Cum să te autorecenzezi în doi paşi simpli şi câteva mirări

Fiind zi de odihnă şi mai având doar vreo trei săptămâni la dispoziţie pentru asta, ce poate fi mai potrivit – ne-am gândit noi – decât să ne încumetăm la a completa formularul de recensământ online despre care am auzit atâtea legende circulând deja? Aşa că am purces. Şi am şi izbândit relativ rapid, de aceea vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să ne urmaţi exemplul, în caz că nu v-aţi autorecenzat deja.

Pasul 1. Scrii pe Google: „recensamant online”. Eşti imediat direcţionat pe pagina aplicaţiei (https://www.recensamantromania.ro/recenzare-on-line/).

Pasul 2. Selectezi primul buton disponibil: „Autorecenzare” şi citeşti tot ce ţi se afişează pe ecran. Apoi completezi pas cu pas la fiecare rubrică la care ţi se cere asta. Unele sunt deja completate, pe baza CNP-ului (sau cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie, erau deja completate date precum localitatea naşterii, starea civilă, ocupaţia, nivelul de şcolarizare al copilului ş.a.).

Mi-a luat cam 10 minute să completez tot la mine (cap de gospodărie, cum mă aflu), apoi alte câteva minute să completez la copil şi la locuinţa secundară. Care nu aveţi aşa ceva, terminaţi, deci, în zece minute.

Mai delicat a fost cu mirările alea. Pentru că, în câteva locuri, recunosc că am cam căscat gura a mirare sau am pufnit în râs.

Prima mirare a fost că aplicaţia nu funcţionează pe Mozilla Firefox. După mesajul de eroare primit, am intrat pe Chrome şi acolo s-a putut completa. Când am intrat a doua oară, pentru completat la copil, a funcţionat Firefox. Când am intrat a treia oară, la bărbat, n-a mai funcţionat, iar. Deci, e după norocul omului, suspectez. Dar pentru orice eventualitate, şi dacă nu îl cunoaşteţi personal pe adiministratorul paginii, ca să îl contactaţi după cum este sugerat aici, încercaţi direct în Chrome.

M-a pus apoi în încurcătură întrebarea cu etnia. Că este singura rubrică la care nu se folosesc diacritice, deci am stat, totuşi, să mă întreb oleacă dacă sunt „romană” sau nu. Analizând alternativele, am decis că sunt, aşa că acum ne putem lăuda cu mândrie că suntem o familie întreagă de romani.

La rubrica „Ocupaţie” mi-a fost iar un pic complicat. Nu numai pentru faptul că eu sunt angajată undeva, dar lucrez şi altundeva (situaţie ne-prevăzută de Institutul de Statistică), ci şi pentru că opţiunile care mi se ofereau în chestionar păreau de-a dreptul fanteziste. Apoi m-am prins că trebuie să scriu eu măcar câteva litere în spaţiul cu pricina, ca să mi se ofere şi altele de către sistem. Vă avertizez, însă, că nu se află multe ocupaţii moderne printre opţiuni, va ieşi cam haos aici.

Dar cea mai tare şi mai tare întrebare mi s-a părut aceea cu: „Câte ore aţi lucrat efectiv în perioada 22-28 noiembrie 2021”. Pentru că, da, trebuie să răspundeţi la întrebări cu situaţia valabilă la 1 decembrie 2021, deci dacă v-aţi mutat de atunci şi până acum va trebui să completaţi din amintiri, nu cu situaţia curentă. Iar pentru mine, care sunt freelancer în marea majoritatea a timpului, este destul de dificil să îmi aduc aminte câte ore am lucrat ieri, darămite acum patru luni! Am fost, de altfel, mereu invidioasă pe martorii la anumite întâmplări (de obicei din filme poliţiste) care ştiu să răspundă la întrebările anchetatorilor, de genul: „La ce oră v-aţi întors acasă în seara de 12 septembrie, acum 14 ani?”…

Şi au mai fost două chichiţe care m-au pus în încurcătură a fost la chestionarul lu’ bărbatu-meu. Mai întâi că el s-a născut într-un oraş, dar părinţii lui s-au mutat imediat în alt oraş. Şi pentru că aplicaţia nu îţi dă voie să nu bifezi că ai avut reşedinţă anterioară în oraşul în care te-ai născut, uite aşa se face că am fost nevoiţi să declarăm că a stat mai mult de şase luni într-un oraş în care nu a stat. Dar presupun că nu vom fi arestaţi pentru asta 😉

Apoi aplicaţia ne-a cerut să îi rugăm să completeze o anumită rubrică pe locatarii apartamentelor 11, 17, 21, 38, 41 şi alte câteva de la domiciulul lui.  Care domiciliu e o casă normală, de fapt, în niciun caz un bloc cu multe etaje. Aşa că acum bărbatu-meu apare în sistem cu lacune de completare, pentru că au rămas nişte întrebări necompletate. Dar nici asta nu cred să fie un capăt de lume. La urma urmei, dacă nu le convine, pot trimite un cenzor în carne şi oase, după 15 mai, să îşi bată el capul cu dilemele noastre.

Curaj, deci, este mult mai uşor decât mă temeam! Şi nu uitaţi să vă completaţi cu religia reală la rubrica corespunzătoare, nu cu cea în care aţi fost cândva botezaţi, fără ştirea şi consimţământul vostru. Să nu mai îngroşăm aiurea statisticile BOR, care se laudă cu o majoritate covârşitoare de credincioşi ortodocşi şi astfel să umfle buzunarele vreunui Teodosie sau să impună continuarea îndoctrinării aceleia numite „religia în şcoală”. Există rubrică pentru fiecare confesiune acolo, precum şi pentru atei, agnostici sau fără religie. Sunt necesare doar câteva secunde şi un clic să ne declarăm fix aşa cum credem noi în realitate.

