Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a II-a)

Motivul pentru care m-am gândit eu că aş avea nevoie de tratament balnear a fost durerea pe care o am în special la mâna dreaptă, de mai mult de un an. A început ca o jenă atunci când îmi mişcam degetele. Am presupus că este de la excesul de mouse – la urma urmei, statul de peste douăzeci de ani preoponderent pe un scaun, în faţa unui ecran de calculator şi cu mâna pe un aparat de făcut clicuri trebuie să aibă şi el urmările lui grave la un moment dat, nu-i aşa? Am început să fiu mai atentă la poziţia mea la birou, să fac mai des exerciţii de digitaţie, să mai cânt uneori la pian… Nu numai că jena nu a încetat, dar s-a accentuat, devenind o mică durere, apoi s-a extins spre cot şi chiar s-a transmis la mâna stângă, moment în care am decis că am nevoie de sfatul unui medic. Doctoriţa de familie mi-a sugerat antiinflamator, dar atenuarea durerii a fost infimă şi de foarte scurtă durată. Aşa că m-a trimis la o reumatoloagă. După un consult superficial (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, din moment ce nici măcar nu mi-a atins mâinile, să vadă în ce fel se resimte durerea), aceasta mi-a recomandat analiza unei jumătăţi de kil de sânge, în urma căreia a decis să îmi recomande o cură de şase luni cu calciu. Deşi analizele NU relevaseră vreo lipsă de calciu. Dar eu, pacient cuminte, am făcut cura respectivă. Cum cele şase luni aproape că trecuseră, iar durerile de la mâini erau încă prezente, ba mai mult, am început să le resimt şi la picioare, am decis şi eu să-mi recomand singură nişte băi. Şi uite-aşa am ajuns la Hotelul Aqvatonic de la Eforie Nord, despre care am început să vă povestesc săptămâna trecută.

În mod surprinzător, nici doctoriţa hotelului, la care am reuşit să ajungem, în sfârşit, la consult luni (la ora 13:15…), nu a părut prea impresionată de suferinţa mea. Din momentul în care i-am spus că-mi petrec cea mai mare din timp la calculator şi că nu fac niciun sport, a părut să ştie diagnosticul exact: lipsă de mişcare. Cică sângele nu mai circulă eficient prin corp şi nu mai ajunge la extremităţile acestuia, ale căror oase nu se mai irigă şi uite-aşa încep să doară. Poate că aşa este, deşi doctoriţa respectivă şi-a cam pierdut credibilitatea în faţa mea în momentul în care mi-a spus că am picioarele în X, ceea ce ar fi semn că are ea dreptate cu nu ştiu ce. Îmi permit să nu cred aşa ceva după ce am provocat tentative de suicid şi accidente (minore) de maşini cu picioarele astea ale mele. Dar da, sunt absolut conştientă de faptul că nişte mişcare ar fi cazul să fac, pentru că într-adevăr muşchi nu am, iar cele 14 kg depuse pe şolduri cu ocazia lăsatului de fumat par de neclinitit, chiar şi la un an şi jumătate distanţă de (ne)fericitul eveniment.

Prima şedinţă de proceduri balneare din viaţa mea a început prietenos, presupun că face parte din strategie să nu sperii pacienţii chiar din start. M-am lungit pe un pat ca de RMN, mi s-a poziţionat deasupra capului un inel din acelea tot ca de RMN şi am stat aşa 15 minute. Adică magnetoterapie pentru începutul de spondiloză cervicală pe care tot de la calculator plus lipsă de mişcare l-am căpătat, şi care îmi dă nişte ameţeli cvasi-permanente şi uneori impresionante. Aproape că adormisem în camera aceea cu muzică plăcută cănd a venit asistenta şi m-a transferat la electroterapie, unde s-a mai schimbat un pic atmosfera: tot o cameră cu muzică plăcută şi tot un pat pe care am fost lăsată un sfert de oră, doar că de data asta mi se lipiseră de spate nişte bureţei prin care trecea un curent electric de aveam impresia că îmi sapă cineva cu o mică lopăţică până în organele interne.

A treia procedură la care am fost supusă m-a făcut să mă gândesc la martirii vremurilor străvechi: băi galvanice. Aşezată pe un scaun, mi-am băgat mâinile şi picioare în nişte cădiţe mici, pline cu o apă călduţă, după care în apa aceea s-a băgat şi un pic de curent electric. Problema nu ar fi fost că durea ceva (deşi prea plăcute nu sunt înţepăturile produse de acel curent galvanic), ci că nu te poţi mişca timp de alt sfert de oră, cât durează procesul. Cică poţi primi şoc electric dacă îşi scoţi vreun membru din apă în timp ce este alimentată electric. Aşa că trebuie să stai cuminţel, cu ochii pe perete şi fără muzică – probabil pentru a-ţi păstra conştiinţa trează – şi să aştepţi să se termine programul. Acum ştiu ce înseamnă să nu te poţi scărpina la nas când te mănâncă. Sau să-ţi intre o scamă în ochi să nu o poţi scoate. Şi mai ştiu şi că m-am bucurat degeaba în prima zi că am isprăvit cu curentatul, pentru că cea mai grea procedură de-abia a patra urma să fie.

În ultima cameră în care am fost dusă, era din nou muzică şi era din nou pat. M-am aşezat liniştită pe el, după care asistenta a ridicat capacul de la recipientul cu amestecul de guano de cacadu cufurit şi urină de dromader bătrân cu care urma să mă „împacheteze”. Pe româneşte se numeşte nămol, dar numele acesta mi se pare un eufemism nemeritat de pasta aceea cu cel mai şi cel mai dezgustător miros pe care l-am simţit în viaţa mea. Şi l-am tot simţit vreo douăzeci de minute, timp în care am stat înfofolită pe patul acela, după care mi s-a dat voie în sfârşit să cobor şi să fac duş. Şi gata, astea au fost toate procedurile recomandate de doctoriţa complexului. Ba nu, au mai fost două, de făcut în bazin. Gimnastica acvatică am ignorat-o cu eleganţă, dat fiind că sunt anxioasă, nu ştiu să înot şi mai am şi ameţeli, deci în mod clar nu pot nici măcar sta în picioare într-o apă care îmi ajunge până la bărbie, darămite să mai şi ţopăi în ea. M-am limitat la a sta câteva zeci de minute zinic sub acţiunea jeturilor din piscina aceea fantastică şi la a face ceva mişcare în apă numai şi numai ţinându-mă strâns cu mâinile de marginea bazinului. Ceea ce, cred eu, nu e ca şi cum nu aş fi făcut nimic. Ca să nu mai vorbesc şi de cele două ore petrecute în sala de fitness a complexului, în care am pedalat de aş fi putut ajunge până în Constanţa şi înapoi. Adică enorm pentru cineva care ar lua maşina şi până din dormitor până la bucătărie, dacă s-ar putea.

