Am fost cu copiii la Bookfest

Şi când zic că am fost „cu copiii”, înseamnă şi că am fost odată cu mulţi copii, fiind 1 iunie, şi că am fost cu ambii mei copii: fiică-mea şi taică-său. Pentru că niciunul nu se poate abţine când e vorba de cumpărături, exact ca nişte copii! Iar din maldărul acesta de cărţi, una singură este luată de mine pentru mine, restul e al lor:

Aşa cum era de aşteptat, primul şi primul lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost aranjatul sistematic al noilor achiziţii literare printre cele vechi – semne ale unor târguri trecute, multe dintre ele doar cumpărate şi necitite încă. Avem acum în micuţa bibliotecă junior (care până nu demult adăpostea doar jucării) următoarele secţiuni: comedie, thriller-horror-poliţist, fantastic, tragico-comedie, ştiinţă şi – desigur ultima – trist.

Al doilea lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost citirea unei cărţi. De fapt, a fost o re-citire. Lunei i-a plăcut atât de mult o carte pe care a împrumutat-o mai demult de la bibliotecă, încât a ţinut morţiş să şi-o şi cumpere „să o aibă mereu”. E vorba despre un roman grafic, „Fantoma Aniei”, de Vera Brosgol, cu care şi-a inaugurat secţiunea horror a bibliotecii ei. Pentru că în carte chiar este vorba despre o fantomă… I-a plăcut mult cartea, şi la a doua citire. Nu acelaşi lucru l-a spus şi după ce a terminat, în următoarea jumătate de oră, al doilea roman grafic cumpărat la târg: „Zâmbeşte!”, de Raina Telgemeier:

– Mda… asta nu prea mi-a plăcut…, a spus ea uşor dezamăgită după ce a pus-o la loc în raft, la secţiunea tragico-comedie.

– Atunci să nu o recomand pe blog, nu-i aşa?, am întrebat-o eu.

– Ba da, poţi să o recomanzi. Dar numai şi numai copiilor care poartă aparat dentar. Ǎstora ca mine, care nu mai purtăm, nu.

Apoi s-a apucat de citit „Winston”, de Frauke Scheunemann. Volumul al cincilea. Acest volum şi următorul au fost, de fapt, capete în lista ei de dorinţe pe când se pregătea pentru târg. Are un farmec nebun acest motan-detectiv, se pare că se vinde ca pâinea caldă seria care îl are drept personaj, de la Booklet Fiction.

Tot în fruntea listei de dorinţe a Lunei se afla o altă serie de la aceeaşi editură: cea cu Penny Pepper, scrisă de Ulrike Rylance. A citit „Totu-i sub control!” şi tot aşteaptă să se mai publice vreo traducere la noi, dar deocamdată nu a avut noroc. Poate la Gaudeamus… În schimb, am găsit la Booklet Fiction câteva cărticele şi fişe de limba engleză care mi s-au părut bine structurate şi la un preţ deosebit de atrăgător, aşa că i le-am luat copilului. În ciuda unei uşoare opoziţii, evident. Şi doar cu condiţia să le plătesc din banii mei. Pentru că banii ei, pregătiţi cu grijă în pacheţele de hârtie, de cu o seară înainte, erau sortiţi exclusiv beletristicii:

A fost şi distracţie, şi uşoară supărare cu pacheţelele astea cu monezi. Bineînţeles că toţi vânzătorii zâmbeau uşor când o vedeau cum îşi cotrobăie în troller şi cum face calcule complicate pentru a da suma exactă la vreo casă, dar mi-a fost şi milă de biata domnişoară din standul ilustratorilor de carte, de unde Luna şi-a cumpărat nişte abţibilduri mici, la 2 lei bucata, şi parcă nu se mai terminau pacheţelele. La început, a zâmbit şi ea politicos şi a zis că îi prinde bine nişte mărunt, să aibă să dea rest. Însă la al patrulea pacheţel a îngăimat cam verde un: „Nu mai… Mulţumesc… Lăsaţi aşa!”. Fiică-mea a insistat, însă, că nu se poate să ia ceva neplătit şi i-a lăsat cu forţa şi ultimul bănuţ pentru abţibildurile alese.

