Am fost în văcănţică

Pentru că anul acesta nu m-am învrednicit să caut locul ideal din paradisul insulelor greceşti în care speram să ne petrecem obişnuita săptămână de vacanţă de vară, nici nu am avut tupeul să comentez (prea mult) atunci când bărbatu-meu m-a anunţat că o să mergem pentru câteva zile într-un resort uriaş de pe litoralul bulgăresc, Sol Nessebar Palace. Adică ALL-INCLUSIVE + BULGARIA nu e deloc egal cu LOVE în mintea mea de turist cultural care nu înoată, nu face sport, nu vrea să aibă program fix în vacanţă şi aglomeraţie în jur, nu aia, nu aialaltă… Dar am luat-o ca pe o sarcină de serviciu – cineva trebuia să însoţească copilul, în calitate de mamă, la trecerea frontierei – şi m-am dus. E drept, a atârnat în balanţă şi faptul că bărbatu-meu a specificat:

– Au club pentru copii. O vom lăsa pe Luna acolo dimineaţa şi o mai luăm seara. Iar noi o să putem sta mult în cameră…

Ceea ce nu s-a întâmplat, desigur. Luna a stat lipită ca marca de scrisoare de noi (a se citi “de taică-său”), iar în cameră nu am stat decât ca să dormim cu toţii. Noroc că am avut şi eu micile mele bucurii, pentru a compensa dezamăgirea unei promisiuni tentante neţinute şi statul pe şezlong cu orele, cât ei înotau neobosiţi în piscina hotelului: nu am găsit aproape nimic de criticat. Eu. Care critic aproape totul. Ei bine, complexul acesta hotelier pare administrat de armata germană dupa ce a absolvit un curs american de asigurarea calităţii. Toţi angajaţii zâmbesc neforţat şi sunt eficienţi în ceea ce fac, fiecare îşi îndeplineşte cu siguranţă părticica pe care o are de îndeplinit, programele orare sunt respectate, programele de divertisment variate, iar mâncarea şi curăţenia foarte bune. Toate prejudecăţile cu care m-am dus acolo au fost, deci, dărâmate şi aş recomanda cu mare încredere acest hotel unora care şi-ar dori să îşi petreacă vacanţa în acest sistem. E drept, nu am termen de comparaţie cu altul de acelaşi tip, dar un lucru ştiu cert: că dacă nu i-am găsit eu nicio hibă înseamnă că e chiar bun. Adică evident că au existat şi motive de nemulţumire, dar mici şi acceptabile în context (cum ar fi faptul că nu se găsea cafea bună la automate sau că “plaja” hotelului nu era chiar pe plajă, ci un pic mai sus, într-o zonă umbroasă unde nu te lovea briza fix în faţă, aşa cum îmi place mie). Şi evident că au fost şi feluri de mâncare de nemâncat, după gustul meu, dar cui i-ar putea plăcea toate cele câteva zeci de sortimente culinare etalate în uriaşul restaurant ultra-all-inclusive? Cât despre risipa aiuritoare de plastic şi de alimente şi băuturi nesănătoase de acolo, prefer să nu deschid discuţia, pentru că nu ştiu care ar putea fi alternativele…

În mare, zilele noastre acolo s-au scurs uniform. Mic-dejun, plajă, înot (ai mei), citit (eu), dejun, somn, plajă, înot (ai mei), citit (eu), cină, plimbare în oraşul vechi (Nesebăr are câteva străduţe istorico-turistice, într-un cap terestru, care s-au apropiat întrucâtva de culoarea locală pe care îmi place mie s-o văd atunci când plec undeva), un ultim cocktail de la dozator şi iar somn.

Iar în mic, acestea sunt întâmplările pe care aş vrea să mi le amintesc peste ani şi ştiu că nu am nicio şansă să fac asta dacă nu le scriu acum:

