Alţi căţei

A fost o săptămână urâtă, cu greutăţi, suişuri şi coborâşuri, cu multe lacrimi şi gene de speranţă, aşa cum puţine săptămâni ştiu să fie. După ce prima căţeluşă din cuibul din curtea noastră a murit, chiar in dimineaţa de Paşti, am aşteptat cu frică să vedem dacă se mai îmbolnăvesc şi cele patru surori ale ei. Trecuseră deja două zile de când prima arătase semne de boală, le făcuserăm tuturor injecţii întăritoare, au mai trecut două zile şi nu s-a întâmplat nimic, după care… După care au picat, brusc, toate. Marţi dimineaţă erau toate bine, au mâncat şi s-au jucat ca de obicei, marţi la prânz una dintre ele zăcea pe o margine de cărare. Când am ajuns eu acolo, cât de repede am putut, doar una mai era la vedere, celelalte trei se ascunseseră cine ştie pe unde, prin curtea aceea uriaşă şi plină cu de toate. Şi doar pe ea am putut să o duc la veterinar.

Au urmat două zile lungi de căutări, pe de o parte, ale căţeluşelor dispărute şi de tratamente, pe cealaltă parte, a căţeluşei găsite. Nu îndrăzneam să mai sperăm absolut nimic. Apoi, ieri, am găsit două dintre fetiţe, amândouă moarte deja: Numărul 3 şi Pufoasa. Şi a devenit evident că şi a treia (Ţiganca) a avut aceeaşi soartă, chiar dacă, încă, nu i-am găsit trupuşorul. Patru fetiţe, deci, frumoase, jucăuşe şi foarte, foarte tinere, au murit din cauza noastră. Am rămas cu o vină teribilă, care ştiu că nu va trece niciodată. Şi am mai rămas şi cu marea nedumerire că niciunul, nici măcar unul singur dintre ceilalţi şapte câini din curtea aceea nu le-a găsit pe amărâtele astea mici. Nici măcar mama lor să nu le fi simţit mirosul, să nu le ştie în primejdie, să nu încerce să ne semnaleze, cumva, că ar avea nevoie de ajutorul nostru? Nu mi se pare normal să ai un pui bolnav sau mort la doi paşi de tine şi să te comporţi absolut la fel ca întotdeauna. Sau poate că aşa e normal în lumea lor şi doar am văzut eu prea multe filme…

A cincea fetiţă, în schimb, s-a trezit azi dimineaţă plină de energie şi de foame. Numărul 2 este. După trei zile de apatie, în care a zăcut aproape tot timpul şi nu părea să o mai intereseze absolut nimic, azi dimineaţă a dărâmat de câteva ori toate obstacolele care o ţineau în curticica ei de contenţie şi a început să latre, să sară, să ceară de mâncat şi de băut – tot ce face un căţel normal, de vârsta şi cu energia ei. Veterinarul s-a arătat complet optimist şi mi-a zis că tot ce a fost mai greu a trecut. Dar eu încă nu îndrăznesc să mă bucur, după ce am văzut cât de fragili sunt copiii aceştia, cât de repede s-a prăpădit sora ei (care şi ea dădea uşoare semne de ameliorare la un moment), cât de agresiv poate fi virusul ăsta nenorocit. Prefer să mai aştept o vreme, să nu o mai văd schelet ambulant, cum a ajuns acum, să mai trecem o noapte, două, cu bine… E mai înţelept aşa.

Însă nici nu m-ar mira foarte tare să se fi făcut, totuşi, bine chiar azi. Curtea aceasta mică pe care am putut-o izola ca să le ţinem pe bolnăvioare în ea este aceeaşi în care am plantat, acum nişte ani, narcisele mamei mele (am povestit despre florile astea aici). Pe prima căţeluşă am adăpostit-o într-un alt colţ al ei, dar acesteia i-am pus coteţul improvizat fix deasupra lor. Iniţial, am făcut asta din întâmplare, căutând un loc mai potrivit în care să o pot instala cât mai bine. Apoi mi-am dat seama că este aşezată peste acele flori şi am vrut să o mut de acolo, să nu le rupă frunzele de tot. Însă m-a fulgerat un gând: cum ar fi ca mama, aşa cum a făcut ea toată viaţa ei şi chiar şi după moarte, ca în cazul acestor flori, să poată da în continuare viaţă, să „repare” lucruri? Şi am lăsat intenţionat coteţul acolo, dintr-o speranţă vagă şi superstiţioasă.

Când am văzut căţeluşa vioaie, azi dimineaţă, nu mi-am putut împiedica gândul – atât de fantezist, sunt perfect conştientă – că mama este, cumva, responsabilă pentru acest lucru. Iar asta din simplul motiv că fix azi se împlinesc şase ani de când a murit. Poate că a fost felul ei de a-mi spune că nu trebuie să mă întristez pe veci atunci când vine, în fiecare an, ziua asta de 7 mai, plină de amintiri urâte pentru mine. Poate că a vrut să mă însenineze azi, când aş fi fost de două ori mai tristă dacă s-ar fi dus şi asta mică. Şi mi-a trimis un semn, şi o minune.

Nu ştiu încă dacă va dura această minune, după cum spuneam. Nu pot decât să sper la asta. Dar faptul că m-am bucurat azi, pentru prima oară după multe zile, este cert un cadou pe care nici măcar nu ştiu dacă îl meritam, dar de care aveam infinită nevoie. Şi mă încăpăţânez să cred că i-l datorez mamei mele, această femeie extraordinară despre care încă nu mi-am găsit resursele să povestesc aşa cum ar merita, iată, nici măcar la şase ani după ce a plecat dintre noi. Cândva – curând – va trebui să fac şi asta. Ar fi mare păcat să nu îi pot cinsti memoria măcar aşa, cu vorbe frumoase şi cu amintirile celor care au cunoscut-o şi ale căror vieţi au fost marcate de ea.

Mulţumim pentru tot, mama!

Un căţel

Smartie şi cei şapte fraţi şi surori ale ei s-au născut cândva pe la începutul lui februarie. Nu mai ştiu precis ziua, pentru că nu am notat-o atunci şi, ca pe o mulţime de alte lucruri, mai mici sau mai mari, de o vreme încoace, am uitat-o repede. În plus, cui foloseşte să ţină minte ziua exactă în care se naşte un pui de căţel maidanez? Doar n-o să-i faci tort cu lumânărele an de an, nici buletin la paisprezece. E suficient să poţi calcula aproximativ când împlineşte vârsta de castrat şi cam atât. Iar asta doar dacă apucă acea vârstă; cei mai mulţi dintre puiuţii care nu cresc în case de oameni nu au un astfel de noroc.