M-am întors acasă cu aceleaşi dureri cu care mă dusesem acolo. Desigur că nu aşteptam miracole de la cele şase zile de tratament (pardon, cinci, să nu uităm programarea greşită!), dar măcar o mică atenuare mi-ar fi plăcut să simt. Una dintre asistente m-a avertizat că voi vedea efectele abia peste o lună, chiar o lună şi jumătate, dar nu ştiu câtă încredere să am în această avertizare. În cele cinci zile de tratament, am fost asistată la proceduri de cinci asistente diferite, toate zâmbitoare şi politicoase, dar niciuna cu aceeaşi părere ca cealaltă: una mă curenta până în rinichi, zicându-mi că numai aşa este eficient, alta îmi potrivea un curent atât de mic încât nici nu-l simţeam („Nu are importanţă intensitatea, el îşi face treaba oricum”), una îmi dădea cu nămol din vârful degetelor până sub ochi, alta nu mă atingea nici măcar pe abdomen, darămite pe părţi mai intime, una îmi punea „gulerul” acela magnetic deasupra capului, alta peste piept – în fine, impresia mea a fost că totul e făcut la voia întâmplării, la fel cum se obişnuieşte mai peste tot în ţărişoara noastră balcanică. Că nu există procedură clară pentru proceduri. Dar şi că întodeauna poate fi loc de mai rău. La urma urmei, puteam avea ghinionul de a mi se recomanda hidro-colono-terapia, care există şi ea în oferta complexului!

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea I)

După ce ani şi ani, şi ani (şi ani…), singura vacanţă pe care ne-am permis-o a fost de maximum zece zile undeva pe o plajă străină, anul acesta ne-am decis să ne răsfăţăm şi cu o mică vacanţă de primăvară, în acelaşi timp cu cea a copilului de la şcoală. E drept, a contat şi faptul că ne cam scârţâie una-alta de o vreme încoace – mie încheieturile mâinilor, iar lui bărbatu-meu spatele – iar asta ne-a făcut ca destinaţia aleasă de noi, într-un mod deosebit de curajos, a fost la… băi. În fine, nu chiar băi, băi, dintr-alea cu cozi de pensionari la bilete de trimitere, ci un hotel modern, dotat cu o bază de tratament cu „spa” în coadă şi cu o piscină şmecheră: Aqvatonic (Med Spa) Steaua de Mare din Eforie Nord.

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi acele trei hoteluri comuniste foarte înalte, de la intrarea în Eforie dinspre Agigea. Acesta este primul dintre ele, legat printr-un culoar de următoarele două – Delfinul şi Meduza. După cum părea din exterior, doar în Steaua de Mare s-au efectuat lucrări de modernizare, în primul rând la parter, în zona piscinei, care este, într-adevăr, impresionantă. Imaginaţi-vă un jacuzzi uriaş, cu suprafaţa de vreo cinci ari (şi mie mi-a fost greu să calculez, vă las şi vouă plăcerea asta), în care există 16 tipuri diferite de acţiune a apei: masaj lombar, fesier, total, umbrele de apă, şezlonguri cu jeturi, fitness subacvatic, cascade dorsale etc. etc. etc. Iar apa e caldă şi numai bună de stat cu orele în ea. Pe lângă bazin, există câteva cabinete pentru tratamente medicale sau masaje de relaxare şi înfrumuseţare, câteva tipuri de saună şi o mini-salină, o sală de fitness, un hol plin cu jocuri (mese de ping-pong, biliard hockey şi fotbal, simulatoare auto şi pinball) şi, desigur, locuri pentru luat masa – un restaurant cu terasă şi un bistro. La o primă vedere, pare locul ideal de petrecut un concediu, fără ca măcar să ai nevoie să ieşi dintre pereţii lui pentru a căuta distracţia în altă parte. La o a doua vedere, nu a fost chiar aşa. De fapt, cred că a fost locul în care am simţit la modul practic, pe pielea şi pe nervii mei, expresia „Una caldă, alta rece”. Şi să vă spun de ce.

Dubiile mele că ceva, orice, ar putea funcţiona bine în România au început în momentul în care am intenţionat să fac rezervarea la acest hotel, acum vreo două luni. Pe site-ul de internet erau propuse câteva pachete de cazare plus tratament şi mă atrăsese acela de şase zile care părea ideal pentru familii cu copii, aşa cum suntem şi noi. Doar că nu erau chiar toate lucrurile clare acolo, aşa că am dat telefon la unicul număr de pe site. Mi s-a retezat sec orice cerinţă:

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări, trebuie să faceţi rezervarea pe site, apoi o să vă sune cineva de la noi să vă lămurească.

Am încercat să fac asta, dar nu am mai găsit nicio cameră liberă, aşa că a doua zi am sunat din nou:

– Cred că e o greşeală în sistem, nu se poate să aveţi deja totul rezervat.

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări etc. etc.

Am intenţionat să o las baltă; eu cred în prima impresie, iar aici era vorba despre o primă impresie deosebit de proastă. Dar dorinţa de a pleca acolo a prevalat şi, după o vreme, am încercat din nou pe site. Şi am găsit, evident, un apartament liber în perioada dorită de noi, de duminică până vineri. Am făcut rezervarea şi am aşteptat ca cineva să ne sune, aşa cum ni se promisese, ca să lămurim toate detaliile. Iar asta s-a şi întâmplat:

– Am vrea acel pachet de şase zile de proceduri, dar nu găsim decât cinci zile libere la dv.

