Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte (continuare)

După cum vă povesteam ieri, în seara de Halloween a anului 2018, am cules de pe marginea unui drum din Poiana Braşov o mâţă mare cât palma mea. Era toată numai piele, oase şi mieunat. Am căutat un chioşc de unde să îi pot cumpăra ceva de mâncare micului sufleţel. Judecând după mărimea sa, acel ceva nu putea fi decât lapte, aşa că i-am luat o cutie cu lapte UHT (la preţ cu peste 50% mai mare decât cel de la Mega Image-ul meu, pentru că, am uitat să vă spun, în Poiană cam toate preţurile depăşesc nişte limite ale bunului simţ). Am găsit şi o cutie de carton curată, în care am încercat să îi încropesc pisicuţei un adăpost, ca să îşi poată bea liniştită lăpticul. Dar s-a dovedit că nu prea ştia cum se face treaba asta, aşa că până la urmă am „hrănit”-o, cât de cât, cu degetul. Îl înmuiam în lapte, iar ea îl lingea. După o vreme (îndelungată, pentru că deh, cât lapte poţi să iei aşa, deodată, cu limbuţa aia de nici un centimetru pătrat?), ne-am întors lângă centrul unde ai mei jucau ping-pong, m-am aşezat pe o bancă şi am început să caut, pe net, adăpost peste noapte pentru micuţa creatură. La hotelul nostru, accesul cu animale era interzis. Ştiam asta încă de când făcuserăm rezervarea, pentru că, altfel, ne-am fi luat şi căţelul cu noi.

Am căutat mai întâi adăposturi pentru animale din Braşov. M-am gândit că, acolo unde merge mia, merge şi suta. După câteva telefoane, am renunţat la speranţa asta. Ba nu răspundea nimeni, ba erau adăposturi doar pentru căţei, ba erau doar pentru animăluţe cu stăpân, ba chiar m-a şi luat cineva la întrebări paranoice, de unde am făcut rost de numărul lor de telefon. Am căutat apoi cabinete veterinare, gândindu-mă că or şti medicii unde mă pot adresa. Dar am descoperit că nu sunt foarte multe cabinete în Braşov. În plus, cum se făcuse deja ora 19:00, nici nu mai erau deschise unele dintre ele. Între timp, au ieşit şi ai mei de la ping-pong. Ei erau înfometaţi (săriserăm şi prânzul în acea zi, luaserăm doar nişte langoşi şi cafele la Bran), eu eram uşor degerată, pentru că stăteam de vreo oră afară… Am sunat şi la noii noştri prieteni din oraş. Nu au animale şi nici nu ne puteau ajuta direct (cea mică e alergică), dar poate ştiau vreun veterinar de încredere. Şi ştiau. Am primit un număr de telefon mobil, însă respectivul medic plecase deja de la serviciu. M-a îndrumat către un adăpost unde nu mi-a răspuns nimeni.

Eram la penultimul număr de telefon la care puteam suna şi la ultimele 16 procente din bateria telefonului. Un cabinet care închidea la ora 20:00. Am sunat şi mi-am spus discursul, repetat deja de vreo zece ori până acum:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm un adăpost pentru ea, peste noapte. La hotel e interzis cu animale, dar mâine oricum plecăm spre casă şi o luăm înapoi.

Şi atunci s-a auzit vocea speranţei pierdute. Sub forma vocii unui veterinar aparent tânăr:

– Ǎăăă… bine… o puteţi aduce aici. Dar vă rog să ajungeţi până în ora 20:00.

M-am uitat la ceas: era 19:20. Am luat cutia cu pisica, le-am făcut semn alor mei să ne grăbim şi i-am răspuns medicului:

– Fugim spre maşină. Cât facem până acolo, cât ne ia până în oraş, cu siguranţă ne încadrăm. Mulţumesc mult de tot!

A urmat o cursă contra cronometru, mai întâi pe jos, apoi cu maşina. Nici nu îndrăzneam să mă uit la bărbatu-meu, săracu’, pus în situaţia de a conduce iar, prin curbe şi pe un întuneric beznă, deşi era obosit după o zi plină şi, bonus, nemâncat. Dar şi el iubeşte mult animalele, aşa că în niciun caz nu se punea problema să nu încercăm tot ce putem pentru aia mică. E eroul meu.

Cabinetul unde trebuia să ajungem se numea Kerberos, iar adresa pe care o găsisem pe net era strada Nu-Mai-Ştiu-Cum nr. 80. N-o fi eu mare fană de tehnologie modernă şi oi refuza eu să folosesc astfel de aplicaţii atunci când sunt la volan, dar acum mă aflam (din nou) într-o situaţie în care merita să fiu profund recunoscătoare dezvoltatorilor Waze pentru aplicaţia lor. Nici unul dintre noi nu cunoştea oraşul, aşa că, fără Waze, nici nu am fi reuşit să găsim vreodată acea stradă. Şi am fost foarte surprinşi să descoperim, cu această ocazie, cât de întins şi de întortocheat este, de fapt, Braşovul, din care nu ştiusem până atunci decât centrul vechi şi drumurile spre Bucureşti. Dar cel mai surprinşi am fost să auzim vocea domnişoarei Waze pe când urmăream numerele pe partea dreaptă a străzii (pe care se află numerele pare, după cum ştie toată lumea) şi ne aflam încă în dreptul unui număr mic:

– Aţi ajuns la destinaţie.

