Alţi căţei

A fost o săptămână urâtă, cu greutăţi, suişuri şi coborâşuri, cu multe lacrimi şi gene de speranţă, aşa cum puţine săptămâni ştiu să fie. După ce prima căţeluşă din cuibul din curtea noastră a murit, chiar in dimineaţa de Paşti, am aşteptat cu frică să vedem dacă se mai îmbolnăvesc şi cele patru surori ale ei. Trecuseră deja două zile de când prima arătase semne de boală, le făcuserăm tuturor injecţii întăritoare, au mai trecut două zile şi nu s-a întâmplat nimic, după care… După care au picat, brusc, toate. Marţi dimineaţă erau toate bine, au mâncat şi s-au jucat ca de obicei, marţi la prânz una dintre ele zăcea pe o margine de cărare. Când am ajuns eu acolo, cât de repede am putut, doar una mai era la vedere, celelalte trei se ascunseseră cine ştie pe unde, prin curtea aceea uriaşă şi plină cu de toate. Şi doar pe ea am putut să o duc la veterinar.

Au urmat două zile lungi de căutări, pe de o parte, ale căţeluşelor dispărute şi de tratamente, pe cealaltă parte, a căţeluşei găsite. Nu îndrăzneam să mai sperăm absolut nimic. Apoi, ieri, am găsit două dintre fetiţe, amândouă moarte deja: Numărul 3 şi Pufoasa. Şi a devenit evident că şi a treia (Ţiganca) a avut aceeaşi soartă, chiar dacă, încă, nu i-am găsit trupuşorul. Patru fetiţe, deci, frumoase, jucăuşe şi foarte, foarte tinere, au murit din cauza noastră. Am rămas cu o vină teribilă, care ştiu că nu va trece niciodată. Şi am mai rămas şi cu marea nedumerire că niciunul, nici măcar unul singur dintre ceilalţi şapte câini din curtea aceea nu le-a găsit pe amărâtele astea mici. Nici măcar mama lor să nu le fi simţit mirosul, să nu le ştie în primejdie, să nu încerce să ne semnaleze, cumva, că ar avea nevoie de ajutorul nostru? Nu mi se pare normal să ai un pui bolnav sau mort la doi paşi de tine şi să te comporţi absolut la fel ca întotdeauna. Sau poate că aşa e normal în lumea lor şi doar am văzut eu prea multe filme…

A cincea fetiţă, în schimb, s-a trezit azi dimineaţă plină de energie şi de foame. Numărul 2 este. După trei zile de apatie, în care a zăcut aproape tot timpul şi nu părea să o mai intereseze absolut nimic, azi dimineaţă a dărâmat de câteva ori toate obstacolele care o ţineau în curticica ei de contenţie şi a început să latre, să sară, să ceară de mâncat şi de băut – tot ce face un căţel normal, de vârsta şi cu energia ei. Veterinarul s-a arătat complet optimist şi mi-a zis că tot ce a fost mai greu a trecut. Dar eu încă nu îndrăznesc să mă bucur, după ce am văzut cât de fragili sunt copiii aceştia, cât de repede s-a prăpădit sora ei (care şi ea dădea uşoare semne de ameliorare la un moment), cât de agresiv poate fi virusul ăsta nenorocit. Prefer să mai aştept o vreme, să nu o mai văd schelet ambulant, cum a ajuns acum, să mai trecem o noapte, două, cu bine… E mai înţelept aşa.

Însă nici nu m-ar mira foarte tare să se fi făcut, totuşi, bine chiar azi. Curtea aceasta mică pe care am putut-o izola ca să le ţinem pe bolnăvioare în ea este aceeaşi în care am plantat, acum nişte ani, narcisele mamei mele (am povestit despre florile astea aici). Pe prima căţeluşă am adăpostit-o într-un alt colţ al ei, dar acesteia i-am pus coteţul improvizat fix deasupra lor. Iniţial, am făcut asta din întâmplare, căutând un loc mai potrivit în care să o pot instala cât mai bine. Apoi mi-am dat seama că este aşezată peste acele flori şi am vrut să o mut de acolo, să nu le rupă frunzele de tot. Însă m-a fulgerat un gând: cum ar fi ca mama, aşa cum a făcut ea toată viaţa ei şi chiar şi după moarte, ca în cazul acestor flori, să poată da în continuare viaţă, să „repare” lucruri? Şi am lăsat intenţionat coteţul acolo, dintr-o speranţă vagă şi superstiţioasă.

Când am văzut căţeluşa vioaie, azi dimineaţă, nu mi-am putut împiedica gândul – atât de fantezist, sunt perfect conştientă – că mama este, cumva, responsabilă pentru acest lucru. Iar asta din simplul motiv că fix azi se împlinesc şase ani de când a murit. Poate că a fost felul ei de a-mi spune că nu trebuie să mă întristez pe veci atunci când vine, în fiecare an, ziua asta de 7 mai, plină de amintiri urâte pentru mine. Poate că a vrut să mă însenineze azi, când aş fi fost de două ori mai tristă dacă s-ar fi dus şi asta mică. Şi mi-a trimis un semn, şi o minune.

Nu ştiu încă dacă va dura această minune, după cum spuneam. Nu pot decât să sper la asta. Dar faptul că m-am bucurat azi, pentru prima oară după multe zile, este cert un cadou pe care nici măcar nu ştiu dacă îl meritam, dar de care aveam infinită nevoie. Şi mă încăpăţânez să cred că i-l datorez mamei mele, această femeie extraordinară despre care încă nu mi-am găsit resursele să povestesc aşa cum ar merita, iată, nici măcar la şase ani după ce a plecat dintre noi. Cândva – curând – va trebui să fac şi asta. Ar fi mare păcat să nu îi pot cinsti memoria măcar aşa, cu vorbe frumoase şi cu amintirile celor care au cunoscut-o şi ale căror vieţi au fost marcate de ea.

Mulţumim pentru tot, mama!

Un căţel

Smartie şi cei şapte fraţi şi surori ale ei s-au născut cândva pe la începutul lui februarie. Nu mai ştiu precis ziua, pentru că nu am notat-o atunci şi, ca pe o mulţime de alte lucruri, mai mici sau mai mari, de o vreme încoace, am uitat-o repede. În plus, cui foloseşte să ţină minte ziua exactă în care se naşte un pui de căţel maidanez? Doar n-o să-i faci tort cu lumânărele an de an, nici buletin la paisprezece. E suficient să poţi calcula aproximativ când împlineşte vârsta de castrat şi cam atât. Iar asta doar dacă apucă acea vârstă; cei mai mulţi dintre puiuţii care nu cresc în case de oameni nu au un astfel de noroc.