Ca să ne întoarcem la cărţi, până la urmă tot cele de la grupul editorial Art au reprezentat grosul cumpărăturilor noastre. Romanele pentru (pre)adolescenţi de la Arthur par să fie, încă, stilul preferat al Lunei, romanele SF de la Paladin – preferatele lui bărbatu-meu, iar eu mi-am luat o altă carte de-a lui Frederick Backman, „Scandalul”, după ce mi-a plăcut mult de tot cea cu Ove, ambele publicate în colecţia Musai. Din păcate, nici anul acesta nu ne-am calificat pentru primirea unui troller din carton, pe care editura îl oferă celor care cumpără 10 cărţi. De obicei, ne oprim pe la 8, iar Luna se întristează de fiecare dată, pentru că i-ar plăcea mult un astfel de troller. Noroc cu balonul cu heliu pe care l-am luat din standul Arthur, a mai atenuat supărarea. În plus, balonul acela a fost şi pe placul pisicii noastre, care a încercat o zi întreagă să îl coboare de pe tavanul sufrageriei. Dar şi când a reuşit… Nu vreţi să ştiţi în ce hal l-a adus!

Pentru mine, partea cea mai plăcută a zilei noastre la târg a fost întâlnirea cu oameni dragi, cunoscuţi sau nu, şi cu cărţi cunoscute pentru că am lucrat şi eu la ele. Am fost mai întâi la lansarea ultimului volum de poezii al lui Carmen Tiderle, „Cine-a pus piper în mare”. Am descoperit de curând bijuteriile astea de poezioare non-conformiste, scrise cu mult umor, dar şi cu morale preţioase, şi de atunci nu mă mai satur. Şi am profitat de ocazie ca să o cunoaştem şi în carne şi oase pe Carmen, care este din Giurgiu, ca şi mine, dar pe care nu o întâlnisem până acum. Luna a obţinut dedicaţii şi de la ea, şi de la ilustratorul cărţii, Petridean, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi desenat şi pe mine pe „bărbia” Lunei, sub formă de aluniţă păroasă. Mdeh, unii au un umor mai special…

Am fost apoi la lansarea unei alte cărţi pentru copii, „Şansa lui Bileţel”, de Victoria Pătraşcu. Cu Vic am fost colegă de facultate, la limba chineză. Spre deosebire de mine, ea a avut înţelepciunea să renunţe repede la limba aceea rară şi pretenţioasă, nerisipindu-şi timpul cu ceva ce nu avea să-i folosească niciodată, aşa cum am făcut eu. Şi tot spre deosebire de mine, s-a apucat de scris cărţi, pentru copii şi nu numai. Preferata mea dintre cele de până acum este „Stejar pitic, cel mai bun tătic”, dar toate cărţile ei au un mesaj puternic şi o groază de idei educative, fiind numai bune de citit cu cei mici şi de discutat cu ei despre morala lor. Sunt cărţi care se pretează de minune unor lecţii de şcoală sau unor ateliere de lectură. Este şi cazul lui „Bileţel”, pe care am luat-o pentru un prieten de-al Lunei ceva mai micuţ de vârstă, a cărui zi de naştere se apropie. Sunt câteva idei foarte drăguţe şi valoroase în carte, iar autoarea ne-a dăruit, pe lângă dedicaţie, şi câteva bileţele de hârtie pe care să scriem numai lucruri frumoase, pentru că… Dar mai bine vă las să citiţi cartea, nu vă stric surpriza.