Ora 19:50. Dar nu era niciun cabinet veterinar acolo, deci ne-am zis că o fi vreo greşeală în aplicaţie şi ne-am continuat drumul în susul străzii. Pe la numărul 40, strada s-a terminat. În faţa noastră se afla o stradă de-a curmezişul, cu multe conducte mari de apă la vedere, prin care ne era destul de clar că nu putem trece. Am făcut cale întoarsă, să ne mai uităm o dată. Era deja 19:55. Şi atunci am observat că numerele continuau pe partea cealaltă: adică pe dreapta ajunseseră la 40 şi continuau înspre 80 pe stânga. Nu mai văzuserăm niciodată aşa ceva, doar la camerele de hotel, cu siguranţă greşiserăm ceva, undeva, dar bine că ajungeam acum în faţa cabinetului (o casă cu o firmă mare pe ea) şi era de-abia 19:57. Reuşiserăm.

Am ţâşnit din maşină cu pisicuţa în braţe. Am sunat la soneria de la poartă. Am aşteptat. Şi iar am sunat, şi iar am aşteptat. Nu răspundea nimeni. Iar ferestrele erau întunecate. Am simţit o gheară în inimă şi am scos mobilul. Am format numărul (tot de mobil) la care vorbisem mai devreme cu medicul. Şi bineînţeles că… nu mi-a răspuns nimeni.

Dărâmată, m-am întors în maşină. Şi i-am cerut scuze bărbatului meu, că nu îl ascultasem. El îmi spusese, pe când ne tot învârteam pe străduţe întunecate prin oraş, să îl mai sun o dată pe medic. Să îi confirm că suntem pe drumul spre el. Să nu cumva să plece înainte. Iar eu îi spusesem că nu are cum să plece, dacă am stabilit că ajungem până în 20:00, când se închide clinica. Şi că are numărul meu de mobil în lista de apeluri, dacă intervine ceva, mă poate suna. L-am întrebat pe bărbatu-meu cum de a ştiut că poate să facă cineva o astfel de măgărie.

– Pentru că eu am de-a face cu mai mulţi oameni decât tine, mi-a răspuns el. Şi ştiu că pot exista şi unii aşa. Mulţi, de fapt.

E adevărat, el îmi spune mereu că eu trăiesc într-un turn de fildeş…

Mai aveam un singur număr de telefon neîncercat, de la un cabinet veterinar care închidea la 21:00. Aproape complet lipsită de speranţă, l-am format şi pe acesta:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm… bla-bla…

Nu mi-a venit să cred când am auzit răspunsul – unei doamne, de data aceasta:

– Sigur. Veniţi la noi. Suntem la capătul lui 52.

Evident că m-a pufnit râsul, şi de bucurie, pentru că ni se oferea o nouă speranţă, şi pentru că mereu m-au amuzat localnicii cărora le ceri ajutorul, ca turist care te afli clar într-un loc complet necunoscut, iar ei îţi răspund cu genul acesta de indicaţii extrem de „precise”: „La capătul lui 52”. Dar nu era grav, doar o aveam pe domnişoara Waze cu noi. Aşa că am introdus noua adresă în aplicaţie şi am pornit din nou la drum.

Din păcate, clinica veterinară K2, înspre care ne îndreptam acum, părea să fie în capătul total opus al oraşului. Am făcut vreo jumătate de oră până acolo, tot pe străduţe întortocheate si slab iluminate. La un moment dat, casele au început să se rărească, apoi au dispărut complet, când am intrat într-o zonă industrială, de periferie, apoi s-au rărit şi întreprinderile, depozitele şi ce naiba de clădiri industriale mai erau pe acolo, apoi a dispărut drumul şi, când la capătul unui drum pietruit, ca de ţară, ne-am trezit în buza unei păduri, domnişoara Waze ne-a anunţat cu acelaşi glas duios dintotdeauna:

– Aţi ajuns la destinaţie.

În acest moment al naraţiunii, mi se pare important să vă reamintesc că ne aflam în ziua de Halloween. Adică tot acel peisaj dubios, cu noapte, pădure şi clădiri răzleţe devenea de-a dreptul horror în acea conjunctură. Parcă eram personaje de film prost. Sau proşti. În fine…

Am sunat din nou la clinică, am povestit că ne rătăciserăm, am reuşit să căpătăm (cu greu) un nou indiciu important: ar fi trebuit să ne oprim lângă un sens giratoriu. Şi, cum ne aminteam că zăriserăm unul pe drum, ne-am întors până la el. Iar acolo, într-adevăr, se afla clinica. Am intrat într-o sală mare de aşteptare, plini de speranţă şi cu puiul de pisică în braţe. Doamna cu care vorbisem la telefon se afla la recepţie, foarte drăguţă şi zâmbitoare, m-a rugat să aştept puţin, cât se duce ea să îl anunţe pe medic. După câteva secunde s-a întors, mult mai puţin zâmbitoare:

– Îmi pare rău, dar domnul doctor a zis că nu mai primim animale în gazdă.

– De când?, am întrebat eu în uşoară stare de şoc.