Trebuie să recunoaştem că naşterea acestor puiuţi ne-a cam luat prin surprindere. Nu faptul că s-au născut a fost surprinzător, evident, ştiam asta şi ne asumaserăm faptul că se vor înmulţi sufleţelele din uriaşa curte a firmei noastre, în care e loc şi pentru câini, şi pentru pisici, şi pentru raţe, iepuri, albine – şi lista ar putea continua. Însă nu s-a aşteptat nimeni să ni se înmulţească într-atât de mult. Opt pui deodată înseamnă, totuşi, o recoltă neaşteptat de bogată…

Fraţii lui Smartie au plecat primii de la mama lor. De-abia făcuseră vreo şase săptămâni, nici măcar nu îndrăzniseră să facă paşi în afara căsuţei în care se născuseră şi crescuseră până atunci, că i-a şi dus cineva la ţară. Pentru băieţi se găseşte mai uşor cerere: e mereu nevoie de câini care să păzească gospodăriile, dar românul nu doreşte femele pentru asta. Deşi femelele chiar au multe calităţi superioare masculilor (şi ştiu asta pentru că am avut câini de ambele sexe). Însă ele au şi marele ghinion că pot face pui, într-o ţară în care nu s-a auzit de sterilizare sau în care puţini sunt cei care depun minimul efort să facă asta. Şi chiar aşa, de ce să o faci, dacă poţi alege din start un mascul căruia să ai dai doar grija să îi arunci uneori o coajă de pâine sau resturile de la masă? Mă gândesc oare pe cine ar mai ţine oamenii ăştia în lanţ, să le apere averile, dacă nu ar mai exista nicio femelă pe lume, lăsate fiind toate de izbelişte?

Deci pentru cele şase fetiţe – Smartie şi surorile ei – era puţin probabil să se ivească doritori. Aşa că ne-am dus să le vedem şi să le facem fotografii, ca să putem da sfoară în ţară că avem pui de dat, aşa cum am făcut de fiecare dată când ne-am trezit cu animăluţe în curte. Nu pe grupuri dedicate – acele pagini pe care mi-e şi frică să intru, pline de imagini sfâşietoare şi de o agresivitate verbală ieşită din comun. Doar în „bulele” noastre am anunţat, în speranţa că se vor ivi doritori pe care să îi cunoaştem cât de cât, să nu dăm căţeluşii chiar oricui. Decât într-un loc în care să nu le fie bine, mai bine rămân la noi, pentru că, vorba aia, unde merge mia, merge şi suta.

Am ajuns la fetiţe fix în ziua în care au îndrăznit să iasă singurele afară, din colţul ferit şi confortabil în care stătuseră până atunci. Iar prima care a ieşit de acolo a fost Smartie, curioasă, veselă şi, evident, foarte isteaţă. Ea a fost prima dintre surori care a luat viaţa în piept. Şi avea să fie şi prima care şi-o va pierde.

A urmat o lună de joacă şi de fericire absolută. Lui Smartie era clar că îi plăcea mult soarele, îl căuta pe oriunde se putea şi se „hrănea” din el cu mare bucurie – fericirea aceea nedisimulată pe care o vedem pe feţele copiilor, fie ei de orice specie ar fi, atunci când se bucură plenar de ceva. Nu-i ziceam „Smartie” pe atunci, căţeluşii ca ea sunt într-un fel de no man’s land, o zonă gri a proprietăţii, când nu ştii dacă să le dai sau nu un nume, pentru că nu ştii nici dacă o să supravieţuiască copilăriei mici, nici dacă o să rămână în curtea ta. Impulsul de a da nume fiinţelor este specific omului, însă, e felul lui de a-şi semnaliza proprietăţile, modul în care se poate simţi ca un dumnezeu mic, ce are drept de viaţă, moarte şi botez asupra altora. În plus, trebuia să discutăm despre ele şi să le diferenţiem cumva, aşa că am început şi eu să le botez pe cele mici, după cum îmi inspira aspectul lor exterior.

Pe Smartie am numit-o mai întâi „Căţelul 1”: prima ieşită afară, prima fotografiată, prima postată pe Facebook, în căutare de stăpân. Apoi i-am zis „Isteaţa”, pentru că era curioasă, alertă şi foarte prietenoasă, preferata fiică-mii. Pe cele două surori ale ei cu blăniţa foarte asemănătoare (alb-negru) le-am botezat Lipici şi Pufoasa. Lipici a fost cea pe care am ridicat-o prima în braţe şi s-a lipit, pur şi simplu, cu căpuţul de pieptul meu, aşa că Lipici i-a rămas numele. Iar Pufoasa are singura blăniţă înfoiată dintre toate. Mai este o fetiţă complet neagră, cu probabil frânturi îndepărtate de labrador în arborele ei genealogic, care a primit de la angajaţi numele atât de incorect politic de Ţiganca; ea este timida găştii şi, prin urmare, cea mai răsfăţată de mămoasa secretară a firmei. Ultimele două surori, însă, nu au primit niciun nume, pentru că nu au inspirat nimic special blăniţele lor gri-maroniu, aşa cum au mulţi maidanezi ai zilelor noastre, aflaţi la capătul unui lung şir de împerecheri întâmplătoare de-ale strămoşilor lor. Trebuie să recunoaştem că a te naşte frumos este un noroc pe care nu toţi îl avem, oricât de tare am încerca să ne îmbătăm cu iluzia că frumuseţea nu contează, că nu suntem judecaţi după aspectul exterior, că sufletul şi mintea… că bla-bla. Aşa e făcută lumea asta, strâmb, să punem etichete şi să ne purtăm cu ceilalţi în funcţie de cum simţim la prima vedere. Iar când acea primă vedere e una plăcută din punct de vedere estetic, atunci e foarte bine pentru cei vizaţi. Ultimele două fetiţe, deci, au rămas „Căţelul 2”, respectiv, „3”…

Pe cele trei fetiţe alb-negru le-aş fi luat acasă, dacă aş fi putut. Sigur că sunt fericite în curtea aceea mare, laolaltă cu toată gaşca şi cu mămica lor, sigur că sunt hrănite şi acolo, aşa cum ar fi şi acasă la noi. Însă acolo există riscul să iasă pe stradă şi atunci se întâmplă tragedii. L-am tot rugat pe tati să luăm măcar una – oscilam între Lipici, preferata mea, şi Isteaţa, preferata fiică-mii –, că tot e bătrânel labradorul nostru şi va trebui la un moment nişte un suflu proaspăt în curte. Nu s-a lăsat înduplecat. Apoi am reuşit să îi găsim lui Lipici familia ideală, la prietena Lunei, şi m-am bucurat să o ştiu pe mâini bune (deşi, recunosc, am fost şi puţin tristă că au ales-o tocmai pe ea). Mai rămăsese în cărţi Isteaţa, pentru a fi adusă acasă la noi, şi poate, cu puţin noroc, şi Pufoasa. Nu pierdusem speranţa.

