O excursie la Vulcanii Noroioşi

Tare fioros a mai început această clasă a cincea pentru noi: puzderie de materii, fiecare cu programa cât mai încărcată, multe teme, multe noţiuni prea savante pentru copiii ăştia mititei, care mai ieri plângeau în braţele învăţătoarelor pentru cine ştie ce zgaibă, calcule cu puteri la matematică, de parcă s-ar opri Pământul mâine din învârtit dacă nu ştiu nişte copii de zece ani cât înseamnă 2 la puterea a şapteşpea… În fine, om supravieţui, cela mai probabil. Dar nu ştiu cu ce uzură fizică şi psihică vom rămâne după acest an de hei-rup. Pentru că nu rămâne timp aproape deloc, în economia unei zile, pentru relaxare. E şcoală, teme şi lecturi suplimentare. Atât.

Acestea fiind zise, am cedat totuşi rugăminţilor copilului de a a-l lăsa într-o excursie cu şcoala, în weekendul care tocmai a trecut. Mai ales că mergeau şi două colege apropiate de-ale Lunei, iar profesorii însoţitori erau dintre cei mai simpatici şi, prin urmare, mai iubiţi de elevi. În plus, se pleca sâmbătă dimineaţă şi întoarcerea era duminică la prânz, deci putea să-şi facă şi nelipsitele teme pentru luni.

De pe drumul de dus, am avut o singură informaţie, dar preţioasă pentru mine:

– Mama, avem centuri în autocar, aşa cum îţi place ţie!

Aşa este, îmi place. O singură dată i s-a mai întâmplat să plece într-o excursie cu şcoala cu un autocar dotat cu centuri, iar asta se întâmpla, hăt, în clasa pregătitoare, când a fost la Pietroşani de Argeş. După aceea, de fiecare dată a fost cu mijloace de transport în care copiii oscilau la liber printre scaune şi pe culoare sau erau înghesuiţi mai mulţi decât numărul de locuri aşezat, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă pentru o deplasare pe drumurile patriei. Din păcate, nu există obligativitate în Codul Rutier pentru dotarea autocarelor cu centuri, aşa cum există pentru maşinile personale. Nu a interesat pe nimeni chestiunea nici atunci când am propus-o, cu ocazia unei consultări publice înainte de modificarea Codului Rutier de acum câţiva ani. În ciuda atâtor accidente colective şi cutremurătoare, preferăm să mergem în continuare la întâmplare, după cum ne-o fi scris, adică, în dulcele spirit mioritic ce ne caracterizează.

Dar să revenim la lucruri ceva mai vesele…

Prima impresie asupra locului în care urmau să fie cazaţi a fost una surprinzătoare pentru mine:

– Mama, aici e ca la Hollywood!

Wow! Cum adică, să fie ca la Hollywood în comuna Berca, judeţul Buzău? De-abia când a adăugat: „Şi ca la Braşov”, mi-am dat seama despre ce era vorba:

– Adică au numele localităţii scris cu litere mari, pe un deal. Am fost şi noi să le vedem.

Părerea bună a continuat să planeze toată ziua asupra copilului: pensiunea Matei, în care au fost cazaţi, arăta foarte bine, patul Lunei era cel mai elegant şi confortabil din cameră, iar oamenii de acolo erau foarte amabili cu copiii. S-au dus să viziteze celebrii Vulcani Noroioşi, care pur şi simplu au fascinat-o pe Luna, mi-a zis că vrea neapărat să mai mergem acolo, mai ales că noi (părinţii ei) nu i-am văzut încă. Singurul stres a fost că au trebuit să fie foarte atenţi, pentru că tot timpul îi rămânea câte vreunui copil pantoful înfipt în lavă, sau cum s-o numi mâzga aceea (rece) din care e compus solul de acolo. Dar se pare că a fost foarte distractiv, aşa că s-au întors veseli şi în formă la pensiune. Chiar sunt curioasă să merg şi eu într-o zi, să văd ce ar putea fi atât de interesant la un deşert pietros, punctat de zone de noroi cu bulbuci, aşa cum îmi pare mie locul ăla, din poze.