Trebuie să recunoaştem că naşterea acestor puiuţi ne-a cam luat prin surprindere. Nu faptul că s-au născut a fost surprinzător, evident, ştiam asta şi ne asumaserăm faptul că se vor înmulţi sufleţelele din uriaşa curte a firmei noastre, în care e loc şi pentru câini, şi pentru pisici, şi pentru raţe, iepuri, albine – şi lista ar putea continua. Însă nu s-a aşteptat nimeni să ni se înmulţească într-atât de mult. Opt pui deodată înseamnă, totuşi, o recoltă neaşteptat de bogată…

Fraţii lui Smartie au plecat primii de la mama lor. De-abia făcuseră vreo şase săptămâni, nici măcar nu îndrăzniseră să facă paşi în afara căsuţei în care se născuseră şi crescuseră până atunci, că i-a şi dus cineva la ţară. Pentru băieţi se găseşte mai uşor cerere: e mereu nevoie de câini care să păzească gospodăriile, dar românul nu doreşte femele pentru asta. Deşi femelele chiar au multe calităţi superioare masculilor (şi ştiu asta pentru că am avut câini de ambele sexe). Însă ele au şi marele ghinion că pot face pui, într-o ţară în care nu s-a auzit de sterilizare sau în care puţini sunt cei care depun minimul efort să facă asta. Şi chiar aşa, de ce să o faci, dacă poţi alege din start un mascul căruia să ai dai doar grija să îi arunci uneori o coajă de pâine sau resturile de la masă? Mă gândesc oare pe cine ar mai ţine oamenii ăştia în lanţ, să le apere averile, dacă nu ar mai exista nicio femelă pe lume, lăsate fiind toate de izbelişte?

Deci pentru cele şase fetiţe – Smartie şi surorile ei – era puţin probabil să se ivească doritori. Aşa că ne-am dus să le vedem şi să le facem fotografii, ca să putem da sfoară în ţară că avem pui de dat, aşa cum am făcut de fiecare dată când ne-am trezit cu animăluţe în curte. Nu pe grupuri dedicate – acele pagini pe care mi-e şi frică să intru, pline de imagini sfâşietoare şi de o agresivitate verbală ieşită din comun. Doar în „bulele” noastre am anunţat, în speranţa că se vor ivi doritori pe care să îi cunoaştem cât de cât, să nu dăm căţeluşii chiar oricui. Decât într-un loc în care să nu le fie bine, mai bine rămân la noi, pentru că, vorba aia, unde merge mia, merge şi suta.

Am ajuns la fetiţe fix în ziua în care au îndrăznit să iasă singurele afară, din colţul ferit şi confortabil în care stătuseră până atunci. Iar prima care a ieşit de acolo a fost Smartie, curioasă, veselă şi, evident, foarte isteaţă. Ea a fost prima dintre surori care a luat viaţa în piept. Şi avea să fie şi prima care şi-o va pierde.

A urmat o lună de joacă şi de fericire absolută. Lui Smartie era clar că îi plăcea mult soarele, îl căuta pe oriunde se putea şi se „hrănea” din el cu mare bucurie – fericirea aceea nedisimulată pe care o vedem pe feţele copiilor, fie ei de orice specie ar fi, atunci când se bucură plenar de ceva. Nu-i ziceam „Smartie” pe atunci, căţeluşii ca ea sunt într-un fel de no man’s land, o zonă gri a proprietăţii, când nu ştii dacă să le dai sau nu un nume, pentru că nu ştii nici dacă o să supravieţuiască copilăriei mici, nici dacă o să rămână în curtea ta. Impulsul de a da nume fiinţelor este specific omului, însă, e felul lui de a-şi semnaliza proprietăţile, modul în care se poate simţi ca un dumnezeu mic, ce are drept de viaţă, moarte şi botez asupra altora. În plus, trebuia să discutăm despre ele şi să le diferenţiem cumva, aşa că am început şi eu să le botez pe cele mici, după cum îmi inspira aspectul lor exterior.

Pe Smartie am numit-o mai întâi „Căţelul 1”: prima ieşită afară, prima fotografiată, prima postată pe Facebook, în căutare de stăpân. Apoi i-am zis „Isteaţa”, pentru că era curioasă, alertă şi foarte prietenoasă, preferata fiică-mii. Pe cele două surori ale ei cu blăniţa foarte asemănătoare (alb-negru) le-am botezat Lipici şi Pufoasa. Lipici a fost cea pe care am ridicat-o prima în braţe şi s-a lipit, pur şi simplu, cu căpuţul de pieptul meu, aşa că Lipici i-a rămas numele. Iar Pufoasa are singura blăniţă înfoiată dintre toate. Mai este o fetiţă complet neagră, cu probabil frânturi îndepărtate de labrador în arborele ei genealogic, care a primit de la angajaţi numele atât de incorect politic de Ţiganca; ea este timida găştii şi, prin urmare, cea mai răsfăţată de mămoasa secretară a firmei. Ultimele două surori, însă, nu au primit niciun nume, pentru că nu au inspirat nimic special blăniţele lor gri-maroniu, aşa cum au mulţi maidanezi ai zilelor noastre, aflaţi la capătul unui lung şir de împerecheri întâmplătoare de-ale strămoşilor lor. Trebuie să recunoaştem că a te naşte frumos este un noroc pe care nu toţi îl avem, oricât de tare am încerca să ne îmbătăm cu iluzia că frumuseţea nu contează, că nu suntem judecaţi după aspectul exterior, că sufletul şi mintea… că bla-bla. Aşa e făcută lumea asta, strâmb, să punem etichete şi să ne purtăm cu ceilalţi în funcţie de cum simţim la prima vedere. Iar când acea primă vedere e una plăcută din punct de vedere estetic, atunci e foarte bine pentru cei vizaţi. Ultimele două fetiţe, deci, au rămas „Căţelul 2”, respectiv, „3”…

Pe cele trei fetiţe alb-negru le-aş fi luat acasă, dacă aş fi putut. Sigur că sunt fericite în curtea aceea mare, laolaltă cu toată gaşca şi cu mămica lor, sigur că sunt hrănite şi acolo, aşa cum ar fi şi acasă la noi. Însă acolo există riscul să iasă pe stradă şi atunci se întâmplă tragedii. L-am tot rugat pe tati să luăm măcar una – oscilam între Lipici, preferata mea, şi Isteaţa, preferata fiică-mii –, că tot e bătrânel labradorul nostru şi va trebui la un moment nişte un suflu proaspăt în curte. Nu s-a lăsat înduplecat. Apoi am reuşit să îi găsim lui Lipici familia ideală, la prietena Lunei, şi m-am bucurat să o ştiu pe mâini bune (deşi, recunosc, am fost şi puţin tristă că au ales-o tocmai pe ea). Mai rămăsese în cărţi Isteaţa, pentru a fi adusă acasă la noi, şi poate, cu puţin noroc, şi Pufoasa. Nu pierdusem speranţa.

