Jurnal de lăsat de fumat – Sfârşit

A trecut mai mult de o lună de când nu mai fumez. Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar un fumător veteran, ca mine, înţelege cu siguranţă că este, de fapt, o mare realizare.

În ultimele două săptămâni, am redus treptat medicaţia, iar săptămâna viitoare o termin complet. Nu am simţit nici un efect advers, nici o schimbare de dispoziţie, nici o tentaţie de a fuma. E drept, mă gândesc, încă, deseori la fumat. Vechile obiceiuri nu au cum să dispară dintr-odată şi ştiu că voi mai avea o vreme reflexul de a mă duce să fumez o ţigară după fiecare masă, de exemplu. Dar pofta nu mai există. Când mă gândesc la ţigări e cam la fel cu amintirea unui fel de mâncare extraordinar, pe care l-am mâncat odată, într-o vacanţă, departe; mi-a plăcut la nebunie şi îmi voi aminti de el toată viaţa, dar ştiu că nu e posibil să îl mai mănânc vreodată exact pe acela, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi.

Într-o noapte, mi s-a întâmplat şi ceea ce mă avertizaseră toţi foştii fumători. M-am trezit cu o ţigară în mână şi cu un muc în scrumieră şi m-a apucat o teamă teribilă că m-am apucat din nou să fumez, fără să îmi dau seama. Dar era doar în vis. Subconştientul ăsta şmecher al meu a încercat să se consoleze cu o ţigară onirică (ba chiar două!), dacă a văzut că eu nu îi mai dau nimic real. Cică voi mai visa asta mult şi bine…

O să închei aici jurnalul, pentru că nu cred că vor mai interveni schimbări. M-am hotărât să nu mai fumez şi nu voi mai fuma. M-aş bucura să aud că am fost de ajutor cuiva care s-a lăsat de fumat, la rândul lui, prin intermediul programului Stop Fumat. Şi îi sfătuiesc şi pe nehotărâţi să încerce, pentru că nu au nimic de pierdut. Mai ales pe cei care îşi propun ca rezoluţie de Anul Nou să renunţe la ţigări – cu medicamente pare mult mai uşor. Nu ştiu dacă din ianuarie vor fi aceleaşi condiţii, legile se schimbă de la an la an, dar acum, în decembrie, programul funcţionează foarte bine şi există stoc de medicamente gratuite. Trebuie doar să daţi un telefon la 08008STOPFUMAT (0800878673). Până şi apelul e gratis, de ce să nu încercaţi?

exsmoker

CONTINUAREA AICI.

Publicitate

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 26

Ca urmare a unor plângeri sosite la poşta redacţiei, trebuie să vă ţin la curent, pe scurt, cu progresele mele în lupta cu nicotina. Adică mă întreabă lumea pe stradă şi la telefon dacă mai fumez, ba chiar şi soacră-mea m-a sunat pentru un spoiler, cică are o prietenă care se tot uită degeaba pe blog de o vreme încoace. Ca să nu mai vorbesc despre fostul meu coleg de liceu, în prezent aprig luptător antitero, care îmi mai bagă câte un „blajin” mesaj motivaţional de tipul: „Nu-mi vine să cred că ai fumat! Să nu mai faci aşa ceva!!!” Deci, îmi permiteţi să raportez… răspunsul e… nu. Nu mai fumez.

În ultimul articol, cel din ziua a zecea, v-am povestit că am fumat imediat cum am rămas singură acasă. După aceea, de la o ţigară seara, înainte de culcare, am „progresat” la două pe zi (una şi la cafeaua de dimineaţă), apoi la patru. I-am mărturisit doctoriţei nemulţumirea mea că sunt slabă şi temerea că, în ritmul acesta, voi ajunge din nou să fumez regulat. M-a asigurat că nu e grav, la urma urmei, era un mare progres să ajung de la douăzeci la doar patru ţigări pe zi. Mi-a dat medicamentele pentru următoarele două săptămâni şi m-a rugat să îmi fixez un nou termen pentru renunţarea definitivă.

Dar nu a mai fost nevoie. De cum m-am întâlnit din nou cu prietenul meu, în weekend, am renunţat complet la fumat. Şi aşa am rămas până azi, chiar şi când sunt singură. În total, nu am mai fumat deloc de unsprezece zile, fără nici cel mai mic regret.