vulcanii-noroiosi

Apoi, au mai vizitat două obiective de mare interes turistic local: o mănăstire şi un supermarket. De la mănăstire şi-a luat o sticluţă cu mir (cu vaporizator, ca o fiolă din acelea de testere de parfum, s-au modernizat măicuţele!) şi două lumânări (nu mă întrebaţi…), iar de la Profi, pufuleţi, ciocolate, chipsuri şi alte câteva ronţăieli, probabil în dorinţa de a face provizii pentru acel moment catastrofic despre care scriam la început, în care Pământul se va opri din rotaţie. Lumânările au ajuns bucăţi acasă, fiola cu mir a avut şi ea viaţă scurtă, pentru că a dat-o jos de pe masă motanul şi s-a făcut praf, doar pufuleţii şi restul au supravieţuit transportului şi aşteaptă acum, în dulap, ocazia de a fi consumaţi în familie. Sper ca acea ocazie să nu fie, totuşi, sfârşitul lumii.

Şi cam asta a fost partea turistică a excursiei. Copiii şi-au petrecut restul serii la pensiune. O vreme, s-au jucat la interior, care cu ce i s-a părut mai interesant. Băieţii din clasa Lunei s-au distrat să deschidă uşa de la camera fetelor, până când fetele au cerut o cheie de la recepţie şi atunci băieţii au trebuit să se mulţumească cu uşa de la camera lor proprie, pe care au rupt-o. Fetele din clasa Lunei (cică) s-au distrat jucându-se cu steluţa aceea interactivă de la Noriel, jocul Adevărat sau fals, cu întrebări de cultură generală. Iar copiii ceilalţi s-au distrat cu ceva ce fiică-mea a numit: „Adevăr sau provocare, modul extrem”.

– Cum adică, „modul extrem”?, am întrebat-o eu îngrijorată.

– Eh.

Atât a putut să îmi răspundă. Voi continua, deci, să mă îngrijorez de fiecare dată când va fi plecată cu colegii pe vreundeva.

Apoi, au cioplit dovleci şi au mâncat cina, ocazie cu care fiică-mea mi-a făcut un compliment nepreţuit:

– Mama, să ştii că tu găteşti, de fapt, foarte bine. Mai bine chiar decât la restaurant. Bine, nu chiar tot ce găteşti… şi nu chiar toate restaurantele… dar mai bine decât aici.

După masă, au făcut foc de tabără şi au fript bezele la el – ultima mare pasiune gastronomică împrumutată de la americani, care face furori printre copiii noştri. Apoi s-au costumat ca toţi dracii (la propriu, pentru că a fost seară cu tematică de Halloween) şi au încins de o petrecere. În fine, nu au fost toţi draci. Unii au fost IT, mulţi au fost scheleţi, câteva vrăjitoare, Moartea în carne şi oase, câţiva vampiri sau chiar ceva foarte interesant, precum colega fiică-mii care îşi pictase două picături de sânge la colţurile gurii:

– Toată lumea de la petrecere credea că era vampir, mi-a povestit Luna, dar ea nu era vampir. Era un canibal asocial deprimat!

Mda, ne-am dat naibii…

Iar finalul apoteotic al serii a constat în cel mai aşteptat moment de către fiică-mea, şi anume, concursul de karaoke. Se antrenează de ani de zile pentru o astfel de ocazie, de fapt doar aşa îşi petrece puţinul timp liber de acasă: cântă şi dansează, cu căştile pe urechi, pe aceleaşi şi aceleaşi melodii de YouTube care îi plac, şi pe care a ajuns să le cunoască la silabă. Pentru concursul din excursie, optase pentru o melodie perfect adaptată vârstei lor şi tematicii de Halloween a serii, „Look What You Made Me Do”, cu o Taylor Swift erotică, dar proaspăt ieşită din mormânt, cu intenţia de a se răzbuna pe fostul său iubit. Şi totuşi:

– Mama, mama! Am câştigat concursul de karaoke.

