Perle FB 11

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Anunțuri

Prinţesa cosmeticalelor

– Şi mai întâi era un primar care era şopârlă. Dar eu nu eram în visul ăla. Şi primarul fura, şi l-au prins. Şi…

Durează cam trei minute visul ăsta. Combinaţie de Zootropolis cu educaţie anti-corupţie. Apoi:

– Al doilea vis, era oraşul Heartlake. În visul ăsta eram şi eu. Prinţesă. Tata era rege şi tu erai regina, bineînţeles. Şi…

Încă vreo cinci minute şi visul ăsta. E mai lung şi mai complex, la urma urmei este vorba despre oraşul pe care îl cunoaşte ea cel mai bine şi unde îşi petrece conştient mult mai mult timp decât oriunde altundeva: oraşul seriei Friends de la Lego. Cred că a construit până acum mai mult de jumătate din el.

– Luna, dar nu te trezeşti mai obosită dimineaţa, după atâtea vise complicate?, o întreb eu, din proprie experienţă de visătoare cu ştate vechi.

– Nu! De fapt…, se gândeşte ea mai bine. S-ar putea să ai dreptate, că m-am trezit cu urdori la ochi azi.

– Alea nu-s de oboseală. Şi se spală. Dacă te-ai spăla pe faţă dimineaţa…

– Nu sunt din alea care se iau. Sunt din alea negre, uite aici.

Şi îmi arată larg sub ochişori:

– Alea nu sunt urdori, ci cearcăne.

– Aha, da! Cearcăne. Credeai că nu m-am spălat? De când mi-ai zis tu că apa rece face bine la… Cum le zice la dungile alea?

– Riduri?

– Da. De când mi-ai zis că face bine la riduri, mă spăl pe faţă în fiecare dimineaţă. Şi a funcţionat. Mai ştii că aveam aici ridul ăla mare de tot?

Cam juma’ de faţă pare să-i fi fost atacată de ridul gigant, după cum îmi arată ea cu degeţelul. Iar eu nici măcar nu am observat, mamă neatentă ce sunt!

– Ei bine, a dispărut! Sau, în fine, mai e puţin, puţin…

Cât pe ce să se scape şi să recunoască că nu are nevoie de cremele alea pe care mi le cerşeşte mereu.

În fine, ce voiam să vă zic e că avem şi drum de dus la şcoală, nu numai de întors. Că tot povestesc despre discuţiile noastre de la întoarcere când, iată, avem unele bogate şi dimineaţa.

Şi mai voiam să vă întreb şi dacă aveţi copii pasionaţi de cosmetică, haine, machiaj, coafură – de aspect exterior, în general. Că eu nu mai pot cu a mea, de la o vreme încoace. Şi mi se pare tare devreme opt ani, dar poate că e normal?…

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 454

Da, e mai mult de un an (bisect!) de când nu mai fumez. Nu regret nimic, nu am nicio poftă, nici măcar nu mai visez noaptea că sunt prinsă fumând, cum mi s-a întâmplat de două ori la început şi credeam că o să mă bântuie coşmaruri tematice pentru tot restul vieţii mele. Pot sta liniştită în locuri afumate, bărbatu-meu fumează alături de mine, am ţigări în casă şi brichetă în geantă. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de foc şi doar n-o să mă întorc acum la iască şi cremene, doar pentru că nu mai fumez. Nu ştiu cum a reuşit acel medicament-minune, Champix, să mă spele pe creier, dar iată că a funcţionat.

Şi nu, nu m-am transformat în apostol al lăsatului de fumat. Doar atunci când trec pe lângă nişte oameni chirciţi de frig, pe la uşa vreunui local sau a unui loc de muncă, ducând la gură, cu degetele înţepenite, o ţigară tremurândă – doar atunci, deci, simt nevoia să le spun că pot suna cu încredere la numărul de telefon scris pe pachetele de ţigări. Sunt mulţi oameni care şi-ar dori ajutor să se lase, dar sunt neîncrezători în şansa de reuşită a programului Stop Fumat. Iar eu sunt dovada vie că acel program dă rezultate bune.

