M-am plâns de mai multe ori pe Facebook de faptul că încă nu mi-am găsit noul loc preferat în bogata ofertă a emisiunilor radio matinale, după ce, acum câteva luni, s-a spart gaşca veche de realizatori de la Europa FM şi matinalul de acolo nu mai are, pentru mine, acelaşi farmec. Şi acest articol s-a născut ca o postare de Facebook, apoi m-a luat valul şi am scris mult, aşa că m-am văzut nevoită să îl public aici, un loc mai potrivit pentru texte lungi. Aşa că mă voi plânge în continuare şi aici despre pierderea acestui vechi obicei al meu.
Pentru că e greu să îmi schimb un obicei vechi de zeci de ani: deschiderea radioului, primul lucru de dimineaţă, în timp ce pregătesc ce e de pregătit şi apoi îmi beau cafeaua. Combina mea audio a rămas setată în acest sens tot pe frecvenţa Europa FM, chiar dacă din septembrie îi mai ascult rar, tot sperând să mă „prindă” din nou. Iar din decembrie, de când a plecat şi Vlad Petreanu de acolo, mai mult de câteva minute din emisiune clar nu mai pot asculta, cu toată bunăvoinţa.
Azi dimineaţă mi-am dat seama şi de ce. M-am trezit ca de obicei (a se citi „cu greu şi după nenumărate snooze-uri”…) şi, în drum spre bucătărie, am deschis radioul. Cei doi Luca care prezintă acum (da, ştiu, pe unii îi deranjează cacofoniile, da’ numai de-a naibii am scris aşa, pentru că pe mine mă deranjează cei pe care îi deranjează ;-p ) vorbeau despre ceva – nici nu mai ţin minte despre ce – şi sunt simpatici băieţii, şi îmi plac vocile lor, şi nu sunt nici proşti sau ceva… dar nici nu au inteligenţa lui Petreanu sau felul lui de a cerceta un subiect, de a încerca să îl înţeleagă corect înainte de a vorbi despre el. Aveam încredere în ceea ce spunea Petreanu pentru că îmi dovedise, în atâţia ani, că se documenta înainte să discute o ştire. Nu eram întotdeauna de acord cu părerile lui asupra unor lucruri, evident, ar fi şi imposibil să fii întotdeauna de acord cu cineva, dar i le respectam, pentru că le argumenta decent. În plus, eram de acord asupra lucrurilor importante, de bază, asupra principiilor în viaţă, or asta este esenţial. Ceea ce auzeam la radio în această dimineaţă era mai mult o discuţie între amici care îşi dau cu părerea, deşi nu stăpânesc prea bine domeniul despre care discută. Adică ceea ce se întâmplă la majoritatea radiourilor, la multe din emisiunile TV şi probabil la aproape toate podcasturile făcute „pe genunchi”, şuete între nişte unii care se plictisesc şi nici nu ştiu să facă ceva mai valoros la viaţa lor – or asta nu are cum să îmi placă, îmi pare rău. Sunt de modă veche, ştiu, dar atunci când urmăresc o emisiune făcută de nişte jurnalişti mă aştept să fiu informată corect asupra subiectelor abordate, nu doar să le aud părerile personale, mai ales dacă nici nu sunt bazate pe o minimă cunoaştere. Păreri personale şi amatoriceşti am şi eu, cât cuprinde, inclusiv ce scriu aici şi acum e o părere personală – dar eu nu sunt jurnalist (şi tot am mai multă etică decât mulţi dintre cei care se pretind aşa ceva în zilele noastre…).
