Regele Nelu

Deoarece haiosul doctor de la Iaacasa.ro, pe care îl citesc cu drag pentru cǎ are un umor cum sper sǎ ajung sǎ am şi eu, a sǎrit, de curând, gardul în ograda mea şi a scris despre copii, astǎzi o sǎ scriu eu despre sistemul medical. E drept, am şi o sursǎ proaspǎtǎ de inspiraţie, deoarece tocmai am internat-o pe mama.

Deşi situaţia e tragicǎ, o sǎ evit detaliile lacrimogene pentru cǎ, desigur, voi avea destul timp sǎ plâng când voi ajunge şi eu la aproape nouǎzeci de ani, ca mama, cu un pic de Alzheimer, ca mama, sǎ stau în pat cu anii, sǎ mǎ doarǎ mai peste tot şi sǎ depind de alţii – tot ca mama. Iar fetiţa mea va fi cea care se va chinui cu mine şi apoi va face haz de necaz pe netul ei.

Pe scurt, miercuri, mama a cǎzut şi nu s-a mai putut ridica de durere. Am ridicat-o eu (doar un pic, pentru cǎ sunt genul de om cu care lifturile mai vechi refuzǎ sǎ plece, având un barem de la cincizeci de kilograme în sus) şi am chemat Salvarea. Nu ştiu care anume dintre detaliile pe care le-am dat la telefon i-a fǎcut sǎ creadǎ cǎ nu e cazul sǎ se grǎbeascǎ, dar cert este cǎ mai întâi a ajuns bǎrbatu-meu de la Giurgiu şi mult mai târziu şi Salvarea.

Spre plǎcuta mea surprizǎ, cei doi domni de pe ambulanţǎ au fost mult mai amabili decât dispecera de la 112, cu care am fǎcut un schimb antrenant de platitudini verbale de genul “Dacǎ ridicaţi tonul vǎ închid telefonul!” (ea) sau “Eu vǎ plǎtesc salariul, vorbiţi-mi frumos!” (eu). Supriza neplǎcutǎ a fost la ridicarea tǎrgii, când unul dintre respectivii domni s-a dovedit neputincios şi mi-am dat seama cǎ, dacǎ nu aveam bǎrbat, mi-ar fi fost mai uşor sǎ aduc spitalul la mama.

Apoi am plecat în necunoscut, cǎci habar nu aveam cǎ existǎ un spital cu numele Sfântului Pantelimon, darǎmite sǎ mai ştiu şi unde se aflǎ el. Evident, el se aflǎ pe şoseaua cu acelaşi nume ca sfântul, unde am ajuns dupǎ multe hopuri extrem de dureroase pentru mama mea. Aici am avut din nou surprize plǎcute: un spital renovat şi curat, portari îngǎduitori, asistenţi amabili şi o bombonicǎ de doctor la camera de gardǎ, care a fost extrem de atent şi de explicit cu mama şi cu ceilalţi pacienţi cu diverse membre rupte care curgeau gârlǎ în acel miez de noapte. E drept, era doar un rezident, are tot timpul sǎ se acreascǎ în post.

Problemele au apǎrut dupǎ ce camera de gardǎ a devenit neîncǎpǎtoare pentru tǎrgile care trebuiau sǎ ajungǎ la radiografie. L-am vǎzut pe medic uşor agitat, verificând culoarul de mai multe ori, pentru ca, într-un sfârşit, sǎ dea telefonul de care pǎrea sǎ îi fie fricǎ:

–        Domnu’ Nelu, bunǎ seara, doctorul Cutare sunt, de la orto. S-ar putea, cumva, dacǎ nu aveţi altǎ treabǎ, sǎ mǎ ajutaţi şi pe mine cu nişte bolnavi? Cǎ nu mai am loc aici…, a spus doctorul cu o voce micǎ-micuţǎ în mobilul propriu şi personal.

Dupǎ vreo zece minute, a apǎrut El: o mânǎ de om, dar un zâmbet larg, pasul apǎsat, glas puternic, gesturi autoritare. Nu-i pot spune “şef” deoarece nu avea niciun ecuson care sǎ-i ateste aceastǎ calitate (oricum, apelativul ar fi fost de-a dreptul demonetizat în acea camerǎ plinǎ de “şefi” bruneţei: “Ce-ai pǎţit, şefu’, la picior?”, “La fotbal, şefu’…”, “Io, şefu’, dǎdeam cu bidineaua, pe scarǎ, şi mi l-am sucit acilea”). Cred, mai degrabǎ, cǎ era regele spitalului. Iar regele a cuvântat:

–        Eu nu pot duce bolnavii cu picioarele înainte, cǎ nu sunt gropar.

Şi a început sǎ-i înjure pe toţi ambulanţierii de pe raza spitalului şi pe toţi oamenii proşti de pe raza gândului sǎu, apoi sǎ zguduie targa mamei, pentru a-şi demonstra afirmaţiile. Mama ţipa de durere, copiii din zonǎ se refugiaserǎ în braţele pǎrinţilor, doctorul se apucase umil sǎ rǎsuceascǎ el însuşi targa, doar eu m-am gǎsit sǎ-i spun sǎ se controleze. Mare greşealǎ: tot drumul pânǎ la radiologie, mi-a explicat cum se aşeazǎ bolnavul, cum se manipuleazǎ o targǎ şi cum doar el deţine secretul unei transportǎri decente a pacienţilor.

Pânǎ la urmǎ, s-a dovedit un om bun şi o relaţie utilǎ atunci când ai de strǎbǎtut culoare infinite aflate la etajele cele mai diverse ale unui spital necunoscut. Doamnele de la radiografie, sensibile şi ele la apariţia regelui, au manipulat-o pe mama cu grijǎ filialǎ şi m-au privit şi pe mine cu mare milǎ dupǎ ce au vǎzut rezultatul: fracturǎ de şold. Regele Nelu ne-a dus pe amândouǎ în siguranţǎ în salonul alocat mamei, dupǎ care s-a retras cu eleganţǎ şi cu targa, nu înainte de a-i ura mamei toatǎ sǎnǎtatea de pe lume. Iar mama i-a pupat mâna la plecare. Probabil cǎ şi ea l-a recunoscut, prin ceaţa bolii şi a disperǎrii, pe Rege.

 

(va urma)

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s