În plus, am calculat astăzi şi câţi bani am economisit nedându-i pe minimum un pachet de ţigări pe zi: spre 7.500 lei. Plus cam o treime din costurile de încălzire pe timpul iernii. Pentru că fumam, evident, cu geamul deschis, indiferent de anotimp. Şi am repartitoare de căldură. Echivalentul unei vacanţe elegante în Grecia, aş zice (se aude, domnu’? la vară NU mai vreau în Bulgaria, avem bani de mai bine!).

Singurul amănunt uşor deranjant este luatul în greutate. Vreo 10 kile am pus pe mine. Mai concret, 14. Majoritatea în zona taliei, de a trebuit să-mi cumpăr câteva haine noi. Ceea ce, hai să recunoaştem, nu este chiar atât de neplăcut! Restul kilogramelor, le-am pus bine unde le-am pus. Nu intru în detalii, să zicem doar că nu mai am nevoie de implanturi în niciun loc la modă. Mă consolez cu asta în aşteptarea momentului în care voi reveni la silueta mea obişnuită. Pentru că am dat eu jos ditamai surplusul de peste 50 de kilograme după ce am născut, n-o să mă încurc acum cu un mizilic de 14, nu-i aşa?

Discuţie de culcare, iar (cu dedicaţie pentru cafeaua Letiţiei)

– Mama, ştii că vreau o dronă de ziua mea.

– Ştiu.

Simt că începe iar. Mă aşez cât mai confortabil în pat şi regret că nu mi-am terminat cafeaua de dimineaţă, risc să adorm înaintea copilului turuitor.

– Deci. De ziua mea când fac zece ani vreau o dronă şi o barcă să mi-o facă tata. Din aur. Sau din argint. Sau albastră. De cinci metri. Sau şase sau şapte. Şi să aibă canapele.

De fiecare dată când redau în scris spusele fiică-mii, încerc să pun semnele de punctuaţie cât mai precis. De exemplu, în discursul de mai sus, unde nu sunt puncte nu sunt nici pauze, iar unde sunt puncte sunt şi pauze, evidente în cursul tirului ei automat, dar nu suficient de lungi încât să apuc să îngaim şi eu ceva. După „canapele”, însă, reuşesc:

– Canapelele să fie tot din aur?

– Ei, cum să fie din aur?!, o văd revoltată.

Şi pe bună dreptate! Cine a mai văzut canapele din aur?

– Să fie de bumbac. Şi scaunul pilotului tot de bumbac. Şi al copilotului, că sunt două scaune pe barca mea. Şi jos să fie un pat mare!, îi sclipesc ei ochişorii.

V-am spus că, până la urmă, am dus-o la Salonul Nautic? Fără pliante, că oricum n-ar fi avut cui să le dea, cam suflă vântul în loc de clienţi în domeniul ăsta. Dar s-a căţărat pe aproape toate bărcuţele expuse acolo. Şi tare i-au mai plăcut iahturile luxoase, cu dormitor şi bucătărie!

– Tot din bumbac.

– Ce?, mă scutur eu din aţipeala ce mă cuprinsese uşurel.

– Patul.

– Aha. Dar ai zis cumva că astea sunt cadourile pentru zece ani? Nu pentru următoarea aniversare?, mă asigur eu că avem suficient timp la dispoziţie pentru comanda de barcă.

– Da. La opt ani vreau un tablou.

Pfui! Scăpăm uşor!

– Să cheme tata un pictor în curte, să îl picteze pe Lord.

Lord e labradorul de la Giurgiu.

– Şi pe Babe.

Babe e Jack-Russell-ul de la Bucureşti.

