Blugi şi conştiinţă

A fost fiică-mea la mall cu taică-său, să-şi caute blugi. Când vine vorba de cumpărături, îl preferă pe el drept prelungitor de portofel, pentru că este mult mai risipitor decât zgârcita de mine. Însă a avut ghinion, pentru că nu a găsit nimic care să o mulţumească. Nu ştiu cum e la băieţi, dar la fete e un dezastru perioada asta în care nu sunt nici copii-copii, nici adulţi-adulţi: nu se găseşte mai nimic potrivit pentru mărimile şi gusturile lor. Şi e fix perioada în care e mai important decât oricând felul în care arăţi şi totul devine uşor tragedie greacă în cabina de probă…

În fine, după epuizarea tuturor magazinelor unde s-ar fi putut găsi mult-dorita pereche de blugi, în drum spre ieşirea din Sun Plaza, ai mei au trecut şi pe lângă magazinul Levi’s. Cumva, taică-său a convins-o pe Luna să intre şi acolo (deşi ştiau că au preţuri mari). Iar acolo s-a nimerit să fie de serviciu cea mai amabilă vânzătoare din tot universul, care s-a apucat să o întrebe direct ce şi cum îşi doreşte, ca să ştie ce să îi arate. Sunt rari adulţii care li se adresează direct copiilor sau cărora le pasă şi de părerile lor. De obicei, întâlnim doar vânzători care mă întreabă pe mine ce îşi doreşte copilul sau chelneri care nu îi dau şi ei un meniu. Şi zău dacă sunt conştienţi cât de mult pierd, comportându-se aşa, pentru că ăştia micii pot fi, de fapt, nişte clienţi foarte generoşi.

Revenind la vânzătoarea de la Levi’s, Luna i-a răspuns imediat, simţindu-se băgată în seamă. Şi i s-a plâns lung de lungimi, de lăţimi, de cute, de materiale, prea mult skinny, prea mult slim, prea mult elastic, prea mult talie joasă, prea mult albastru… În fine, prea mult orice, în afară de ce şi-ar dori ea: o pereche de blugi cu croială clasică, ne-mulaţi şi de preferinţă negri, care să i se potrivească unei fetiţe de 11 ani. Iar cea mai amabilă vânzătoare din tot universul i-a găsit, rapid, fix ce îşi dorea. Wow. Luna a probat, i-a plăcut, s-a bucurat, apoi… s-a uitat la eticheta cu preţul: 450 lei.

– Nu, tata, nu pot lua aşa ceva, a spus ea resemnată în timp ce îi întindea perechea înapoi vânzătoarei.

– Ştii… dacă tu crezi că e ceva vital pentru tine…, a început taică-său, care îşi aducea perfect aminte câtă dramă a fost la noi acasă din pricina lipsei acestei perechi de blugi, în condiţiile în care urma să înceapă şcoala şi nu avea nimic potrivit să îmbrace. Am putea să îi luăm, totuşi, dacă…

– Nu, i-a tăiat-o ea cu ton hotărât. Îţi dai seama că noi trăim DOUĂ SĂPTĂMÂNI cu banii ăştia??!!

– Ăăă…

– Sau ia gândeşte-te: dacă ni se strică ceva în casă? De exemplu, dacă ne cade tavanul, cam tot atât ne-ar costa să îl reparăm. Deci, NU!

Habar nu am când a ajuns copilul ăsta atât de traumatizat imobiliar, mă gândesc dacă nu i s-o trage de la multele emisiuni „Visuri la cheie” pe care le-a văzut, poate că îi dăunează mai profund decât mi-aş fi putut închipui.

Şi ţin să îi prezint, pe această cale, scuzele noastre celei mai amabile vânzătoare din tot universul, pe care al meu a rugat-o să le pună deoparte blugii ăia, poate se întorc, totuşi, să îi ia. Pentru că au uitat să se întoarcă…

Deci… cum reparăm lucrurile astea?

Stăteam ieri la deja tradiţionala coadă la covrigii Luca, din drumul de la şcoală către casă. De fapt, fiică-mea stătea, împreună cu prietena ei, în acea grămadă uşor dezorganizată de liceeni care ies de la Şincai şi se înfig în covrigăria de lângă metrou – educaţia dă mare poftă de mâncare, dacă e să judec după entuziasmul cu care se bulucesc acolo copiii după ore. Eu eram undeva în afara cozii şi aşteptam cu nerăbdare să putem pleca spre casă, la adăpost de vântul supărător, unde aveam de gând să deschid şi eu o punguţă cu covrigei (Tarallino cu pesto, sunt delicioşi, îi ştiţi?) drept masă de prânz.

