Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Reclame

Invazia Pluşicăi

La fel ca 99% din populaţia Bucureştiului, noi locuim lângă un Mega Image. Atât de des ne facem cumpărăturile acolo, încât fiică-mea e prietenă cu mai toţi angajaţii. Casierei preferate, o doamnă mai vârstnică şi tare drăguţă, care lucrează doar în weekend-uri, îi povesteşte tot ce a făcut în cursul săptămânii, spre încântarea (sau nu) a cozilor de clienţi. Iar pe unul dintre băieţi, cel mai rocker dintre toţi, îl sperie cu câte un „Bau” drăgăstos oricând îl prinde. Şi îl prinde des.

Mai mult de atât, locul nostru de parcare e fix lângă ieşirea din spate a magazinului, acolo unde îşi depozitează deşeurile reciclabile. Partea rea e că era să ne ia foc maşina, în noaptea în care s-au aprins deşeurile ne-asigurate de lângă portbagajul nostru. Cine a ratat aventura mea nocturnă, cu bărbaţi neînfricaţi, cămaşă de noapte şi picior rupt, o poate citi aici. Partea bună e că, astfel, avem o sursă inepuizabilă de materie primă pentru creaţii artistice. Luăm din gunoi absolut tot ce ni se pare demn de transformat în capodoperă: carton, plastic, cutii, standuri, decoramente – tot. Cât pe ce să luăm şi o uriaşă ladă frigorifică Algida la un moment dat, scoasă temporar afară pe când se renova magazinul. Luna începuse să plângă că vrea şi ea una în casă, crezând că aşa ar avea la dispoziţie o sursă infinită de îngheţată.

Deoarece am neglijat să îi explic fiică-mii că acela e singurul loc din care luăm deşeuri, pentru că sunt curate, am păţit ieri o mare ruşine. Am fost invitate la lansarea grilei de toamnă de la Disney Junior. Adulţilor ni s-a vorbit despre noile episoade din serialele consacrate ale postului şi ni s-a ţinut un mic curs de prim-ajutor. Ambele demersuri au fost uşor inutile pentru mine. Filmele cu pricina le voi vedea oricum, pentru că Luna se uită acum aproape exclusiv la Disney Junior. Ea de-abia aşteaptă seria nouă cu drăguţa Sofia, de peste două săptămâni, iar mie îmi place, mai nou, Şeriful Callie, care e plin de întâmplări cu morale cântate, uşor de reţinut pentru copii. Şi procedurile de prim-ajutor le cunosc deja, în teorie. În practică, nu ştiu, şi nici nu vreau să aflu dacă ştiu. O singură noutate am auzit, şi anume că nu trebuie intervenit niciodată în timpul unei crize convulsive (genu’ gheaţă pe frunte sau lingură în gură), ci trebuie aşteptat până se termină. Sper să nu ne fie nici informaţia asta utilă vreodată, dar, pentru orice eventualitate, e bine de reţinut.

În timpul acesta, copiii au fost răsfăţaţi cu un loc de joacă ca în filme. Adică s-au îmbrăcat în halate albe şi li s-au pus la dispoziţie „cabinete medicale” dotate cu instrumentarul necesar pentru consultarea lui Dragonel, Oiţă, Zăpi şi Hallie. Şi s-a umplut sala de Doctoriţe Pluşici, care mai de care mai ocupată. Luna s-a implicat atât de tare în proces, încât l-a ignorat până şi pe Aurelian Temişan, prezent în calitate de tătic incredibil de arătos pentru vârsta lui. Eu i-am propus să se ducă la el şi să îi spună că e fan (spre disperarea noastră, Lunei îi place Te cunosc de undeva), dar ea m-a refuzat dur:

– Nu, pentru că ultimele emisiuni nu mi-au mai plăcut.

Şi s-a întors la auscultat, palpat şi pansat pluşuri. Dar nu pentru foarte multă vreme, pentru că, în curând, a venit la mine cu un aer victorios:

– Bagă astea în geantă! Le-am luat din gunoi!

Şi mi-a îndesat în poală două foi cu abţibilduri aproape întregi, pe care le abandonaseră alţi copii. Nu ştiu câte capete de mămici oripilate s-or fi întors spre noi, pentru că eu nu am îndrăznit să îl ridic din poală pe al meu. Totuşi, bucuria copilului la vederea capturii atârna mult mai mult în balanţă decât jena mea de a avea la uşă o mică scormonitoare de pubele. Şi am băgat abţibildurile în geantă.

Bucuria a continuat mult timp după întoarcerea acasă, mai ales că, ce coincidenţă!, aveam programare la veterinar. Câinele nostru a fost operat de curând şi trebuia dus la control. Aşa că Luna a rămas îmbrăcată cu hălăţelul (nu, nu mi l-a îndesat pe şest în geantă, ci l-a primit cinstit de la organizatori), şi-a umplut buzunarele cu toate instrumentele medicale din plastic care au avut loc, a luat câinele de lesă şi, după un defileu triumfal prin cartier, a declamat serioasă la intrarea în cabinet:

– Bună ziua, colega! Haideţi să o consultăm pe Babe!

Am avut noroc cu tematica petrecerii. Dacă ar fi fost Sofia, poate ar fi avut pretenţii la cai înaripaţi şi la iepuraşi vorbitori. Iar dacă ar fi fost Jake şi piraţii, te pomeneşti că îşi punea pălăria de corsar şi se ducea să dea asaltul prin vecini. Dar aşa, singura victimă e sărmanul câine, care trebuie să suporte acum controale profesionale dimineaţa, la prânz, seara, apoi iar dimineaţa, la prânz…plusica