– Nicio problemă, facem proceduri şi în ziua în care sosiţi, şi în cea în care plecaţi, ca să fie şase.

– Dar venim duminică, găsim medicul pentru consultul iniţial şi recomandarea procedurilor?

– Sigur că da.

– Şi avem timp pentru toate? Am văzut că check-in-ul este abia la ora 16:00.

– Uitaţi, vă fac eu acum programarea la consulturi la ora 14:00, până terminaţi vă puteţi şi caza, apoi mergeţi la proceduri.

Şi uite-aşa se face că am plecat noi liniştiţi că totul este aranjat. Am ajuns la fel de liniştiţi, după două ore de mers pe o autostradă incredibil de pustie. Pustiu părea şi în staţiune, şi în hotel – lucru motivat, probabil de cele vreo 15 grade (cu mărinimie) de afară şi de vântul teribil care bătea dinspre mare. La recepţie, însă, am început să ne neliniştim:

– Medicul nostru nu lucrează în weekend, veţi putea face proceduri abia de mâine încolo, după consult.

Ştiţi momentul acela în care îţi dai seama că cineva te-a luat drept prost, pe banii tăi, şi că tu l-ai lăsat? Ştiu că-l ştiţi, că doar trăiţi în România (sau aţi trăit cândva, voi ăştia deştepţii care aţi emigrat). Am văzut roşu în faţa ochilor:

– Cu cine am vorbit la telefon şi ne-a asigurat de fix contrariul?

– Nu cu mine, au răspuns la unison cei trei angajaţi de la recepţie.

Simţind pericolul, bărbatu-meu m-a rugat să las baltă discuţia, pentru că oricum nu se putea rezolva nimic atunci. Nici eu nu voiam să mă enervez chiar de la sosire, aşa că l-am ascultat. Unul dintre recepţioneri ne-a făcut programare la consultul medical pentru a doua zi la ora 11:15, apoi ne-a dat cheia de la cameră şi a încheiat cu:

– Cina se serveşte începând cu ora 17:00 în restaurant.

– Dar nu avem cină inclusă în demipensiune, noi am optat pentru varianta mic dejun + prânz.

– Nu e adevărat, ne-a contrazis recepţionerul. Aţi luat mic dejun + cină.

Îmi aduceam aminte teribil de clar cum bifasem prânzul pe rezervare, tocmai pentru că ne gândiserăm ca, după o zi de tratamente şi activităţi petrecute în hotel, să avem libertate de mişcare seara. Bărbatu-meu m-a împins rapid înspre cameră, conştient de faptul că mă pregăteam să explodez din nou. Şi bine a făcut, pentru că apartamentul era atât de frumos încât m-am liniştit rapid. Aranjat cu gust, mobilat ingenios şi util, foarte curat, cu articole de toaletă de bună calitate… Una caldă, una rece, după cum spuneam. Fiică-mea a fost teribil de încântată de condiţii şi a luat rapid în posesie una dintre camere, apoi ne-am grăbit să mergem la bazin, unde ne-am simţit minunat, apoi la masa de seară care a fost surprinzător de gustoasă, apoi să dormim în patul uriaş…

Ne-am trezit înţepeniţi de spate a doua zi. Pentru un hotel de patru stele, în care s-a investit mult şi care le propune terapii medicale şi relaxare unor clienţi cu probleme, este impardonabil să nu aibă fix ceea ce este cel mai important pentru ei, şi anume o saltea confortabilă. Ca să nu mai spun de cei doar câţiva centimetri care le lipseau draperiilor pentru a acoperi eficient ferestrele camerei (dar bine măcar că aveam draperii, pentru că am înţeles că se poate şi mai rău de atât).

Ne-am consolat cu unul dintre cele mai generoase mic-dejunuri pe care le-am văzut în viaţa mea (şi am văzut multe), apoi ne-am enervat din nou când ne-am dus la consult la 11:15 şi medicul nu era:

– Dar e normal să nu fie, ne-a asigurat acelaşi recepţioner imperturbabil care ne aburise şi cu o zi înainte. Aveţi programare la 13:15, nu la 11, aţi înţeles dv. greşit.

Din nou am dorit să fiu nevasta lui Superman şi nu să fiu redusă la tăcere de mult prea permisivul meu bărbat, care a înghiţit şi măgăria asta fără să facă scandal. Eram totuşi doi oameni care am auzit 11, cam cât de fraieri ne-a crezut băiatul ăla de ne-a spus aşa ceva?

Probabil la fel de fraieri cum ne-a crezut şi colega lui, pe care am întrebat-o cum să facem să ne uscăm costumele de baie, iar ea ne-a sfătuit să le punem pe calorifere:

– Dar sunt reci, am replicat noi.

– Păi trebuie să le daţi drumul de la robinet. Ştiţi, sunt clienţi care preferă mai răcoare, probabil le-au închis alţii.

Desigur, niciun robinet nu a fost capabil să ne aducă căldură în calorifere, până la sfârşitul sejurului, aşa că ne-am bucurat că aveam costume de schimb şi că nu era şi înăuntrul hotelului la fel de frig ca în afara lui. Dar despre temperatura de-afară şi restul peripeţiilor noastre de clienţi pe litoralul românesc, în episoadele următoare!

Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş!