Ca bonus pentru hotărârea mea, se pare că am scăpat şi de alte dependenţe, la pachet cu fumatul. Cafeaua de dimineaţă are, pur şi simplu, un gust atât de rău încât nu mai beau decât ocazional; din cauza asta, acum dorm mai mult, dar cred că e doar o fază. Berea de seară (un panaché din acelea cu un strop de alcool şi multă aromă chimică de grapefruit sau lămâie) rămâne nebăută pe jumătate, pentru că şi gustul ei era asortat cu nicotina. Iar pentru jocurile pe calculator – ocupaţie care mi-a mâncat ani din viaţă – nu mai am nici tragere de inimă, nici timp. Pentru că acum stau la calculator strict cât am treabă acolo, şi nu ca pretext pentru încă o ţigară, şi încă una, şi încă una…

Pofta de mâncare resimţită în primele zile a revenit la normal, deci probabil că nici şansa să mă îngraş nu o am, deşi vine iarna şi tare mi-ar prinde bine nişte kilograme în plus! Am avut şi curajul de a merge la restaurant, la un loc cu fumătorii, şi tot n-am simţit nici o poftă. Singura reminiscenţă a fumătoarei din mine este un reflex condiţionat de care încă nu am scăpat: salivez la auzul cuvântului „ţigară”. Iar acum, când scriu şi sunt nevoită să mă gândesc la subiectul ăsta, înghit în sec cu o frecvenţă de m-ar invidia orice Saint-Bernard. Dar e doar un reflex inconştient. Am încă ţigări în sertar, lângă mine (ssst! să nu-i spuneţi doctoriţei!) şi absolut nici o tentaţie să mă ating de ele.

Bărbatu-meu nu a fumat nici el, deloc, încă din a opta zi de tratament, aşa cum scrie la carte. În schimb, are o poftă foarte puternică dimineaţa, la cafea, şi îi cam sare ţandăra din orice. M-am întâlnit cu angajaţii lui din grupul de şoc (cei care au luat pastile odată cu noi) şi i-am avertizat pe jumătate în glumă:

– Aveţi grijă, că e cam nervos în ultima vreme.

Mi-au răspuns cu atâta resemnare amărâtă în glas încât am regretat pe loc tonul glumeţ:

– Nouă ne spui…

Uitasem că ei stau cu el mai mult timp decât mine.

Apropo de ceilalţi, rata succesului e de peste optzeci la sută, aş zice. Cel mai tare s-a dovedit a fi muncitorul de la bărci: ziua a opta a zis, ziua a opta a fost. Nici o poftă şi nici un regret, deşi înainte suda ţigările. Ceilalţi doi băieţi au renunţat şi ei total, dar par cam supăraţi, mai ales acela care trebuie să facă frecvent drumuri lungi cu maşina, iar ţigara este, după cum bine ştim, un sprijin util chinuitului şofer român. Numai secretara lui bărbatu-meu nu a reuşit să le lase complet, mai fumează şi acum cinci-şase ţigări pe zi, dar speră să le reducă de tot. Ea s-a plâns şi de ceva efecte adverse, ca greaţa şi visele complicate.

Puţină greaţă am început să simt şi eu, de câteva zile încoace, imediat cum iau pastilele. E vagă şi durează un minut, două, dar cred că a venit momentul să reduc şi tratamentul. Aşa că mâine, când e întâlnirea de control cu doctoriţa, îi voi cere acordul să mă las şi de Champix. Ca la orice medicament care acţionează asupra psihicului, şi tratamentul acesta trebuie întrerupt treptat, şi nu brusc. Sunt puţin speriată de perspectiva de a rămâne, în curând, fără acest sprijin medical, dar sper să reuşesc şi singurică să mă abţin de la a-mi mai bate joc de sănătatea mea. Şi de banii mei. Apropo, ştiţi ce cizme mişto mi-am luat cu banii de ţigări pe vreo trei săptămâni?…

 

CONTINUAREA AICI.

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 6

Unul dintre personajele mele literare preferate este tanti Raliţa. Dacă nu o cunoaşteţi, înseamnă că aţi ratat o distracţie pe cinste cu cărţile lui Vlad Muşatescu, un scriitor cam nedreptăţit de exegeţii români. Tanti Raliţa asta a lui era pasionată de enigme poliţiste, făcea raliuri la volanul unui Trabant şi, bineînţeles, fuma. Două-trei pachete de Mărăşeşti pe zi. Pentru că hotărâse să le rărească, odată trecută de pragul a şaptezeci de ani.