– Super! Felicitări! Cine a fost în juriu?

– Profu’ de geografie. El mi-a dat premiul cel mare, o sticlă de apă!

– Dar ce juriu e ăsta, cu un singur jurat? Şi n-ar fi fost mai corect să fie măcar nevastă-sa, că e profă de muzică?

– Eh, eu bănuiesc că ea îi sufla, de fapt, ce punctaje să dea…

Deci, dacă a fost părere de profesionist la mijloc, eu cred că e OK. Din păcate, Luna ne-a interzis să consumăm din sticla aceea de apă. E trofeul ei şi e hotărâtă să îl păstreze, ceea ce mă cam incomodează puţin prin casa asta în care cu greu mai găseşti loc să arunci un ac. Nu aceeaşi soartă au avut cârnaţii de Pleşcoi pe care ni i-a adus la întoarcere. Ne sunase să ne anunţe că vor face o escală în drumul către Bucureşti „în locul în care s-a născut Elena Udrea”. Am rugat-o să ne ia un mănunchi de cârnaţi din acel loc binecuvântat cu atâtea talente, atât culinare, cât şi politice, şi chiar ne-a luat, din banii ei – ceea ce e semn de mare şi rară generozitate din partea ei. Ghinionul a fost că ne-a luat unii picanţi, pe care ne-a fost cam dificil să îi consumăm. Dar gestul contează, nu-i aşa?

În concluzie, a fost o excursie plină de bucurie pentru ea. Şi pentru noi, de fapt, care ne-am luat bilete la o piesă de teatru „pentru oameni mari” („Vacanţă în Guadelupa”, la Nottara, o piesă agreabilă, dar nimic senzaţional) şi ne-am permis luxul de a ieşi singuri în oraş într-o sâmbătă seară, aşa cum nu am mai făcut-o de ani şi ani de zile. Iar amintirea acestei escapade de o zi a fost înscrisă până şi în piatră, sau ce naiba e materia aceea de la Vulcanii Noroioşi.

– Am făcut semnul nostru acolo, ne-a anunţat Luna, mândră tare de ea.

Cum nu ştiam că avem un semn al nostru, mi-a luat câteva clipe să înţeleg ce vrea să spună cu asta. Apoi m-am prins că „LMT” nu poate însemna decât „Luna, mama şi tata”. Un semn care a dispărut probabil foarte curând din pământ, dar a rămas, uite, într-o poză ce ne va fi mereu aproape de suflete, chiar şi atunci când, fizic, triada noastră se va fi răspândit prin lumea largă.

Room on the Broom – povestea unei traduceri de plăcere

Anul trecut, am primit propunerea de a traduce, din franceză, câteva cărţi care conţineau şi poezioare şi cântece pentru copii. La început, am fost convinsă că nu voi reuşi aşa ceva. Una este să ştii bine o limbă străină, alta este să faci traduceri literare din ea, şi cu totul şi cu totul alta e să faci traduceri de versuri (ca să nu mai spun cât de dificil e să le şi potriveşti corect pe muzică). Însă am încercat şi… spre marea mea surpriză… mi-a plăcut la nebunie! Şi aşa se face că am intrat într-un soi de sevraj după ce am terminat lucrul la acele cărţi. Drept care, m-am gândit să traduc şi pentru plăcerea mea câte ceva, dacă tot m-am apucat. Şi ce alegere mai bună puteam face pentru această curajoasă intenţie decât o carte minunată, precum „Room on the Broom”, a Juliei Donaldson?