Lipici

Am mers de mai multe ori la fetiţe în ultima lună, deşi îmi propusesem în repetate rânduri, în trecut, să nu mă mai ataşez de niciun sufleţel de acolo. Nu cred că o să mă pot obişnui vreodată cu gândul că „aşa e viaţa” atunci când mai moare unul dintre ei, aşa cum se întâmplă uneori acolo. Sunt câini care trăiesc ani mulţi în acea curte, înţelepţii şi norocoşii, şi au fost câini care au murit rapid, loviţi de boli fulgerătoare sau, cel mai adesea, de maşinile de pe drumul din apropiere. Unii nu pot fi ţinuţi în spaţiu închis, pur şi simplu, au nevoie de libertate şi de aventură. Iar alţii, mici şi proşti, se iau după ei…

Am suferit enorm atunci când doi căţei culeşi de pe străzi de mine au murit la puţină vreme după ce i-am dus în curtea aceea. Mai întâi a fost Lady, o căţeluşă mică şi galbenă care s-a luat după noi într-o seară, când am ieşit în parc. Jucăuşă foc şi evident lipită de fiică-mea, am hotărât să o luăm cu noi după ce i-am descoperit rana urâţică de la gât, făcută evident de un lanţ. A urcat cu bucurie în maşina mea şi Luna a dus-o la veterinar, să o consulte, să îi îngrijească rana, să o deparaziteze şi tot restul lucrurilor necesare în astfel de cazuri. Chiar i-a făcut şi carnet de sănătate, în care, la rubrica „Proprietar”, a trecut-o pe fiică-mea, mândră nevoie mare.

Lady

Însă apoi am lăsat-o în curtea firmei, în primul rând pentru că era un câine de curte, în al doilea pentru că în casă nu simţeam că ar mai fi loc (de nenumărate ori mi-am jurat că nu îmi mai doresc câine în casă, după anii ăştia – 14 deja – în care am avut numai probleme cu terrierul nostru). A fost o seară urâtă, în care copilul a plâns îngrozitor de mult că nu o păstrăm noi pe căţeluşă, aşa cum probabil plângeam şi eu în copilărie, când ai mei nu erau de acord cu al sutălea animăluţ pe care voiam să îl strâng eu de pe drumuri. Apoi căţeluşa a părut fericită acolo, cu gaşca mare de prieteni canini pe care şi-o făcuse şi cu spaţiul cel mare şi liber pe care nicio casă nu i-l poate oferi unui animal. Era un ghem de joacă şi de veselie Lady. Doar că, de fiecare dată când plecam din curte, încerca perseverent să urce în maşina noastră. Şi de fiecare dată simţeam o gheară în suflet că trebuia să o dăm jos…

După o vreme, pe Lady a lovit-o o maşină. Ca mai toate nenorocirile care li se întâmplă animalelor noastre, şi asta s-a întâmplat într-un weekend, aşa că nu am aflat de ea, pentru că nu s-a gândit niciun paznic să ne anunţe. La fel ca şi castratul, îngrijirea unui câine rănit pare să fie ceva fantasmagoric pentru multă lume. Un câine rănit e lăsat să se recupereze singur, în colţul în care se retrage suferind, după cum i-o fi norocul. E drept că cei mai mulţi îşi revin după accidente, maidanezii sunt nişte câini rezistenţi, căliţi genetic de luptele strămoşilor lor cu viaţa. Dar nu toţi. Iar ăştia mici, cum era şi Lady a noastră, nu a avut suficientă forţă să lupte.

Când a descoperit-o bărbatu-meu zăcând, era deja prea târziu. Am urcat-o în maşină şi am plecat în viteză spre Bucureşti, către centrul de investigaţii pe care îl ştiam acolo şi care oferea radiografii, ecografii şi analize imposibil de găsit în Giurgiu. Deşi zăcea de două sau trei zile, Lady s-a bucurat, ca de obicei, atunci când ne-a văzut, şi a încercat să dea, cu puteri zgârcite, din coadă. Pe drum a tuşit de câteva ori, se vedea clar că nu era deloc bine, dar o mică speranţă tot aveam, că cineva o va putea repara. Apoi am ajuns în cartierul centrului de investigaţii şi m-am pierdut. Un cartier pe care nu îl cunosc deloc bine, în care mai fusesem doar de vreo două ori, tot cu probleme cu Babe a noastră. Şi GPS-ul nu ne ajuta deloc, o voce plată îmi spunea să o iau ba spre sud, ba spre vest, iar eu habar nu aveam în ce parte sunt sudul şi vestul, şi câinele continua să tuşească pe bancheta din spate, şi Luna îl tot mângâia, dar degeaba, câinele a tuşit o dată puternic şi asta a fost. Când am reuşit să găsesc, în sfârşit, adresa căutată, după cele câteva minute de rătăcire, Lady era deja moartă şi imposibil de resuscitat. Medicul de acolo a fost suficient de drăguţ cât să încerce şi asta, deşi era clar că nu mai exista nicio şansă: gingiile câinelui erau complet albe, probabil că o hemoragie internă îi supsese treptat tot sângele din corp.

Ne-am întors acasă în tăcere, cu un câine mort şi împachetat în portbagaj, şi cu o vinovăţie teribilă de care ştiu că nu voi scăpa niciodată. Aş fi putut să nu o iau din parc. Dacă tot am luat-o, aş fi putut să o păstrez acasă. Sau să mă las înduplecată într-una din dăţile când se urca, vesel, în maşina mea, aşteptând să plecăm de acolo. Aş fi putut conduce mai repede către Bucureşti. Aş fi putut cunoaşte mai bine punctele cardinale, aplicaţiile GPS şi Bucureştiul. Aş fi putut multe şi nu am făcut nimic. Un câine alesese să aibă încredere în mine şi îi înşelasem această încredere. Un câine a murit din cauza mea.