Lipici

Am mers de mai multe ori la fetiţe în ultima lună, deşi îmi propusesem în repetate rânduri, în trecut, să nu mă mai ataşez de niciun sufleţel de acolo. Nu cred că o să mă pot obişnui vreodată cu gândul că „aşa e viaţa” atunci când mai moare unul dintre ei, aşa cum se întâmplă uneori acolo. Sunt câini care trăiesc ani mulţi în acea curte, înţelepţii şi norocoşii, şi au fost câini care au murit rapid, loviţi de boli fulgerătoare sau, cel mai adesea, de maşinile de pe drumul din apropiere. Unii nu pot fi ţinuţi în spaţiu închis, pur şi simplu, au nevoie de libertate şi de aventură. Iar alţii, mici şi proşti, se iau după ei…

Am suferit enorm atunci când doi căţei culeşi de pe străzi de mine au murit la puţină vreme după ce i-am dus în curtea aceea. Mai întâi a fost Lady, o căţeluşă mică şi galbenă care s-a luat după noi într-o seară, când am ieşit în parc. Jucăuşă foc şi evident lipită de fiică-mea, am hotărât să o luăm cu noi după ce i-am descoperit rana urâţică de la gât, făcută evident de un lanţ. A urcat cu bucurie în maşina mea şi Luna a dus-o la veterinar, să o consulte, să îi îngrijească rana, să o deparaziteze şi tot restul lucrurilor necesare în astfel de cazuri. Chiar i-a făcut şi carnet de sănătate, în care, la rubrica „Proprietar”, a trecut-o pe fiică-mea, mândră nevoie mare.

Lady

Însă apoi am lăsat-o în curtea firmei, în primul rând pentru că era un câine de curte, în al doilea pentru că în casă nu simţeam că ar mai fi loc (de nenumărate ori mi-am jurat că nu îmi mai doresc câine în casă, după anii ăştia – 14 deja – în care am avut numai probleme cu terrierul nostru). A fost o seară urâtă, în care copilul a plâns îngrozitor de mult că nu o păstrăm noi pe căţeluşă, aşa cum probabil plângeam şi eu în copilărie, când ai mei nu erau de acord cu al sutălea animăluţ pe care voiam să îl strâng eu de pe drumuri. Apoi căţeluşa a părut fericită acolo, cu gaşca mare de prieteni canini pe care şi-o făcuse şi cu spaţiul cel mare şi liber pe care nicio casă nu i-l poate oferi unui animal. Era un ghem de joacă şi de veselie Lady. Doar că, de fiecare dată când plecam din curte, încerca perseverent să urce în maşina noastră. Şi de fiecare dată simţeam o gheară în suflet că trebuia să o dăm jos…

După o vreme, pe Lady a lovit-o o maşină. Ca mai toate nenorocirile care li se întâmplă animalelor noastre, şi asta s-a întâmplat într-un weekend, aşa că nu am aflat de ea, pentru că nu s-a gândit niciun paznic să ne anunţe. La fel ca şi castratul, îngrijirea unui câine rănit pare să fie ceva fantasmagoric pentru multă lume. Un câine rănit e lăsat să se recupereze singur, în colţul în care se retrage suferind, după cum i-o fi norocul. E drept că cei mai mulţi îşi revin după accidente, maidanezii sunt nişte câini rezistenţi, căliţi genetic de luptele strămoşilor lor cu viaţa. Dar nu toţi. Iar ăştia mici, cum era şi Lady a noastră, nu a avut suficientă forţă să lupte.

Când a descoperit-o bărbatu-meu zăcând, era deja prea târziu. Am urcat-o în maşină şi am plecat în viteză spre Bucureşti, către centrul de investigaţii pe care îl ştiam acolo şi care oferea radiografii, ecografii şi analize imposibil de găsit în Giurgiu. Deşi zăcea de două sau trei zile, Lady s-a bucurat, ca de obicei, atunci când ne-a văzut, şi a încercat să dea, cu puteri zgârcite, din coadă. Pe drum a tuşit de câteva ori, se vedea clar că nu era deloc bine, dar o mică speranţă tot aveam, că cineva o va putea repara. Apoi am ajuns în cartierul centrului de investigaţii şi m-am pierdut. Un cartier pe care nu îl cunosc deloc bine, în care mai fusesem doar de vreo două ori, tot cu probleme cu Babe a noastră. Şi GPS-ul nu ne ajuta deloc, o voce plată îmi spunea să o iau ba spre sud, ba spre vest, iar eu habar nu aveam în ce parte sunt sudul şi vestul, şi câinele continua să tuşească pe bancheta din spate, şi Luna îl tot mângâia, dar degeaba, câinele a tuşit o dată puternic şi asta a fost. Când am reuşit să găsesc, în sfârşit, adresa căutată, după cele câteva minute de rătăcire, Lady era deja moartă şi imposibil de resuscitat. Medicul de acolo a fost suficient de drăguţ cât să încerce şi asta, deşi era clar că nu mai exista nicio şansă: gingiile câinelui erau complet albe, probabil că o hemoragie internă îi supsese treptat tot sângele din corp.

Ne-am întors acasă în tăcere, cu un câine mort şi împachetat în portbagaj, şi cu o vinovăţie teribilă de care ştiu că nu voi scăpa niciodată. Aş fi putut să nu o iau din parc. Dacă tot am luat-o, aş fi putut să o păstrez acasă. Sau să mă las înduplecată într-una din dăţile când se urca, vesel, în maşina mea, aşteptând să plecăm de acolo. Aş fi putut conduce mai repede către Bucureşti. Aş fi putut cunoaşte mai bine punctele cardinale, aplicaţiile GPS şi Bucureştiul. Aş fi putut multe şi nu am făcut nimic. Un câine alesese să aibă încredere în mine şi îi înşelasem această încredere. Un câine a murit din cauza mea.