La un moment dat, am zărit pe jos, sub tejghea, un teanc de bani (câteva bancnote aparent toate de un leu), împreună cu un bon fiscal. I-am atras atenţia fetei care tocmai cumpărase un covrig, poate îi scăpase ei restul. Fata s-a căutat prin buzunare – totul e mai complicat cu mănuşi şi pe viscol – a zis un pic confuză că da, e posibil să fie ai ei, şi s-a întors să îi ia de pe jos. Dar, surpriză optică, banii erau căzuţi de partea cealaltă a vitrinei, iar fata a rugat-o timid pe vânzătoare să i-i dea. Moment în care s-a dezlănţuit iadul pe pământ: vânzătoarea a zis batjocoritoare că nu se poate aşa ceva, pentru că nu se mişcă raftul din vitrină (a se citi „Nu vrea muşchii mei”), fata a dat să plece intimidată, eu am zis că se poate mişca, pentru că pare dintr-un lemn uşor, vânzătoarea a început să o jignească pe fată, cum că minte, pentru că banii sunt mai demult acolo (i-au căzut altui client!), eu am ţinut-o pe fată să nu plece, să îşi ceară drepturile, a venit un bărbat cu o mătură, a dat foarte uşor raftul la o parte şi banii au fost recuperaţi instantaneu, iar când am întrebat-o pe vânzătoare cum o cheamă, ca să ştiu cui fac reclamaţie la patronul ei, domnul mi-a răspuns, şi el obraznic, că pe el îl cheamă Florin. Vânzătoarea era prea ocupată cu înjuratul.

Nu e prima dată când acea femeie face şmecherii, Lunei a încercat deja să nu îi dea tot restul la o bancnotă mare, crezând că un copil atât de mic poate fi uşor păcălit. Dar nu a fost, pentru că am stat mereu lângă ea şi am bătut-o la cap până la iritare bilaterală să fie atentă şi să nu se lase furată de nimeni, nici măcar cu un leu. Şi asta nu numai pentru că un leu este important pentru mine (din păcate, chiar este, raportat la cât câştig), dar şi pentru că este vorba de un principiu pe care mi-ar plăcea să îl urmeze în viaţă, în orice domeniu. Şi pentru că ştiu că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Etc.

Ieri am bătut-o la cap şi pe tânăra care părea să vrea să intre în pământ după incidentul cu banii. Să ştie să le ţină piept celor care vor vrea să profite de ea. Să nu mai fie atât de timidă, să înţeleagă că este o persoană cu drepturi, să nu mai permită nimănui să o insulte, indiferent de circumstanţe. Chiar dacă greşise şi nu erau ai ei acei bani, nu exista absolut niciun motiv pentru care să primească astfel de injurii în schimb. Speram să fie o lecţie indirectă şi pentru fetele mele, care nu scoseseră o vorbă în tot timpul acesta (wow!) şi mă priveau cu un respect crescut.

Abia în drumul spre casă au îndrăznit să mă întrerupă din discursul meu infinit şi moralizator. Fiică-mea, cu obrajii mânjiţi de ciocolata din umplutura covrigului ei, mi-a reamintit de o altă vânzătoare deosebit de obraznică (sunt din ce în ce mai multe). Iar prietena Lunei, cu gura plină de aluat cu măsline, mi-a povestit cum erau ea şi ea cu mama ei, nu de mult, pe bancheta din spate a unui taxi, iar „domnul de la volan” era foarte nervos şi folosea multe „cuvinte cu P şi cu F”.

– Şi nu i-aţi cerut să tacă?

– Ǎăă… nu…

– Nici nu v-aţi dat jos din maşină?

– Nu. Dar mami i-a zis totuşi, ceva.

– Ce?, am sesizat eu posibilitatea unei speranţe.

– „Domnule, am o uşoară impresie că limbajul dumneavoastră nu este tocmai în regulă.”

Uau! Praf l-a făcut!… După câteva clipe de tăcere (eram ocupată să-i fac cu mâna speranţei ăleia  pe care o vedeam ducându-se), am întrebat:

– Şi taximetristul ce a făcut?

– A continuat să vorbească urât până la sfârşit.

Deci… ce e de făcut? Cum reparăm lucrurile astea? Cum re-aducem calmul, respectul şi înţelegerea în relaţiile noastre? Şi cum îi învăţăm pe ăştia mici să nu mai înghită mizeriile mitocanilor, rămânând în acelaşi timp ei înşişi calmi, respectuoşi şi înţelegători? Pentru că în momentul de faţă am şi eu „o uşoară impresie” că ce se întâmplă în ţara asta „nu este tocmai în regulă”. Dar nici eu nu vreau să cobor din taxi, ci doar să îl fac pe şoferul meu să nu-şi mai bată joc de mine.