Lady

Aşa se face că anul următor, atunci când l-am găsit pe Doggy („Doghiţă”, pentru prieteni), l-am luat cu un amestec de drag, milă şi teamă, totodată. Speram să nu port din nou ghinion unui sufleţel, aşa cum se întâmplase cu Lady. Şi aşa cum îmi spunea mama în tinereţe, că nu aş avea noroc la animale. Nu ştiu foarte clar de ce spunea asta, am avut mai multe pisicuţe când eram mică şi nu îmi amintesc să fi păţit lucruri îngrozitoare. E drept că nici nu trăiau foarte mult, dar aşa au stat lucrurile mereu cu animalele crescute la case cu curţi, crescute cu libertatea de a ieşi afară: uneori pleacă şi nu se mai întorc. Nu m-am gândit niciodată că eu aş purta ghinion vreunui animal, până când am ajuns în posesia unei bichoniţe, la 22 de ani, iar mama mi-a zis: „Să nu spui niciodată că e a ta, ştii că tu nu ai noroc la animale”. A fost un şoc pentru mine atunci şi am rămas şi acum cu nedumerirea, de ce oare mi-a spus mama aşa. Însă nu mai am pe cine să întreb, ca să mă lămurească… Pentru orice eventualitate, multă vreme am continuat să spun că bichoniţa aceea era a prietenului care mi-o dăruise. Iar ea a trăit 15 ani, cea mai apropiată de sufletul meu de vreodată, iar mama a încetat să mai spună ce spunea. Puiul ei, un băieţel pe care l-am păstrat în familie, a trăit şi mai mult, vreo 16 ani. Am învins superstiţia. Dar oare pentru câtă vreme?

Doggy fusese aruncat într-o curticică de câţiva metri pătraţi, împrejmuită cu un gard de sârmă, de lângă casa noastră. L-am auzit de la zeci de metri, cum plângea de ţi se rupea sufletul, simţindu-se abandonat acolo de cel pe care îl considerase până atunci stăpân. Probabil că nici nu fusese neapărat un om rău stăpânul acela, din moment ce îl lăsase într-un loc protejat şi la o vârstă la care era clar că putea să se hrănească şi singur. Nu trebuie să judecăm niciodată oamenii după aparenţe sau după un singur gest, cine ştie care or fi fost circumstanţele care au dus la gestul acela… Recuperarea căţelului a fost o mică aventură, dar până la urmă am reuşit să îl ducem în curtea firmei, unde a părut şi el să se integreze perfect şi imediat. Era un câine superb, cu botic frumos, cu o cruce mare şi albă pe piept, evident foarte deştept. Se anunţa a ajunge liderul găştii la un moment dat. Doar că acel moment nu a mai venit niciodată.

Doggy

Şi pe Doggy l-a lovit o maşină, şi la el tot într-un weekend s-a întâmplat, şi el s-a ascuns undeva să zacă şi a fost găsit prea târziu. Nici măcar şansa de a încerca să îl vindecăm nu am avut-o atunci. Apoi am jurat că nu mai încerc să salvez pe nimeni. Pentru că ştiu că nu se poate 2 fără 3, eram încredinţată că şi următorul ar avea aceeaşi soartă. Nu mai puteam suporta încă o vinovăţie.

Aşa se face că, pentru o vreme, am încercat să merg pe stradă fără să mă uit în jur după animăluţe, aşa cum obişnuiesc să o fac de o viaţă. Speram să nu mai văd niciun pui pierdut, nicio pereche de ochi privindu-mă cu speranţa că, poate-poate, cineva se va îndura şi va lua un suflet acasă, să îi poată fi devotat unui stăpân. Căţeii au în sânge dorinţa aceasta de a-l servi pe om. Au fost domesticiţi acum probabil zeci de mii de ani, apoi abandonaţi fără scrupule de către fiinţa aceasta de o inteligenţă superioară, dar lipsită de prea mult suflet, care e omul.

Am rezistat doar câteva luni să îmi închid sufletul la strigătele de ajutor din jurul meu.

Într-o zi, pe când mergeam de la Giurgiu la Bucureşti, am zărit în lumina slabă a amurgului căzând ceva ce părea să fie un pui mic de pisică, undeva pe marginea drumului, într-un pustiu. Primul gând a fost să opresc, bineînţeles, apoi mi-am adus aminte de hotărârea mea de a nu mai încerca să influenţez viaţa niciunui animal şi am continuat să merg. Cu viteză mai mică, oscilând între a mă opri şi a merge mai departe, am mai rulat câteva sute de metri, după care am tras pe dreapta. În spate, copilul adormise, alături de câinele nostru mic şi cu eterne probleme de sănătate. Să mă fi întors, totuşi, după pisic? Dacă era bolnav şi nu făceam decât să agravez nişte lucruri? Dacă îl condamnam şi pe el la moarte, ca pe cei doi căţei? Dacă maică-mea ştia ea mai bine decât mine cât ghinion purtam animăluţelor? Şi dacă nici măcar nu fusese niciun pisic acolo, ci doar o umbră înşelătoare în crepuscul? Merita oare să fac toate artificiile pe care le presupunea întorsul din drum acolo? Şi oare de ce nu eram în stare să mă ţin de o promisiune luată?

M-am ţinut de ea până la urmă şi am plecat. Am plâns tot drumul, apoi m-am oprit când am ajuns acasă a trebuit să o scol pe fiică-mea şi să coborâm din maşină. Un părinte trebuie să poată să ascundă, de multe ori, dureri pe care chiar nu e cazul să le transmită copiilor lui. Dar în noaptea aceea, târziu, plânsul a revenit. Iar imaginea minusculei siluete, semănând vag cu o pisică, m-a bântuit încontinuu multă vreme apoi. Şi am ştiut atunci că nu, nu mă voi putea opri niciodată din a încerca să fac bine, chiar dacă am suspiciunea că totul se va termina, cândva, cu rău. Am ştiut că nu voi putea uita niciodată acea siluetă şi că ea mă va durea la fel de mult ca amintirea căţeilor pierduţi din neglijenţa noastră. Măcar aceia trăiseră bine cele câteva luni cât avuseseră parte de viaţă, fusese un timp scurt, dar frumos pentru ei.