– De acum. Nu am ştiut, e prima dată când aud asta, îmi pare rău că aţi venit degeaba…

Există momente când pur şi simplu simt cum mă transform într-un butoi cu pulbere. Aşa mă simţeam şi acum. Ba mai mult, auzeam deja fitilul sfârâind, din ce în ce mai aproape de urechea mea. Aşa că am preferat să fac stânga-mprejur şi să ies val-vârtej din clinică, fără o vorbă, înainte de a scoate unele pe care să le regret mai apoi. De data asta, nici bărbatu-meu nu mai avea nimic de spus, pentru că nu mai putea fi vorba de vina mea aici. Doar Luna a deschis gura, în timp ce ne întorceam sideraţi înspre Poiană:

– Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, nu mai vreau să mă mut vreodată în oraşul ăsta. Sper că nu vă supăraţi dacă nu vă mai iau cu mine aici.

Nu ne supăram. Chiar n-ar mai fi fost loc de o supărare nouă în sufletele noastre, în acele momente…

În drumul spre casă, am oprit la o farmacie şi am cumpărat câteva seringi, cu care am hrănit mai eficient pisicuţa. Apoi, când am parcat la hotel, i-am amenajat un culcuş cât mai cald cu putinţă, în cutia de carton, pe care am instalat-o în portbagajul maşinii. I-am lăsat acolo, pe lângă câteva prosoape moi, guleraşul meu din blană artificială de care stătuse lipită cam tot drumul, pe umărul meu. Să pară că încă sunt cu ea. I-am urat noapte bună şi ne-am rugat să nu fie prea frig peste noapte, cât să nu reziste.

Şi nu a fost. Am coborât la maşină din trei în trei ore, ca să verific pisicuţa şi să o hrănesc. Aşa îmi aduceam eu aminte că se face cu bebeluşii, când sunt foarte mici: trebuie hrăniţi puţin şi des. Dacă mi-ar fi spus cineva, înainte de întâmplarea aceasta, că voi avea vreodată curajul să stau singură  într-o parcare, în toiul nopţii şi în mijlocul munţilor, aş fi zis că e complet nebun. Şi totuşi, chiar asta am făcut. De trei ori. E drept că îmi ţâţâia fundul de frică, dar nici nu puteam lăsa de izbelişte sufleţelul acela mic şi amărât. Iar ca să fie totul şi mai complicat, vă mai amintesc o dată că vorbim despre noaptea de Halloween. Adică peste tot pe unde zapam, la televizor, ca să îmi omor (!) timpul între două sesiuni de „alăptare”, erau filme de groază şi documentare aşijderea. Perfect potrivite moralului şi anxietăţilor mele. De altfel, ţin să mulţumesc pe această cale canalului Happy Channel, pentru a nu fi căzut în capcana acestei sărbători păgâne: a fost singurul canal la care m-am putut uita în acea noapte, pentru că transmitea… Neveste disperate. Nu numai că nu era horror, dar era şi plăcerea mea vinovată în materie de seriale: l-am văzut pe tot, acum mulţi ani, deşi era telenovelă în toată regula.

A doua zi, am ajuns cu toţii, cu bine, înapoi la Bucureşti. Pisicuţa a stat aproape tot drumul pe umărul meu şi a primit numele de Maya (în amintirea căţeluşei Saint-Bernard cu acest nume, pe care o cunoscuserăm în Poiană cu o zi înainte).

Îmi pare rău că nu a fost acceptată propunerea mea de a o boteza Drac, inspirată de faptul că e neagră şi că a fost găsită de Halloween. Ai mei au spus că e un nume jignitor pentru biata pisică, dar mie mi se părea perfect. Sau Dracky, măcar, în amintirea lui Dracula cel simpatic din Hotel Transilvania. Dar a rămas Maya. Iar Maya, după vreo săptămână în care am continuat să mă trezesc regulat nopţile, ca să o hrănesc cu biberonul (un biberon special pentru pisici, din care îi dădeam un lapte praf special pentru pisici), s-a înţărcat rapid şi a început să prindă bine în greutate.

Apoi ne-a umplut pe toţi de micoză, începând cu umărul meu, pe care îi plăcea ei să stea atunci când era teribil de mică, şi terminând cu câinele care ne aştepta acasă, cu trecere prin toată pielea copilului, bineînţeles. Au urmat peste două luni de tratamente obositoare şi costisitoare, de analize şi consulturi medicale nu întotdeauna plăcute (aşa cum am povestit aici).

Însă acum se pare că suntem cu toţii bine. Maya e de vreo zece ori mai mare ca atunci când am găsit-o şi cântărea doar 200 de grame. E jucăuşă şi omniprezentă, mai ceva ca un drac. Nu-mi mai încape pe umăr. Dar şi-a găsit un nou loc preferat: pe piept. Se aşază acolo la noi toţi, pe rând, atunci când are chef să fie mângâiată, şi începe să toarcă. Şi dacă este adevărat că pisicile au detector încorporat de probleme, de boli sau de sensibilităţi ale organismului, şi că se aşează pe oameni în dreptul lor, pentru a le semnala sau a încerca să le remedieze prin vibraţiile torsului lor specific, atunci probabil că şi noi aveam cu toţii o nevoie în piept de care nu eram conştienţi înainte să apară Maya. Aveam o lipsă în suflet. Cea pe care o umple ea acum.