Apropo de dăruit, Vic mi-a făcut şi mie cadou o carte despre care nu auzisem: „Mică istorie a unui secol mare”, o colecţie de istorii personale ale unor scriitori români, apărută la Arthur. Ea a povestit acolo despre întâlnirea brutală cu minerii, dintr-un 13-15 iunie întunecat, de a cărui importanţă pentru istoria noastră contemporană nu ştiu cât conştienţi sunt tinerii de azi. Este un strop de realitate pe care nu am trăit-o decât tangenţial (plecasem din Bucureşti în acele zile, eram în sesiune şi mă dusesem acasă, la Giurgiu, să învăţ, deci am avut norocul de a nu mă întâlni cu minerii pe holurile facultăţii, aşa cum a făcut-o Victoria Pătraşcu). Iar povestirea ei din această antologie este extraordinar de puternică. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile atunci când am citit-o, cu sufletul greu de amintirea acelor zile monstruoase. Şi mi-am confirmat astfel bănuiala că Vic poate scrie chiar mai bine pentru „oameni mari”, decât pentru copii. Ca să vă convingeţi, urmăriţi-i postările de pe pagina de Facebook, acolo unde povesteşte despre oamenii întâlniţi în ţară, cu ocazia ultimului ei proiect cultural: Caravana Nesupusele – „Nesupusele” fiind o altă carte pe care v-o recomand, o culegere impresionantă de profiluri ale unor femei extraordinare din România, demnă de pus în biblioteca oricărui copil de la noi, alături de volumele cu „Fete rebele” din toată lumea.

Tot de la standul editurii Cartier, la care s-a publicat „Bileţelul”, am cumpărat şi cartea „Sexualitatea explicată adolescenţilor”, de Magali Clausener-Petit. A fost, de altfel, cea mai scumpă achiziţie de la acest târg, la care am apreciat reducerile de preţ mai mult sau mai puţin importante oferite de multe dintre editurile participante. La această carticică cu ilustraţii colorate şi texte în acelaşi timp vesele şi serioase, nu era aplicată nicio reducere. Dar îmi place să cred că au fost bine investiţi cei 40 de lei pe care i-am plătit pentru ea. Deşi vorbesc destul de multe lucruri cu fiică-mea despre subiectul acesta, tot există unele despre care ori nu îndrăzneşte ea să mă întrebe, ori mă jenez eu să-i răspund direct. Aşa că, ce poate fi mai potrivit decât o carte pe care să o poată citi în intimitate, când şi de câte ori vrea ea? E drept că m-a bombănit zdravăn în standul editurii, atunci când am hotărât să iau cartea, şi că a refuzat hotărât să pună mâna pe ea acolo, însă odată ajunse acasă, ia ghiciţi ce carte şi-a pus mai întâi alături pe noptieră, să o aibă la îndemână pentru următorul moment liber de lectură?… Nu a terminat-o încă, doar a citit pe alocuri deocamdată şi încă mă mai bodogăne uneori („Vai, mama, dar ce carte mi-ai luat??!! Tu ai văzut desenele astea?”), dar e clar că îi place. Şi că am scăpat eu de câteva întrebări incomode.

Ultima lansare la care am fost în această lungă zi de 1 iunie a fost a unei cărţi la care am colaborat şi eu puţintel, cu oleacă de corectură: „Băieţelul de 1000 de ani”, de Ross Welford. Am avut o senzaţie ciudată să văd alături, în acelaşi stand al editurii Vellant, câteva cărţi la care mi-a făcut mare plăcere să lucrez: acest „Băieţel”, alt băieţel („Băiatul-peşte”, de Chloe Daikin, o carte specială, în traducerea foarte inspirată a Laviniei Branişte) şi „Corpul ei şi alte desfătări”, de Carmen Maria Machado, o carte-şoc, pe care am mai lăudat-o eu pe aici.

Sper să am la un moment dat bucuria să văd în standul acesta şi cele două cărţi pe care le-am tradus în ultima vreme, şi care mi s-au părut şi ele adorabile, fiecare în felul ei: un roman „tragico-comic”, după cum ar spune fiică-mea, pentru părinţi de adolescenţi şi un roman de aventuri fantastice pentru copii.