De multă vreme nu mai cred în prognozele meteo. Având mai mereu o sursă de ştiri, radio sau tv, ca fundal sonor pentru activităţile mele zilnice, pot afirma cu mare siguranţă că vremea a devenit atât de imprevizibilă încât meteorologii nu mai au cum să o prezică cu acurateţe, nici măcar de azi pe azi. Iar ultima lor tendinţă este de a exagera cu pesimismul, colorând cât mai închis codurile acelea de avertizare, pentru orice eventualitate – dacă vine potopul, să nu zică nimeni că ei nu şi-au făcut datoria, dacă nu vine potopul, nu ne mai pasă că ei s-au înşelat. Ceea ce nu e chiar adevărat. Când mizezi pe starea vremii pentru a organiza sau participa la un eveniment în aer liber, acea prognoză devine extrem de importantă. Mai ales acum, la mijlocul primăverii, când nu-ţi ajunge timpul pentru a bifa toate manifestările culturale, artistice şi sportive pe care ţi le oferă Bucureştiul. Pentru că urmează cea mai bogată în evenimente perioadă a anului, aprilie-mai, în care ar fi bine să ştim din timp cum va fi vremea (sau din vreme cum va fi timpul), ca să ne organizăm programele.

De aceea, dacă sunteţi în căutare de cât mai multe modalităţi de petrecere a timpului liber şi de a le oferi copiilor activităţi cât mai variate (şi gratuite, dacă se poate), am două sfaturi pentru voi: 1. abonaţi-vă la două, trei newsletter-uri de evenimente şi 2. cumpăraţi mantale de ploaie subţirele, pe care să le aveţi mereu în geantă. Pentru orice eventualitate.

Referitor la primul sfat, eu primesc anunţuri despre evenimentele pentru copii de la Gokid, Agenda Culturală pentru Copii şi Roata Mare, iar programul weekend-urilor mi-l organizez şi în funcţie de ce citesc pe Blog de Bucureşti, Vin şi eu, CineMagia şi mai nou descoperitul Umblat.ro.

Despre spectacole aflu, de obicei, din mesajele primite de la Eventim, Bilete.ro, Badsintown sau InfoMusic (cred că vă puteţi abona la orice site serios care vinde bilete, sunt destul de multe). De fapt, mesajele astea mai mult îmi fac sânge rău, decât să mă ajute, dat fiind că nu pot merge mai nicăieri cu copilul după mine şi cu bărbatu’ cu gusturi diferite. Dar în iunie vom încerca marea cu degetul: mergem la Queen. O să fie primul concert mare pentru Luna. Nu puteam rata una dintre cele mai tari trupe de vreodată, cât a mai rămas din ea, împreună cu adorabilul de Adam Lambert, a cărui evoluţie la American Idol m-a impresionat teribil acum câţiva ani. În schimb, voi rata, voluntar sau nu, concertele Muse, Iron Maiden, Maroon 5, Rihanna, Nigel Kennedy, Hollywood Vampires, Scorpions şi multe altele. Va fi înghesuială mare de vedete la Bucureşti vara asta!

Următoarele două săptămâni vor fi cu siguranţă pline de ateliere şi târguri de Paşti şi de Florii, mai ales că urmează Săptămâna Altfel şi vacanţa de primăvară. Cred că e de ajuns o căutare Google ca să le găsiţi pe toate. În plus, eu am o listă întreagă de evenimente care mă tentează în perioada următoare, vi-o înşir şi vouă mai jos, pentru inspiraţie:

  • Teatrul Ţăndărică ne surprinde anul acesta cu o deschidere timpurie (14 aprilie) a stagiunii „Teatru, stradă şi copil”, cu bilete la preţul (electoral, probabil) de doar un leu;
  • azi intră în cinematografe Cartea Junglei, o nouă versiune a minunatei poveşti a lui Kipling, care pare să îmbine o animaţie impresionantă şi modernă cu farmecul melodiilor din vechiul film al tinereţilor noastre; tot azi e premiera unui lungmetraj de animaţie românesc, pare interesant, dar nu cred că voi merge să le văd pe nici unul (după minunatul Zootropolis, singurul film pe care îl mai aştept cu nerăbdare este Ice Age 5, promis în iulie); apropo de filme de animaţie, sâmbăta trecută am fost cu Luna la festivalul Next pentru copii, unde un bilet a costat doar 5 lei şi toate filmuleţele au avut câte ceva foarte plăcut; cel care ne-a amuzat cel mai tare a fost Hey, Deer!, pe care, din păcate, nu l-am găsit online, dar poate aveţi voi norocul ăsta; în schimb, am găsit un altul amuzant şi duios, la care vă invit să vă uitaţi: Muştar;
  • mâine se desfăşoară în Parcul Tineretului Crosul pădurii, la care nu am reuşit să participăm anul trecut din cauza ploii (apropo de vreme) şi la care nu vom merge nici anul acesta, pentru că am înscris-o pe Luna, în acelaşi interval orar, la Laboratorul de ştiinţe Bayer; dacă la cros nu se mai fac înscrieri azi, la laboratoare cred că se mai găsesc locuri (şi sunt gratuite);
  • duminică este un spectacol de teatru gratuit, Povestea pizzei, care pare simpatic; o singură temere am: oare podul casei La Scena, unde se ţine spectacolul, este renovat sau tot nesigur, aşa cum părea acum mulţi ani, când am fost acolo ultima dată?
  • de luni începe Festivalul de muzică clasică la metrou, altă manifestare culturală gratuită care se desfăşoară anual în câteva staţii de metrou din centrul oraşului;
  • miercurea viitoare e meci mare pe Arena Naţională; ştiu că e cam târziu, la 21:30, dar în Săptămâna Altfel elevii pot merge mai târziu la şcoală (cred), stadionul acela este impresionant pentru un copil, iar atmosfera îmi închipui că va fi una specială, cu petarde şi alte ilegalităţi spectaculoase, având în vedere că este ultima ocazie de a vedea în Cupa României 2016 pe una dintre cele două mari echipe de suflet ale noastre: Steaua sau Dinamo;
  • weekendul următor este Weekendul galeriilor (a nu se confunda cu Noaptea muzeelor, care va avea loc abia pe 21 mai);
  • tot începând cu weekendul următor, cei de la Basme cu cai prezintă un spectacol nou, la care nu ştiu dacă vom merge sau nu, după experienţa cu spectacolul vechi;
  • pe 5 mai începe ediţia 2016 a festivalului de lumini Spotlight, pe care de-abia îl aştept (v-am mai spus cât de mult mă bucur la spectacolele de muzică şi lumini?);
  • din 7 mai, Biblioteca Metropolitană îşi extinde oferta de activităţi oferite copiilor, adăugând şi ateliere de creaţie la ora de lectură care se desfăşoară deja în prima sâmbătă a fiecărei luni;
  • şi ultima, dar nu cea din urmă activitate pe care îmi propun să nu o ratez, este seria de ateliere educative „Povestea sunetului – Călătorie fantastică în lumea muzicii”; am fost la al doilea episod, cel în care doi artişti talentaţi, Cătălin Milea şi Alex Man, „ajutaţi” de o marionetă-bufniţă şi o fetiţă dansatoare de step, au prezentat copiilor clarinetul şi chitara, după ce, în primul episod, prezentaseră saxofonul şi contrabasul; de fapt, cred că mie mi-a plăcut ceva mai mult decât fiică-mii la respectivul atelier, am aflat lucruri interesante despre instrumente chiar şi pentru venerabila mea vârstă şi pentru experienţa mea de absolventă a unei şcoli de muzică (secţia Pian, ca să am, totuşi, circumstanţe atenuante); e mult jazz la atelierele acestea, iar Luna nu e (încă) atrasă de acest gen muzical; am sperat să o pot prinde în capcană la spectacolul de jazz pentru copii din cadrul Jazz in Church Festival, de acum două săptămâni, însă organizarea a fost deficitară şi ne-am trezit fără locuri, până la urmă; dar voi persevera în a încerca să îi deschid copilului uşa cunoaşterii acestui minunat tip muzical care este jazzul, în zona sa populară şi agreabilă, evident, potrivită pentru o fetiţă de şapte ani, fană Smiley, Delia şi heavy-metal – subiect pe care, de altfel, îmi propun să îl abordez în curând pe blog…