La vreo lună după asta, o găseam pe pisicuţa mică şi neagră din Poiana Braşov şi nici măcar nu s-a pus problema să nu încerc să o salvez. A fost o aventură complicată, au urmat câteva luni grele, în care noi am hrănit-o cu biberonul iar ea ne-a dăruit tuturor o persistentă boală de piele, însă au trecut toate. Acum, pisica Maya este o mare bucurie în viaţa noastră. În anul următor, ne-am înmulţit familia felină din casă cu alt maidanez cules de pe străzi, motanul Gigi, după care ne topim de drag, pur şi simplu, cu toţii. Şi la pisicile astea mă uit deseori cu vinovăţie, comparându-le cu cele de la curte (avem şi acolo două): acelea sunt libere, îşi petrec zilele în aer curat, vânând tot felul de lucruri mişcătoare şi venind acasă doar ca să mămânce, în timp ce ale noastre îşi trec mare parte din zi dormind şi se uită cu jind pe ferestre la vrăbiuţe, frunze sau muşte pe care e clar că le-ar fugări cu mare bucurie. Poate că ar fi trebuit să le ofer şi lor libertatea asta şi doar sunt egoistă atunci când le ţin în casă păzindu-le foarte strict. Dar simt că nu aş putea suporta şi vinovăţia pierderii lor, nu sunt nişte simple pisici, sunt deja persoane care fac parte din familia noastră şi vor rămâne în familie cât le-o fi dat de mult.

Îmi dau seama acum cât m-am putut lungi cu scrisul… Aşteptau de mult să fie scrise toate aceste poveşti, port de mult vinovăţiile astea în suflet şi plâng mult prea des din cauza lor. Moartea lui Smartie nu a făcut decât să se adauge la deja prea lungul şir de pierderi pe care le-aş fi putut evita şi nu am fost în stare să o fac. La ea s-a petrecut totul fulgerător: joi era bine, aparent sănătoasă, se juca alături de toată gaşca din curte, mânca normal şi venea cu mare bucurie când o chema cineva (ah, fluieratul acela „La masă!”, care pune jar pe lăbuţele tuturor patrupedelor…), iar vineri dimineaţă se retrăsese într-un coteţ şi zăcea apatică. De data asta, am acţionat imediat şi am dus-o la veterinar, dar se pare că era deja prea târziu. Testul de parvoviroză – făcut pe un beţişor plin de sânge aproape negru scos din funduleţul ei – s-a pozitivat rapid. După un tratament de şoc, am dus-o în curtea casei noastre, unde i-am izolat un colţişor şi am instalat-o cât de confortabil am putut. Ajunsese în sfârşit în curtea pe care o visasem pentru ea, dar nu în scopul în care îmi dorisem şi în starea în care m-aş fi aşteptat. Viaţa e mereu plină de ironii surprinzătoare.

Le-am dus la veterinar şi pe cele patru surori ale ei, unde au primit cu toatele un booster de imunitate, în speranţa că nu vor cădea şi ele, pe rând. Încă nu au făcut-o, dar vom mai sta cu emoţii vreo zece zile, cât ar fi perioada de incubaţie maximă pentru virusul acesta pervers.

Smartie a zăcut toată ziua de vineri, trezită doar de noi când îi dădeam regulat medicaţia. I-am mutat cuşca de câteva ori în căutarea soarelui, pe care ştiu că îl adora; dar era greu de găsit o rază în colţul ferit în care o instalasem. Tot atunci am început şi să o numesc, timid, „Smartie”. Acum ştiam clar că, dacă va supravieţui, va rămâne la noi. Atunci când salvezi o viaţă, trebuie să fii mereu responsabil de ea. Şi m-am gândit că „Smartie” ar fi un nume bun să îi rămână şi mai încolo. În plus, există şi superstiţia aceea veche cum că, atunci când un copil e bolnav, e bine să îi schimbi numele, să încerci să îl ascunzi astfel de diavol, să nu mai vină să-l ia. Superstiţii, ştiu, nişte prostii, dar în momentele disperate te agăţi de orice.

Smartie

Sâmbătă dimineaţă, Smartie era mult mai bine: ne aştepta trează, făcuse câţiva paşi prin jurul adăpostului ei, dădea din coadă, ciulea un pic urechile… Am mers cu mai multă speranţă la veterinar, venit special pentru tratamentul ei într-o zi liberă – sâmbăta de dinainte de Paşti. Însă, spre seară, starea puiuţei s-a agravat din nou. A reuşit să scape de două ori din izolarea ei, în evidentă căutare confuză de repere, apă şi tovărăşie, am băgat-o de două ori înapoi la loc (se spune că virusul parvovirozei e atât de puternic încât poate rezista şi până la doi ani pe pământul pe unde a trecut un căţel bolnav, am sperat să putem ţine curtea în mare parte necompromisă), i-am dat în continuare medicamentul prescris şi am ţinut-o mult în braţe, dar era clar că e din ce în ce mai slăbită. Apoi i-am văzut gingiuţele, albe şi ele aproape ca ale lui Lady acum câţiva ani, şi am ştiut că se scurgea şi din ea, uşor-uşor, tot sângele…

Duminică dimineaţă era Paştele. M-am trezit la şapte şi căţeluşa părea să doarmă adânc, cu botul în gardul improvizat, din carton, care îi îngrădea dorinţa de libertate. Mi-am zis că e semn bun că se mişcase, că încercase să fugă din adăpostul ei, că dormea bine. Somnul repară multe, e binecunoscut. Şi nu am trezit-o. M-am întors la ea după o oră, când era deja prea târziu. Căzută pe o parte, cu micul trup cald încă, încă nevizitată de muşte, dar evident moartă. Nu împlinise trei luni şi se bucurase de soare doar una. Atât. Încă o vinovăţie pe răbojul meu din ce în ce mai plin.

„Dacă aş fi trezit-o când dormea atât de adânc, să îi dau picăturile acelea de medicament, poate o salvam.”

„Dacă aş fi rămas alături de ea, să o mângâi în ultimele clipe, să nu îi fie frică.”

„Dacă aş fi lăsat-o liberă, la soare, să facă ce voia până la sfârşit, fără să o chinui cu izolare şi înţepături.”

„Dacă am fi putut găsi înţepături mai bune”.