– Şi să le punem tablourile lângă ale noastre, pe scară, acolo…

Pe când avea vreo trei ani, am picat într-o capcană turistică şi am pus-o să pozeze unui pictor, pe cheiul unei insule greceşti. Domnul s-a dovedit a nu avea prea mult talent şi ne-a livrat un eşec, după părerea mea. Dar tăticul Lunei, topit după fiică-sa, ca orice tătic de fată respectabil, a înrămat „capodopera” şi a atârnat-o pe peretele casei. Roz şi lui, aş completa. Adică rama e roz şi peretele e al casei lui, să fie clar. Văzând ce loc de cinste i s-a alocat kitsch-ului cu pricina, Luna şi-a închipuit că arta e pentru oricine, aşa că s-a apucat şi ea să ne deseneze portretele, anul trecut. E posibil să fi vrut şi să se răzbune pe noi pentru cele zece minute cât a stat nemişcată pe un scaun, deoarece ne-a supus aceluiaşi tratament nemilos. Apoi şi-a lipit şi ea operele, cu scotch, pe peretele cu pricina.

– Şi cum să cheme tata un pictor?, încerc eu să o descurajez, poate-poate scăpăm de o cheltuială inutilă. Iese la poartă şi zice „Hei, pictore, care eşti ăla, vino la noi în curte!”?

Am reuşit. O văd încurcată. Deci plusez:

– Nu ar fi mai bine să îi desenezi tot tu pe căţei, la fel cum ai făcut-o cu noi?

– Nuuuu. Că nu mă pricep la capete de căţei.

Sunt surprinsă de atâta modestie.

– Doar la picioare sunt expertă, ai văzut şi tu ce frumoase le fac!

Desigur, s-a repliat rapid. Stilul casei.

– Şi la nouă ani o să vreau cadou bijuterii, continuă ea să sară peste părţile dificile ale conversaţiei. Şi o geantă. Ba nu, două genţi.

Îmi creşte copilul fără să îmi dau seama. Ştie că e aproape domnişoară şi că va vrea genţi asortate în curând. Nu chiar acum, anul ăsta, dar la anu’…

– Eh, şi un Lego mic, bineînţeles, zâmbeşte ea a neputinţă în calea ispitei, cu puzderia de dinţişori de lapte la vedere.

Bineînţeles.

portrete-Luna

Jurnal de lăsat de fumat – Sfârşit

A trecut mai mult de o lună de când nu mai fumez. Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar un fumător veteran, ca mine, înţelege cu siguranţă că este, de fapt, o mare realizare.

În ultimele două săptămâni, am redus treptat medicaţia, iar săptămâna viitoare o termin complet. Nu am simţit nici un efect advers, nici o schimbare de dispoziţie, nici o tentaţie de a fuma. E drept, mă gândesc, încă, deseori la fumat. Vechile obiceiuri nu au cum să dispară dintr-odată şi ştiu că voi mai avea o vreme reflexul de a mă duce să fumez o ţigară după fiecare masă, de exemplu. Dar pofta nu mai există. Când mă gândesc la ţigări e cam la fel cu amintirea unui fel de mâncare extraordinar, pe care l-am mâncat odată, într-o vacanţă, departe; mi-a plăcut la nebunie şi îmi voi aminti de el toată viaţa, dar ştiu că nu e posibil să îl mai mănânc vreodată exact pe acela, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi.

Într-o noapte, mi s-a întâmplat şi ceea ce mă avertizaseră toţi foştii fumători. M-am trezit cu o ţigară în mână şi cu un muc în scrumieră şi m-a apucat o teamă teribilă că m-am apucat din nou să fumez, fără să îmi dau seama. Dar era doar în vis. Subconştientul ăsta şmecher al meu a încercat să se consoleze cu o ţigară onirică (ba chiar două!), dacă a văzut că eu nu îi mai dau nimic real. Cică voi mai visa asta mult şi bine…

