Lecţii în fundul gol

De multe ori mă simt datoare să îi explic fetiţei mele anumite lucruri din desenele animate pe care le urmărim împreună. A fost mai întâi serialul cu Beethoven, celebrul Saint-Bernard. I-am spus că Beethoven cel original era, de fapt, un compozitor, chiar preferatul meu. Când Luna m-a întrebat dacă acela era tot câine, am decis că e, totuşi, cam devreme pentru un copil de doi ani să înţeleagă cum e cu muzica clasică.

Acelaşi Beethoven, însă, a perseverat şi s-a întors, împreună cu doi amici, sub formă de zombi cântăreţi într-o trupă din „Hotel Transilvania”. Având de acum copil de cinci ani (adică, mare, chipurile), am crezut că e bine să îi explic că Zombi Beethoven, Zombi Mozart şi Zombi Bach nu există pentru că zombi sunt nişte invenţii prosteşti, dar că numele acestea sunt ale unor mari compozitori ai lumii. Nici acum nu a prea interesat-o, ceea ce mă face să cred că ea nu îşi va sparge prima oară puşculiţa ca să îşi cumpere integrala simfoniilor lui Beethoven pe vinil, cum a făcut fraiera de maică-sa când era puţin mai mare decât ea acum.

Am avut apoi o confuzie la sfârşitul filmului „Rio 2”. Acolo, un păsăroi cabotin crede că a fost otrăvit şi profită de ocazie pentru a da o ultimă reprezentaţie măreaţă, cu monologul lui Romeo murind. După care se prăbuşeşte. Broscuţa care îl iubea la disperare încearcă să se sinucidă şi ea cu otravă şi cade artistic pe pieptul lui. Pe mine mă pufneşte râsul şi îi spun Lunei:

–        Asta e din „Romeo şi Julieta”, să vezi că nu mor, de fapt.

–        Dar Romeo şi Julieta erau foci!, răspunde mirată Luna, care văzuse mai demult un film de desene animate cu titlul împrumutat de la Shakespeare, în care protagoniştii erau, într-adevăr, două foci îndrăgostite.

După ratările cu muzica şi teatrul, mi-am încercat din nou norocul cu fizica, deşi aici sunt pe teren nesigur, pentru că nu a fost niciodată materia mea preferată (am şi acum coşmaruri repetitive, la un sfert de secol de la terminarea liceului, cu profesorul de fizică care intră în clasă şi ne cere pe un ton sumbru să scoatem o foaie de hârtie…) Pe când ne uitam la serialul „Tarzan”, am remarcat un personaj pe care îl cheamă Archimedes Q. Porter, un om de ştiinţă clişeistic (adică aiurit şi simpatic) care este socrul omului-maimuţă. I-am povestit Lunei despre primul Arhimede cunoscut, despre cum făcea el baie ca tot omu’ şi despre cum, străfulgerat de revelaţia principiului care îi va purta mai apoi numele, a ţâşnit afară din casă urlând „Evrika! Evrika!”

–        Dar a uitat că era în cadă, aşa că a ieşit pe străzi… în fundul gol!, adaug eu cu un ton de vecină de bloc colportoare de senzaţional.

Ochii Lunei se aprind. Plusez:

–        Şi l-a văzut tot oraşul!

Deja pot stinge luminile din casă, ochii Lunei ar compensa cu succes. Când îşi regăseşte graiul, mă întreabă timid:

–        Dar oamenii ăia se uitau la el, în fundul gol, aşa?…

Pudibondă, fetiţa mea!

Deşi am crezut că va reţine numai spectaculosul din ceea ce i-am spus, spre surpriza mea, după câteva zile încerca şi ea să se ţină la suprafaţa apei din cadă, exclamând cu bucurie:

–        Uite, mama, domnul ăla din Grecia avea dreptate: mă împinge apa în sus!

Aşa că sfatul meu pentru părinţi este: perseveraţi! Nu se ştie niciodată cu ce anume puteţi stârni interesul copiilor voştri pentru ştiinţă şi artă: cu o gaşcă de zombi rockeri, cu o pereche de foci care luptă pentru iubirea lor sau cu un fund gol prin centrul oraşului. Cu imaginea lui, adică.

Reclame