Cam aşa visam şi eu să ajung la bătrâneţe, metamorfozată din adolescenta cuminte acasă, conştiincioasă la şcoală şi novice în ale fumatului care eram. Îmi închipuiam că bolile îi ating doar pe unii oameni, că fumătorii sunt mai interesanţi decât ne- şi că destinul ne este scris în palmă (iar eu am linia vieţii lungă, lungă de tot). Parţial, viaţa mi-a dat dreptate. Am auzit de fumători înrăiţi care au bătut suta şi de tineri răpuşi de cancer pulmonar fără să fi pus gura pe vreo ţigară. Oamenii pe care i-am admirat sau plăcut în viaţă au avut cu toţii un simţ special al umorului, care includea o doză de nepăsare la adresa grijii pentru propria persoană, materializată şi prin fumat. Iar, colac peste pupăză, cercetările genetice din ultimii ani tind să ajungă şi ele la concluzia că destinul ne este hotărât înainte de naştere şi că în ADN-ul nostru scrie şi cam câţi ani vom trăi, şi ce boli putem face, ba chiar şi ce caracter o să avem, din moment ce s-a descoperit o genă a răului.

Doar că, acum câteva luni, am început să tuşesc. Şi m-am întrebat cum pot fi sigură că eu nu am gena aia a bolilor de plămâni. Apoi am început să obosesc de lucrurile pe care trebuie să le fac atunci când fumez: să mor de frig iarna şi de cald vara, pe motiv de geamuri deschise şi uşi închise, să am grija pachetului de ţigări şi a brichetei oriunde mă duc, să mă simt prost când fumez în spaţii publice sau în anturajul prietenilor (care, mai nou, sunt din ce în ce mai mulţi nefumători) şi, mai ales şi mai ales, să arunc o groază de bani pe viciul meu. În aceste condiţii, a picat la fix informaţia despre programul Stop Fumat. Şi am luat-o ca pe un semn că trebuie să îl încerc şi eu.

Totul a început cu un telefon de la bărbatu-meu:

– Am avut azi un client pneumolog.

Hait!, mi-am zis eu în gând. Ultima oară când a discutat cu un medic amator de bărci s-a hotărât să nu ne îngrijorăm că Luna e la a unşpea otită şi a învăţat-o să-şi împingă aerul cu presiune pe urechi. Ce minuni i-o mai fi spus şi ăsta de azi?

– Zicea că el s-a lăsat de fumat cu un medicament numit Champix. Cică îţi umple găurelele din creier unde se duce nicotina, iar nicotina nu-şi mai găseşte loc şi tu îţi pierzi plăcerea de a fuma. Iei medicamentul, mai fumezi o vreme, apoi te laşi fără probleme.

Nu suna rău. Îmi inspira încredere un pneumolog fumător. În plus, înţelegeam acum şi dependenţa mea de fumat: la câte găuri suspectez că am eu în creier, e loc berechet pentru nicotină acolo!

Am căutat pe net după medicamentul cu pricina şi am găsit următoarele: e singurul medicament creat special pentru aşa ceva, a beneficiat de cel mai amplu studiu făcut vreodată asupra efectelor vreunui medicament, iar rezultatele au fost foarte bune, şi – lucru foarte important pentru zgârcita de mine – e gratuit în România. Doar că, pentru a-l obţine, trebuie să demonstrezi că ai un dram de voinţă şi să urmezi paşii programului Stop Fumat. Ceea ce am făcut.

Acum sunt în a şasea zi de când iau medicamentul. De două zile am şi dublat doza, pentru că aşa e sistemul: în primele trei zile iei câte o pastiluţă după micul dejun, în următoarele trei adaugi una şi după cină, după alte trei dublezi cantitatea… Cică sunt oameni care nu au mai avut nevoie de pastile după două săptămâni de tratament şi alţii care au continuat două-trei luni. Vom vedea la mine cum e. Deocamdată, mă bucur că nu am resimţit efecte adverse. Nu mi-a fost greaţă şi nici nu am ameţit mai mult decât mi se întâmplă în mod normal, iar cel mai înfricoşător coşmar pe care l-am avut zilele astea a fost că trebuia să plec în concediu împreună cu fostul meu patron. Dar nu am apucat să plecăm, pentru că m-am trezit.

E drept, nici nu m-am lăsat încă de fumat, ceea ce, conform programului, va trebui să fac sâmbătă. Acum chiar mă duc să-mi iau ţigări. Sper să fie penultimul pachet pe care mi-l cumpăr, pentru că… AMR două zile.

 

CONTINUAREA AICI.