Lady

Aşa se face că anul următor, atunci când l-am găsit pe Doggy („Doghiţă”, pentru prieteni), l-am luat cu un amestec de drag, milă şi teamă, totodată. Speram să nu port din nou ghinion unui sufleţel, aşa cum se întâmplase cu Lady. Şi aşa cum îmi spunea mama în tinereţe, că nu aş avea noroc la animale. Nu ştiu foarte clar de ce spunea asta, am avut mai multe pisicuţe când eram mică şi nu îmi amintesc să fi păţit lucruri îngrozitoare. E drept că nici nu trăiau foarte mult, dar aşa au stat lucrurile mereu cu animalele crescute la case cu curţi, crescute cu libertatea de a ieşi afară: uneori pleacă şi nu se mai întorc. Nu m-am gândit niciodată că eu aş purta ghinion vreunui animal, până când am ajuns în posesia unei bichoniţe, la 22 de ani, iar mama mi-a zis: „Să nu spui niciodată că e a ta, ştii că tu nu ai noroc la animale”. A fost un şoc pentru mine atunci şi am rămas şi acum cu nedumerirea, de ce oare mi-a spus mama aşa. Însă nu mai am pe cine să întreb, ca să mă lămurească… Pentru orice eventualitate, multă vreme am continuat să spun că bichoniţa aceea era a prietenului care mi-o dăruise. Iar ea a trăit 15 ani, cea mai apropiată de sufletul meu de vreodată, iar mama a încetat să mai spună ce spunea. Puiul ei, un băieţel pe care l-am păstrat în familie, a trăit şi mai mult, vreo 16 ani. Am învins superstiţia. Dar oare pentru câtă vreme?

Doggy fusese aruncat într-o curticică de câţiva metri pătraţi, împrejmuită cu un gard de sârmă, de lângă casa noastră. L-am auzit de la zeci de metri, cum plângea de ţi se rupea sufletul, simţindu-se abandonat acolo de cel pe care îl considerase până atunci stăpân. Probabil că nici nu fusese neapărat un om rău stăpânul acela, din moment ce îl lăsase într-un loc protejat şi la o vârstă la care era clar că putea să se hrănească şi singur. Nu trebuie să judecăm niciodată oamenii după aparenţe sau după un singur gest, cine ştie care or fi fost circumstanţele care au dus la gestul acela… Recuperarea căţelului a fost o mică aventură, dar până la urmă am reuşit să îl ducem în curtea firmei, unde a părut şi el să se integreze perfect şi imediat. Era un câine superb, cu botic frumos, cu o cruce mare şi albă pe piept, evident foarte deştept. Se anunţa a ajunge liderul găştii la un moment dat. Doar că acel moment nu a mai venit niciodată.

Doggy

Şi pe Doggy l-a lovit o maşină, şi la el tot într-un weekend s-a întâmplat, şi el s-a ascuns undeva să zacă şi a fost găsit prea târziu. Nici măcar şansa de a încerca să îl vindecăm nu am avut-o atunci. Apoi am jurat că nu mai încerc să salvez pe nimeni. Pentru că ştiu că nu se poate 2 fără 3, eram încredinţată că şi următorul ar avea aceeaşi soartă. Nu mai puteam suporta încă o vinovăţie.

Aşa se face că, pentru o vreme, am încercat să merg pe stradă fără să mă uit în jur după animăluţe, aşa cum obişnuiesc să o fac de o viaţă. Speram să nu mai văd niciun pui pierdut, nicio pereche de ochi privindu-mă cu speranţa că, poate-poate, cineva se va îndura şi va lua un suflet acasă, să îi poată fi devotat unui stăpân. Căţeii au în sânge dorinţa aceasta de a-l servi pe om. Au fost domesticiţi acum probabil zeci de mii de ani, apoi abandonaţi fără scrupule de către fiinţa aceasta de o inteligenţă superioară, dar lipsită de prea mult suflet, care e omul.

Am rezistat doar câteva luni să îmi închid sufletul la strigătele de ajutor din jurul meu.

Într-o zi, pe când mergeam de la Giurgiu la Bucureşti, am zărit în lumina slabă a amurgului căzând ceva ce părea să fie un pui mic de pisică, undeva pe marginea drumului, într-un pustiu. Primul gând a fost să opresc, bineînţeles, apoi mi-am adus aminte de hotărârea mea de a nu mai încerca să influenţez viaţa niciunui animal şi am continuat să merg. Cu viteză mai mică, oscilând între a mă opri şi a merge mai departe, am mai rulat câteva sute de metri, după care am tras pe dreapta. În spate, copilul adormise, alături de câinele nostru mic şi cu eterne probleme de sănătate. Să mă fi întors, totuşi, după pisic? Dacă era bolnav şi nu făceam decât să agravez nişte lucruri? Dacă îl condamnam şi pe el la moarte, ca pe cei doi căţei? Dacă maică-mea ştia ea mai bine decât mine cât ghinion purtam animăluţelor? Şi dacă nici măcar nu fusese niciun pisic acolo, ci doar o umbră înşelătoare în crepuscul? Merita oare să fac toate artificiile pe care le presupunea întorsul din drum acolo? Şi oare de ce nu eram în stare să mă ţin de o promisiune luată?

M-am ţinut de ea până la urmă şi am plecat. Am plâns tot drumul, apoi m-am oprit când am ajuns acasă a trebuit să o scol pe fiică-mea şi să coborâm din maşină. Un părinte trebuie să poată să ascundă, de multe ori, dureri pe care chiar nu e cazul să le transmită copiilor lui. Dar în noaptea aceea, târziu, plânsul a revenit. Iar imaginea minusculei siluete, semănând vag cu o pisică, m-a bântuit încontinuu multă vreme apoi. Şi am ştiut atunci că nu, nu mă voi putea opri niciodată din a încerca să fac bine, chiar dacă am suspiciunea că totul se va termina, cândva, cu rău. Am ştiut că nu voi putea uita niciodată acea siluetă şi că ea mă va durea la fel de mult ca amintirea căţeilor pierduţi din neglijenţa noastră. Măcar aceia trăiseră bine cele câteva luni cât avuseseră parte de viaţă, fusese un timp scurt, dar frumos pentru ei.