În speranţa că nu v-am ameţit prea tare şi nici nu am ratat vreo informaţie preţioasă pentru doritorii de distracţii bucureşteni, vă urez un weekend plin şi plăcut alături de cei mici! Desigur, şi însorit!

Iar dacă ştiţi şi alte locuri în care merită să ieşim, vă rog să ne povestiţi şi nouă, nu le ţineţi doar pentru voi!

Vacanţă pe litoralul bulgăresc, cu bune şi rele. Mai mult rele

Mi s-a părut atât de demodat să îmi ureze cineva „Vreme frumoasă!” înainte de plecarea în vacanţă… Cum aşa, când în insulele greceşti ploaia pe timp de vară e la fel de rară ca un magazin deschis la orele siestei?! Uitam, însă, că anul acesta nu mai plecam în insule, pe motiv de buget redus. Aşa că m-am trezit, chiar din prima zi a vacanţei, cu revelaţia că poate fi şi înnorat, şi frig, şi vânt pe malul mării. În Bulgaria.

Pentru că nu îmi place turismul de tip hoardă, cu plaje înţesate de şezlonguri şi „resorturi” cu mii de camere (ghilimelele se datorează faptului că acest cuvânt nu apare, încă, în DEX în accepţiunea lui hotelieră), nu am luat niciodată în discuţie o vacanţă în ţara vecină şi prietenă. Dar distanţa mai scurtă şi preţurile mai mici ne-au forţat acum să o încercăm.

Am găsit pe net un loc care părea să corespundă cât de cât pretenţiilor mele de estetă urbană şi stresată – peisaj, izolare, confort. Un all-exclusive, după cum inspirat zicea cineva. Şi iată-ne cazaţi, după un drum ceva mai lung decât ne aşteptam, într-un mic hotel (Romance, pe numele lui bulgăresc), construit deasupra unui mic golf cu o mică plajă, la adăpost de invazia de turişti din staţiuni. Doar apartamentul nostru era mare acolo, cred că am fi putut juca cu lejeritate un tenis de picior în living, dacă fiică-mea nu şi l-ar fi apropriat cu hotărâre, împrăştiindu-şi hainele şi bucăţile de Lego peste tot. Cina de sosire a fost excelentă, personalul hotelului foarte amabil, în special chelnerul tânăr şi fermecător care a cucerit-o pe Luna de la primul zâmbet, cealaltă Lună, aia de pe cer, ne-a răsfăţat cu faza ei plină, luminând cu generozitate spuma valurilor, ce mai, totul părea perfect. Până a doua zi. Când ne-am trezit, după cum spuneam, cu un cer înnorat şi cu un vânt îngrijorător de apropiat de gradul de furtună.

Soarele a apărut în ziua următoare şi a rămas cu noi toată săptămâna. La fel şi vântul. Am plecat cu speranţă spre golful nostru, deşi o avertizasem pe Luna că salvamarul nu ne va lăsa în apă pe valurile alea:

– Ce e aia „salvamar”?

– E cineva care salvează oamenii din mare. De obicei, e un bărbat musculos, frumos şi bronzat, am derapat eu cu gândul la Baywatch şi alte clişee din filme.

Aveam dreptate doar parţial. Salvamarul nostru era într-adevăr un bărbat, bronzat şi numai fibră, dar doar atât. Pe lângă fibră nu mai avea nimic: un slăbănog de vreo sută de ani, da’ rău al naibii, o dată n-a scos steagul ăla roşu cât timp am stat noi acolo! N-am îndrăznit să-l supărăm prea tare şi ne-am limitat la a culege o pungă plină cu cochilii de melci, aduse din abundenţă pe plaja aceea, şi la a construi efemere piscine din nisip.

A trebuit să căutăm prin vecini plaje cu ape mai liniştite şi steguleţe verzi. Am fost mai întâi în Kiten, staţiune care, pe hartă, părea mică şi neînsemnată. Nu era. Străzi pline de chioşcuri cu chinezării, plaje înţesate de burtoşi gălăgioşi, şezlong lângă şezlong… Fix ce urăsc mai tare. Dar, ce să-i faci, bucuria copilului e mai presus de orice, iar copilul se bucura să poată înota.