Reclame

Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte

M-am bucurat mult când s-au aliniat toate astrele şi am putut pleca într-o mică vacanţă de câteva zile, în Poiana Braşov, la sfârşitul lunii octombrie 2018. În primul rând, pentru că noi plecăm rar de tot undeva, cu excepţia cinematografului de la mall şi a cârciumioarei din cartier unde se face o ciorbă de fasole delicioasă. În al doilea rând, pentru că a fost ultima vacanţă de toamnă a copilului, valabilă doar pentru clasele primare, şi mi s-a părut o idee bună să profităm de ea. Şi în al treilea rând – dar nicidecum ultimul – pentru că urma să ne întâlnim la Braşov cu o familie foarte simpatică, întâlnită pe internet, cu care de-abia aşteptam să facem cunoştinţă. Pentru că vine o vârstă la care cam aşa arată blind date-urile: cuminţele şi în familie…

Am rezervat o cameră la un hotel care părea să ofere un raport bun calitate-preţ (plus un spa care îi atrăgea pe ai mei, pasionaţi de înot şi masaje) şi, într-o dimineaţă de luni, am plecat cu maşina pe DN1. Drumul s-a desfăşurat fără aglomeraţie în trafic şi fără întâmplări demne de menţionat. Poate cu excepţia unei discuţii mai interesante, pe care am avut-o pe când treceam prin faţa fostei rafinării de la Brazi:

– Uite, Luna, acolo a fost o rafinărie, a zis tatăl.

– Mda, a zis copilul, cu ochii în ecranul telefonului.

– Măcar ştii ce e aia?, am insistat noi să-i atragem interesul pentru lumea exterioară.

– Probabil ceva ce face lucruri rafinate.

– Şi ce e aia „rafinat”?

– Păi e atunci când bei o ceaşcă de ceai şi ridici degetul mic.

Exact.

Şi a mai fost un mic incident dătător de palpitaţii, atunci când am realizat, pe la Cotul Donului, că nu îmi aduc aminte să îi fi pus copilului în bagaje vreo haină mai groasă. Era în bluziţă şi atât.

– Luna…, am început eu cu teamă, ţi-ai luat geaca de fâş la tine?

– Evident că mi-am luat-o, m-a liniştit ea. E în bagaj.

Parenting responsabil, cică.  Noroc că a crescut copilul suficient cât să îşi poarte singur de grijă!

Oricum, haina nu s-a prea dovedit utilă în respectiva excursie. Erau spre 30 de grade la soare în Poiana Braşov. Aşa că mai degrabă am suferit eu de cald, pentru că mă pregătisem (prea) prudent, cu pulovăre, căciuli şi fulare, decât copilul de frig în bluziţele ei subţiri.

Era, într-adevăr, drăguţ la hotelul Escalade. Acesta este aşezat convenabil, pe la mijlocul staţiunii şi pe marginea drumului principal, e curat, areun restaurant rezonabil şi o bază de agrement bună dacă petreci acolo doar câteva zile. Adică piscina cu hidro-terapie e frumuşică, dar cam mică, iar sala de jocuri pusă la dispoziţia clienţilor ar necesita reparaţii serioase, cu darts-ul care nu funcţiona sau masa de ping-pong strâmbă. Parcarea este şi ea destul de generoasă – lucru care s-a dovedit util pentru mine într-un fel pe care încă nu îl puteam bănui în prima zi.

După ce ne-am instalat, acomodat şi odihnit, am ieşit la întâlnirea pe nevăzute cu prietenii de pe Facebook. Din fericire, şi ei s-au dovedit aşa cum ni-i imaginam şi ceva pe deasupra (fetiţa lor e genul acela care te face să crezi că a răsărit soarele dacă intră ea undeva, şi pentru care mi-ar mai trebui cel puţin un blog, dacă aş asista la mai multe conversaţii de-ale ei cu fiică-mea), aşa că am petrecut o seară agreabilă, cu o şedinţă de călărie pentru fetele noastre la stâna din buza staţiunii şi o masă la Coliba Haiducilor, singurul restaurant din apropiere deschis într-o luni de octombrie.

A doua zi, copiii mei (Luna şi bărbatu-meu, adică) s-au jucat în piscină şi la baza sportivă de lângă hotel, unde au condus maşinuţe 4X4 pe teren accidentat, au mângâiat „căţeluşi” prietenoşi şi au tras la tir cu nişte arme care mie îmi păreau îngrijorător de autentice.

Am urcat apoi cu telecabina pe Postăvaru – o adevărată probă de curaj din partea mea, anxioasă cum sunt), am admirat un pic peisajul şi un parapantist curajos, şi ne-am întors, ca nişte ne-aventurieri ce suntem, cu următoarea telecabină. Seara, am coborât în Braşov, să luăm masa împreună cu noii noştri prieteni. Lunei i-a plăcut la nebunie oraşul văzut prin parbrizul maşinii şi ne-a decretat:

– Când o să fiu mare, o să mă mut la Braşov. Sper că nu o să vă deranjeze să veniţi cu mine aici, când o să fiţi la pensie.