ZIUA UNU – dimineaţa

Prima surpriză a excursiei noastre, începută înspre prânz, de fapt, şi cu ceva emoţii (ne-am adus aminte la vamă că uitaserăm paşaportul copilului acasă şi alte câteva asemenea), a fost că imediat cum am trecut graniţa, a şi început să strige Waze-ul la noi. Eu nu folosesc aplicaţia asta, pe de o parte pentru că oricum merg cu viteza legală (ha!), pe de alta pentru că nu sunt deloc prietenă cu tehnologiile moderne şi mi se pare mai eficient să stau cu ochii în parbriz decât într-un ecran micuţ de alături. Dar acum şofer era bărbatu-meu, aşa că nu am avut niciun cuvânt de spus. Şi nu ştiu ce anume l-a făcut pe Waze-ul ăsta să creadă că se află într-o maşină de evrei, dar cert este că a început brusc să ne vorbească în idiş şi nu oricum, ci răstindu-se într-un mare hal: “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”. Şi după câţiva “metrim”: “Bakikar… smolaaaaaa-PNE!”. Cam cu tonul cu care un pifan s-ar trezi într-o dimineaţă însărcinat cu înviorarea colegilor săi de pluton veterani, ăia care l-au pus să şteargă luni de zile vasele de WC cu periuţa de dinţi. “Sculaaaaa-REA! Stânga-mpreeeee-JUR!”. N-am îndrăznit nici măcar să umblăm în meniu să schimbăm limba. Noroc că drumul a fost preponderent drept şi că nu ne-am rătăcit decât o dată, nedându-i astfel posibilitatea să ţipe excesiv de des la noi.

Ziua UNU – seara

După aprox. patru ore de drum, am ajuns la hotel unde, după cum spuneam, era mult mai bine decât mă temusem, şi ne-am revenit emoţional. Iar seara aveam, se pare, creierii de-a dreptul relaxaţi, deoarece copilul nostru a scos una dintre puţinele perle pe care le-a produs pe pământ bulgăresc:

– Oh, ia uitaţi-vă: aurora boreală!

Ziua DOI – dimineaţa

M-am dus la recepţie să întreb cum se poate ajunge pe plajă. Hotelul era la vreo sută de metri de mare, pe un promontoriu, în faţa lui se întindea o curte uriaşă, cu piscine, aqua-park, foişoare, terase, gazon etc., iar după aceasta, cât vezi cu ochii, albastra Mare Neagră. Dar niciun firicel de nisip nu se zărea, şi nici vreun drum care să coboare spre ceea ce speram să fie o plajă a hotelului pe malul mării. Recepţionera căreia i-am adresat întrebarea s-a uitat puţin încurcată la mine, apoi mi-a făcut un gest larg cu mâna, înspre mare, care se vedea pe geamurile panoramice ale holului.

– Da, o văd, dar cum ajung acolo?, am insistat eu. Nişte scări, ceva, pe undeva?

Iar nedumerire, iar gest larg cu mâna înspre geam:

– Stairs!

Am început să cred că nu înţelege limbi străine, când portarul s-a oferit, tot prin semne, să mă ajute el. M-a luat de braţ şi m-a condus pe terasă, arătându-mi şi el cu un gest larg înspre marea din faţa mea.

– And stairs?, am gesticulat şi eu cu degetele a coborâre de trepte.

– Stairs!, mi-a arătat el treptele din faţa noastră, care duceau în curtea cu piscină a hotelului, şi pe care evident că le văzusem deja, pentru că erau la doar câţiva metri de nasul meu.

Am lăsat-o baltă. La urma urmei, puteam organiza o expediţie, ceva, să căutăm plaja aia în familie, poate că era distractiv. Mă întorc, deci, la familie şi le povestesc nedumerirea mea, dar şi a ălora pe care îi întrebasem. Iar Luna intervine timid:

– Dar, mama, n-ar fi fost mai bine să întrebi în engleză chestiile astea, ca să te înţeleagă şi ei? “Where is the beach?”, adică?

M-a pufnit râsul, bineînţeles. Cum, Doamne, să-şi închipuie că aş fi putut întreba în română toate astea? Dar râsul mi-a îngheţat imediat, pentru că mi-am dat seama că greşisem un picuţ. Nu întrebasem “Where is the beach?”, aşa cum înţelept mi-a propus fiică-mea, ci “Where is the sea?”. Ceea ce ar putea justifica mirarea bieţilor oameni că nu văd ditamai întinderea de apă vizibilă de peste tot din hotel. Deci, dacă veţi ajunge prin zonă şi veţi auzi vreo legendă locală cum că o turistă a întrebat “Unde e marea?” deşi se uita fix la ea, să ştiţi că eu am fost aia.