O să închei aici jurnalul, pentru că nu cred că vor mai interveni schimbări. M-am hotărât să nu mai fumez şi nu voi mai fuma. M-aş bucura să aud că am fost de ajutor cuiva care s-a lăsat de fumat, la rândul lui, prin intermediul programului Stop Fumat. Şi îi sfătuiesc şi pe nehotărâţi să încerce, pentru că nu au nimic de pierdut. Mai ales pe cei care îşi propun ca rezoluţie de Anul Nou să renunţe la ţigări – cu medicamente pare mult mai uşor. Nu ştiu dacă din ianuarie vor fi aceleaşi condiţii, legile se schimbă de la an la an, dar acum, în decembrie, programul funcţionează foarte bine şi există stoc de medicamente gratuite. Trebuie doar să daţi un telefon la 08008STOPFUMAT (0800878673). Până şi apelul e gratis, de ce să nu încercaţi?

exsmoker

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 26

Ca urmare a unor plângeri sosite la poşta redacţiei, trebuie să vă ţin la curent, pe scurt, cu progresele mele în lupta cu nicotina. Adică mă întreabă lumea pe stradă şi la telefon dacă mai fumez, ba chiar şi soacră-mea m-a sunat pentru un spoiler, cică are o prietenă care se tot uită degeaba pe blog de o vreme încoace. Ca să nu mai vorbesc despre fostul meu coleg de liceu, în prezent aprig luptător antitero, care îmi mai bagă câte un „blajin” mesaj motivaţional de tipul: „Nu-mi vine să cred că ai fumat! Să nu mai faci aşa ceva!!!” Deci, îmi permiteţi să raportez… răspunsul e… nu. Nu mai fumez.

În ultimul articol, cel din ziua a zecea, v-am povestit că am fumat imediat cum am rămas singură acasă. După aceea, de la o ţigară seara, înainte de culcare, am „progresat” la două pe zi (una şi la cafeaua de dimineaţă), apoi la patru. I-am mărturisit doctoriţei nemulţumirea mea că sunt slabă şi temerea că, în ritmul acesta, voi ajunge din nou să fumez regulat. M-a asigurat că nu e grav, la urma urmei, era un mare progres să ajung de la douăzeci la doar patru ţigări pe zi. Mi-a dat medicamentele pentru următoarele două săptămâni şi m-a rugat să îmi fixez un nou termen pentru renunţarea definitivă.

Dar nu a mai fost nevoie. De cum m-am întâlnit din nou cu prietenul meu, în weekend, am renunţat complet la fumat. Şi aşa am rămas până azi, chiar şi când sunt singură. În total, nu am mai fumat deloc de unsprezece zile, fără nici cel mai mic regret.

Ca bonus pentru hotărârea mea, se pare că am scăpat şi de alte dependenţe, la pachet cu fumatul. Cafeaua de dimineaţă are, pur şi simplu, un gust atât de rău încât nu mai beau decât ocazional; din cauza asta, acum dorm mai mult, dar cred că e doar o fază. Berea de seară (un panaché din acelea cu un strop de alcool şi multă aromă chimică de grapefruit sau lămâie) rămâne nebăută pe jumătate, pentru că şi gustul ei era asortat cu nicotina. Iar pentru jocurile pe calculator – ocupaţie care mi-a mâncat ani din viaţă – nu mai am nici tragere de inimă, nici timp. Pentru că acum stau la calculator strict cât am treabă acolo, şi nu ca pretext pentru încă o ţigară, şi încă una, şi încă una…

Pofta de mâncare resimţită în primele zile a revenit la normal, deci probabil că nici şansa să mă îngraş nu o am, deşi vine iarna şi tare mi-ar prinde bine nişte kilograme în plus! Am avut şi curajul de a merge la restaurant, la un loc cu fumătorii, şi tot n-am simţit nici o poftă. Singura reminiscenţă a fumătoarei din mine este un reflex condiţionat de care încă nu am scăpat: salivez la auzul cuvântului „ţigară”. Iar acum, când scriu şi sunt nevoită să mă gândesc la subiectul ăsta, înghit în sec cu o frecvenţă de m-ar invidia orice Saint-Bernard. Dar e doar un reflex inconştient. Am încă ţigări în sertar, lângă mine (ssst! să nu-i spuneţi doctoriţei!) şi absolut nici o tentaţie să mă ating de ele.

