exclusive, după cum inspirat zicea cineva. Şi iată-ne cazaţi, după un drum ceva mai lung decât ne aşteptam, într-un mic hotel (Romance, pe numele lui bulgăresc), construit deasupra unui mic golf cu o mică plajă, la adăpost de invazia de turişti din staţiuni. Doar apartamentul nostru era mare acolo, cred că am fi putut juca cu lejeritate un tenis de picior în living, dacă fiică-mea nu şi l-ar fi apropriat cu hotărâre, împrăştiindu-şi hainele şi bucăţile de Lego peste tot. Cina de sosire a fost excelentă, personalul hotelului foarte amabil, în special chelnerul tânăr şi fermecător care a cucerit-o pe Luna de la primul zâmbet, cealaltă Lună, aia de pe cer, ne-a răsfăţat cu faza ei plină, luminând cu generozitate spuma valurilor, ce mai, totul părea perfect. Până a doua zi. Când ne-am trezit, după cum spuneam, cu un cer înnorat şi cu un vânt îngrijorător de apropiat de gradul de furtună.

Soarele a apărut în ziua următoare şi a rămas cu noi toată săptămâna. La fel şi vântul. Am plecat cu speranţă spre golful nostru, deşi o avertizasem pe Luna că salvamarul nu ne va lăsa în apă pe valurile alea:

– Ce e aia „salvamar”?

– E cineva care salvează oamenii din mare. De obicei, e un bărbat musculos, frumos şi bronzat, am derapat eu cu gândul la Baywatch şi alte clişee din filme.

Aveam dreptate doar parţial. Salvamarul nostru era într-adevăr un bărbat, bronzat şi numai fibră, dar doar atât. Pe lângă fibră nu mai avea nimic: un slăbănog de vreo sută de ani, da’ rău al naibii, o dată n-a scos steagul ăla roşu cât timp am stat noi acolo! N-am îndrăznit să-l supărăm prea tare şi ne-am limitat la a culege o pungă plină cu cochilii de melci, aduse din abundenţă pe plaja aceea, şi la a construi efemere piscine din nisip.

A trebuit să căutăm prin vecini plaje cu ape mai liniştite şi steguleţe verzi. Am fost mai întâi în Kiten, staţiune care, pe hartă, părea mică şi neînsemnată. Nu era. Străzi pline de chioşcuri cu chinezării, plaje înţesate de burtoşi gălăgioşi, şezlong lângă şezlong… Fix ce urăsc mai tare. Dar, ce să-i faci, bucuria copilului e mai presus de orice, iar copilul se bucura să poată înota.

Apoi am descoperit Lozenets. Un sat mai aerisit, cu un contrast surprinzător între casele rurale şi super-hiper-ultra-complexul hotelier despre care se zvoneşte că ar fi un mijloc de spălare de bani pentru mafia rusă. Aici am găsit şi o mică plajă drăguţă, şi localuri cu design şic, aşa că, până la urmă, toată lumea a fost mulţumită. Am profitat de ocazie să îi facem copilului şi un pic de educaţie automobilistică:

– Uite, Luna, ăla roşu e un Ferrari. Şi ăla un Porsche. Şi celălalt la fel. Iar lângă ele e un Maserati…

Impresia cea mai pregnantă cu care am rămas a fost că în Bulgaria sunt mai mulţi bruneţi, graşi, tatuaţi şi, aparent, proşti decât la noi. Zic „aparent” pentru că nu pot fi sută la sută sigură atunci când nu am legat o vorbă cu aproape nimeni, pe motiv de barieră lingvistică. Sunt puţini bulgarii care vorbesc engleză, foarte mulţi cei care vorbesc germana şi, evident, toţi preferă bulgara, limbă din care am învăţat doar cuvintele esenţiale supravieţuirii: scara, voda şi pepelnik. Adică, în ordine, grătar, apă şi scrumieră. Nici datul invers din cap nu m-a ajutat să-mi fac o impresie mai bună despre nişte oameni care cu gura spuneau „Da” şi cu capul făceau semn că „Nu”. Ce debusolaţi or fi şi grecii în Bulgaria, să audă „Ne”, care în greacă este „Da”, să vadă „Da” din cap şi să însemne „Nu”! Da’ ce să caute grecii în Bulgaria?…

Nici la hotel nu ne-am împrietenit cu nimeni. Majoritatea clienţilor vorbeau limbi criptice pentru noi, mai nici unul nu saluta, nici măcar când eram nevoiţi să ne strecurăm unii pe lângă alţii, pe scările strâmte, de zâmbete ce să mai vorbim! Doar cu familia de deasupra noastră am avut o mică interferenţă, atunci când copiii lor au greşit uşa şi au bătut la a noastră, atât de tare încât am crezut că e ordin de evacuare, ceva. Am aflat atunci că îi cheamă Pierre şi Nadia, informaţii care s-au dovedit utile când ne mai întâlneam prin hotel şi eu ziceam, cu un zâmbet larg:

– Rupea-ţi-aş picioruşele alea, Pierre, cu care tropăi de la un cap la altul al apartamentului! Şi funduleţul ăla drăgălaş, cu care te dai de parchet fix în capul meu când încerc să dorm!

În română, bineînţeles. Şi Luna a folosit informaţia, atunci când şi-a făcut lista ei de oameni care fac lucruri rele:listaPe lista cu lucruri bune, un singur nume era repetat de multe, multe ori: Milen. Adică tânărul ospătar care îi furase inimioara şi îi adusese la schimb două pietricele cu aceeaşi formă, găsite pe plajă. Deşi şi noi am făcut câteva lucruri tare bune, hrănind un cârd de pescăruşi şi o bufniţă cu resturi de la mesele noastre şi salvând din locuri periculoase două broaşte ţestoase. Da’ nimic nu se compară cu dragostea!

Drumul de întoarcere a fost şi el lung, îngreunat de traficul bară la bară din zona Burgasului, de semaforul tâmpit de la Aheloy (un fel de Comarnic bulgăresc, care blochează circulaţia pe kilometri întregi) şi, mai ales, de reparaţiile de la podul Giurgiu-Ruse, începute idiot în plin sezon turistic şi terminate, probabil, la Sfântu’ Aşteaptă. Aproape că m-am bucurat să ajung acasă, deşi acolo mă aştepta aceeaşi rutină de care fugisem cu doar câteva zile în urmă. E drept, a contat şi faptul că prima ştire văzută la televizor a fost că maneliştii ameninţă să plece din ţară, de supărare că vine ANAF-ul peste ei. Impresia lăsată de Bulgaria, şi anume că România e mai mişto, s-a îmbogăţit pe loc cu o mică speranţă de mai bine. La fel cum sper ca la anu’ să putem merge din nou în Grecia, pentru o vacanţă mai lungă. Eventual, de o viaţă.