La vreo lună după asta, o găseam pe pisicuţa mică şi neagră din Poiana Braşov şi nici măcar nu s-a pus problema să nu încerc să o salvez. A fost o aventură complicată, au urmat câteva luni grele, în care noi am hrănit-o cu biberonul iar ea ne-a dăruit tuturor o persistentă boală de piele, însă au trecut toate. Acum, pisica Maya este o mare bucurie în viaţa noastră. În anul următor, ne-am înmulţit familia felină din casă cu alt maidanez cules de pe străzi, motanul Gigi, după care ne topim de drag, pur şi simplu, cu toţii. Şi la pisicile astea mă uit deseori cu vinovăţie, comparându-le cu cele de la curte (avem şi acolo două): acelea sunt libere, îşi petrec zilele în aer curat, vânând tot felul de lucruri mişcătoare şi venind acasă doar ca să mămânce, în timp ce ale noastre îşi trec mare parte din zi dormind şi se uită cu jind pe ferestre la vrăbiuţe, frunze sau muşte pe care e clar că le-ar fugări cu mare bucurie. Poate că ar fi trebuit să le ofer şi lor libertatea asta şi doar sunt egoistă atunci când le ţin în casă păzindu-le foarte strict. Dar simt că nu aş putea suporta şi vinovăţia pierderii lor, nu sunt nişte simple pisici, sunt deja persoane care fac parte din familia noastră şi vor rămâne în familie cât le-o fi dat de mult.

Îmi dau seama acum cât m-am putut lungi cu scrisul… Aşteptau de mult să fie scrise toate aceste poveşti, port de mult vinovăţiile astea în suflet şi plâng mult prea des din cauza lor. Moartea lui Smartie nu a făcut decât să se adauge la deja prea lungul şir de pierderi pe care le-aş fi putut evita şi nu am fost în stare să o fac. La ea s-a petrecut totul fulgerător: joi era bine, aparent sănătoasă, se juca alături de toată gaşca din curte, mânca normal şi venea cu mare bucurie când o chema cineva (ah, fluieratul acela „La masă!”, care pune jar pe lăbuţele tuturor patrupedelor…), iar vineri dimineaţă se retrăsese într-un coteţ şi zăcea apatică. De data asta, am acţionat imediat şi am dus-o la veterinar, dar se pare că era deja prea târziu. Testul de parvoviroză – făcut pe un beţişor plin de sânge aproape negru scos din funduleţul ei – s-a pozitivat rapid. După un tratament de şoc, am dus-o în curtea casei noastre, unde i-am izolat un colţişor şi am instalat-o cât de confortabil am putut. Ajunsese în sfârşit în curtea pe care o visasem pentru ea, dar nu în scopul în care îmi dorisem şi în starea în care m-aş fi aşteptat. Viaţa e mereu plină de ironii surprinzătoare.

Le-am dus la veterinar şi pe cele patru surori ale ei, unde au primit cu toatele un booster de imunitate, în speranţa că nu vor cădea şi ele, pe rând. Încă nu au făcut-o, dar vom mai sta cu emoţii vreo zece zile, cât ar fi perioada de incubaţie maximă pentru virusul acesta pervers.

Smartie a zăcut toată ziua de vineri, trezită doar de noi când îi dădeam regulat medicaţia. I-am mutat cuşca de câteva ori în căutarea soarelui, pe care ştiu că îl adora; dar era greu de găsit o rază în colţul ferit în care o instalasem. Tot atunci am început şi să o numesc, timid, „Smartie”. Acum ştiam clar că, dacă va supravieţui, va rămâne la noi. Atunci când salvezi o viaţă, trebuie să fii mereu responsabil de ea. Şi m-am gândit că „Smartie” ar fi un nume bun să îi rămână şi mai încolo. În plus, există şi superstiţia aceea veche cum că, atunci când un copil e bolnav, e bine să îi schimbi numele, să încerci să îl ascunzi astfel de diavol, să nu mai vină să-l ia. Superstiţii, ştiu, nişte prostii, dar în momentele disperate te agăţi de orice.

Smartie

Sâmbătă dimineaţă, Smartie era mult mai bine: ne aştepta trează, făcuse câţiva paşi prin jurul adăpostului ei, dădea din coadă, ciulea un pic urechile… Am mers cu mai multă speranţă la veterinar, venit special pentru tratamentul ei într-o zi liberă – sâmbăta de dinainte de Paşti. Însă, spre seară, starea puiuţei s-a agravat din nou. A reuşit să scape de două ori din izolarea ei, în evidentă căutare confuză de repere, apă şi tovărăşie, am băgat-o de două ori înapoi la loc (se spune că virusul parvovirozei e atât de puternic încât poate rezista şi până la doi ani pe pământul pe unde a trecut un căţel bolnav, am sperat să putem ţine curtea în mare parte necompromisă), i-am dat în continuare medicamentul prescris şi am ţinut-o mult în braţe, dar era clar că e din ce în ce mai slăbită. Apoi i-am văzut gingiuţele, albe şi ele aproape ca ale lui Lady acum câţiva ani, şi am ştiut că se scurgea şi din ea, uşor-uşor, tot sângele…

Duminică dimineaţă era Paştele. M-am trezit la şapte şi căţeluşa părea să doarmă adânc, cu botul în gardul improvizat, din carton, care îi îngrădea dorinţa de libertate. Mi-am zis că e semn bun că se mişcase, că încercase să fugă din adăpostul ei, că dormea bine. Somnul repară multe, e binecunoscut. Şi nu am trezit-o. M-am întors la ea după o oră, când era deja prea târziu. Căzută pe o parte, cu micul trup cald încă, încă nevizitată de muşte, dar evident moartă. Nu împlinise trei luni şi se bucurase de soare doar una. Atât. Încă o vinovăţie pe răbojul meu din ce în ce mai plin.

„Dacă aş fi trezit-o când dormea atât de adânc, să îi dau picăturile acelea de medicament, poate o salvam.”

„Dacă aş fi rămas alături de ea, să o mângâi în ultimele clipe, să nu îi fie frică.”

„Dacă aş fi lăsat-o liberă, la soare, să facă ce voia până la sfârşit, fără să o chinui cu izolare şi înţepături.”

„Dacă am fi putut găsi înţepături mai bune”.

„Dacă…”

L-am sunat pe veterinar să îl anunţ să nu se mai deplaseze la cabinet, pentru că nu mai avea pentru cine. A rămas să discutăm zilele astea despre vaccinarea surorilor ei şi castrarea mamei. Om vedea cât noroc avem să mai putem salva nişte vieţi, după ce Smartie s-a născut şi a murit din cauza noastră. S-a născut pentru că am făcut greşit calculele şi nu am apucat să o castrăm pe mama ei, aşa cum programaserăm, pentru că era deja gravidă cu puii la acea dată şi am hotărât că e mai bine pentru toată lumea să nu o mai operăm atunci. Şi a murit pentru că am crezut că puiuţii ăştia de generaţii multe maidanezi nu trebuie vaccinaţi, din moment ce ar avea o imunitate genetică superioară altora, aşa cum ne-a spus nouă odată un medic veterinar. Ori ne-a spus o prostie medicul ăla, ori virusurile au evoluat şi ele, ca orice altceva de pe lumea asta, şi s-au transformat în nişte pericole mult mai agresive ca pe vremuri.