Bărbatu-meu nu a fumat nici el, deloc, încă din a opta zi de tratament, aşa cum scrie la carte. În schimb, are o poftă foarte puternică dimineaţa, la cafea, şi îi cam sare ţandăra din orice. M-am întâlnit cu angajaţii lui din grupul de şoc (cei care au luat pastile odată cu noi) şi i-am avertizat pe jumătate în glumă:

– Aveţi grijă, că e cam nervos în ultima vreme.

Mi-au răspuns cu atâta resemnare amărâtă în glas încât am regretat pe loc tonul glumeţ:

– Nouă ne spui…

Uitasem că ei stau cu el mai mult timp decât mine.

Apropo de ceilalţi, rata succesului e de peste optzeci la sută, aş zice. Cel mai tare s-a dovedit a fi muncitorul de la bărci: ziua a opta a zis, ziua a opta a fost. Nici o poftă şi nici un regret, deşi înainte suda ţigările. Ceilalţi doi băieţi au renunţat şi ei total, dar par cam supăraţi, mai ales acela care trebuie să facă frecvent drumuri lungi cu maşina, iar ţigara este, după cum bine ştim, un sprijin util chinuitului şofer român. Numai secretara lui bărbatu-meu nu a reuşit să le lase complet, mai fumează şi acum cinci-şase ţigări pe zi, dar speră să le reducă de tot. Ea s-a plâns şi de ceva efecte adverse, ca greaţa şi visele complicate.

Puţină greaţă am început să simt şi eu, de câteva zile încoace, imediat cum iau pastilele. E vagă şi durează un minut, două, dar cred că a venit momentul să reduc şi tratamentul. Aşa că mâine, când e întâlnirea de control cu doctoriţa, îi voi cere acordul să mă las şi de Champix. Ca la orice medicament care acţionează asupra psihicului, şi tratamentul acesta trebuie întrerupt treptat, şi nu brusc. Sunt puţin speriată de perspectiva de a rămâne, în curând, fără acest sprijin medical, dar sper să reuşesc şi singurică să mă abţin de la a-mi mai bate joc de sănătatea mea. Şi de banii mei. Apropo, ştiţi ce cizme mişto mi-am luat cu banii de ţigări pe vreo trei săptămâni?…

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 6

Unul dintre personajele mele literare preferate este tanti Raliţa. Dacă nu o cunoaşteţi, înseamnă că aţi ratat o distracţie pe cinste cu cărţile lui Vlad Muşatescu, un scriitor cam nedreptăţit de exegeţii români. Tanti Raliţa asta a lui era pasionată de enigme poliţiste, făcea raliuri la volanul unui Trabant şi, bineînţeles, fuma. Două-trei pachete de Mărăşeşti pe zi. Pentru că hotărâse să le rărească, odată trecută de pragul a şaptezeci de ani.

Cam aşa visam şi eu să ajung la bătrâneţe, metamorfozată din adolescenta cuminte acasă, conştiincioasă la şcoală şi novice în ale fumatului care eram. Îmi închipuiam că bolile îi ating doar pe unii oameni, că fumătorii sunt mai interesanţi decât ne- şi că destinul ne este scris în palmă (iar eu am linia vieţii lungă, lungă de tot). Parţial, viaţa mi-a dat dreptate. Am auzit de fumători înrăiţi care au bătut suta şi de tineri răpuşi de cancer pulmonar fără să fi pus gura pe vreo ţigară. Oamenii pe care i-am admirat sau plăcut în viaţă au avut cu toţii un simţ special al umorului, care includea o doză de nepăsare la adresa grijii pentru propria persoană, materializată şi prin fumat. Iar, colac peste pupăză, cercetările genetice din ultimii ani tind să ajungă şi ele la concluzia că destinul ne este hotărât înainte de naştere şi că în ADN-ul nostru scrie şi cam câţi ani vom trăi, şi ce boli putem face, ba chiar şi ce caracter o să avem, din moment ce s-a descoperit o genă a răului.

