Lecţii, lecţii, lecţii…

– Mama, ştii unde nu am fost eu niciodată?

Mă aştept la vreo înşiruire confuză de nume de ţări, oraşe şi continente, pentru că fiică-mea încă nu a înţeles diferenţa dintre ele.

– Nu.

– La WC-ul lui tata de la birou. Cum o fi acolo?

Mda, uit mereu să nu mai urc atât de sus ştacheta aşteptărilor mele.

– Păi… cum să fie?, încerc eu să îmi readuc în memorie singura amintire pe care o am de acolo, bine reprimată de atunci în străfundurile negre ale subconştientului meu. Este… un WC de fabrică. Adică de atelier. Adică acolo ştii şi tu că lucrează mulţi bărbaţi, deci nu e chiar cel mai curat WC din lume…

– De ce?

– Şi cred că e cu hazna, îi deturnez eu atenţia de la o întrebare care ar fi necesitat un răspuns mai delicat şi o lecţie de anatomie.

– Cum adică?

– Noi avem, la bloc, canalizare. Tot ce facem se duce prin nişte ţevi mari… (unde naiba s-o duce, oare?)… într-un râu, cred. La ţară, însă, sau la multe case de la oraş, nu există aşa ceva. Nici eu nu aveam la Giurgiu, în casa în care m-am născut. Aveam WC în casă şi hazna în curte. Se face doar o groapă în pământ, de cele mai multe ori fix sub scaunul WC-ului, care se umple din când în când şi trebuie să o goleşti.

– ???!!!

– Bine, nu o goleşti tu! Sunt nişte oameni care cu asta se ocupă. Pentru că nu le-a plăcut şcoala (cât de plicticoasă pot să fiu…). Se numesc „vidanjori”. Vine de la „vid” – „gol”, „a vidanja” – „a goli”, deci „vidanjor” – „golitor”.

Gata şi cu lecţia de română pe ziua de azi. Profit de orice ocazie pentru a o învăţa cuvinte noi, de preferinţă cu etimologie, atunci când o cunosc, pentru că ştiu că aşa, non-formal, reţine cel mai uşor. În vacanţa asta a făcut şi la engleză ceva progrese în felul acesta, în sfârşit: i-am tradus câte un cuvânt sau expresie pe zi şi le-am recapitulat în zilele următoare. Şcoala asta ad-hoc de vară şi de engleză („ad-hoc summer school”, ca să zic aşa) a avut loc preoponderent în maşină, deci tematica mi-a fost inspirată ori de ceea ce zăream în jur, ori de ceea ce auzeam la radio. Mă simt un pic mai liniştită că la toamnă, în viitoarea ei nouă clasă, va putea să lege şi ea două vorbe în limba aceea pe care a cam refuzat să o înveţe până acum. Eu cred că va face senzaţie atunci când le va povesti colegilor ei că „The grass in my garden is green” sau că, în engleză, se spune că ai căzut în dragoste. Mai ştie şi alte expresii utile, ca „Run, Forrest, run!” şi „I’m sexy and I know it”, precum şi câteva nume de culori şi de animale. Eu zic că e suficient pentru vârsta ei.

Revenind la haznaua noastră, Luna este strepezită toată acum. I se poate citi din avion, presupun, dezgustul de pe feţişoara ei care încă nu a învăţat să îi mascheze sentimentele şi emoţiile. Stă, rumegă şi dezvoltă subiectul, după care mă întreabă din nou, încă nevenindu-i să creadă:

– Adică vrei să spui că vin nişte domni şi iau… ce e acolo?

Oare care o fi reprezentarea mentală din capul ei atunci când spune „domni”? Că la mine în cap aceasta presupune costume elegante şi genţi diplomat, dar ceva, ceva mă face să cred că, la Luna, nu e chiar la fel.

––––

P.S. Având în vedere că aceasta este a treia povestire a mea în care se face conexiunea între tăticul Lunei şi WC-uri, simt nevoia să vă atenţionez că, dacă într-o zi veţi citi aici vreun textuleţ referitor la, să zicem, detalii nesemnificative din intimitatea mea, cum că sforăi noaptea sau că port adidaşi fără ciorapi, înseamnă că blogul meu a căzut pradă hackerilor angajaţi de bărbatu-meu pentru răzbunare. Şi dezmint de pe acum orice insinuare răutăcioasă pe aceste subiecte. Sau pe altele.

Publicitate

Iar m-a încuiat!

Pentru că pe canicula asta de mi-a leşinat cititorii în ultimele săptămâni nu mi se vede neuron cu neuron, să se ia şi ei, frumuşel, de mână şi să-mi producă vreo idee mai inspirată, azi o să mă limitez la a transcrie o discuţie mai veche cu fiică-mea, de pe când avea doar şapte ani. Acum are şapte ani şi jumătate, totuşi, este o mare diferenţă!

Într-o zi, avea nevoie urgentă la WC. Dar avea şi ghinion, pentru că apucase taică-său să intre înainte. Or, este bine cunoscută pasiunea bărbaţilor pentru lungi sejururi inexplicabile între cei patru pereţi faianţaţi. Până şi Luna, cât e ea de mică, s-a prins că e o chestie tipic masculină:

– Mama, cred că cel mai bine într-o casă e să fie două băi. Nu una, nici trei sau patru. Două.

– De ce fix două?, m-am mirat eu să îi aud tonul hotărât.

– Atunci când e tata la WC şi stă mult, să mă pot duce la celălat WC, să nu fac pe mine.

Deci a spus „tata”, ca să fie clar! El este cel care trebuie izolat într-un grup sanitar separat, de unde să nu poată enerva pe nimeni.

Încerc să o ţin de vorbă pentru a uita de problema stringentă, dar, conform celebrului principiu al elefantului din sufragerie, subiectul conversaţiei rămâne acelaşi:

– Da’ DE CE stă tata ATÂT de mult la WC?, insistă copilul chinuit.

– Toţi bărbaţii stau. Aşa le place lor.

– Nu se plictisesc?

– Nu. Tata, de exemplu, se joacă pe tabletă. Cred că aşa fac toţi.

– Şi înainte să aibă tabletă?

– Înainte să aibă tabletă, se jucau pe telefon.

– Şi înainte să aibă telefon?

– Înainte să aibă telefon, citeau reviste. Şi înainte de reviste, presupun că se gândeau, pur şi simplu, la ale lor.

Şi tocmai când mă credeam suficient de şmecheră încât să fi curmat şirul întrebărilor luându-i-o înainte cu răspunsul, a venit torpila care a curmat, de fapt, şirul răspunsurilor mele:

– Dar dacă nu aveau „ale lor”?

Cine are un răspuns să-mi dea şi mie, vă rog? Să fiu mai bine pregătită data viitoare, când vom sta la coadă la WC…