Nu am cum să uit întâlnirile mele cu spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti – au fost puţine, dar marcante. La fel cum au fost, de altfel, toate întâlnirile mele cu spitalele de Stat din ţara asta, locuri ce par blestemate a nu fi niciodată complet bune cu cei care îşi caută în ele alinarea.
Prima dată am ajuns acolo acum 10 ani, când mama mea a căzut în casă şi a fost dusă la Urgenţa acelui spital, cu Salvarea. Am povestit pe blog doar un crâmpei din ceea ce s-a întâmplat atunci, cu promisiunea că voi reveni. Dar nu am mai revenit niciodată, nici cu gestul pe care îl făcusem în ziua aceea – cel mai urât din viaţa mea, pe care îl voi regreta până la moarte –, nici cu continuarea aventurii mamei mele după internarea în acel spital.
Am recitit acum articolul acela şi am avut surpriza să descopăr că scandalul de acum, cu acuzaţiile de ucidere controlată din acel spital, a izbucnit la fix 10 ani de când ajungeam noi acolo pentru prima dată, la doar câteva ore diferenţă. Am descoperit şi că acea întâmplare care m-a impresionat enorm atunci, cu brancardierul acela şi cu gestul făcut la sfârşit de biata mea mamă, pare scrisă complet fără suflet – ceea ce ar putea explica şi de ce nu a fost prea citit acel articol, de-a lungul vremii. Acum, cu siguranţă, l-aş scrie cu totul altfel. Articolul se găseşte aici, dacă e cineva curios.
Iar dacă citiţi articolul şi vă întrebaţi ce s-a mai întâmplat în continuare, o să vă spun că lucrurile au fost foarte amestecate în acel spital. Mama a nimerit într-o aripă frumos renovată şi la un medic extraordinar, pe care l-am tot recomandat de atunci şi despre care sper că a rămas acelaşi bun ortoped şi acelaşi OM care era acum 10 ani. Îl chema Florin Groşeanu şi îmi amintesc pregnant trei lucruri despre el: cum a refuzat cu încăpăţânare orice „atenţie” de la noi, cum a sugerat cu o jenă infinită să îi dăm totuşi ceva anestezistului care urma să îl asiste la operaţie şi care, evident, nu era la fel de integru ca el, şi cum a luat-o pe maică-mea în braţe să o ducă la ecograf, pentru că scaunul cu rotile în care era ea deplasată nu încăpea pe uşa acelei încăperi, din aripa ne-renovată a spitalului. E drept, mama rămăsese o mână de om cu ochi verzi şi uriaşi, cumva părea gestul firesc a fi făcut în acele condiţii, dar ştiu sigur că doar foarte puţini oameni precum acel medic ar fi avut un asemenea impuls.
Dar îmi amintesc şi comportamentul lipsit de orice omenie, etică sau responsabilitate al asistentelor de acolo, şi al infirmierelor, şi al dumnezeului de palier, marele şef de secţie care venea doar când se aliniau astrele şi care doar trecea superficial prin saloane, cât să explice superior cârdului de urmăritori ce varză e cutare pacient, cât de puţine şanse de recuperare are altul – evident, cu amărâţii ăia de faţă, eventual mai şi dezbrăcând câte o femeie în faţa tuturor, pentru exemplificare. Nu a fost capabil să observe, în schimb, cât de multe lucruri erau în neregulă pe domeniul lui, pornind de la lipsa unei fişe de pacient la fiecare pat (maică-mii i s-a dat complet peste cap tratamentul preexistent, care includea şi medicamente cardiace şi psihiatrice, absolut necesare a fi administrate după o schemă strictă, pe care n-a respectat-o nici naiba acolo) şi până la debandada omniprezentă, cu vizitatori oriunde şi oricând, fără reguli de igienă sau de comunicare cu aparţinătorii etc. etc. etc. Pentru cineva politicos spre timid, ca mine, cu un acut simţ etic şi o creştere în respectul disciplinei, regulilor şi ierarhiilor, care nu îndrăzneşte să deranjeze şi nu ştie să dea (de luat nici nu se pune problema) vreo şpagă, contactul cu un spital în care nu ţi se spune absolut nimic despre omul pe care l-ai internat acolo, la urgenţă, cu o zi înainte este foarte dur… Şi cum mama nu a putut fi operată imediat atunci, după o vreme am luat-o acasă şi am revenit după câteva săptămâni, de-abia, la operaţie. A doua oară nu a mai avut norocul de a nimeri în aripa renovată, ocazie cu care a testat şi saloanele vechi şi deprimante de vizavi. Oamenii rămăseseră aceiaşi, acolo nu am mai avut nicio surpriză. Iar dacă la prima internare îmi petrecusem câteva ore aşteptând în faţa închisei uşi a şefului de secţie, la a doua am tot stat pe la cea (deschisă, e drept) a asistentelor care mai mult se hăhăiau la cafele decât să îngrijească pacienţi.
Din fericire, operaţia mamei a fost perfectă, dr. Groşeanu confirmând că e şi un bun chirurg, nu doar un om bun, mama a fost foarte bucuroasă că anestezistul a stat lângă ea şi a mângâiat-o pe cap, am luat-o acasă „lipită” la loc şi s-a recuperat neaşteptat de bine pentru vârsta ei. A mai trăit un an după aceea, fără nicio complicaţie sau neplăcere de la şoldul operat.
Şi tot din fericire, nu am mai avut de-a face cu acel spital între timp. În fine, dacă nu punem la socoteală faptul că am ajuns să cunosc nu demult pe una dintre directoarele lui, cu care am avut de colaborat într-un mic proiect. În naivitatea mea, nu îmi putusem închipui că un om atât de rău la suflet (şi nu neapărat foarte educat) poate ajunge nu doar medic, ci şi un medic cu funcţie de mare responsabilitate. Acum ştiu că este posibil, din păcate. Într-adevăr, sunt doar impresiii personale şi oarecum superficiale. Însă, coroborate cu scandalul de zilele trecute şi cu acea poveste teribilă de la aceeaşi secţie ATI a aceluiaşi spital, de acum 8 ani, parcă nu par chiar aşa lipsite de adevăr şi obiectivitate. Locuri care ar trebui rase de pe suprafaţa pământului şi reconstruite frumos. Dacă om mai avea cu cine…
Mama Aluniţă 
Pingback: Regele Nelu | Mama Aluniţă