Nu cred că a suferit tare puiuţa aceasta ghinionistă. Nu a plâns nici măcar o dată, doar a scheunat speriată la unele injecţii şi la prima încercare de montare a perfuziei, care nu a reuşit. În ultimele ei zile, părea să fie doar lipsită de orice energie şi foarte nedumerită de tot ce i se întâmpla. Iar sclipirea aceea extraordinară din ochii ei, care oglindea plăcerea ei evidentă de a trăi şi inteligenţa, fusese stinsă de boală. E, totuşi, un avantaj pentru cei care nu ştiu că urmează să moară, fie ei animale sau oameni: durerea este infinit mai mare atunci când trecerea devine conştientă.

Eu, în schimb, am plâns toată dimineaţa de Paşti. Sperasem absurd pentru o vreme ca ziua aceea să aducă şi în colţul nostru de curte minunea Învierii. Nu a adus-o. Smartie s-a întors în locul în care s-a născut doar pentru a fi îngropată. Iar noi am mai vizitat două cimitire în acea zi, cele în care se află părinţii noştri, să le aprindem o lumânare şi să le ducem un buchet de liliac. Pomana pentru micul sufleţel pierdut a constat într-o conservă de carne pe care i-am dat-o uneia dintre pisicile de pe strada noastră. A apărut la poartă, exact când să plecăm, pisica aceea cu zgărdiţă la gât şi tumoare abdominală uriaşă pe care o vedem pe-aici de luni bune. Nu e singura aşa, aparent cu stăpân, dar lăsată de izbelişte pe-afară (încerc să nu judec, dar mi-e greu…). A părut să aprecieze mult conserva, cred că pomana şi-a atins scopul.

Duminică am jurat iar că nu mai pun piciorul în curtea aceea în care nu ştiu, de la o zi la alta, dacă pot regăsi un suflet de care m-am legat. Probabil că nu îmi voi putea ţine nici de această dată promisiunea şi voi continua mă umplu de toată fericirea lor atunci când vor sări din nou pe mine, bucuroase, toate animăluţele de acolo, la fel cum voi continua să mă umplu de toată tristeţea mea atunci când încă unul se va duce prea devreme, şi încă unul, şi voi considera mereu că aş fi putut face mai mult pentru a evita acest lucru. Ajunsesem, oricum, să plâng aproape zilnic la amintirea căţeilor pe care nu i-am putut salva. Sufăr de fiecare dată când aud vreo indicaţie geografică exprimată cu puncte cardinale, care îmi aminteşte de faptul că am pierdut câteva minute preţioase – ultimele din viaţa lui Lady – rătăcindu-mă din cauză că nu am ştiut să o iau înspre sud, în haosul Bucureştiului. Deşi logica îmi spune că minutele alea nu mai puteau schimba nimic pentru soarta ei, inima mi se strânge, ochii mi se umplu de lacrimi, iar în amintire îmi revin toate momentele de care nu sunt mândră din viaţa mea. Toate situaţiile în care am acţionat prost sau m-am purtat mizerabil faţă de fiinţe aflate în suferinţă (cum ar fi părinţii mei) răzbat la suprafaţă din adâncul acela de creier în care încerc, fără succes, să le îndes, sperând că le voi putea uita vreodată. Apoi apar şi amintirile unor suferinţe pentru care nu am fost eu responsabilă, dar pe care le-am văzut sau citit în imagini pe care nu le voi putea şterge pe veci din minte – o femeie linşată, nişte cai arzând, alte animale torturate de cea mai crudă fiinţă care a trăit vreodată pe planeta asta: omul.

Şi uite-aşa, pe măsură ce se adună anii şi aduc cu ei alte şi alte tristeţi, suferinţe şi vinovăţii, ajung să înţeleg de ce mulţi bătrâni îşi aşteaptă cu dorinţă moartea, ca pe o uşurare la capătul unei vieţi în care ajunge să nu ţi se mai pară o corvoadă să mori, ci să trăieşti ducându-le pe toate cu tine.

Smartie

Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte (continuare)

După cum vă povesteam ieri, în seara de Halloween a anului 2018, am cules de pe marginea unui drum din Poiana Braşov o mâţă mare cât palma mea. Era toată numai piele, oase şi mieunat. Am căutat un chioşc de unde să îi pot cumpăra ceva de mâncare micului sufleţel. Judecând după mărimea sa, acel ceva nu putea fi decât lapte, aşa că i-am luat o cutie cu lapte UHT (la preţ cu peste 50% mai mare decât cel de la Mega Image-ul meu, pentru că, am uitat să vă spun, în Poiană cam toate preţurile depăşesc nişte limite ale bunului simţ). Am găsit şi o cutie de carton curată, în care am încercat să îi încropesc pisicuţei un adăpost, ca să îşi poată bea liniştită lăpticul. Dar s-a dovedit că nu prea ştia cum se face treaba asta, aşa că până la urmă am „hrănit”-o, cât de cât, cu degetul. Îl înmuiam în lapte, iar ea îl lingea. După o vreme (îndelungată, pentru că deh, cât lapte poţi să iei aşa, deodată, cu limbuţa aia de nici un centimetru pătrat?), ne-am întors lângă centrul unde ai mei jucau ping-pong, m-am aşezat pe o bancă şi am început să caut, pe net, adăpost peste noapte pentru micuţa creatură. La hotelul nostru, accesul cu animale era interzis. Ştiam asta încă de când făcuserăm rezervarea, pentru că, altfel, ne-am fi luat şi căţelul cu noi.

Am căutat mai întâi adăposturi pentru animale din Braşov. M-am gândit că, acolo unde merge mia, merge şi suta. După câteva telefoane, am renunţat la speranţa asta. Ba nu răspundea nimeni, ba erau adăposturi doar pentru căţei, ba erau doar pentru animăluţe cu stăpân, ba chiar m-a şi luat cineva la întrebări paranoice, de unde am făcut rost de numărul lor de telefon. Am căutat apoi cabinete veterinare, gândindu-mă că or şti medicii unde mă pot adresa. Dar am descoperit că nu sunt foarte multe cabinete în Braşov. În plus, cum se făcuse deja ora 19:00, nici nu mai erau deschise unele dintre ele. Între timp, au ieşit şi ai mei de la ping-pong. Ei erau înfometaţi (săriserăm şi prânzul în acea zi, luaserăm doar nişte langoşi şi cafele la Bran), eu eram uşor degerată, pentru că stăteam de vreo oră afară… Am sunat şi la noii noştri prieteni din oraş. Nu au animale şi nici nu ne puteau ajuta direct (cea mică e alergică), dar poate ştiau vreun veterinar de încredere. Şi ştiau. Am primit un număr de telefon mobil, însă respectivul medic plecase deja de la serviciu. M-a îndrumat către un adăpost unde nu mi-a răspuns nimeni.