Playlist emoţie

De nişte ani mulţi încoace, prea mulţi chiar, ascult foarte rar muzică. Nu aş şti să spun exact de ce am renunţat să mai pun discuri, cum puneam înainte (sau mai înaintea lor casete şi şi mai înaintea lor plăci). Nici măcar radio nu mai ascult atât de mult ca înainte, acum simt nevoia să aud vorbe de oameni undeva, chiar şi în surdină, în jurul meu. Aşa că las deschise canalele TV de ştiri prin casă, să am impresia că se întâmplă lucruri în viaţa mea rutinieră şi repetitivă, petrecută preponderent în faţa unui ecran de calculator. Despre dimineţile de sâmbătă în care îmi făcusem un obicei de a asculta un concert clasic ce să mai spun, şi ele aparţin de mult trecutului.

Acum doar în unele seri, foarte, foarte rare, mai ascult muzică pe calculator: uneori împreună cu fiică-mea (cu care şi dansez câteodată, dar nici asta nu mai facem la fel de des ca înainte), uneori singură, atunci când caut câte o melodie nouă de postat pe pagina mea de Facebook cu muzică franţuzească. Iar aseară a fost una dintre acele seri. A trecut mai mult de o lună de la ultima mea postare acolo şi m-am gândit că ar fi momentul să dau din nou o tură pe YouTube-ul franţuzesc, în căutarea unei piese noi de tradus şi postat. Şi aşa se face că am ajuns, de la un clic la altul, la o cântare-surpriză a lui Maitre Gims în metroul parizian, care mi-a adus brusc lacrimile în ochi. Vedeam acolo călători liberi, fără măşti şi fără temeri, care se opreau la grămadă pe peron, să îl asculte pe interpret. Vedeam oameni cântând din tot sufletul, oameni fericiţi, oameni veseli. Vedeam lipsa fricii care a ajuns să ne guverneze azi vieţile. Şi m-am întrebat dacă vom mai ajunge vreodată să trăim aşa. Să ne putem duce când şi unde vrem. Să urcăm în mijloace de transport în comun aglomerate şi să ne bucurăm că putem face asta, în loc să ne plângem de înghesuială, cum făceam pe vremuri. Să ne adunăm în grupuri mari pe stradă, să râdem împreună, să mergem la concerte. Să ne vedem copiii bucurându-se de libertatea asta, având şansa de a cunoaşte emoţia unui stadion uriaş plin cu zeci de mii de oameni care cântă în cor, alături de cântăreţii lor preferaţi. Să ne vedem copiii crescând liberi, netemători şi împreună. Să ne vedem copiii crescând…

Am plâns mai mult de o oră aseară, în timp ce continuam să dau clic după clic. Concerte-surpriză ale unor mari vedete în staţii de metrou, care aduc bucurie imensă trecătorilor. Necunoscuţi cu idei frumoase, care îi fac să cânte în cor pe toţi pasagerii morocănoşi ai unui tren de navetişti, într-o dimineaţă. Concerte la care interpreţii de pe scenă de-abia de apucă să cânte câte un cuvânt, pentru că publicul le ştie toate cuvintele şi se ridică peste ei, o voce grandioasă ce presupun că este idealul oricărui artist. Sau concerte la care publicul e o masă unitară, pulsând ca o singură inimă, uriaşă, în ritmul muzicii de pe scenă. Cereri în căsătorie cu coregrafie stradală atent pregătită. Flashmoburi uriaşe, cu zeci de oameni care cântă şi dansează împreună în locuri publice (ocazie cu care am descoperit că fiică-mea nu mai văzuse niciodată un flashmob, a fost uluită, a fost uluită să îl vadă pe cel rusesc din listă, care este absolut extraordinar, transmite o uriaşă bucurie de a trăi). O fată simplă, cu un rucsac roşu în spate, care intră într-un magazin şi cântă dumnezeieşte la un microfon de karaoke. Un liceu întreg care îi pune la cale o surpriză poliţistului şcolar iubit de toţi.  Şi aşa mai departe.

Le-am adunat pe toate într-un playlist pe YouTube, poate găsiţi şi voi ceva să vă placă, să ascultaţi de acolo. Şi poate că, până la urmă, o să găsim şi o urmă de optimism şi speranţă în toate acestea. Muzica are acest dar magic, să ne ridice din greutăţile de pe umeri, măcar pentru un moment. Să respirăm puţin, să uităm de necazuri, să fim încrezători că, dacă nu mâine, măcar peste o lună va fi mai bine, sau poate peste un an – dar va fi.

De altfel, am lăsat la urmă în playlist (ultimele două clipuri) ceva ce inspiră exact acest lucru. Poate vă mai amintiţi de concertul acela de tip flashmob organizat într-o piaţă din Spania, cu o orchestră şi un cor întreg, care au cântat Oda Bucuriei. A avut zeci de milioane de vizualizări acel clip şi mi-a umplut inima de o bucurie măreaţă şi acum mulţi ani, când l-am văzut pentru prima oară. Ei bine, în primăvara lui 2020, parte din interpreţii de atunci s-au adunat simbolic într-un clip nou, ca să transmită semenilor mesaje de încurajare pe vremea acelui prim val al pandemiei de covid, atât de teribil în ţara lor. Au scris atunci, pe foi de hârtie şi fiecare din casa lui: „Ne vom întoarce”. Aşa să fie. Să ne întoarcem, cu toţii, cândva. Şi să fim sănătoşi!

Playlist-ul se găseşte aici: https://www.youtube.com/watch?v=pPv88339WMs&list=PL31lbNl5A6zgx5i3o_sc3UMtBTsAFD89A