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 2

Inaugurez acum o nouă categorie pe blog, oarecum hors sujet (ştiu că există echivalentul în româna modernă – „off-topic” – dar eu sunt francofonă, sîc!). Încerc să mă las de fumat şi, judecând după reacţiile cunoscuţilor, cred că există mulţi oameni interesaţi de proces. Aşa că o să vă ţin la curent, în următoarele săptămâni, cu procedura, reacţiile adverse, nervii inevitabili şi, mai ales, cu reuşita sau nu a demersului meu.

Fumez de treizeci de ani. Voi regreta mereu clipa în care am acceptat să trag primul fum. Eram într-o excursie în jurul ţării, făcusem escală la Sighetu-Marmaţiei şi habar nu am cum ajunsesem în cimitirul local. O prietenă, care fuma mai demult, mi-a întins ţigarea ei:

– Ia şi tu!

Şi am luat. Nu aveam de unde să ştiu, pe atunci, că am o fire adictivă şi că îmi va fi foarte greu să renunţ la acest viciu. Din cele cinci fete care eram acolo, doar una nu s-a apucat de fumat după aceea, deci şansa de a rămâne agăţat, după doar o ţigară, este foarte mare.

Mi-a plăcut enorm să fumez. Nu ca să mă dau matură sau interesantă, pentru că eu oricum m-am crezut mereu aşa, chiar şi fără ţigări. Îmi plăcea, pur şi simplu, gustul ţigărilor. Şi am gustat multe… Snagov, Golf şi BT în copilăria dintr-un oraş de graniţă cu Bulgaria. Kent lung şi San, şutite din cartuşurile păstrate de mama în şifonier, printre haine, pentru situaţii speciale. Sunt curioasă câţi medici s-au mirat că li se termină pachetul prea repede, neştiind că nu mai avea douăzeci de ţigări, după ce îl prelucrasem artistic, cu fierul de călcat. A venit apoi facultatea, când vindeam în cămin ţigări sârbeşti, aduse de un văr vaporean, şi când încercam toate mărcile pe care le vedeam. Am avut perioade lungi de Lucky Strike, Camel şi Pall Mall, de preferinţă fără fitru, o mică pasiune pentru Viceroy, m-am răsfăţat cu dulcile ţigări cubaneze Popular şi H-Upman, pe care le găseam doar de la restaurantul Havana, şi am fumat Carpaţi în perioadele de sărăcie lucie. Singurele ţigări celebre care nu mi-au plăcut niciodată au fost Marlborro şi Mărăşeşti. Şi întotdeauna m-am întors la marea mea iubire – Kent-ul lung. Pe care îl fumez şi acum. Dar nu îmi mai place.

De câteva luni, mi-am pierdut pasiunea pentru fumat. Nu ştiu dacă de vină e vârsta mea sau gustul ţigărilor, din ce în ce mai mult contrafăcute pe piaţă. Dar simt că mai fumez doar dintr-o obişnuinţă mult exersată. Şi, când golesc scrumiera, seara, la culcare, îmi dau seama că am mai ars 15 lei doar pentru că nu mă pot aşeza la calculator fără să îmi aprind o ţigară, nu îmi pot bea cafeaua de dimineaţă fără trei ţigări şi nu pot termina o masă fără „desert” nicotinic.

Voinţă nu am deloc, acesta fiind un alt motiv pentru care nici măcar nu am încercat să mă las de fumat vreodată. Dar, când am auzit de un medicament-minune care, cică, ar facilita trecerea peste greaua perioadă de sevraj, m-am apucat să caut informaţii pe net despre el. Impresiile utilizatorilor erau bune, rezultatul studiilor era excelent, costul era zero – l-am luat şi eu. Ieri de dimineaţă. Şi am continuat să fumez, pentru că aşa e metoda. Va trebui să mă las doar în a opta zi de medicaţie.

Până acum, n-am simţit nici un efect. Nici o schimbare în apetitul meu pentru ţigări, nici o greaţă prevăzută la „Reacţii adverse” şi nici un vis intens, aşa cum avertizează majoritatea utilizatorilor că s-ar putea să am. Din contră, azi-noapte am avut un vis pe o temă recurentă la mine, şi anume că mă rătăceam într-un Paris nocturn şi întortocheat, din care, însă, au lipsit mafioţii, criminalii deghizaţi sau monştii obscuri care mă urmăresc de obicei în astfel de vise. Pentru că sunt o mare campioană a coşmarurilor, de când mă ştiu…

Mâine vă mai povestesc una, alta. Cu cât vorbesc mai mult despre încercarea mea de a mă lepăda de tutun, cu atât cresc şansele de a mă lăsa cu adevărat. Căci îmi va fi tare ruşine de voi să vă spun că am eşuat.

CONTINUAREA AICI.