O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte ani încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.

Reclame

Televizorul nostru cel de toate zilele

– 1… 2… 3… Gata! Mama, ştii de ce număr până la 3?

– Nu.

– Când mă enervez, număr până la 3 şi îmi trece.

– De unde ştii tu asta?, mă mir eu că fiică-mea cunoaşte mai multe lucruri înţelepte decât mine.

– De la Clopoţica.

Păi da, de unde altundeva să înveţe Luna chestii utile decât de la televizor?

M-am opus multă vreme expunerii copilului la micul ecran. Înainte să nasc, făcusem o monitorizare atentă a conţinuturilor media, pentru o lucrare de dizertaţie, şi mă îngrozisem de mesajele pe care putea să le primească un copil mic prin cablu. Dar, cum socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, după doi ani de mămicie obosisem atât de tare să fiu singura sursă de distracţie pentru Luna încât ajunsesem să mă rog de ea să se mai uite şi la televizor un pic. A fost greu să o conving, dar până la urmă am reuşit.

Multă vreme i-am înregistrat desenele animate pe care le consideram potrivite pentru vârsta ei. Nu vedea nimic neverificat în prealabil şi săream şi peste publicitatea care i-ar fi putut inspira dorinţe de mâncare nesănătoasă sau jucării exorbitante.

Treptat, am lungit lesa. Mai întâi, am convenit că Minimax poate fi vizionat fără teamă. Apoi am descoperit că Mickey Mouse, de pe Disney Junior, poate fi un profesor foarte eficient, Luna învăţând de la el numere, culori, forme geometrice, animale şi multe altele care i s-ar fi părut, probabil, plictisitoare dacă i le-aş fi prezentat eu, în banală rochie de casă şi fără urechi mari. Toate celelalte canale pentru copii au rămas însă tabu până în ziua de azi, pe motiv de filme violente, limbaj nepotrivit sau lipsa vreunei morale folositoare.

La fel cum tabu au fost, până nu demult, televiziunile generaliste. Cu trei excepţii notabile: concursurile de cultură generală, cele de talente şi Cronica Cârcotaşilor. Iar de câteva luni încoace am început să ne uităm împreună şi la unele filme „de oameni mari”, după ce Lunei i-a plăcut la nebunie Bona de la Forţele Speciale. Chiar şi-a fixat atunci ca obiectiv prioritar să facă rost de nişte păr, ca să i-l dea lui Vin Diesel: „Săracu’, nu are păr omul ăsta!”. Pentru că limita dintre lumea reală şi cea virtuală, de dincolo de ecran, este încă neclară pentru copilul meu (după cum am mai povestit şi aici).

Prima interacţiune dintre cele două lumi s-a petrecut pe la trei ani. Exista pe atunci o reclamă la serviciile de banking de la BCR, care se termina cu întrebarea „Tu cu cine faci banking?” Şi am auzit-o pe fii-mea răspunzând, foarte serios:

– Cu tata şi cu mama.

Avea dreptate, în felul ei. Cum dreptate a avut şi să-i certe pe cei de la Pro TV, la ultima ediţie a emisiunii Românii au talent, când a văzut un concurent mâncând râme, pui crud şi alte porcării:

– Dezgustătorilor! Ce aţi făcut cu omul ăsta?

Uneori, ea doar crede că are dreptate, ca atunci când a corectat-o prompt pe o fetiţă care declara că vrea să se facă „actoriţă” când se va face mare:

– Ha! Nu se spune aşa!, a pufnit Luna superior. Corect e actoare!

Şi alteori se înşeală total, din fericire pentru mine:

De când a plecat Voiculescu la bulău…, s-a auzit un început de frază la televizor.

– Cine??!! Mama mea?!, s-a iţit un zâmbet larg pe faţa Lunei, la gândul că am devenit atât de celebră încât se vorbeşte despre mine.

Dar cea mai vehementă o face Cronica Cârcotaşilor. Se enervează când mă uit la emisiunea cu pricina, pentru că ea nu înţelege mare lucru din satira de acolo:

– Ce urât vorbesc oamenii ăştia!

– Păi tocmai d-aia apar la emisiunea asta, râdem de ei pentru că vorbesc urât la alte emisiuni, am încercat eu să îi explic.

– Dar ce emisiuni sunt alea?, s-a mirat ea, care nu vede niciodată reality show-uri sau circuri televizate cu vedete de carton.

– Emisiuni de căcat, am glumit eu neinspirat.

– Vezi? Dacă te uiţi la aşa ceva, începi şi tu să vorbeşti urât! Îţi închid televizorul!

Şi chiar mi l-a închis. Norocul ei că anul ăsta Cronica Cârcotaşilor pare să se fi subţiat într-atât încât să nu mă mai uit la ea. În schimb, ne bucurăm că azi începe X Factor şi, mai ales, că mâine începe Vocea României. Tuturor din familie ne place muzica. Şi ne plac şi poveştile cu Cenuşărese care se transformă, sub ochii noştri aţintiţi în ecran, în prinţese strălucitoare. Din când în când, beţişorul magic al televiziunii face şi minuni încântătoare, pe care ar fi păcat să le ratăm.