Ziua DOI – după-amiaza

În lipsă de maidanezi, pentru care păstraserăm resturi de masă de pe drum, am hotărât să hrănim albatroşii locali. Erau mulţi şi foarte, foarte frumoşi. Le-am aşezat pe balcon bucăţi de covrigi şi i-am aşteptat câteva minute bune să îndrăznească să se apropie de noi. La un moment dat, eu am renunţat la pândă şi am intrat în cameră, când o aud pe fiică-mea strigând:

– Mama, mama, uite, a venit unul mai curajos! Cred că e şeful de trib.

Ziua TREI – dimineaţa

Ziua asta a început foarte devreme. Cred că era în jur de 4-5 dimineaţa când m-au trezit nişte voci de copii din vecinătatea apropiată. Sunt obişnuită cu vocile de copii, ştiu cât de tare vorbesc ei de obicei, în speranţa că vor fi mai bine luaţi în seamă de adulţii din jur, dar nu şi să le aud în miez de noapte şi, cu atât mai puţin, într-un hotel. În plus, vocea care se auzea preponderent era a unei fetiţe care pur şi simplu se răstea la cei din jur, genul ăla de femeiuşcă în floare care va fi o pacoste pentru bărbatul ei. În backing vocals, o altă fetiţă, mai mică şi ceva mai puţin vocală, dar cu siguranţă pe acelaşi drum bun cu soră-sa. Pentru că nu se auzea niciun adult care să le spună să tacă. A durat o vreme scandalul, după care fetiţele au dat în plâns. Ceea ce, spre surprinderea mea năucă de somn, m-a bucurat. Nu sunt adepta sancţiunilor fizice, dar am fost recunoscătoare adultului care, probabil, le-a pocnit ca să tacă din isteria aia în care se aflau. Apoi fetele chiar au tăcut şi am reuşit astfel să adorm la loc.

Dar nu pentru multă vreme. După vreo două-trei ore, mini-cucoana isterică a început să se răstească la fel de tare la cineva, fix lângă patul meu. În fine, nu chiar fix-fix, ci în camera vecină, jumătatea mea de creier trează fiind sigură de asta. Singura necunoscută rămăsese în ce limbă anume se purta discuţia isterică de alături, probabil că responsabila cu cunoştinţele lingvistice la mine este cealaltă emisferă cerebrală, cea care încă dormea la şapte dimineaţa (oră complet nepotrivită pentru a face gălăgie într-o staţiune DE ODIHNǍ). Aşa că m-am trezit, am ieşit împleticit pe balcon şi am adresat înspre balconul vecin, pe un ton decis, doar trei cuvinte:

– Silence! Hotel! Mucles!

Cred că ultimul cuvânt mi-a venit dintr-o a treia jumătate de creier, aia pe care nu o am, pentru că altfel nu îmi explic de unde şi până unde le-am cerut unor străini neidentificaţi să facă linişte în romani, dar cert este că ceva a funcţionat, pentru că fetiţele au tăcut brusc şi fără să plângă. Desigur că nu am mai putut adormi la loc, dar măcar am repurtat o victorie. Ceea ce mi-a accentuat convingerea că, în viaţă, e bine să cunoşti cât mai multe limbi străine, indiferent care ar fi acestea.

Paranteză: şi convingerea că fetiţa mai mare era deosebit de prost crescută mi s-a confirmat ulterior, când a băgat capul prin grilajul ce ne separa balcoanele, ca să se uite la noi în cameră, şi când s-a mai auzit ţipând de câteva ori, şi când s-a dovedit a fi singurul copil care răcnea la părinţii ei aflaţi la un metru, doi, depărtare, la piscină (şi care nu îi făceau nicio observaţie pentru asta), deşi absolut toată lumea din jur se uita stupefiată la ea. Singura circumstanţă atenuantă ar fi că familia vorbea idiş, de fapt, or tocmai ne fusese demonstrat, de către Waze, că aceasta este o limbă deosebit de violentă. Dar chiar şi aşa.

Ziua TREI – seara

Luna a aflat cum va arăta peste vreo treizeci de ani. Am crezut că leşină de râs când şi-a văzut caricatura, după cele vreo zece minute cât şi-a ţinut respiraţia, serioasă, să îi pozeze artistului. Apoi şi-a cumpărat un portofel, “suvenire” pentru prieteni, cărţi poştale pentru bunici şi un milk-shake de banane la o terasă din centrul oraşului vechi. Cred că îi puteam atinge fericirea cu mâna.