Am apreciat, desigur, generozitatea acestui gând curat, de copil. Ba chiar m-am gândit că nici nu pare o idee atât de rea. Oraşul e, într-adevăr, mai liniştit decât Bucureştiul, centrul acela vechi arată occidental, atmosfera şi mâncarea de la restaurantul italienesc la care am mâncat au fost foarte plăcute (restaurantul Dei Frati, cam scump pentru gustul meu, dar foarte bun atunci când plăteşte altcineva, aşa cum a fost şi cazul nostru), aerul serii în care ne-am plimbat aiurea pe străzi era de-a dreptul savuros pentru unii ca noi, obişnuiţi cu poluarea din Capitală… Pe scurt, încă o zi frumoasă se încheia aici. Ca să nu mai punem la socoteală şi caserola uriaşă cu tiramisu de-li-cios făcut de noua noastră prietenă de la Braşov şi care ne-a îndulcit tot restul şederii la hotel.

A treia zi, ne-am hotărât că Poiana nu mai are ce să ne ofere, aşa că am luat-o înspre Bran. Intenţionam să profităm de faptul că era Halloween-ul, probabil că la „castelul lui Dracula” erau multe activităţi tematice într-o astfel de zi. Am ajuns acolo după un mic ocol prin Ghimbav, să se poată da copiii mei cu kartul pe o pistă mai serioasă:

Apoi am avut o tentativă să renunţăm la Bran, după ce ne-am trezit într-o coadă de maşini ca la un semafor în centrul Bucureştiului, la ieşirea din Zărneşti. E acolo un drum în construcţie de luni întregi, o bătaie de joc aşa cum se întâlneşte peste tot în ţara asta administrată de impostori şi locuită de proşti (ca mine) care le înghit măgăriile. E de neînţeles faptul că se pot lungi atât de mult blocajele unui drum de un interes turistic uriaş… Dar faptul că stăteam pe loc a avut şi avantajele lui: am avut timp suficient să observăm, fotografiem şi chiar şi să citim toată această firmă aflată pe un magazin de pe marginea drumului, cea mai lungă şi mai românească versiune a lui „Coffee to go” pe care am văzut-o vreodată:

Când am ajuns, în sfârşit, la poalele castelului, în patria kitsch-urilor tematice, de unde, desigur, nu am rezistat să nu ne aprovizionăm cu ceva recuzită:

Am vizitat şi castelul, dar doar pentru a ne re-confirma, dacă mai era cazul, că nu suntem deloc, dar deloc!, genul acela de turişti. Noi, adulţii, ne-am plictisit copios, iar pe Luna nu a părut să o intereseze nimic din istoria acelor locuri. Aşa că am regretat banii daţi pe bilete şi suflul pierdut cu urcarea nenumăratelor scări.

Pentru ultima seară în Poiană, ne-am hotărât să mergem să căutăm o masă de ping-pong pe care chiar să se poată juca, la centrul de agrement de la baza pârtiei din staţiune. Apoi, intenţionam să căutăm şi un restaurant local, la care să putem ajunge în plimbare uşoară, de seară. Doar că planurile ne-au fost date complet peste cap. Probabil din cauza mea, trebuie să recunosc. Pentru că eu m-am încăpăţânat să aleg un alt drum decât ai mei, până la centru. Ei au zis că o iau pe o scurtătură, eu le-am atras atenţia că mie îmi pare mai degrabă lungitură, ei au zis să o luăm pe căi diferite şi să vedem care ajunge primul. Şi sunt convinsă că aş fi ajuns eu, dacă atenţia nu mi-ar fi fost atrasă de… un mieunat. Se auzea de departe, în liniştea serii (era cam ora 18:00 şi deja întuneric), chiar vizavi de centrul de agrement. Un mieunat din acela mic, dar hotărât, de pisoi. Apoi am văzut o familie cu doi băieţei care se oprise lângă animăluţ. Copiii îl luaseră în mână, păreau să îl placă cu toţii, m-am bucurat gândindu-mă că cel mic tocmai îşi găsise o familie şi am trecut mai departe. Dar nu m-am îndepărtat prea mult, că mieunatul a început să se audă din nou, sfâşâind cu şi mai multă putere tăcerea din jur. Copiii îl lăsaseră la loc pe pisoi, în iarbă, iar familia îşi văzuse de drumul ei, aparent fără niciun regret. Şi atunci, mi s-au învârtit în minte mai multe gânduri şi imagini (prea triste pentru a povesti despre ele acum) şi… m-am întors. O mâţă neagră care îmi încăpea perfect în palmă, de mică ce era, şi care a tăcut imediat cum am băgat-o la căldurică, în sân, sub haină. Mi-a fost clar că urma să fie pisica noastră.

Numai că ceea ce a urmat acestei hotărâri altruiste a fost o adevărată aventură, aiuritoare şi frustrantă, care ne-a pus foarte tare la încercare rezistenţa nervoasă. Despre ea, în partea a doua, însă. Pentru că astăzi prea m-am lungit, nu-i aşa?

Nesimţitul

Cred că sunt mai mult de cinci minute de când vorbeşte neîntrerupt, puştiul ăsta. Am făcut greşeala să îi pun o întrebare din domeniul său de interes, şi acum nu se mai opreşte. Suntem la Noaptea Cercetătorilor, un fel de expoziţie ştiinţifică organizată pentru copii şi tineri, în holul unui mall, iar el pare cel mai tânăr dintre specialiştii expozanţi de aici. M-am oprit la standul lui şi m-am gândit că îi va face plăcere să îl întreb despre mecanismul pe care l-a adus să îl prezinte. N-am înţeles prea bine ce este şi la ce foloseşte, dar la un moment dat a zis ceva despre facerea lumii şi despre diversele teorii ale altora referitoare la acel moment, cu găuri negre, galaxii şi Big Bang, şi părea atât de pasionat de subiect, iar eu l-am întrebat doar atât:

– Dar părerea TA, personală, asupra acestui subiect, care este?