Până la urmă, am făcut ceea ce trebuia să fac mai demult dar nu m-am îndurat până acum: m-am dus şi am schimbat frecvenţa radioului. Însă nu am avut noroc nici aşa. Următorul radio prins pe combina mea a fost Kiss FM. Unde vorbeau doi băieţi şi o fată, cred*, despre un celebru câine poliţist din China, primul corgi dresat să detecteze explozibili, pe nume Fuzai. De fapt, mai mult a vorbit fata, dar mai ziceau şi băieţii câte ceva din când în când. Şi a fost o ştire lungă, mai lungă decât ar fi potrivit să fie ştirile de la un matinal radio, şi a zis fata aia de nenumărate ori „Fuzai”, fix aşa cum am scris eu aici, şi cred că au zis şi băieţii tot „Fuzai”, şi simţeam că-mi ies aburi pe urechi de fiecare dată, pentru că eram 99,99% sigură că ar fi trebuit să spună „Fuţai”. Pentru că atâta lucru oi mai ţine şi eu minte din facultatea aia de chineză pe care am făcut-o: că nu există sunetul Z în chineză şi că numărul de silabe chinezeşti este limitat, nu există prea multe posibilităţi de combinaţii de sunete şi încă le pot detecta, după ureche, pe cele care nu fac parte din limbă. Deci, cel mai probabil, numele acelui căţel se scria „fuzai”, dar se citea [fuţai]. Am închis de tot radioul, iritată, mi-am terminat în linişte îndatoririle de mamă pentru micul-dejun şi m-am aşezat la calculator. Mi-a luat doar câteva secunde să verific ştirea pe Google. Câinele se numeşte Fu Zai şi, după cum bănuiam, acest nume se citeşte [fu ţai]. Nici nu trebuie să sapi foarte mult, doar scrii „corgi politie china” şi dai enter, după care alegi primul video în care vorbeşte cineva despre acest căţel (de preferinţă un chinez, dar am găsit şi la englezi pronunţia corectă) şi, gata, se numeşte că te-ai informat şi poţi să transmiţi mai departe ascultătorilor tăi o informaţie documentată.
Ştiu, o să ziceţi că nu este foarte important cum se pronunţă numele unui căţel din China, dar eu cred că este la fel de important ca orice altceva spune sau scrie un jurnalist, pentru că jurnaliştii trebuie să fie persoane în informaţiile cărora trebuie să avem încredere, iar tot se spun sau scriu ei trebuie să fie verificat în prealabil. Dacă un jurnalist nu a verificat pronunţia numelui ăluia înainte de a-l spune de zeci de ori pe post, am tot dreptul să îmi închipui că nu verifică de fapt nicio informaţie înainte de a o transmite public. Iar dacă un radio permite mai multor jurnalişti de-ai lor să transmită informaţii neverificate, înseamnă că acel radio nu este de încredere în ansamblul lui şi nu îl mai ascult.
Cum ar fi să nu ne mai mulţumim niciunii cu tradiţionalul „las-o bă că merge şi-aşa” şi să cerem, precum şi să oferim calitate în orice? Eu nu cred că ar fi foarte greu, iar efectele ar fi mult mai importante decât şi-ar putea închipuii unii mai superficiali. De exemplu, în cazul de faţă, cred că mi-ar plăcea ca la orice post de radio sau televiziune să existe obligaţia prin contract ca jurnaliştii să verifice şi pronunţia numelor străine, înainte de a le transmite către public. Să scrie în regulamentul intern că trebuie să afli mai întâi cum pronunţi un nume străin şi abia apoi să deschizi gura. Poate şi să le pună la dispoziţie angajaţilor fişiere cu reguli de pronunţie în fiecare limbă din ţările din care e probabil să transmiţi vreo ştire sau adrese web de unde să poţi căuta aşa ceva. Căci „las-o bă că merge şi-aşa” n-a ajutat niciodată pe nimeni cu adevărat, oferă doar iluzia că „merge”, dar de fapt nu merge deloc.
––
Nota*:
Când am ajuns cu textul acolo unde relatam că la matinalul Kiss FM vorbeau doi băieţi şi o fată, mi-am dat seama că, la cât de superficial ascultam eu, din bucătărie, radioul din camera de alături, e posibil să nu fi auzit bine şi să fi fost vreo altă combinaţie de moderatori, aşa că am intrat pe net să caut detalii exacte (apropo de etica informării jurnalistice, cred că aşa trebuie făcut şi când scrii ceva public, precum o postare pe reţele sociale sau un articol de blog). Pe site-ul radioului am găsit că realizatorii matinalului lor sunt, într-adevăr, doi băieţi şi o fată. Dar am avut şi surpriza de a descoperi că sunt nişte nume cunoscute de pe la noi: Cătălin Oprișan, Ciprian Dinu și Corina Băcanu. Nişte persoane cu mulţi urmăritori şi foarte apreciate în general, aşa că acum mă aştept la nişte ouă stricate pentru că am îndrăznit să critic ceva făcut de ele. Îmi pare rău, probabil sunt nişte jurnalişti buni în general, poate, cine ştie, şi-au şi remediat greşeala ulterior, după ce am închis eu radioul, dar pe asta chiar au greşit-o azi dimineaţă şi nu văd niciun motiv pentru a nu scoate din această întâmplare o mică povestire moralizatoare, în speranţa că mai învaţă şi alţii ceva din ea.
Mama Aluniţă 