La lansarea de sâmbătă a venit şi autorul Ross Welford, un englez simpatic care s-a apucat cumva la bătrâneţe de scris romane pentru copii şi a descoperit că poate face acest lucru cu un succes nebun. De altfel, Welford şi-a lansat la acest Bookfest şi traducerea românească a primei sale cărţi („Călătorie în timp în compania unui hamster”), odată cu „Băieţelul de 1000 de ani”. Am profitat să obţinem şi de la el un autograf pe cartea Lunei:

– Cum ai zis că te cheamă? Moona?

– Cam pe-acolo…

Şi cam atât despre acest târg de carte. Au mai fost nişte oameni din domeniu cu care mi-a plăcut să mă văd, ar mai fi fost câţiva cu care mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc, dar nu se aflau acolo, în standurile editurilor lor, ar mai fi durat ore întregi să vedem tot târgul şi să răsfoim toate cărţile care ne făceau cu ochiul. Dar eu zic că nici aşa n-a fost rău, cu cinci ore investite în bucuria minţii şi a sufletului. Şi a mai rămas doar vreo juma de an până la următorul Gaudeamus, nu e deloc mult. Noua listă de dorinţe a Lunei e deja începută, de altfel. Nu i-au mai ajuns economiile să îşi ia „Copacul cu 26 de etaje”, de Andy Griffiths (continuarea firească a „Copacului cu 13 etaje”, care i-a plăcut mult), aşa că de-abia aşteaptă, deja, sfârşitul lunii noiembrie 🙂

Reclame

Perle FB 18

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

IUNIE 2017 (continuare)

Din ciclul „Noi nu greşim niciodată!”:

– Vai, mama, ce IREZISTABIL este Lord [labradorul nostru] uneori, cum se aşază el cu burtica în sus, la mângâiat… sau cum dă el laba… De ce râzi?

– Cum ai zis că e?

– Ǎăă… drăgălaş, parcă.

– Nu aşa ai zis. Ai şi uitat?

– Nu! Doar că nu m-am auzit!

–––––-

–––––-

– În viaţa mea nu mai pun piciorul la restaurantul ăsta! Ştii ce mi-a zis fata aia de la intrare?

– Ce?

– „Săru’ mâna”!

– Şi ce-i cu asta?

– Păi eu nu sunt vreo femeie bătrână de la ţară, să îmi zică „Săru’ mâna” o fată de peste douăzeci de ani!

– Ştiu şi eu, mama… Cu rochia asta… cam aşa arăţi!

Doreşte cineva să adopte copil obraznic şi fără simţ estetic? Are şi părţi bune, să ştiţi 😉

–––––-

–––––-

Am trecut ieri cu fiică-mea prin Piaţa Amzei. Din curtea unei case frumoase, se auzeau râsete de copii, aşa că ne-am uitat curioase prin gard şi am văzut un loc de joacă, o fetiţă chinezoaică şi un anunţ cum că se fac înscrieri la şcoala de acolo.

– Eu nu cred că e o şcoală adevărată aici, mi-a dat Luna coate discret (sau, în fine, ştiţi voi cât de discreţi pot fi copiii). Ia uite cum arată fata aceea, clar nu e româncă!

– Poate fi o şcoală pentru diplomaţi, încep eu o explicaţie, dar nu reuşesc să o termin.

– Aaaa, atunci pot merge şi eu!, se bucură ea. Că şi eu sunt diplomată acum!

Şi adaugă mândră de ea:

– Trei diplome am primit astăzi la şcoală!!!

Nu am putut să o contrazic 😉

–––––-

–––––-

Femeie la cratiţă, bărbat la piaţă, copil la televizor. Vreme urâtă afară, deci este clar o dimineaţă tipică de sâmbătă într-o familie tradiţională din România.

– Mama, cangurul este o rudă de-a noastră, nu-i aşa?