Doar că, acum câteva luni, am început să tuşesc. Şi m-am întrebat cum pot fi sigură că eu nu am gena aia a bolilor de plămâni. Apoi am început să obosesc de lucrurile pe care trebuie să le fac atunci când fumez: să mor de frig iarna şi de cald vara, pe motiv de geamuri deschise şi uşi închise, să am grija pachetului de ţigări şi a brichetei oriunde mă duc, să mă simt prost când fumez în spaţii publice sau în anturajul prietenilor (care, mai nou, sunt din ce în ce mai mulţi nefumători) şi, mai ales şi mai ales, să arunc o groază de bani pe viciul meu. În aceste condiţii, a picat la fix informaţia despre programul Stop Fumat. Şi am luat-o ca pe un semn că trebuie să îl încerc şi eu.

Totul a început cu un telefon de la bărbatu-meu:

– Am avut azi un client pneumolog.

Hait!, mi-am zis eu în gând. Ultima oară când a discutat cu un medic amator de bărci s-a hotărât să nu ne îngrijorăm că Luna e la a unşpea otită şi a învăţat-o să-şi împingă aerul cu presiune pe urechi. Ce minuni i-o mai fi spus şi ăsta de azi?

– Zicea că el s-a lăsat de fumat cu un medicament numit Champix. Cică îţi umple găurelele din creier unde se duce nicotina, iar nicotina nu-şi mai găseşte loc şi tu îţi pierzi plăcerea de a fuma. Iei medicamentul, mai fumezi o vreme, apoi te laşi fără probleme.

Nu suna rău. Îmi inspira încredere un pneumolog fumător. În plus, înţelegeam acum şi dependenţa mea de fumat: la câte găuri suspectez că am eu în creier, e loc berechet pentru nicotină acolo!

Am căutat pe net după medicamentul cu pricina şi am găsit următoarele: e singurul medicament creat special pentru aşa ceva, a beneficiat de cel mai amplu studiu făcut vreodată asupra efectelor vreunui medicament, iar rezultatele au fost foarte bune, şi – lucru foarte important pentru zgârcita de mine – e gratuit în România. Doar că, pentru a-l obţine, trebuie să demonstrezi că ai un dram de voinţă şi să urmezi paşii programului Stop Fumat. Ceea ce am făcut.

Acum sunt în a şasea zi de când iau medicamentul. De două zile am şi dublat doza, pentru că aşa e sistemul: în primele trei zile iei câte o pastiluţă după micul dejun, în următoarele trei adaugi una şi după cină, după alte trei dublezi cantitatea… Cică sunt oameni care nu au mai avut nevoie de pastile după două săptămâni de tratament şi alţii care au continuat două-trei luni. Vom vedea la mine cum e. Deocamdată, mă bucur că nu am resimţit efecte adverse. Nu mi-a fost greaţă şi nici nu am ameţit mai mult decât mi se întâmplă în mod normal, iar cel mai înfricoşător coşmar pe care l-am avut zilele astea a fost că trebuia să plec în concediu împreună cu fostul meu patron. Dar nu am apucat să plecăm, pentru că m-am trezit.

E drept, nici nu m-am lăsat încă de fumat, ceea ce, conform programului, va trebui să fac sâmbătă. Acum chiar mă duc să-mi iau ţigări. Sper să fie penultimul pachet pe care mi-l cumpăr, pentru că… AMR două zile.