Ziua PATRU – dimineaţa

Ne-am aşezat la coada pentru îngheţată (într-un astfel de resort, e imposibil să găseşti ceva fără coadă, dar aici până şi cozile au fost deosebit de scurte şi de civilizate). Pe măsură ce ne apropiam de stand, ne făceam planuri cu ce culori să ne luăm. Pentru că nu existau etichete la cele 7-8 recipiente pline cu îngheţată în diverse tonuri cromatice. Fiică-mea ştia clar că vrea o cupă din cea mov, indiferent cu ce ar fi ea, dar pentru a doua era încă nehotărâtă:

– Mama, întreabă tu cu ce e aia albastră!

Am întrebat. Iar vânzătoarea, pe modelul recepţionerei cu gesturi largi (le-o învăţa la training, cine ştie?), a ridicat şi ea o mână către cer şi a declamat cu un ton zen şi zâmbitor:

– Blue sky!

Fiică-mea a fost imediat de acord să mănânce îngheţată de cer albastru. Iar cerul a avut gust de cocos.

Ziua PATRU – seara

Pentru că Doamne-Doamne nu doarme şi a văzut că nu m-am distrat mai deloc acolo, deşi sunt şi eu un sufleţel bun şi aş fi meritat, vineri seară i-a pus pe animatorii hotelului să se îmbrace în îngeraşi şi să ne organizeze o discotecă pe plajă. Nu am mai dansat în public de câţiva lustri, cred, aşa că am profitat şi m-am zbânţuit împreună cu Luna mai mult de jumătate de oră, înainte de a merge la culcare. Dacă ne-ar fi pus şi muzică, ar fi fost şi mai bine. Pentru că, totuşi, parcă n-aş numi astfel înşiruirea aia infinită de “bunţi-bunţi” pe care nici măcar puştii ăia angajaţi să facă asta nu ştiau să danseze. E păcat de câtă muzică bună e pe lumea asta să o ignori aşa. Dar a fost OK, per total. Şi, uitându-mă în jur la adulţii cu media de vârstă patruzeci cărora le sclipeau ochii de bucurie că pot dansa undeva unde sunt primiţi cu nişte omuleţi de maximum un metru atârnaţi de ei, mi-am dat seama de cât de necesare ar fi prin oraşe nişte discoteci prietenoase cu părinţii de copii mici, frustraţi de un stil de viaţă care i-a definit cândva. Sau cel puţin cât de mult mi-ar plăcea mie să existe aşa ceva.

Ziua CINCI – dimineaţa

Am descoperit în sfârşit componenţa ideală a micului dejun, de m-am sculat satisfăcută de la masă şi cu aparatul digestiv aparent funcţional. Apoi am prins pentru prima dată un şezlong cu poziţie centrală la piscină. Şi am detectat un automat care făcea o cafea semi-frecventabilă.

Apoi am plecat, pentru că se terminase sejurul. “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”

Reclame

Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!

Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.

Jurnal de Europa. Partea întâi

Şapte ţări am văzut în vacanţa asta. De fapt, într-a şaptea doar suspectăm că am intrat un pic, în brambureala aia de la graniţa dintre Germania şi Franţa, unde ne-am trezit că eram din nou în Austria, deşi o părăsiserăm în urmă cu sute de kilometri, iar indicatoarele spuneau că Elveţia ar fi la colţul tunelului. Nu era prima dată când ne rătăceam pe drumul ăsta (şi s-a dovedit că nu era, pe departe, nici ultima), dar a rămas cea mai spectaculoasă dintre ele – chiar să încurci nişte ţări nu ni se mai întâmplase, deci are şi Uniunea asta Europeană farmecul ei.

Totuşi, în afara acestei graniţe aburitoare şi nepăzite, la toate celelalte dinainte am stat la cozi neaşteptate, care ne-au întârziat neprevăzut. Nu se controlau actele decât la vama dintre România şi Ungaria, însă la intrările în celelalte ţări se făceau controale vizuale care încetineau mult traficul. În Germania, de exemplu, maşinile erau puse să treacă pe o singură bandă, încetişor, iar o doamnă şi un domn care vorbeau între ei ca doi buni vecini pe laviţă, la poarta casei, se uitau la pasagerii dinăuntrul lor. Am aşteptat deci cam o oră şi jumătate doar ca să fim „scanaţi” în felul acesta şi lăsaţi să trecem. Dar m-am bucurat să aflu că prezint şi eu, în sfârşit, încredere în ochii autorităţilor vamale; acum aproape douăzeci de ani, când am plecat într-o vizită de afaceri în Israel, am părut atât de suspectă încât m-au controlat peste tot (şi nu exagerez cu nimic când spun „peste tot”), şi la dus şi la întors, de-a trebuit să mai întârzie avionul câteva clipe să apuc să-mi trag chiloţii pe mine şi să mă urc şi eu.