Deci cam până aici a fost cu familia tradiţională…

–––––-

–––––-

– Mama, pot să iau scula lui tata, care e goală, şi să mă joc cu ea pe-afară? Pardon, se corectează ea când îmi vede ochii beliţi (!), TRUSA de scule am vrut să spun, că e una fără nimic în ea la subsol…

–––––-

–––––-

Mâncarea preferată a fiică-mii de la McDonald’s este… salata grecească. Cred că cel mai tare o atrage procedura de asezonare, care presupune să adauge ea un sos, două, peste legume, să acopere cutia cu capacul şi să o zdrăngănească până o lasă puterile. Dar nici gustul nu pare să o lase indiferentă, ar mânca şi cu trei mâini deodată, dacă ar avea:

– Ho!, încerc eu să o temperez. Parcă ţi se bat turcii la gură!

– Adică?

– E o vorbă.

Cam cât de departe în istorie să merg cu explicaţiile? Suntem totuşi la un mall, căţărate pe nişte scaune înalte…

– Ştii, poporul român s-a luptat mult cu cel turc. Ţi-am mai povestit uneori, când treceam pe la Călugăreni, că acolo a fost o bătălie celebră. Demult de tot, turcii veneau mai mereu peste noi, aici, şi duceam des războaie cu ei, să ne apărăm ţara.

Sesizez expresia din categoria „wow” de pe faţa ei. Iată un copil căruia îi va plăcea istoria la şcoală – îndrăznesc să sper eu în gând.

– Wow! Şi ai prins şi tu un război dintr-ăsta?

E bine, totuşi, că am deschis subiectul. Acum, copilul meu ştie că nu sunt chiar ATÂT de bătrână încât să fi prins Războiul de Independenţă. Sper să nici nu uite…

–––––-

–––––-

Atunci când vine o prietenă în vizită la fiică-ta şi tu nu mai înţelegi nimic din conversaţiile lor:

– Auzi, da’ bunica ta din ce categorie este: mai glumeaţă sau…?, a întrebat Luna.

– Bunica mea are 55 de ani, a răspuns prietena ei.

– Ah, ok.

Şi a schimbat subiectul, părând lămurită.

–––––-

–––––-

Şi tot cu prietena în vizită:

Fiică-mea îşi face temele cu prietena ei. Mă cheamă să le clarific un exerciţiu, iar eu observ în cerinţă un cuvânt pe care nu sunt sigură că fetele îl cunosc:

– Aici scrie că drumeţii au „poposit” de câteva ori pe drum. Ştiţi ce înseamnă asta?

– Da, sigur!, se bagă Miss Atotcunoaştere. E atunci când faci un POPOS!

– Ba nu se spune aşa!, o contrazice Miss Atotcunoaştere No. 2. Se spune POPASǍ!

Le-am lăsat să se clarifice singure. Nu păreau să aibă cu adevărat nevoie de mine.

–––––-

–––––-

Dar să vedeţi discuţii când are DOI prieteni în vizită:

– Mie îmi plac chihuahua şi o să-mi iau unul când o să fiu mare.

– Ăăă… nu vreau să te dezamăgesc… dar să ştii că chihuahua sunt defecţi, că au capul mare şi nu prea au echilibru.

– Nu cred că sunt toţi aşa. Eu cred că doar vreo 5%.

– Mda, posibil…

– Ştii magazinele alea de căţei? Ei bine, o fi frumos acolo, dar de unde vin căţeii nu e frumos. Pentru că există ca nişte fabrici, aşa, unde sunt multe fetiţe şi sunt închise şi sunt puse să facă pui toată viaţa lor.

– Vaaai, săracele! Da’ şi săracii pui, îţi dai seama? Că sunt născuţi cu forţa!

– Pe câinele vostru de unde l-aţi luat?

– De la un răufăcător.

– Wow, ce tare!

–––––-

–––––-

Şi un pic mai târziu:

– Ia uite, ce frumos, doamna aia îl pupă pe rechin!

– Da, săracul de el, îţi dai seama ce fericit e? Că el nu este animal de companie, să păţească des asta.

– În general, oamenii sunt răi cu rechinii. Şi cu balenele. Le vânează pentru grăsime. Nişte boieri răi, care vor numai bani!

– Bunicul mi-a zis că pe vremuri se făceau pantofi din piele de câine.