„Dacă…”

L-am sunat pe veterinar să îl anunţ să nu se mai deplaseze la cabinet, pentru că nu mai avea pentru cine. A rămas să discutăm zilele astea despre vaccinarea surorilor ei şi castrarea mamei. Om vedea cât noroc avem să mai putem salva nişte vieţi, după ce Smartie s-a născut şi a murit din cauza noastră. S-a născut pentru că am făcut greşit calculele şi nu am apucat să o castrăm pe mama ei, aşa cum programaserăm, pentru că era deja gravidă cu puii la acea dată şi am hotărât că e mai bine pentru toată lumea să nu o mai operăm atunci. Şi a murit pentru că am crezut că puiuţii ăştia de generaţii multe maidanezi nu trebuie vaccinaţi, din moment ce ar avea o imunitate genetică superioară altora, aşa cum ne-a spus nouă odată un medic veterinar. Ori ne-a spus o prostie medicul ăla, ori virusurile au evoluat şi ele, ca orice altceva de pe lumea asta, şi s-au transformat în nişte pericole mult mai agresive ca pe vremuri.

Nu cred că a suferit tare puiuţa aceasta ghinionistă. Nu a plâns nici măcar o dată, doar a scheunat speriată la unele injecţii şi la prima încercare de montare a perfuziei, care nu a reuşit. În ultimele ei zile, părea să fie doar lipsită de orice energie şi foarte nedumerită de tot ce i se întâmpla. Iar sclipirea aceea extraordinară din ochii ei, care oglindea plăcerea ei evidentă de a trăi şi inteligenţa, fusese stinsă de boală. E, totuşi, un avantaj pentru cei care nu ştiu că urmează să moară, fie ei animale sau oameni: durerea este infinit mai mare atunci când trecerea devine conştientă.

Eu, în schimb, am plâns toată dimineaţa de Paşti. Sperasem absurd pentru o vreme ca ziua aceea să aducă şi în colţul nostru de curte minunea Învierii. Nu a adus-o. Smartie s-a întors în locul în care s-a născut doar pentru a fi îngropată. Iar noi am mai vizitat două cimitire în acea zi, cele în care se află părinţii noştri, să le aprindem o lumânare şi să le ducem un buchet de liliac. Pomana pentru micul sufleţel pierdut a constat într-o conservă de carne pe care i-am dat-o uneia dintre pisicile de pe strada noastră. A apărut la poartă, exact când să plecăm, pisica aceea cu zgărdiţă la gât şi tumoare abdominală uriaşă pe care o vedem pe-aici de luni bune. Nu e singura aşa, aparent cu stăpân, dar lăsată de izbelişte pe-afară (încerc să nu judec, dar mi-e greu…). A părut să aprecieze mult conserva, cred că pomana şi-a atins scopul.

Duminică am jurat iar că nu mai pun piciorul în curtea aceea în care nu ştiu, de la o zi la alta, dacă pot regăsi un suflet de care m-am legat. Probabil că nu îmi voi putea ţine nici de această dată promisiunea şi voi continua mă umplu de toată fericirea lor atunci când vor sări din nou pe mine, bucuroase, toate animăluţele de acolo, la fel cum voi continua să mă umplu de toată tristeţea mea atunci când încă unul se va duce prea devreme, şi încă unul, şi voi considera mereu că aş fi putut face mai mult pentru a evita acest lucru. Ajunsesem, oricum, să plâng aproape zilnic la amintirea căţeilor pe care nu i-am putut salva. Sufăr de fiecare dată când aud vreo indicaţie geografică exprimată cu puncte cardinale, care îmi aminteşte de faptul că am pierdut câteva minute preţioase – ultimele din viaţa lui Lady – rătăcindu-mă din cauză că nu am ştiut să o iau înspre sud, în haosul Bucureştiului. Deşi logica îmi spune că minutele alea nu mai puteau schimba nimic pentru soarta ei, inima mi se strânge, ochii mi se umplu de lacrimi, iar în amintire îmi revin toate momentele de care nu sunt mândră din viaţa mea. Toate situaţiile în care am acţionat prost sau m-am purtat mizerabil faţă de fiinţe aflate în suferinţă (cum ar fi părinţii mei) răzbat la suprafaţă din adâncul acela de creier în care încerc, fără succes, să le îndes, sperând că le voi putea uita vreodată. Apoi apar şi amintirile unor suferinţe pentru care nu am fost eu responsabilă, dar pe care le-am văzut sau citit în imagini pe care nu le voi putea şterge pe veci din minte – o femeie linşată, nişte cai arzând, alte animale torturate de cea mai crudă fiinţă care a trăit vreodată pe planeta asta: omul.

Şi uite-aşa, pe măsură ce se adună anii şi aduc cu ei alte şi alte tristeţi, suferinţe şi vinovăţii, ajung să înţeleg de ce mulţi bătrâni îşi aşteaptă cu dorinţă moartea, ca pe o uşurare la capătul unei vieţi în care ajunge să nu ţi se mai pară o corvoadă să mori, ci să trăieşti ducându-le pe toate cu tine.

Smartie

Despre virgule. O odisee (episodul 2)

Avem două greşeli în imaginea alăturată, difuzată adineaori de o televiziune cu pretenţii de calitate. Prima greşeală este lipsa spaţiului de după cele două puncte; probabil o scăpare a celui care a scris în grabă, nu e un capăt de lume, deoarece devine deranjantă doar în anumite condiţii (de punere în pagină,  de ex.). A doua greşeală, însă, e una din ce în ce mai răspândită, o găsesc inclusiv la oameni şcoliţi, şi a cărei lipsă de logică zău dacă o pot înţelege: o virgulă în plus, între subiect şi predicat.

E vorba de fraza:

„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica, vor pleca imediat.”

Avem aici trei propoziţii:

1. „Cîţu a spus că”

2. „miniştrii, vor pleca imediat.”

3. „care-l vor critica”

Prima propoziţie, o lăsăm în pace, deoarece e scrisă corect. La fel şi a treia. A doua, însă… Aici avem subiectul „miniştrii” şi predicatul „vor pleca”. Deci în niciun caz nu trebuie să existe virgula aia acolo, între ele, deoarece nu se separă niciodată prin virgulă subiectul de predicat. Nu scriem niciodată: „Miniştrii, vor pleca”, la fel cum nu scriem niciodată: „Eu, mănânc”, „Ea, va veni” ş.a.m.d.