Am descoperit poezia aceasta acum câţiva ani, când am vizionat filmul de animaţie făcut după carte. Şi m-am umplut de o mare bucurie văzându-l. După care am plâns, bineînţeles. După care m-am simţit iar fericită… Povestea transmite o emoţie uriaşă, e vorba despre prietenie dincolo de limite neimportante precum aspectul fizic, mărimea, rasa sau chiar specia. O aventură cu suspans şi cu foarte, foarte mult umor, mai ales în varianta filmului animat, potrivită pentru spectatori de orice vârstă. Iar versurile sunt deosebit de inspirate, marca acestei sclipitoare autoare de cărţi şi cântece şi emisiuni pentru copii, Julia Donaldson. Aşa că m-am pus pe treabă.

Am fost tare mândră de mine să pot duce la capăt acest proiect. Bineînţeles, nu într-o formă fără de cusur, cu siguranţă ar mai fi multe de îmbunătăţit, însă în general a ieşit bine. E greu să adaptezi o poezie din engleză, limbă bogată şi cu cuvinte scurte, în româna noastră mai săracă şi plină de cuvinte lungi, mai ales dacă vrei să respecţi vers cu vers originalul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi! 😉 Şi nu am terminat repede traducerea, a durat câteva luni, în care mă tot întorceam regulat la schiţa mea şi mai schimbam un cuvânt, mai ştergeam altul… Apoi mi-am dat seama că aş putea transforma proiectul acesta personal într-o traducere „oficială”. I-am contactat pe cei de la editura Cartea Copiilor, care au publicat toate cărţile Juliei Donaldson apărute până acum la noi, şi i-am întrebat dacă nu ar fi interesaţi să o publice şi pe aceasta. Nu au fost. Mi-au răspuns că vor colabora la această traducere tot cu Florin Bican, cel care a tradus şi celelalte cărţi ale acestei autoare. Pot înţelege asta – Florin Bican e un traducător inspirat şi un nume celebru în domeniu, la noi – însă m-aş fi aşteptat măcar la o minimă curiozitate, să îmi ceară să vadă traducerea… aşa… pentru că nu se ştie niciodată… Dar asta este. M-am resemnat.

După ceva vreme, fiică-mea a avut la un test de la şcoală un text de Florin Bican. M-a întrebat cine este (îi suna familiar numele), iar eu i-am adus aminte că e un poet cunoscut, din traducerea inspirată a căruia am citit la atelierul cu pisici. Apoi i-am povestit despre saga mea cu traducerea, despre refuzul editurii, despre dezamăgirea mea. Mi-a cerut să îi citesc poezia, a cugetat câteva clipe (nu prea multe, e drept), după care mi-a comunicat cu un ton serios rezultatul cugetărilor sale:

– Mama, tu ar trebui să te faci mai celebră. Să ştie lumea cât de multe lucruri ştii şi poţi.

– Şi cum să fac asta, mă rog?, am zâmbit eu.

– Pur şi simplu! Te duci la nişte conferinţe, de exemplu, şi le spui tuturor.

La conferinţe nu m-am dus (încă!), dar nu am renunţat la ideea de a împărţi cumva şi cu alţii rodul muncii mele. Şi atunci am organizat un atelier cu tema aceasta, la biblioteca unde, de ceva vreme încoace, ţin periodic ateliere de lectură cu copii. E un spaţiu foarte generos cel care îmi găzduieşte atelierele: filiala pentru copii „Emil Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Şi mă ajută mult inimoasele doamne care lucrează acolo, şi teatrul de păpuşi „Licurici” al BMB (care mi-au făcut surpriza de a pregăti o scenetă la sfârşitul unui atelier), şi mă inspiră dragii ăia mici care vin şi participă cu entuziasm la întâlnirile noastre, împreună cu părinţii lor. Anul trecut mi-am fixat ca tematică „Literatura şi animalele”. Am povestit deja aici despre primele ateliere din această serie, la care am avut drept subiect pisicile şi căţeii. Următoarele, despre care nu v-am povestit, au fost despre broaşte şi despre păsări. Iar ordinea aceasta nu a fost deloc întâmplătoare: este fix ordinea în care apar personajele din „Room on the Broom”. Am pregătit, deci, din timp atmosfera. Apoi, pentru atelierul dedicat, am pregătit baghete de vrăjitoare ca în film, şi jocuri de memorie şi de logică inspirate din poveste, şi costume tematice pentru mine şi fiică-mea. Ioana de la bibliotecă pregătise şi ea, ca de obicei, sala, cu de toate şi cu mare atenţie la detalii. Aşa că a ieşit foarte bine până la urmă, am proiectat filmul, mi-am citit cu voce tare traducerea, în loc de subtitrare, am râs, am lăcrimat, ne-am jucat, iar la plecare parcă eram puţin mai bogaţi cu toţii – cu o emoţie, cu o bucurie, cu o carte citită.