Eram la penultimul număr de telefon la care puteam suna şi la ultimele 16 procente din bateria telefonului. Un cabinet care închidea la ora 20:00. Am sunat şi mi-am spus discursul, repetat deja de vreo zece ori până acum:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm un adăpost pentru ea, peste noapte. La hotel e interzis cu animale, dar mâine oricum plecăm spre casă şi o luăm înapoi.

Şi atunci s-a auzit vocea speranţei pierdute. Sub forma vocii unui veterinar aparent tânăr:

– Ǎăăă… bine… o puteţi aduce aici. Dar vă rog să ajungeţi până în ora 20:00.

M-am uitat la ceas: era 19:20. Am luat cutia cu pisica, le-am făcut semn alor mei să ne grăbim şi i-am răspuns medicului:

– Fugim spre maşină. Cât facem până acolo, cât ne ia până în oraş, cu siguranţă ne încadrăm. Mulţumesc mult de tot!

A urmat o cursă contra cronometru, mai întâi pe jos, apoi cu maşina. Nici nu îndrăzneam să mă uit la bărbatu-meu, săracu’, pus în situaţia de a conduce iar, prin curbe şi pe un întuneric beznă, deşi era obosit după o zi plină şi, bonus, nemâncat. Dar şi el iubeşte mult animalele, aşa că în niciun caz nu se punea problema să nu încercăm tot ce putem pentru aia mică. E eroul meu.

Cabinetul unde trebuia să ajungem se numea Kerberos, iar adresa pe care o găsisem pe net era strada Nu-Mai-Ştiu-Cum nr. 80. N-o fi eu mare fană de tehnologie modernă şi oi refuza eu să folosesc astfel de aplicaţii atunci când sunt la volan, dar acum mă aflam (din nou) într-o situaţie în care merita să fiu profund recunoscătoare dezvoltatorilor Waze pentru aplicaţia lor. Nici unul dintre noi nu cunoştea oraşul, aşa că, fără Waze, nici nu am fi reuşit să găsim vreodată acea stradă. Şi am fost foarte surprinşi să descoperim, cu această ocazie, cât de întins şi de întortocheat este, de fapt, Braşovul, din care nu ştiusem până atunci decât centrul vechi şi drumurile spre Bucureşti. Dar cel mai surprinşi am fost să auzim vocea domnişoarei Waze pe când urmăream numerele pe partea dreaptă a străzii (pe care se află numerele pare, după cum ştie toată lumea) şi ne aflam încă în dreptul unui număr mic:

– Aţi ajuns la destinaţie.

Ora 19:50. Dar nu era niciun cabinet veterinar acolo, deci ne-am zis că o fi vreo greşeală în aplicaţie şi ne-am continuat drumul în susul străzii. Pe la numărul 40, strada s-a terminat. În faţa noastră se afla o stradă de-a curmezişul, cu multe conducte mari de apă la vedere, prin care ne era destul de clar că nu putem trece. Am făcut cale întoarsă, să ne mai uităm o dată. Era deja 19:55. Şi atunci am observat că numerele continuau pe partea cealaltă: adică pe dreapta ajunseseră la 40 şi continuau înspre 80 pe stânga. Nu mai văzuserăm niciodată aşa ceva, doar la camerele de hotel, cu siguranţă greşiserăm ceva, undeva, dar bine că ajungeam acum în faţa cabinetului (o casă cu o firmă mare pe ea) şi era de-abia 19:57. Reuşiserăm.

Am ţâşnit din maşină cu pisicuţa în braţe. Am sunat la soneria de la poartă. Am aşteptat. Şi iar am sunat, şi iar am aşteptat. Nu răspundea nimeni. Iar ferestrele erau întunecate. Am simţit o gheară în inimă şi am scos mobilul. Am format numărul (tot de mobil) la care vorbisem mai devreme cu medicul. Şi bineînţeles că… nu mi-a răspuns nimeni.

Dărâmată, m-am întors în maşină. Şi i-am cerut scuze bărbatului meu, că nu îl ascultasem. El îmi spusese, pe când ne tot învârteam pe străduţe întunecate prin oraş, să îl mai sun o dată pe medic. Să îi confirm că suntem pe drumul spre el. Să nu cumva să plece înainte. Iar eu îi spusesem că nu are cum să plece, dacă am stabilit că ajungem până în 20:00, când se închide clinica. Şi că are numărul meu de mobil în lista de apeluri, dacă intervine ceva, mă poate suna. L-am întrebat pe bărbatu-meu cum de a ştiut că poate să facă cineva o astfel de măgărie.

– Pentru că eu am de-a face cu mai mulţi oameni decât tine, mi-a răspuns el. Şi ştiu că pot exista şi unii aşa. Mulţi, de fapt.

E adevărat, el îmi spune mereu că eu trăiesc într-un turn de fildeş…

Mai aveam un singur număr de telefon neîncercat, de la un cabinet veterinar care închidea la 21:00. Aproape complet lipsită de speranţă, l-am format şi pe acesta:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm… bla-bla…

Nu mi-a venit să cred când am auzit răspunsul – unei doamne, de data aceasta:

– Sigur. Veniţi la noi. Suntem la capătul lui 52.

Evident că m-a pufnit râsul, şi de bucurie, pentru că ni se oferea o nouă speranţă, şi pentru că mereu m-au amuzat localnicii cărora le ceri ajutorul, ca turist care te afli clar într-un loc complet necunoscut, iar ei îţi răspund cu genul acesta de indicaţii extrem de „precise”: „La capătul lui 52”. Dar nu era grav, doar o aveam pe domnişoara Waze cu noi. Aşa că am introdus noua adresă în aplicaţie şi am pornit din nou la drum.

Din păcate, clinica veterinară K2, înspre care ne îndreptam acum, părea să fie în capătul total opus al oraşului. Am făcut vreo jumătate de oră până acolo, tot pe străduţe întortocheate si slab iluminate. La un moment dat, casele au început să se rărească, apoi au dispărut complet, când am intrat într-o zonă industrială, de periferie, apoi s-au rărit şi întreprinderile, depozitele şi ce naiba de clădiri industriale mai erau pe acolo, apoi a dispărut drumul şi, când la capătul unui drum pietruit, ca de ţară, ne-am trezit în buza unei păduri, domnişoara Waze ne-a anunţat cu acelaşi glas duios dintotdeauna:

– Aţi ajuns la destinaţie.