Apoi am descoperit Lozenets. Un sat mai aerisit, cu un contrast surprinzător între casele rurale şi super-hiper-ultra-complexul hotelier despre care se zvoneşte că ar fi un mijloc de spălare de bani pentru mafia rusă. Aici am găsit şi o mică plajă drăguţă, şi localuri cu design şic, aşa că, până la urmă, toată lumea a fost mulţumită. Am profitat de ocazie să îi facem copilului şi un pic de educaţie automobilistică:

– Uite, Luna, ăla roşu e un Ferrari. Şi ăla un Porsche. Şi celălalt la fel. Iar lângă ele e un Maserati…

Impresia cea mai pregnantă cu care am rămas a fost că în Bulgaria sunt mai mulţi bruneţi, graşi, tatuaţi şi, aparent, proşti decât la noi. Zic „aparent” pentru că nu pot fi sută la sută sigură atunci când nu am legat o vorbă cu aproape nimeni, pe motiv de barieră lingvistică. Sunt puţini bulgarii care vorbesc engleză, foarte mulţi cei care vorbesc germana şi, evident, toţi preferă bulgara, limbă din care am învăţat doar cuvintele esenţiale supravieţuirii: scara, voda şi pepelnik. Adică, în ordine, grătar, apă şi scrumieră. Nici datul invers din cap nu m-a ajutat să-mi fac o impresie mai bună despre nişte oameni care cu gura spuneau „Da” şi cu capul făceau semn că „Nu”. Ce debusolaţi or fi şi grecii în Bulgaria, să audă „Ne”, care în greacă este „Da”, să vadă „Da” din cap şi să însemne „Nu”! Da’ ce să caute grecii în Bulgaria?…

Nici la hotel nu ne-am împrietenit cu nimeni. Majoritatea clienţilor vorbeau limbi criptice pentru noi, mai nici unul nu saluta, nici măcar când eram nevoiţi să ne strecurăm unii pe lângă alţii, pe scările strâmte, de zâmbete ce să mai vorbim! Doar cu familia de deasupra noastră am avut o mică interferenţă, atunci când copiii lor au greşit uşa şi au bătut la a noastră, atât de tare încât am crezut că e ordin de evacuare, ceva. Am aflat atunci că îi cheamă Pierre şi Nadia, informaţii care s-au dovedit utile când ne mai întâlneam prin hotel şi eu ziceam, cu un zâmbet larg:

– Rupea-ţi-aş picioruşele alea, Pierre, cu care tropăi de la un cap la altul al apartamentului! Şi funduleţul ăla drăgălaş, cu care te dai de parchet fix în capul meu când încerc să dorm!

În română, bineînţeles. Şi Luna a folosit informaţia, atunci când şi-a făcut lista ei de oameni care fac lucruri rele:listaPe lista cu lucruri bune, un singur nume era repetat de multe, multe ori: Milen. Adică tânărul ospătar care îi furase inimioara şi îi adusese la schimb două pietricele cu aceeaşi formă, găsite pe plajă. Deşi şi noi am făcut câteva lucruri tare bune, hrănind un cârd de pescăruşi şi o bufniţă cu resturi de la mesele noastre şi salvând din locuri periculoase două broaşte ţestoase. Da’ nimic nu se compară cu dragostea!

Drumul de întoarcere a fost şi el lung, îngreunat de traficul bară la bară din zona Burgasului, de semaforul tâmpit de la Aheloy (un fel de Comarnic bulgăresc, care blochează circulaţia pe kilometri întregi) şi, mai ales, de reparaţiile de la podul Giurgiu-Ruse, începute idiot în plin sezon turistic şi terminate, probabil, la Sfântu’ Aşteaptă. Aproape că m-am bucurat să ajung acasă, deşi acolo mă aştepta aceeaşi rutină de care fugisem cu doar câteva zile în urmă. E drept, a contat şi faptul că prima ştire văzută la televizor a fost că maneliştii ameninţă să plece din ţară, de supărare că vine ANAF-ul peste ei. Impresia lăsată de Bulgaria, şi anume că România e mai mişto, s-a îmbogăţit pe loc cu o mică speranţă de mai bine. La fel cum sper ca la anu’ să putem merge din nou în Grecia, pentru o vacanţă mai lungă. Eventual, de o viaţă.

Despre măgari bătrâni şi cai exhibiţionişti

– Mama, mâine după grădi… sau după parc (dacă e vreme frumoasă să mergem în parc), vreau să mergem în vacanţă, m-a anunţat autoritar Luna, aflată, cum altfel decât în fundul gol, în cadă.

Având în vedere că a doua zi urma să fie chiar ultima de grădiniţă înaintea vacanţei de vară, am consimţit cu un zâmbet în colţul gurii.

– Deci, aşa facem. După grădi (sau parc), plecăm la Grecia!, a ţinut fetiţa mea să pecetluiască înţelegerea.

Şi „la Grecia” am şi plecat, dar după câteva săptămâni, timp în care entuziasmul copilului n-a făcut decât să crească.

Luna nu a cunoscut alte vacanţe de care să îşi aducă aminte în afara celor petrecute pe insule greceşti. Când avea ea trei ani, am fost în Skiathos, unde am avut norocul unei panorame ireale, pe care am savurat-o fericiţi de pe marginea unei piscine rupte din revistele cu vedete. Luna reţine doar că a călărit un măgar bătrân (odihnească-se în pace biata Rosie, sunt sigură că nu a mai supravieţuit mult după vizita noastră!) şi că am plimbat prin munţi câinii de la un adăpost de maidanezi.

Anul următor, am fost în Corfu, unde am locuit, spre disperarea mea de vampir urban, la ţară. Luna, fiind ceva mai mare, a apreciat mult mai mult curtea generoasă şi piscina caldă pe care le avea la dispoziţie, astfel încât ni s-a părut bizară atitudinea ei relaxată din ultima zi. Explicaţia a venit pe când aşteptam feribotul ce urma să ne ducă pe continent şi când ne-a întrebat senină:

– Dar unde mergem acum?