Şi de nişte accidente am avut parte pe drumul acesta. Cele din străinătate doar ne încetineau semnificativ, blocând o parte din benzile de autostrăzi. În schimb, cel din România ne-a oprit complet, pentru că noi nu prea avem autostrăzi sau capacitate de reacţie rapidă la necazuri dintr-astea. Trei ore am stat pe Valea Oltului, în arşiţă şi pustiu, să aşteptăm deblocarea drumului, după ce un camion plin cu butelii de gaz s-a răsturnat peste trei autoturisme. Din fericire, buteliile erau goale, iar cei şase oameni implicaţi au scăpat cu răni uşoare. Dar este dureros şi umilitor să simţi că trăieşti în ţara nimănui, că un drum european esenţial se poate gâtui complet între nişte munţi şi că autorităţile nu sunt capabile de mobilizare promptă, că nu ai alternativă rezonabilă la drumul acela şi că nimeni, dar nimeni nu dă socoteală pentru nimic. Am sunat vreo jumătate de oră la toate numerele de telefon pe care le-am găsit pe internet ca fiind de la instituţii, organizaţii, asociaţii şi alte alea responsabile cu drumurile. Numere scurte sau lungi, de fix sau de mobil – nimeni nu răspunde nicăieri, să te informeze şi pe tine, ca cetăţean, de ce stai ca prostul în câmp şi cât va mai dura starea asta. Aşa că ne-am enervat descurajator de tare încă de la plecarea de acasă. Şi ne aştepta un drum foarte lung.

Abia pe la zece seara am reuşit să ajungem, în sfârşit, la prima noastră cazare, din apropierea Budapestei. Alesesem un hotel mic dintr-un sat mic tocmai pentru a nu mai pierde timpul cu căutări într-o metropolă ca Budapesta, dar până şi acolo ne-am rătăcit un pic. Pentru că nu aveam GPS…

Pe prima noastră gipiesă o chema Mary. Era o voce calmă şi cu un impecabil accent englezesc, care ne-a călăuzit, din bordul maşinii, de-a lungul câtorva mii de kilometri făcuţi prin Europa, acum nişte ani. Ne-a sugerat scurtături, ne-a ferit de blocaje şi chiar ne-a găsit şi cazări în drum, atunci când i-am cerut-o. Mary se enerva foarte rar, doar atunci când insistam să mergem mult în direcţia opusă celei indicate de ea, şi atunci ridica uşor, dar hotărât, tonul la noi: „U-turn! U-turn!”. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu ea, cert este că la un moment dat a dispărut pur şi simplu, şi în locul ei a apărut Grete. Cu Grete a fost o cu totul altă poveste. Se încăpăţâna să ne vorbească în germană, deşi i-am umblat la toate setările posibile şi deşi i-am spus repetat că niciunul dintre noi nu stăpâneşte această limbă. Poate că bătrâna noastră maşină nemţească se senilizase şi îşi aducea aminte doar limba ei maternă acum. Până la urmă, a trebuit să ne recapitulăm, cu mare efort, cunoştinţele de germană din îndepărtaţii ani de şcoală şi să facem dreapta când zicea ea „Recht”, stânga când zicea „Links” şi stânga-mprejur, rapid-rapid, când începea să urle la noi cuvinte ininteligibile. Am plecat cu mici emoţii la drumul ăsta nou prin Europa, la gândul că va trebui să fim tare atenţi să nu o supărăm pe Grete, să nu  mai urle aşa. Dar ne-am făcut griji degeaba. Pentru că şi Grete a dispărut în mod misterios şi, din păcate, în locul ei nu a mai apărut nimeni. GPS-ul maşinii noastre a decedat complet. Şi uite-aşa ne-am pricopsit cu Honey.