În acest moment al naraţiunii, mi se pare important să vă reamintesc că ne aflam în ziua de Halloween. Adică tot acel peisaj dubios, cu noapte, pădure şi clădiri răzleţe devenea de-a dreptul horror în acea conjunctură. Parcă eram personaje de film prost. Sau proşti. În fine…

Am sunat din nou la clinică, am povestit că ne rătăciserăm, am reuşit să căpătăm (cu greu) un nou indiciu important: ar fi trebuit să ne oprim lângă un sens giratoriu. Şi, cum ne aminteam că zăriserăm unul pe drum, ne-am întors până la el. Iar acolo, într-adevăr, se afla clinica. Am intrat într-o sală mare de aşteptare, plini de speranţă şi cu puiul de pisică în braţe. Doamna cu care vorbisem la telefon se afla la recepţie, foarte drăguţă şi zâmbitoare, m-a rugat să aştept puţin, cât se duce ea să îl anunţe pe medic. După câteva secunde s-a întors, mult mai puţin zâmbitoare:

– Îmi pare rău, dar domnul doctor a zis că nu mai primim animale în gazdă.

– De când?, am întrebat eu în uşoară stare de şoc.

– De acum. Nu am ştiut, e prima dată când aud asta, îmi pare rău că aţi venit degeaba…

Există momente când pur şi simplu simt cum mă transform într-un butoi cu pulbere. Aşa mă simţeam şi acum. Ba mai mult, auzeam deja fitilul sfârâind, din ce în ce mai aproape de urechea mea. Aşa că am preferat să fac stânga-mprejur şi să ies val-vârtej din clinică, fără o vorbă, înainte de a scoate unele pe care să le regret mai apoi. De data asta, nici bărbatu-meu nu mai avea nimic de spus, pentru că nu mai putea fi vorba de vina mea aici. Doar Luna a deschis gura, în timp ce ne întorceam sideraţi înspre Poiană:

– Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, nu mai vreau să mă mut vreodată în oraşul ăsta. Sper că nu vă supăraţi dacă nu vă mai iau cu mine aici.

Nu ne supăram. Chiar n-ar mai fi fost loc de o supărare nouă în sufletele noastre, în acele momente…

În drumul spre casă, am oprit la o farmacie şi am cumpărat câteva seringi, cu care am hrănit mai eficient pisicuţa. Apoi, când am parcat la hotel, i-am amenajat un culcuş cât mai cald cu putinţă, în cutia de carton, pe care am instalat-o în portbagajul maşinii. I-am lăsat acolo, pe lângă câteva prosoape moi, guleraşul meu din blană artificială de care stătuse lipită cam tot drumul, pe umărul meu. Să pară că încă sunt cu ea. I-am urat noapte bună şi ne-am rugat să nu fie prea frig peste noapte, cât să nu reziste.

Şi nu a fost. Am coborât la maşină din trei în trei ore, ca să verific pisicuţa şi să o hrănesc. Aşa îmi aduceam eu aminte că se face cu bebeluşii, când sunt foarte mici: trebuie hrăniţi puţin şi des. Dacă mi-ar fi spus cineva, înainte de întâmplarea aceasta, că voi avea vreodată curajul să stau singură  într-o parcare, în toiul nopţii şi în mijlocul munţilor, aş fi zis că e complet nebun. Şi totuşi, chiar asta am făcut. De trei ori. E drept că îmi ţâţâia fundul de frică, dar nici nu puteam lăsa de izbelişte sufleţelul acela mic şi amărât. Iar ca să fie totul şi mai complicat, vă mai amintesc o dată că vorbim despre noaptea de Halloween. Adică peste tot pe unde zapam, la televizor, ca să îmi omor (!) timpul între două sesiuni de „alăptare”, erau filme de groază şi documentare aşijderea. Perfect potrivite moralului şi anxietăţilor mele. De altfel, ţin să mulţumesc pe această cale canalului Happy Channel, pentru a nu fi căzut în capcana acestei sărbători păgâne: a fost singurul canal la care m-am putut uita în acea noapte, pentru că transmitea… Neveste disperate. Nu numai că nu era horror, dar era şi plăcerea mea vinovată în materie de seriale: l-am văzut pe tot, acum mulţi ani, deşi era telenovelă în toată regula.

A doua zi, am ajuns cu toţii, cu bine, înapoi la Bucureşti. Pisicuţa a stat aproape tot drumul pe umărul meu şi a primit numele de Maya (în amintirea căţeluşei Saint-Bernard cu acest nume, pe care o cunoscuserăm în Poiană cu o zi înainte).

Îmi pare rău că nu a fost acceptată propunerea mea de a o boteza Drac, inspirată de faptul că e neagră şi că a fost găsită de Halloween. Ai mei au spus că e un nume jignitor pentru biata pisică, dar mie mi se părea perfect. Sau Dracky, măcar, în amintirea lui Dracula cel simpatic din Hotel Transilvania. Dar a rămas Maya. Iar Maya, după vreo săptămână în care am continuat să mă trezesc regulat nopţile, ca să o hrănesc cu biberonul (un biberon special pentru pisici, din care îi dădeam un lapte praf special pentru pisici), s-a înţărcat rapid şi a început să prindă bine în greutate.

Apoi ne-a umplut pe toţi de micoză, începând cu umărul meu, pe care îi plăcea ei să stea atunci când era teribil de mică, şi terminând cu câinele care ne aştepta acasă, cu trecere prin toată pielea copilului, bineînţeles. Au urmat peste două luni de tratamente obositoare şi costisitoare, de analize şi consulturi medicale nu întotdeauna plăcute (aşa cum am povestit aici).

Însă acum se pare că suntem cu toţii bine. Maya e de vreo zece ori mai mare ca atunci când am găsit-o şi cântărea doar 200 de grame. E jucăuşă şi omniprezentă, mai ceva ca un drac. Nu-mi mai încape pe umăr. Dar şi-a găsit un nou loc preferat: pe piept. Se aşază acolo la noi toţi, pe rând, atunci când are chef să fie mângâiată, şi începe să toarcă. Şi dacă este adevărat că pisicile au detector încorporat de probleme, de boli sau de sensibilităţi ale organismului, şi că se aşează pe oameni în dreptul lor, pentru a le semnala sau a încerca să le remedieze prin vibraţiile torsului lor specific, atunci probabil că şi noi aveam cu toţii o nevoie în piept de care nu eram conştienţi înainte să apară Maya. Aveam o lipsă în suflet. Cea pe care o umple ea acum.

Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.