– Cum adică, unde mergem?, am întrebat-o şi eu. Ieri ne-am făcut bagajele împreună, ţi-am spus că se termină vacanţa şi că trebuie să plecăm… Mergem acasă, bineînţeles!

– Aaaa, i s-a citit dezamăgirea din glas. Eu credeam că mergem în Africa. Sau în Germania. Nu vreau acasă…

Prin urmare, anul acesta mă aşteptam la ceva mai multă rezistenţă la întoarcerea acasă din Lefkada – paradisul plajelor bătute de valuri uriaşe şi al tavernelor cu căţei voiajori şi prietenoşi. Spre mirarea mea, Luna a fost la fel de nerăbdătoare la întoarcere ca şi la plecare, motivând pe un ton războinic şi aplicat:

– Hai, mama, să mergem la Bucureşti, să o eliberăm pe Bebiţa!

Nu vă gândiţi acuma că am avea vreun bebeluş lăsat pe vreundeva în lanţuri cât timp ne-am bălăcit noi fericiţi sub soarele Greciei. Este vorba despre căţeluşa noastră, Babe, care are prostul obicei de a înghiţi tetine, a face hemoragii interne sau a-şi procura alergii care se lasă cu dublare instantanee în volum, de preferinţă în vacanţe şi în zile de sărbătoare, când e imposibil de găsit o farmacie deschisă sau vreun doctor pe o rază de mulţi kilometri. Aşa că preferăm să o lăsăm în grija cuiva de încredere atunci când plecăm departe.

Şi ne-am întors. Dar, după ce s-a liniştit că am recuperat căţelul, Luna s-a uitat în jur, la casa plictisitor de familiară, s-a uitat în sus, la aparatul de aer condiţionat care s-a găsit să se strice în miez de caniculă, s-a uitat în frigiderul dezamăgitor de gol după lipsa mai lungă de acasă şi a pus întrebarea ei preferată de o vreme încoace:

– Mergem şi noi la un restaurant, ceva?

De mult ne încearcă des cu întrebarea asta, iar în vacanţă a prins curaj, pentru că acolo chiar primea răspuns afirmativ, aşa că acum o auzim zilnic.

Bineînţeles că nu am mers la niciun restaurant, având în vedere că era trecut de nouă seara şi că luasem, totuşi, cina. Dar, date fiind circumstanţele casnice destul de plictisitoare şi pentru mine, i-am propus să ieşim la o plimbare de seară (altă nouă pasiune de-a ei, de când cu zilele lungi, de vară) şi chiar la un concert, susţinut pe o terasă de Alexandra Uşurelu, această Norah Jones de România care ne place tuturor din familie. „Ura, uraaa!”, rochiţe, diademe, agrafe, pantofiori (e o cochetă fi-mea) – ne-am pregătit rapid pentru Calea Victoriei într-o sâmbătă seară şi am plecat la drum.

După zece minute, exact când coboram din maşină, un biciclist înjura de mama focului două domnişoare care îndrăzniseră (ce tupeu!) să îl apostrofeze pentru că era să treacă peste ele, pe trotuar:

– Să-mi bag p…a în mă-ta!

Cu reflexul meu condiţionat de tot ce îi poate aduce atingere bunei creşteri a fetiţei mele, l-am apostrofat şi eu prompt:

– Hei, mai cu grijă!

Luna s-a arătat curioasă imediat:

– De ce l-ai certat, mama?

– Pentru că a vorbit urât.

– Ce a zis?

– Ce ai auzit, am încercat eu să o dau cotită, deşi bănuiam ce o să urmeze.

– Păi n-am înţeles, explică-mi tu.

Să o fac?… Să n-o fac?… Are cinci ani şi jumătate…

– A zis: „Să-mi bag p…a în mă-ta!”

– Şi ce e rău în asta?, întreabă, evident, fetiţa mea care nu a auzit niciodată ACEL cuvânt pană acum (şi n-aş fi crezut că o să fiu tocmai eu aceea de la care o să-l audă).

– „P…a” este un cuvânt foarte urât, pe care îl folosesc oamenii needucaţi pentru „puţă”. În limbaj ştiinţific se spune „penis”. Dacă auzi pe cineva că spune „p…a”, să nu mai vorbeşti cu el!, am exagerat eu un pic cu ameninţările, în speranţa că va şti să fie selectivă cu anturajul ei mai târziu.

– Bine, a aprobat Luna, un pic intimidată.

La întoarcere (care s-a întâmplat destul de curând, deoarece concertul era de o prea mare tristeţe pentru veselele de noi două), am admirat din toate unghiurile statuia ecvestră a regelui Carol I, din faţa Palatului. Fiind foarte aproape, unghiurile astea erau exclusiv de jos, iar eu, încurajată de discuţia de mai devreme, nu m-am putut abţine să-i atrag atenţia asupra celebrei părţi anatomice a calului:

– Ia uite, Luna, ce puţă are calul!

S-a uitat. Apoi a tăcut puţin, s-a uitat cercetător în jur şi mi-a făcut semn să mă apropii cu urechea de gura ei:

– Cred că tomnai am făcut ceva ilegal acum, mi-a şoptit ea conspirativ.

– Ce anume?

– Păi ne-am uitat, i-am spus numele…, nu ziceai tu că e ilegal?

Pentru o clipă, am avut temerea că fetiţa mea nu o să mai vrea să fie prietenă cu mine pe viitor. Dar mi-a trecut imediat: Luna mă privea cu cel mai încântat zâmbet pe care îl posedă, iar ochişorii îi străluceau complice, sub lumina tizei ei de pe cer, care se pregătea să devină, în seara următoare, o Super Lună.

Vacanţa în Lefkada, cu valuri turcoaz şi robinete absconse

Ne-am întors din vacanţă. Încă o ocazie de a învăţa de la fetiţa mea cât de frumoasă poate fi viaţa dacă te mulţumeşti cu ceea ce îţi oferă ea.