Honey e vocea călăuzitoare din aplicaţia de drum a telefonului Blackberry al lui bărbatu-meu. Am botezat-o aşa pentru că e mai blânduţă cu noi când ne rătăcim (şi ne-am rătăcit destul de des în excursia asta, după cum spuneam). Problema e că dă doar indicaţii de localităţi, nu şi de adrese poştale. Şi că s-a tot rătăcit şi ea. Are o mare sensibilitate la sensurile giratorii, de parcă e prietena mea care şi-a luat carnetul de şofer acum câteva luni şi tot o apucă seara până să îndrăznească să pătrundă în vreo grozăvie dintr-astea. Spre deosebire de prietena mea, însă, Honey intră în sensurile giratorii, dar nu prea mai ştie să şi iasă din ele, ceea ce a dus la vreo şapte-opt rătăciri aiurea până să ne dăm seama că e mai bine să ne luăm după indicatoarele de pe drum decât după ea. De fapt, numai eu mi-am dat seama de asta, pentru că bărbatu-meu a continuat să îi acorde ei credit, deşi se dovedise păguboasă de atâtea ori. Şi deşi eu – copilot de nădejde – îi indicam mai corect drumul decât vocea electronică, bazându-mă pe semne şi pe atlasul rutier tipărit, de modă veche, pe care îl ţineam în poală. Tare supărată am fost că nu mă credea pe mine şi ajungeam să ne rătăcim… Mai ales că îmi aduceam aminte de păţaniile altora care ajunseseră cu maşina în lac, de exemplu, luându-se după GPS, sau care îşi găsiseră casa demolată la întoarcerea de la serviciu, doar pentru că GPS-ul echipei de demolări indicase o adresă greşită („Tu-ţi dai seama ce ceartă o fi fost acolo?!”, îşi încleştase Luna mânuţele pe piept când a auzit ştirea asta la radio. „Mie nu mi-ar fi plăcut deloc, dar DELOC să păţesc aşa ceva. Să se atingă cineva de căsuţa mea??!! Eu le făceam o ceartă…”). Dar până la urmă am ajuns cu bine peste tot pe unde ne-am propus, chiar dacă uneori cu ocoluri mari sau mult după ora plănuită.

Dat fiind, deci, că eram deja păţiţi cu rătăcirile în ultimele zile, am fost tare năucă atunci când am ajuns în Franţa şi a trebuit să caut hotelul la care aveam rezervare, în Colmar. Era un Ibis aflat la ieşirea din oraş şi îl alesesem pentru accesul uşor la Europa Park, confortul promis (paturi bune, cablu TV şi piscină) şi, nu în ultimul rând, preţul ceva mai mic decât al mediei hotelurilor din zonă. Doar că fără GPS… Norocul nostru a fost că am zărit la intrarea în oraş un alt hotel Ibis şi ne-am gândit că cei de acolo trebuie să ştie să ne îndrume către fraţii lor de lanţ. Hotelier, desigur. Aşa că m-am dus la recepţie şi am cerut indicaţii.

– Mergeţi spre centru, la primul semafor luaţi direcţia zonei industriale, apoi când ajungeţi la Statuia Libertăţii faceţi stânga şi aţi ajuns.

Ǎăă… Statuia Libertăţii??!! WTF??!! Să nu spui că Honey ne-a ocolit în halul ăsta, de-am ajuns până la New York! Pentru o fracţiune de secundă de năuceală, nici măcar nu mi s-a părut chiar atât de imposibil, dat fiind că în dimineaţa respectivă intraserăm şi ieşiserăm din Germania în Franţa şi viceversa de mai multe ori, după cum vă povesteam, ba chiar ne treziserăm un pic şi în Austria, la capătul unui tunel despre care crezusem că ne va scoate în Elveţia, deci… eram suficienţi de ameţiţi încât să ne închipuim că greşiserăm iar ţara. Dar… totuşi… America… nici chiar aşa!

S-a dovedit că era doar o replică mult mai micuţă a celebrei statui, amplasată într-un sens giratoriu de la ieşirea din Colmar, în amintirea celui mai celebru om născut aici – sculptorul Auguste Bartholdi, cel care a creat statuia dăruită de Franţa Statelor Unite, acum peste o sută de ani. Şi ne-a fost tare utilă pentru orientarea către hotel în zilele pe care le-am petrecut acolo. Despre care o să vă povestesc data viitoare. Dacă nu uit sau nu amân la nesfârşit, aşa cum am făcut cu povestirile de la Eforie Nord, din primăvară, rămase neterminate până în ziua de azi. Dar le termin eu la un moment dat! (Sper.)

(continuarea aici)

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?