A tăcut o clipă (o clipă scurtă), uşor debusolat de faptul că cineva e interesat de părerea lui, apoi a început din nou să vorbească şi nu s-a mai oprit. Părerea lui este că un singur Big Bang nu ar fi avut suficientă forţă să producă tot acest univers în care ne află. Că mai degrabă au fost mai multe Big Bang-uri simultane. Şi explică, şi explică, şi aduce argumente savante, şi eu dau din cap uneori, zâmbind, deşi nu înţeleg mai nimic, iar fiică-mea a plecat de mult spre alte standuri, plictisită pentru că nici ea nu înţelegea…

Sunt sigură că îi face plăcere că îl ascultă cineva. Fac deseori lucrul ăsta, să îi ascult, pur şi simplu, pe oameni. Fie ei cunoscuţi, necunoscuţi, interesanţi, plicticoşi, fericiţi, deprimaţi, tineri, bătrâni… Apropo, oare câţi ani să aibă tânărul acesta? După cum vorbeşte, în ce termeni şi cu câtă dezinvoltură, pare să fie student. Şi este şi foarte voinic. Dar după trăsăturile feţei şi coşurile de pe ea, pare mult mai mic.

– În ce an eşti?, îl întreb eu.

– În niciun an. Sunt în clasa a opta. Am 15 ani.

Stupoare. Chiar la asta nu m-am aşteptat, să fie încă elev de şcoală generală! Cel mai probabil, este un copil mult supra-dotat, un geniu, chiar.

– Şi părinţii tăi ce zic despre tine?

Întrebare firească, de mamă. Eu aş fi topită de mândrie să am un astfel de copil pasionat de ceva, orice. Tace pentru o clipă, privindu-mă cu curiozitate în ochi, apoi schimbă, în mod surprinzător, subiectul:

– Am evaluare anul ăsta, şi mi-e o frică de mor.

Altă stupoare. Cum să-i fie frică de o evaluare şcolară unui astfel de copil?

– Doar de limba română mi-e frică. Pentru că e o limbă cu prea multe neregularităţi, nu o pot reduce la formule precise, apar tot timpul excepţii de la reguli. Iar ceea ce nu e logic şi nu pot reprezenta printr-o schemă fixă, mi-e greu să înţeleg.

Nu m-am gândit niciodată la limba română din acest punct de vedere, dar are dreptate copilul. Scot o carte de vizită şi i-o întind:

– S-ar putea să am nişte idei pentru tine. Ştiu o profesoară care a scos o carte de gramatică modernă, fix pentru copii ca tine. Şi mai ştiu una care face cursuri gratuite de limba română la Palatul Copiilor, tocmai în vederea evaluărilor ăstora. Şi chiar eu am absolvit Filologia, aş putea încerca să te ajut să vezi cu alţi ochi limba noastră.

Ia cartea de vizită şi se uită lung la ea, vizibil emoţionat.

– „Mama… Aluniţă”?, se miră el.

– Mda, zâmbesc eu, pentru că ştiu că numele meu de blogger sună ridicol pentru unul ca el. Dar alte cărţi de vizită nu am. Iar de pe blog poţi ajunge la e-mailul meu sau la pagina de Facebook, pentru contact.

– Mulţumesc mult, îmi spune el şi bagă cartea de vizită în buzunar.

Urmează un alt moment de tăcere, mai lung de data asta, pe care îl interpretez ca pe un semn că pot pleca, în sfârşit, de acolo. Mă cântăreşte puţin din priviri, evident nehotărât dacă să îmi spună ceva. Apoi îl aud, cu o voce mult mai mică decât până acum, aproape în şoaptă:

– Nesimţit.

– Poftim?, îl întreb eu pentru că nu înţeleg ce vrea să spună cu asta.

– Nesimţit. Asta spun părinţii mei despre mine, că sunt nesimţit. Pentru că nu îi aud când mă cheamă la masă, pentru că nu am timp să îmi fac patul sau ordine prin cameră, pentru că de multe ori nu îi ascult când îmi vorbesc despre ce vor ei să îmi vorbească. Dar eu nu sunt aşa…

***

Sunt foarte multe, dureros de multe lucruri în neregulă în această întâmplare. De exemplu, felul în care şcoala românească induce frică până şi unor copii foarte buni. Sau lipsa unor profesori care să facă un copil inteligent să înţeleagă nişte amărâte de reguli gramaticale. Nevoia unui copil de a fi ascultat (şi nevoia oamenilor, în general, de a fi ascultaţi – mai nou, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu mai ascultă). Nepotrivirea acelui copil cu sistemul în care a fost integrat, inclusiv de vârstă, după părerea mea: să ai 15 ani la începutul clasei a opta mi se pare exagerat, ar fi trebuit dat la şcoală cu cel puţin un an mai devreme. Idioţenia de regulă şcolară care le cere copiilor noştri să fie buni la absolut toate materiile, altfel nu reuşesc să intre la o şcoală „bună” sau la un liceu „de elită”. Iar cea mai uimitoare dintre toate – opacitatea părinţilor unui astfel de copil, care îl judecă şi îl umilesc, în loc să fie mândri de el, să îi fie alături, să îl sprijine să înflorească în domeniul acela pentru care manifestă un atât de mare interes. Părinţi care nu cunosc nimic despre psihologia vârstelor, despre incapacitatea fizică a unui copil sau a unui adolescent de a procesa mai multe informaţii deodată, de a se ocupa de mai multe lucruri simultan, de a da importanţă unor sarcini cărora, efectiv, nu le înţelege rostul, cum ar fi făcutul patului.