Luna, care de-abia aştepta să aibă o piscină la dispoziţia ei exclusivă, nu s-a supărat că nu am putut-o folosi prea mult (din cauza vântului care bătea sălbatic pe colina noastră), ci s-a jucat şi în casă la fel de fericită ca afară. Nici în mare nu a prea avut noroc, pentru că valurile erau de multe ori uriaşe, dar parcă niciodată nu am auzit-o să râdă atât de mult ca atunci când o dărâma câte unul. Când nu am găsit plajă cu nisip (marea ei pasiune), a construit un Everest din pietricele şi a înfipt cu mândrie în vârful lui steagul românesc, încropit dintr-o foaie de carneţel colorată tricolor şi un beţişor de amestecat cafeaua (noroc cu recuzita din geanta mea de mamă, care în vacanţe ajunge să cântărească şi câte zece kilograme). N-a comentat când a trebuit să petreacă două zile lungi pe drum, în scăunelul ei de maşină, nici când nu i-a plăcut mâncarea de la taverne şi a fost nevoită să mănânce tzatziki şi la prânz, şi la cină, şi nici când am culcat-o pe patul scârţâitor pe care nici măcar cel mai suplu adult nu s-ar fi putut aşeza fără să trezească vecinii de pe întreg versantul.

lefkada

Patul cu pricina nu era singurul lucru în neregulă în vila noastră – o construcţie nouă şi foarte frumoasă, de altfel, cu o panoramă spectaculoasă asupra mării, muntelui şi micului port de la poalele dealului. În fiecare zi, mai ceda câte o clanţă, o prelată, o plasă de ţânţari sau o instalaţie sanitară. Nu prea înţeleg moda asta a obiectelor sanitare cu utilizare enigmatică. Şi pe drum, şi pe insulă, am vizitat zeci de toalete publice cu robinete pe care nu ştii de unde să le acţionezi sau closete în care stai mult până te prinzi de unde poţi trage apa. Mai văzusem până acum instalaţii ce par să funcţioneze prin magie, dar WC public din care să lipsească cu totul chiuveta şi totuşi să nu te uzi pe picioare când te speli pe mâini, nu. Iar când, în sfârşit, am găsit o toaletă dotată cu ţeava aia simplă, de pe vremea mea, cu două rotiţe cu spiţe clar aşezate una în stânga şi una în dreapta, bucuria mea a fost umbrită de faptul că lipsea cu desăvârşire uşa de la closet.

Aşa că eram suficient de şocată când am ajuns la vilă ca să nu mă mai deranjeze prea tare că a trebuit să repar de mai multe ori bazinul WC-ului sau că am făcut duş rece vreo două zile, până când m-am prins în ce poziţie a futuristicului paralelipiped ce servea drept robinet se prinde apa caldă. În rest, le-am nimerit pe toate fără probleme, şi beculeţele colorate, şi radio-ul, şi milioanele de jeturi de apă diferite şi complet inutile atunci când intenţionezi să faci un simplu duş, şi nu să îţi petreci întreaga vacanţă într-o cabină de sticlă.

Trecând peste aceste mici neajunsuri pe care am ales să le ignor cu un calm atât de neobişnuit încât îl suspectez a proveni din depresie, m-am simţit bine în vacanţă, fiindu-mi îndeplinită una dintre cele mai mari nevoi ale mele: cea estetică (după cum menţionam, în trecere, în La copii, dragostea nu trece prin stomac). Lefkada este cea mai frumoasă insulă pe care am văzut-o până acum – şi am văzut mai multe. Munţi împăduriţi, plaje generoase, ape turcoaz pe care, dacă le-aş fi văzut în poze, aş fi băgat mâna-n foc că sunt trucate, porturi pitoreşti, taverne artistice… Nici măcar faptul că e plin de români nu i-a dăunat (încă) acestui colţ de paradis. Ba chiar mi-a fost util atunci când, cu o nonşalanţă demnă de cascadorii râsului, m-am dus să îi rog pe unii să-şi mute maşina din parcare ca să o putem întoarce noi pe a noastră, explicându-le în fraze lungi că nu avem altă opţiune date fiind dimensiunea redusă a drumului de coastă şi cea cam nesimţită a autovehicului nostru. De-abia după ce mi-au răspuns, spre bucuria mea, „Da, sigur, o mutăm imediat”, mi-am dat seama că perorasem în română, deşi habar nu aveam ce naţie sunt respectivii, aflaţi, ca şi mine, la peste o mie de kilometri distanţă de patria-mamă.

Nu aceeaşi uşurinţă în exprimare am avut-o şi în ziua în care am luat un castravete din grădina vilei noastre. Când l-am întâlnit mai târziu pe administrator, un grec în vârstă, am avut impulsul firesc de a-i comunica intruziunea. Dar cum oare poţi să-i explici, prin gesturi decente, unui om care nu vorbeşte absolut nicio limbă străină, faptul că i-ai mâncat castravetele şi că ţi-a plăcut?

Mici probleme de adaptare am întâmpinat şi pe drumul de întoarcere, unde m-am dovedit un copilot execrabil, ratând de două ori cel mai scurt drum şi prelungind astfel durata călătoriei epuizant de mult în noapte (mai ales pentru bietul şofer de serviciu, super-tăticul Lunei). M-a consolat doar amintirea unui alt drum de întoarcere acasă, de acum vreo doi ani, când am făcut pana prostului pe la zece seara în Bulgaria, din vina aceluiaşi super-tătic imprudent; doar că atunci lucrurile s-au rezolvat oarecum rapid, pentru că am păţit necazul exact în dreptul unui post de asistenţă rutieră dotat cu maşină de intervenţie şi personal funcţional – probabil singurul de pe întreg teritoriul ţării aceleia mici şi întunecate.

Luna a ales şi de această dată varianta optimă pentru ea, şi anume să doarmă cam jumătate din drum, astfel încât, la întoarcerea acasă, era singura odihnită şi, în mod neaşteptat, fericită să regăsească canicula, praful, hârtoapele şi toate celelalte lucruri care nouă, adulţilor, ne provoacă atât de mult stres şi pe care copiii le acceptă cu înţelepciunea lor naturală ce se pierde cândva, prin haosul hormonilor adolescenţei.