Cine conduce, de fapt, lumea

Acum mulţi ani, pe când Facebook-ul nu exista, iar de cuvântul „meme” nu auzise nici naiba, am primit pe e-mail o povestioară în care un om pleca de dimineaţă spre serviciu, cam cu întârziere, iar pe o stradă îngustă i se întâmpla ghinionul de a nimeri în spatele maşinii de gunoi. Şi omul nostru îşi pierdea uşor, uşor, răbdarea, pe măsură ce era nevoit să aştepte ca maşina de gunoi să fie umplută cu toate pubelele de pe străduţă. Ajungea să se enerveze foarte tare, să strige la gunoieri să se grăbească, şi să se agite, să înjure… Apoi, deodată, omul avea o revelaţie: nu mai avea controlul asupra vieţii lui. Nu se mai putea stăpâni, se comporta într-un fel care nu îi făcea plăcere, se simţea rău, fizic, de la starea de nervi. Şi toate astea din cauza unei… maşini de gunoi. Da, cea care îi conducea viaţa în acel moment era o maşină plină cu gunoi. S-a calmat omul nostru atunci. Şi şi-a promis să nu se mai lase niciodată învins de ceva ce nu are nici creier, nici suflet. Sau de ceva ce nu poate schimba.

Multă vreme după ce am citit povestioara, am reuşit să rămân zen atunci când mi se întâmplau lucruri asemănătoare. Când realizam ce inutil, ruşinos şi chiar nociv pentru sănătatea mea era să mă enervez în situaţii imposibile şi absurde, sau provocată de oameni care nu meritau să îmi influenţeze viaţa. Apoi am început să uit. Iar acum îmi amintesc foarte rar să nu mai pun la suflet toate ghinioanele şi nedreptăţile vieţii, fie ele oricât de mici. Aşa cum am făcut alaltăieri.

Aveam o zi aglomerată, se adunaseră cam multe restanţe şi multe treburi de făcut, pentru că în weekend urma să fie ziua fiică-mii. Pe după-amiază, între două drumuri, mi s-a făcut foame – ceea ce este destul de neobişnuit pentru mine, care trăiesc, în mare, cu aer şi cafeaua de dimineaţă. Şi, pentru că mă aflam în faţa unui fast-food, mi-am zis că n-ar fi rău să înghit, la repezeală, ceva. Era un restaurant Chicken Grill, cel din intersecţia Vitan cu Mihai Bravu, poate îl ştiţi: şaorme, rotisor, salate – oferta clasică. Am mai luat mâncare de câteva ori de acolo, niciodată nu a fost strălucită, dar în lipsă de altceva… Acum am cerut cinci bucăţele de aripioare la pachet. Vânzătoarea le-a pus într-o pungă de hârtie, le-a cântărit şi mi-a cerut banii:

– 13 lei.

Nici măcar nu am avut timp să mă gândesc cât de scumpe sunt, abia mai târziu mi-am dat seama că preţul e mai mare decât la KFC, de unde probabil că au luat reţeta, dar nu şi priceperea de a le găti la fel de gustoase. Dar am observat că vânzătoarea se pregătea să îmi pună punga de hârtie (mare) într-o pungă mică de plastic:

– Nu îmi daţi pungă, mulţumesc, i-am zâmbit eu, cu o mână întinsă pentru a-mi lua mâncarea şi cu alta arătându-i că aveam deja o ditamai punga de cumpărături la mine.

Vânzătoarea, însă, a continuat să bage pachetul în punga de plastic. Şi am ştiut că voi avea parte, din nou, de acea conversaţie absurdă pe care o am la aproape fiecare ieşire la cumpărături, când eu nu vreau să primesc punguţe de plastic pentru fiecare morcov cumpărat, iar vânzătorii încearcă să mi le dea cu forţa. Mor plantele în jurul nostru, dispar zilnic specii de animale, se topesc gheţarii şi ne topim şi noi de căldură în decembrie, iată, dar grija vânzătorului român este să împartă plastic cu generozitate. Deşi mai nimeni nu reciclează nimic. Şi deşi avem şi lege care interzice acest lucru, de acum mulţi ani, dar cine să respecte o lege în ţara asta?

– Nu îmi daţi pungă de plastic!, am repetat eu, ceva mai tare şi mai rar decât prima oară.