Şi nu, nu ar trebui să mai existe o virgulă aici, de fapt, aşa cum ar putea gândi unii. Adică în felul următor:

„Cîţu a spus că miniştrii, care-l vor critica, vor pleca imediat.”

Propoziţia atributivă „care-l vor critica” trebuie să stea lipită de substantivul pe care îl determină, „miniştrii”, pentru că e o atributivă de identificare, ne spune care anume dintre miniştri vor trebui să plece. Nu vor pleca toţi miniştrii, aşa cum ar reieşi dacă am separa complet, prin două virgule, acea atributivă. Vor pleca doar cei care îl vor critica pe Cîţu (ceea ce e incorect, desigur, din multe puncte de vedere, căci începe să miroasă a cultul personalităţii, însă e corect gramatical).

Şi mai e o regulă de aur de care trebuie să ţinem cont atunci când vrem să verificăm dacă ceva e scris corect: partea de frază separată prin virgule de restul trebuie să aibă sens de sine stătător. Adică, dacă fraza s-ar termina după o virgulă, ea trebuie să aibă un înţeles. Vi se pare că fraza următoare are vreun sens, pare completă?

„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica”

Pentru că aşa se termină acum bucata aia de frază, cu virgula în plus, după „critica”. După cum spuneam şi în articolul precedent, citiţi cu intonaţie o frază, fie în gând, fie cu voce tare, şi vă daţi seama dacă punctuaţia e corectă.

Bănuiala mea este că acest fenomen din ce în ce mai răspândit, al virgulelor în plus, în special dintre subiect şi predicat, se datorează folosirii din ce în ce mai frecvente a tipului de exprimare din titlul ştirii din imagine:

„Drulă, atacat de PNL.”

În cazul acesta, virgula este folosită corect şi doar PARE că este pusă între subiect şi predicat, dar nu este. Virgula de aici are rolul de a semnala absenţa unui cuvânt din propoziţie, respectiv a verbului predicativ: „a fost”. Propoziţia întreagă ar fi fost:

„Drulă a fost atacat de PNL.”

Din lipsă de spaţiu fizic sau din dorinţa de a scrie repede şi concis, jurnaliştii folosesc des acest procedeu – renunţă la verb şi îl înlocuiesc cu o virgulă. Iar cititorii neatenţi probabil că au ajuns să creadă că virgula aceea stă între subiect şi întregul predicat, aşa că o pun şi ei în alte situaţii, greşit.

Deci, ca să încheiem cu ceva pozitiv, fraza corectă ar fi fost:

„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica vor pleca imediat.”

Despre virgule. O odisee (episodul 1)

Pentru că disputa filologică (hahaha!) dintre Olivia Steer şi Mircea Cărtărescu a fost subiectul zilei de ieri, am căutat pe internet informaţii despre educaţia Oliviei, despre care ştiam că a fost, cândva, demult, jurnalistă. Spre surprinderea mea, am aflat că nici măcar nu a făcut facultatea de Litere, aşa cum îmi imaginam. Dar nu despre asta vreau să povestesc acum, ci despre… puterea virgulelor.

Este un subiect care mă preocupă de ceva vreme încoace, deoarece s-au înmulţit enorm oamenii care scriu fără să gândească şi devine din ce în ce mai dificil să ne înţelegem reciproc. Folosirea corectă a virgulelor este un semn de logică sănătoasă, nici măcar nu ţine de cunoaşterea regulilor gramaticale, neapărat. E semnul care îţi separă ideile în cap, înainte de a ţi le separa în scris. Iar o folosire incorectă a virgulei poate duce la schimbarea completă a sensului unui enunţ.

Aşa că m-am gândit că, poate, ar fi util cuiva să încerc să explic cum stă treaba cu virgulele astea. Cât de simplu ar fi să încercăm să le punem acolo unde le este locul şi cât de importante sunt ele pentru buna înţelegere dintre noi.

Primul sfat pe care vi-l pot da, când vine vorba de folosirea virgulelor, este să încercaţi să citiţi cu intonaţie, în minte (măcar), ceea ce scrieţi. Acolo unde vi se pare că trebuie să faceţi o pauză, să respiraţi, să introduceţi o paranteză, să adăugaţi elemente într-o listă, să subliniaţi un menţiune importantă, acolo trebuie să puneţi virgulă. Iar când deschideţi acea paranteză sau când faceţi acea menţiune importantă, să nu uitaţi să le marcaţi şi finalul, tot cu câte o virgulă.

Primul text ales pentru exemplificare este cel al articolului găsit azi pe net, la căutarea după studiile Oliviei Steer. Nu ştiu cine l-a scris, articolul este preluat cu totul sau parţial pe mai multe site-uri şi sub mai multe nume de autori (ruşine să vă fie, dragi „ziarişti”!). Las aici ca referinţă doar prima adresă care mi-a rezultat la căutarea Google: https://voceabanilor.ro/ce-facultate-a-terminat-olivia-steer-si-cum-si-a-inceput-cariera-sotia-lui-andi-moisescu.

Am pus mai jos textul integral al articolului, apoi am selectat câteva fragmente pe baza cărora putem discuta folosirea virgulelor.

––––––

Articolul complet

 –––––––
Primul paragraf:

Aici avem următoarea înşiruire de idei: i-a plăcut televiziunea de mică, visa încă din liceu să ajungă prezentatoare, visul ei a devenit realitate. Între „i-a plăcut televiziunea de mică” şi „visa să ajungă prezentatoare” s-a folosit conjuncţia „şi”, perfect corect. Însă faptul că „visul a devenit realitate” a fost inserat în mijlocul ideii că „visa să ajungă prezentatoare încă din liceu”. De aceea, el a fost separat, prin virgule, de restul enunţului. Acest fragment nu este greşit formulat, însă putea fi formulat mai bine, în sensul că este ambiguu. Cineva îşi poate pune următoarea întrebare: visa să ajungă prezentatoare încă din liceu sau visul a devenit realitate încă din liceu? Aşa că eu l-aş fi formulat altfel, să zicem aşa:

I-a plăcut televiziunea de mică și a visat încă din liceu să ajungă prezentatoare, iar visul ei a devenit realitate.