Şi m-a durut această întâmplare cu atât mai mult cu cât şi eu am scăpat de multe ori vorbe grele asupra copilului meu. M-am lăsat luată de valul exasperării, al oboselii, al frustrărilor. Şi i-am zis ba că e prost, dacă nu ştia să rezolve un exerciţiu de la şcoală, ba că e nesimţit, dacă îşi lăsa ciorapii înşiraţi prin casă sau farfuria murdară, din care terminase de mâncat, pe masă. Chiar şi tâmpit i-am spus că este, ajunsă la limită cu răbdarea după ce nu reuşea şi pace să înţeleagă o temă. De altfel, momentele în care ne certăm cel mai tare au de obicei legătură cu aceste teme, disputele noastre cele mai serioase izbucnesc aproape întotdeauna în după-amiezele în care trebuie să îşi facă temele şi, evident, nu prea vrea. Şi nu am nici copil prost, nici copil nesimţit, nici tâmpit. Din contră.

Mereu îmi promit că nu voi mai rosti astfel de cuvinte, şi ele îmi scapă iar. Din ce în ce mai rar, e drept, pentru că lucrez la asta, dar tot îmi scapă. Şi îmi pare foarte rău, imediat după aceea. Pentru că o vorbă, odată scoasă pe gură, nu se mai poate întoarce înapoi. Iar rana a fost făcută.

Mi-ar plăcea să nu mai ajung în astfel de situaţii. Să nu mai ajungă niciun părinte să îşi jignească copilul din motive care nici măcar nu ţin de el, de voinţa acestuia. Dacă vă gândiţi bine, cele mai multe situaţii în care v-aţi pierdut cumpătul au fost provocate de factori externi, de cauze din afara voastră, pe care nu le-aţi putut controla. Şi deseori ne vărsăm nervii pe ceea ce ne este la îndemână, pe apropiaţi, pe cei mai slabi decât noi. Pentru că aşa ne este confortabil, deşi am putea mai mult.

Suntem mai puternici de atât. Şi mai bine ne-am concentra pe adevăratele bube ale ţării ăsteia, pe sistemul bolnav care ne aduce în halul ăsta de nervi, încât să ne urâm între noi – colegi, vecini, rude sau foşti prieteni – sau să ne insultăm propriii copii – lumina ochilor noştri şi carne din carnea noastră. Să luptăm să schimbăm ceva în jurul nostru, astfel încât să putem fi mai senini şi nu mereu încrâncenaţi şi nervoşi, aşa cum observ eu că stau lucrurile acum. Să reparăm nedreptăţile care ne produc frustrare, indiferent unde ar fi acestea: în administraţii, în sistemul medical, în trafic sau în şcolile copiilor noştri. Să le netezim drumul spre un viitor mai bun măcar lor, dacă pe al nostru nu am fost în stare să ni-l construim cum ar fi trebuit. Să scăpăm de adevăraţii nesimţiţi.

***

Nu pot încheia fără să vă spun că băiatul acela nu m-a căutat niciodată. Au trecut câteva luni bune de la întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă aş fi putut să îl ajut concret cu ceva, dar ştiu că măcar aş fi încercat. Sper să treacă fără probleme de evaluarea de la sfârşitul acestui an şcolar. Să nu se împiedice de hopurile injuste pe care ţara lui i le scoate în cale la tot pasul. Să îşi poată deschide aripile şi să zboare, cu încredere peste toate.

Despre gafa anului şi mica ei morală

Luna decembrie este o lună plină pentru Palatul Copiilor din Bucureşti. Cred că nu este zi să nu aibă loc acolo cel puţin un spectacol, evident cu tematică de iarnă, ţinut de vreo şcoală sau organizaţie sau trupă sau televiziune ş.a.m.d. Iar eu ştiu foarte bine acest lucru deoarece mi-am petrecut o parte oarecare a acestei luni a anului pe un hol al respectivului Palat. Mai precis, pe holul care duce la budă.