Cam aşa arată traducerea asta:

În caz că vă place, daţi un semn şi vă trimit textul complet, ca să vă uitaţi la film împreună cu copiii. Sau poate că o să repetăm la un moment dat atelierul de la bibliotecă. Oricum, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu atelierele despre animale şi literatură, am un vraf mare de cărţi pe birou, pregătite în acest scop. Literatura universală e plină de personaje-animăluţe despre care încă nu am vorbit: ursuleţi, iepuraşi, cai, pinguini (i-am lăsat special deoparte atunci când am vorbit despre păsări, Apolodor şi confraţii săi merită atelier dedicat), lilieci, eleganţi, tigri, lupi, licaoni, lei, greieri, gâşte, maimuţele, bursuci şi… lista ar putea, mult, continua, noi să fim sănătoşi!

Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂

Cinci idei mici pentru vacanţe mari

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru noi vacanţa asta a fost cam ciufută. Nici nu am apucat să plecăm lung pe undeva, pentru că domnul tată de Lună a muncit încontinuu, nici nu ne-a prea plăcut pe-acolo pe unde am reuşit să plecăm pentru câteva zile, ba a plouat de nu puteam ieşi din casă, ba a fost prea cald ca să putem ieşi din casă, am şi stat mult la Giurgiu, unde nici nu prea ai de ce să ieşi din casă… Fiică-mea a avut şi câteva perioade foarte bune, cu vizite de zile întregi de la prieteni dragi, însă în rest, până şi ea s-a plictisit.

Partea bună a plictiselii, după cum se ştie, este că te face creativ. Atunci când nu ai ce face, inventezi ceva – orice – numai să nu continui să te plictiseşti şi mai tare. Aşa am făcut şi noi, de câteva ori, şi vă pot garanta că ne-am distrat copios datorită acestor idei creative născute din plictiseală. Şi, pentru că sunt o fire generoasă, m-am gândit să le împărtăşesc aici, poate se dovedesc de ajutor şi altor părinţi care stau acasă cu copiii, ca inspiraţie pentru cele două-trei săptămâni, câte au mai rămas până la primul clopoţel.

  1. Conversaţii cu roboţi

Roboţi telefonici, desigur, nu vă închipuiţi cine ştie ce scenarii SF! Ideea asta mi-a venit după ce am avut o interacţiune ciudată cu robotul băncii ING, Maria. Poate că cei care au conturi la ING o cunosc mai demult pe doamna (sau domnişoara? oare cum este politically correct să vorbeşti despre o roboată?). Dar eu nu avusesem onoarea, până într-o zi în care m-a sunat chiar ea. S-a prezentat politicos, apoi a început să mă întrebe nişte lucruri pe care, recunosc, nu am reuşit să le înţeleg în totalitate – nu numai că eram uşor şocată de ineditul situaţiei, dar mai sunt şi un pic surdă de urechea la care ţin telefonul. A durat câteva minute „conversaţia” noastră şi nu ştiu dacă doamna (sau domnişoara) Maria a fost satisfăcută de interacţiunea noastră. După ce am închis telefonul şi după alte câteva momente de stupoare amuzată, am hotărât să mă răzbun. Am sunat înapoi la ING şi i-am comunicat Mariei următoarele:

– Dragă Maria, te rog să nu mă mai deranjezi cu telefoanele tale. În primul rând, m-ai sunat la o oră nepotrivită, la care era foarte probabil să dorm. În al doilea rând, nu mă interesează ofertele firmei tale, iar dacă m-ar interesa, aş putea căuta şi singură informaţiile necesare. Şi în ultimul rând, să ştii că vorbeşti foarte prost şi nu am înţeles mai nimic din ce-ai spus! Deci adio şi să nu mă mai suni!