–––––––

Aici avem aceeaşi situaţie de trei ori: nişte cuvinte/construcţii cu rol circumstanţial (arată circumstanţele, situaţiile, felul în care se întâmplă un lucru), plasate la începutul unui enunţ, deci care ar fi trebuit separate prin virgulă de restul enunţului respectiv. Noi ştim că ordinea firească în propoziţiile noastre este: SUBIECT ATRIBUT PREDICAT COMPLEMENT. Atunci când complementul este aşezat la începutul propoziţiei, stricând ordinea uzuală, el poate fi separat prin virgulă de restul propoziţiei, în funcţie de înţelesul pe care dorim să îl dăm enunţului.

Exemplu:

  • MAMA MEA A VENIT ASEARĂ. – aici enunţăm, pur şi simplu, ceva, spunem că mama a venit aseară, e o informaţie, iar accentul cade pe ASEARĂ. Această propoziţie s-ar putea potrivi într-un dialog de genul:

– Când a venit mama ta?

– Aseară.

– Dar mama ta?

– Ieri.

  • ASEARĂ A VENIT MAMA – aici, la fel, povestim că aseară a venit mama, dar accentul cade pe A VENIT MAMA.

– Ce ai făcut aseară?

– A venit mama.

  • ASEARĂ, A VENIT MAMA – acesta este cazul în care ar fi trebuit să se afle toate cele trei fraze din articol, şi anume de separare a complementului circumstanţial de timp ASEARĂ de restul propoziţiei, fără a pune mai mult accent pe una sau alta dintre părţile enunţului. E o explicaţie şi atât, o situare în timp a unui eveniment povestit.

Deci, avem virgula folosită corect în construcţia: „Cu toate acestea, a rămas angrenată”. Şi lipseşte virgula în celelalte două construcţii:

      – „Practic ea taxa” nu înseamnă că ea taxa material ceva, ci autorul a dorit să spună că ea taxa DE FAPT ceva. Deci forma corectă ar fi fost: „Practic, ea taxa”. Vă puteţi da seama de diferenţă dacă rostiţi (în minte sau cu voce tare) repede „practic ea taxa” şi apoi „practic [pauză] ea taxa”.

– Iar dacă spunem, ca în articol: „După nu foarte mult timp a devenit corespondent”, accentul pică pe „după nu foarte mult timp”, şi nu pe „a devenit corespondent”, aşa cum ar fi normal şi cum s-ar înţelege dacă am pune virgulă după „timp”: „După nu foarte mult timp, a devenit corespondent”. Textul este o naraţiune, se povesteşte viaţa cuiva, deci accentul trebuie să fie pe faptele din respectiva viaţă.

––––––––

Aici, virgula de după „reportaje” este opţională, putea foarte bine să lipsească, deoarece urmează un atribut al substantivului respectiv care poate fi şi de identificare (care nu cere virgulă, e necesar), şi explicativ (care descrie suplimentar substantivul, cere virgulă).

În schimb, după „În paralel”, ar fi trebuit să se găsească o virgulă, ca în exemplele anterioare cu „practic” şi „după nu foarte mult timp”. Pentru că nu e important faptul că era ÎN PARALEL, ci faptul că era CORESPONDENT.

––––––

Aici, din nou, virgulele ar fi utile, pentru a separa circumstanţialele puse la începutul enunţurilor: „Ulterior, Olivia” şi „Apoi, a fost”.

–––––––

Eh, aici lucrurile devin chiar complet greşite. În felul în care e scris acum, se întelege că a luat o pauză ŞI după naşterea primului copil. Apoi, restul primei fraze devine lipsit de coerenţă. Iar din ultima frază se înţelege că pe cel de-al doilea fiu îl cheamă „Luca şi emisiunea cutare”.

Aşa cum, atunci când deschizi o paranteză, trebuie să o şi închizi la sfârşit, la fel e şi cu virgulele de acest gen: marchezi cu una începutul unei explicaţii suplimentare şi cu alta sfârşitul acesteia.

Lipseşte o virgulă esenţială după primul „şi”, care să separe circumstanţialul de timp. Corect ar fi fost: „A luat o pauză şi, după naşterea primului copil, David, a revenit”. Sensul este: a luat o pauză şi a revenit. Când a revenit? După naştere.

La fel, lipseşte o virgulă după „Luca”, care este o explicaţie suplimentară pentru „un alt fiu” (Care alt fiu? Luca) şi nu are nicio legătură cu „emisiunea”.

Am încercuit în text şi celelalte trei greşeli, deşi nu sunt virgule, dar zău dacă puteam să le las neobservate… În loc de „A urmat” trebuia să fie „Au urmat”, la plural, deoarece e vorba de o înşiruire de trei lucruri care AU urmat: o nouă experienţă, un alt fiu şi o emisiune. Lipsa căciuliţei de pe a-ul din „mama” transformă o expresie completă în una incompletă: „experienţa ca mama” te face să te întrebi MAMA CUI? Iar „TV” este o prescurtare de la „Televiziune” şi se scrie cum ambele litere majuscule.

Deci, forma corectă a celei de-a doua fraze ar fi fost: „Au urmat o nouă experiență ca mamă, un alt fiu, Luca, și emisiunea „Doamne de poveste” de la Acasă TV”.

––––––

Ar mai fi câteva lucruşoare discutabile şi în ultimul paragraf al articolului, care nu sunt nici ele virgule, dar au relevanţa lor în ochii unui cititor avizat:

– „mass-media” se scrie cu liniuţă;

– „Facebook” se scrie cu majusculă;

– lipsa de sens a folosirii lui „dar” în ultima frază, pentru că nu sunt două situaţii cu sens adversativ acolo;

– nuanţa pleonastică a construcţiei „mai extremiste” – ori eşti extremist, ori nu eşti.

–––––

Sper că am reuşit să găsesc e exprimare cât mai clară. Am dat de multe ori astfel de explicaţii, oral, însă niciodată în scris. Şi, atunci când încerci să pui pe hârtie ceva ce ţi se pare foarte evident în minte, îţi dai seama că nu este chiar atât de uşor să te faci bine înţeles.

Îmi propun să revin cu astfel de texte, când găsesc ceva semnificativ şi un pic de timp pentru a scrie. Copiii noştri au dificultăţi de exprimare ŞI pentru că în şcoală se fac lucruri deosebit de savante la orele de limba română, în loc să se pună accent pe logica limbii, pe firescul unor construcţii, pe ceea ce e cu adevărat important: să reuşim să comunicăm coerent între noi, să ne facem uşor înţeleşi. Iar punerea greşită a unei „simple” virgule poate avea o importanţă mult mai mare decât ar crede unii dintre noi.