Nicio reacţie. Vânzătoarea a terminat de bagat punga de hârtie în cea de plastic şi mi-a întins-o peste tejghea. Şi atunci am răbufnit:

– Care parte din „Nu îmi daţi pungă de plastic nu v-a fost clară”?, m-am răstit eu la ea, în timp ce scoteam punga să i-o dau înapoi, cum fac de fiecare dată când o primesc, deşi nu o vreau.

Şi-atunci, vânzătoarea a avut, în sfârşit, o reacţie. A început şi ea să ţipe la mine, pentru că, deh, aşa se procedează cu clienţii care au pretenţia să cumpere ceva de la tine:

– Mie aşa îmi zice şefa să fac şi aşa o să fac, nu cum vreţi dv.!

Năuceală maximă. Absurd la cote înalte. Kafka, Urmuz et comp. spectatori fericiţi de pe lumea cealaltă.

– Spuneţi-i şefei, atunci, că există o lege care îi interzice asta. Măcar atât să ştie, dacă de poluare nu îi pasă, am ţipat şi eu, în replică, la ea.

A continuat să mă boscorodească, chiar şi după ce i-am spus că nu voi mai călca, probabil, niciodată în magazinul lor:

– Mare pagubă, că nu mai vii tu la mine în magazin!, mi-a răspuns ea cu cel mai batjocoritor ton posibil.

Şi mă uitam în jur cum se făcuse linişte, şi vedeam expresiile tâmpe de pe faţa colegilor şaormari, care râdeau de mine (nebuna!), şi clienţii de la mese care încă nu înţelegeau ce se întâmplă, şi doar o mamă care mânca împreună cu copilul ei mi-a zâmbit timid şi aprobator, arătându-mi că ea ştie ce spun eu. Şi atunci am plusat şi mi-am făcut o ieşire dramatică din local, anunţându-i pe toţi, mărinimos şi generic, că din cauza lor se va duce dracului planeta asta. Nu m-or fi luat ei în serios, dar e imposibil să nu se gândească cât de cât la „nebuna aia” data viitoare când şi-or pune în sacoşa de cumpărături din plastic franzela băgată de vânzător într-o mică pungă de plastic, deşi pâinea era deja trasă în ţiplă. Sau când se vor trezi că şi-au umplut cu vârf coşul de gunoi doar cu ambalajele de plastic pe care le-au primit într-o singură tură de cumpărături la supermarketul din colţ.

Nici măcar nu am fost prea supărată pentru ceea ce s-a întâmplat, după ce am plecat de acolo. Încep să mă resemnez că s-au înmulţit proştii cu tupeu în jurul meu. Şi că lumea merge evident înspre mai rău. Dar nu suficient de tare încât să renunţ complet la speranţă şi la acţiune. Voi continua cu siguranţă să refuz punguţele de plastic atunci când nu am nevoie de ele. Şi să le duc la reciclat după ce le folosesc. Şi să îmi iau pâinea în mână la brutărie, atunci când o cumpărăm proaspătă şi ajungem cu ea acasă mâncată pe jumătate. Şi să votez schimbarea atunci când mi se oferă ocazia. Pentru că m-am săturat  să o las pe şefa de la şaormerie să îmi decidă mie viitorul.  Da, oamenii ca ea hotărăsc dacă viaţa mea va fi de calitate sau nu. Oamenii ca ea hotărăsc dacă o să respirăm aer curat, dacă o să stăm prin spitale, dacă o să murim tineri. Iar eu încă mai încerc să schimb asta, printr-un vot dat în clar unora de la care aştept legi clare, care să mă protejeze şi care să şi poată fi puse în aplicare. Aştept drepturi, dreptate şi sancţiuni. Aştept un viitor pentru fiica mea aici, în ţara noastră. Pentru aceasta am dat votul meu altora decât celor dovediţi incompenţi sau hoţi.

Dacă am ieşi mai mulţi la vot, dintre cei care ştiu cum ar trebui să fie lucrurile pentru a fi bine, dacă nu am mai face tâmpenia aia cu anulatul votului, care îi sprijină tot pe penali, de fapt, dacă i-am convinge şi pe cei din jur să pună ştampila pe alţii – atunci nu ne-ar mai hotărî destinul o mână de votanţi docili şi îndoctrinaţi, care ies conştiincios din casă în ziua votării să îi aleagă pe cei care i-au minţit cel mai eficient. Alegerile se câştigă cu uimitor de puţine voturi, de fapt. Pentru că alegătorii LOR fac efortul de a vota.

Urnele mai sunt deschise pentru câteva ore. Haideţi să nu mai lăsăm maşina de gunoi să conducă lumea! Şi nici pe şefa de la şaormerie. Merităm mai mult.