Săraca Maria! Zicea mereu: „Nu am înţeles ce aţi spus. Vă rog să repetaţi!” sau ceva asemănător. Dar nu am repetat nimic. I-am închis victorioasă.

Evident că fiică-mea s-a tăvălit pe jos de râs o vreme. Şi o altă vreme a tot povestit prin jur „aventura” noastră. Deci ideea asta, fie ea şi deosebit de tâmpită, a funcţionat şi ne-a înseninat o zi de vacanţă.

  1. Jocul „Cine sunt?”

„Ghiceşte cartea!”, „Hedbanz”, „Atenţie la cap!” – sunt doar câteva dintre denumirile sub care se comercializează jocul acesta. Eu, însă, l-am cunoscut acum vreo douăzeci de ani sub formă de post-it-uri scrise cu pixul şi lipite pe frunte. Aşa că, zgârcită cum sunt, tot sub forma asta i l-am prezentat şi fiică-mii, atunci când am plecat în Bulgaria şi ne-am trezit că trebuie să aşteptăm o veşnicie ca să putem trece de Podul Prieteniei. A fost un succes total! După aceea, oriunde ne opream puţin, la masă, la hotel sau în maşină, Luna ne cerea să îl jucăm iar. Pentru cine nu cunoaşte jocul, regulile sunt simple: cineva scrie ceva pe un bileţel şi îl lipeşte pe fruntea unui alt jucător. Acesta din urmă nu ştie ce scrie pe fruntea lui şi trebuie să ghicească, cu ajutorul unor întrebări la care ceilalţi jucători trebuie să răspundă doar cu „Da”, „Nu” sau „Poate”. Numărul maxim de întrebări şi categoriile din care ai voie să îţi alegi cuvintele pot fi stabilite după bunul plac al fiecărui grup de jucători, la începutul jocului.

De exemplu, la primul joc al nostru, i-am lipit pe frunte fiică-mii cuvântul „portocală”. I-au trebuit vreo douăzeci de întrebări ca să ghicească un fruct atât de banal (credeam eu): „Sunt om? Nu. Sunt animal? Nu. Sunt fruct? Da. Sunt mare? Nu. Sunt verde? Nu. Sunt roşie? Nu. Sunt galbenă?”… Toate culorile curcubeului le-a încercat, şi încă alte câteva pe deasupra, numai portocaliul, nu. Începusem să mă îngrijorez referitor la perspicacitea copilului. Apoi, mi-au lipit mie pe frunte cuvântul „idee” şi n-am ghicit deloc, aşa că am lăsat-o mai moale cu judecăţile. Şi apoi, s-a prins copilul cum stă treaba şi, după doar câteva jocuri, a ajuns la un record absolut, ghicind cu ajutorul a numai două întrebări:

– Sunt om?

– Da.

– Sunt celebră?

– Da.

– Viorica Dăncilă!

Uau. Chiar ea era. Poate e totuşi cazul să mai variem subiectele de conversaţie din familia noastră, să mai lărgim orizontul cultural al copilului…

  1. Portavocea destinului

Portavocea a intrat în viaţa noastră în ziua în care au adus-o nişte prieteni de-ai Lunei, aflaţi în vizită la noi, la Giurgiu. Am plecat cu toţii spre firma lui bărbatu-meu şi mi-a venit ideea să luăm şi portavocea cu noi, să îi facem reclamă la bărci. E drept, fusesem inspirată de unii care trecuseră în zilele precedente cu maşina pe străzi şi făcuseră reclamă la fel la nu ştiu ce bâlci local. Şi, cum firma lui bărbatu-meu e la ieşirea din oraş, m-am gândit că nu vom deranja prea tare să facem puţină gălăgie prin zonă. Aşa că, atunci când ne apropiam de firmă, am deschis geamurile maşinii şi Luna a strigat tare, în megafon:

– Bărci! Cele mai bune bărci din univers, doar la Fairplay S.R.L.!