Antrenamentele de tenis de masă ale fiică-mii se desfăşoară aproape de intrarea principală în Palatul Copiilor. Uneori o duc acolo şi apoi plec cu treburi, alteori o aştept afară să îşi termine orele, mai ales când e vremea frumoasă şi pot să fac şi eu nişte fitness în timpul ăsta, la aparatele montate de primărie în parcul Lumea Copiilor (sanchi, doar mă laud, de fapt, că obosesc după juma’ de minut şi mă las). Însă iarna, atunci când totul este mai dificil – şi circulatul prin Bucureşti, şi exerciţiile fizice făcute cu trei straturi de haine pe tine –, mi-e mult mai comod să o aştept chiar alături de mesele de joc, pe o canapea vetustă aflată la răspântia a două drumuri importante pentru participanţii la spectacolele din sala mare, şi anume drumul către toaleta femeilor şi drumul către toaleta bărbaţilor. Problema este că cele două destinaţii de mare succes la public sunt bine ascunse în subsolul clădirii, la capătul unor scări şi după nişte pereţi din marmură, şi sunt semnalizate deosebit de discret, minimalist, aş spune, în contrast paradoxal cu stilul preponderent monumental al acelei construcţii comuniste. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu prea se vede nicio diferenţă de sex între siluetele desenate pe indicatoare:

Şi aşa se face că toată lumea care se află pentru prima oară la Palatul Copiilor trebuie să mă întrebe pe mine unde se află toaleta. Iar eu, fiinţă politicoasă, le răspund. E puţin deranjant, într-adevăr, pentru că nu îmi pot vedea liniştită de jocurile mele pe tabletă, dar nu e foarte grav. Într-una din zilele de antrenament, însă, am trecut printr-o situaţie tragi-comică în care mai întâi am plâns şi apoi iar am plâns. Dar a doua oară a fost de râs. Să vă povestesc…

În ziua aceea părea să aibă loc un spectacol cu artişti cu sindrom Down. Am văzut coborând spre toaletă mulţi tineri cu trăsăturile specifice acestei afecţiuni, însoţiţi de adulţi – părinţi sau profesori-îndrumători. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile spontan când i-am văzut, atât de mari, din punct de vedere fizic, şi atât de neajutoraţi, încât să aibă nevoie să fie însoţiţi la toaletă, ca nişte copii. Am mereu reacţia aceasta când mă întâlnesc cu astfel de oameni, deşi ştiu că ei nu sunt neapărat nefericiţi cu sindromul lor, dar pentru că ştiu şi cât de grea e viaţa atunci când eşti diferit de majoritate (am povestit mai multe aici). Prima care mi-a cerut indicaţii a fost o doamnă mai în vârstă:

– Nu vă supăraţi, unde este toaleta?

I-am făcut semn, automat, înspre toaleta femeilor. Mi-a mulţumit, a luat-o într-acolo, apoi a văzut semnul de „femei” şi s-a întors către mine:

– Bărbaţii, vă rog…

Şi mi-a făcut semn cu mâna înspre tânărul care o însoţea (probabil fiul ei). M-am prins imediat şi i-am indicat să meargă în partea opusă. Apoi au urmat alte câteva situaţii, identice: toate mamele, indiferent de vârsta băieţilor lor, întrebau de toaleta bărbaţilor, iar eu le arătam drumul într-acolo.

Aşa se face că, atunci când am auzit, poate pentru a zecea oară în acea zi, întrebarea semi-şoptită: „Nu vă supăraţi, unde este toaleta?”, am fost cât pe ce să ridic mâna automat tot în acea direcţie. Apoi am observat că doamna care îmi pusese timida întrebare era singură. Aşa că am întrebat-o şi eu, cu cel mai candid ton din lume:

– Femei sau bărbaţi?

Nu vreţi să ştiţi ce expresie a luat faţa bietei femei. S-a uitat uşor peste umăr, să verifice dacă nu cumva vorbeam cu altcineva, în speranţa că nici nu seamănă atât de tare a bărbat încât să lase loc de confuzii, nici nu pare vreo profesionistă prestatoare de servicii diverse prin toalete publice. Dar nu, din păcate nu era nimeni în spatele ei, aşa că mi-a răspuns cu o voce şi mai mititică:

– Ǎăă… femei…?

De-abia atunci mi-am dat seama că făcusem o gafă. I-am arătat drumul, apoi m-am pus pe un râs cu lacrimi, din care nu am reuşit să mă opresc minute în şir. Am intenţionat să o aştept pe biata femeie la întoarcere, să îmi cer scuze şi să îi explic comportamentul meu, dar doar ce am văzut-o şi m-a buşit din nou un val de râs de nestăvilit. Nu ştiu dacă m-a observat, îşi băgase capul între urechi şi a trecut pe lângă mine grăbită, fără să îmi arunce vreo privire. Ori se simţise jignită, ori mă credea dusă cu pluta…

Lăsând gluma la o parte (deşi mi-e greu, am pufnit în râs şi acum, când am scris, doar la aducerea aminte a expresiei de pe faţa sărmanei doamne), ce vreau să vă zic e că judecata la o primă vedere este de multe ori una superficială. Nici doamna nu arăta ca un bărbat, nici eu nu am vrut să o jignesc şi nici nu sunt dusă cu pluta. (În fine, până la proba contrară, aşa par…) Dar doamna nu avea cum să ştie aceste lucruri fără să cunoască povestea din spatele întrebării mele, lucrurile care mi se întâmplaseră în ultimele minute. Aşa că v-aş invita la mai multă deschidere, încredere şi răbdare faţă de cei din jur. Prea am ajuns nemiloşi şi grăbiţi să îi acuzăm pe ceilalţi, să îi jignim, şi chiar să îi lovim, chiar dacă doar cu vorba. Haideţi să reînvăţăm ascultarea, acceptarea şi ne-judecarea. Şi să râdem mai mult, chiar dacă greşim, să nu ne mai luăm atât de tare în serios ca acum, prea suntem cu toţii încrâncenaţi… Apoi, cred că ne vom simţi cu toţii ceva mai bine.