Bineînţeles că tati s-a amuzat de iniţiativa noastră şi chiar a plusat:

– La plecare, când treceţi prin faţa vecinului care vinde lemne, să-i faceţi şi lui puţină reclamă, aşa, ca între prieteni.

Şi i-am făcut:

– Veniţi la Florin! Cele mai bune lemne din lume!

Apoi, îmbătaţi de iluzia celebrităţii, am început să mergem cu viteză redusă şi să le transmitem diverse mesaje (utile) răzleţilor trecători de pe stradă. Unui domn mai corpolent, de exemplu, am convenit să îi spunem:

– Mâncaţi sănătos! Consumaţi cinci fructe şi legume pe zi!

Unui biciclist care mergea pe mai multe cărări decât ar fi fost sigur, i-am spus:

– Circulaţi cu atenţie!

Unor constructori care trudeau din greu, pe caniculă, le-am urat:

– Spor la treabă şi o zi minunată să aveţi, domnilor!

Şi aşa mai departe. E drept că Luna mai băga şi de la ea uneori, ca atunci când a văzut o fetiţă mititică cu un păr blond şi ondulat, şi a zis în megafon:

– Uau, ce păr frumos!

Iar o doamnă aflată un pic mai încolo, pe trotuar, a crezut că i se adresa ei şi a răspuns foarte încântată:

– Mulţumeeeesc!

În fine, ideea e că ne-a plăcut mult să spunem lucruri frumoase oamenilor întâlniţi întâmplător în drum. Şi îmi place să cred că şi lor le-a plăcut. Aşa că intenţionăm să achiziţionăm şi noi o portavoce dintr-aceea. Apoi ne facem nişte scripturi de efect („Iubiţi-vă mult!”, „Nu vă mai uitaţi la ştiri!”, „Plantează un copac!”) şi ieşim din nou pe străzi, să încercăm să schimbăm, măcar cu un milimetru, drumul unor necunoscuţi prin viaţă.

  1. 5-Minute Crafts

Ei bine, da, de plictiseală am făcut-o până şi pe-asta: am încercat să pun în practică o şmecherie văzută într-unul din aceste filme care ne invadează neturile şi ne iau ochii. Atât de simple par toate trucurile acelea şi atât de extraordinar arată rezultatele lor, încât nu poţi decât să te simţi uşor idiot pentru că nu ţi-a trecut şi ţie prin cap vreodată să faci aşa ceva. Părerea mea este, însă, că mai bine rămâi la stadiul la care te simţi doar uşor idiot, decât să păţeşti ca mine şi să ajungi să te simţi complet idiot şi nepriceput pe deasupra. Pentru că am încercat să fac nişte ouşoare care păreau floare la ureche în filmul lor, Egg Hacks (reţeta mea începe la minutul 3:45), iar rezultatul îl puteţi judeca şi singuri:

ouăle lor

ouăle mele

Presupun că va mai trece multă vreme şi va fi nevoie de încă foarte multă plictiseală până când să încerc din nou vreo şmecherie din aceste filme. Dar dacă nu aveţi două mâini stângi, aşa, ca mine, ar putea fi o idee bună de umplut o zi de vacanţă.

  1. Nimic

Da, aţi citit bine: NIMIC. Ultima mea sugestie pentru zilele lungi de vacanţă care ne-au mai rămas e nimicul. Pentru că uneori, e bine să nu facem, pur şi simplu, nimic. Pentru că are şi statul degeaba beneficiile lui. Pentru că (şi) de aceea s-au inventat vacanţele, concediile şi zilele libere. Pentru că până şi marele Confucius a spus că „Niciodată nu e prea târziu să nu faci nimic”. Deci… vacanţă plăcută în continuare!