– Vai, nu mai zice asta, că mă întristezi! Eu am un experiement cu muşte… Vrei să guşti?

– Ce?

– Din zmeura asta.

– Ah, credeam că din muşte.

– Nuuu! Vai de mine! Deci, mă uit la muşte, la picioarele lor. Seamănă cu oamenii la picioarele din spate. Probabil că strămoşul nostru de acum mii de ani a fost muscă. Ştiu… nu are sens…

Să-i mai las pe copiii ăştia la televizor sau să nu-i mai las? Eventual să le schimb canalul, de pe Nature pe Disney sau ceva mai puţin savant?

–––––-

Pe scurt despre ciment, Sisif şi mâncat ficaţii

Acum doi ani, ni s-a întâmplat să ducem copilul la şcoală şi într-o săptămână de vacanţă. Era în august, prea cald pentru orice, nu ne venea nici să stăm în casă, dar nici să ieşim, iar la şcoală era de joacă, veneau mulţi copii şi, mai ales şi mai ales, prietena cea mai bună a Lunei. Într-una din acele zile, când le-am luat pe amândouă acasă, mi-au povestit foarte încântate că se ocupaseră cu… turnatul cimentului. Domnul Virgin (!), şoferul, adusese o grămadă de ciment în curte, pentru a acoperi o groapă. Bineînţeles că cei mici s-au strâns ciorchine în jurul său, curioşi nevoie mare, şi atunci a fost nevoit să le dea şi lor nişte păhărele de plastic, să pună ciment în ele.

– Dar n-am înţeles de ce Virgil avea lopată, iar nouă ne-a dat nişte linguriţe amărâte, de luam un pic din grămadă, puneam în pahar, iar luam un pic din grămadă, iar puneam în pahar…, s-a revoltat prietena Lunei.

M-a pufnit râsul încercând să-mi imaginez scena cu pusul de ciment cu linguriţa. E drept, dacă le-ar fi dat lopeţi să toarne în păhărele ar fi fost încă şi mai hilar.

– Muncă de Sisif, fetelor, le-am făcut eu cu ochiul, în timp ce cu ochiul celălalt le-am văzut nedumerite. Nu-i aşa că nu ştiţi cine a fost Sisif?

– Nu prea.

– Sisif era un om care i-a supărat pe zei, nu mai ştiu pentru ce anume, iar zeii l-au pedepsit, pentru că ei erau tare ciufuţi, să…

– Ştiu!, a sărit prietena Lunei. Să-i mănânce… nu mai ştiu ce…

– Ǎla era Prometeu, am presupus eu. Cel care a furat focul de la zei ca să-l aducă oamenilor, iar Zeus l-a legat de o stâncă şi l-a pedepsit să vină vulturii la el şi să îi mănânce ficatul. Apoi ficatul creştea la loc (nu ştiu cum, că ficatul nu se mai regenerează), apoi iar veneau vulturii…

– Vulturul!, m-a pus la punct fetiţa. Că era doar unul. Animăluţul de casă al lui Zeus, ca să zic aşa.

A urmat o lungă discuţie despre zei şi pet-urile lor, până am ajuns în sfârşit acasă şi am reuşit să mă refugiez în biroul meu, sleită de atâta conversaţie cultural-ideatică.

În aceeaşi seară, conversaţia telefonică dintre Luna şi taică-său a fost următoarea:

– Şi, cum a fost ziua ta?, a întrebat el.

– Păi, dimineaţă am fost în parc, a început ea, apoi ne-am întors la şcoală şi am făcut marţieni din reciclabile, am văzut un film documentar cu planete (ştii că e o planetă nouă acum, care zguduie Soarele?), şi un film cu invenţii care nu trebuiau făcute, că nu folosesc la nimic, şi apoi am turnat ciment.

– Ah, OK, a răspuns el.

– Cu linguriţa, a adăugat ea.

– Şi mai bine.

Şi atât. Pentru că aşa se face. Există motive pentru care îmbătrânesc bărbaţii mai greu decât femeile, iar faptul că îşi limitează conversaţiile la strictul necesar este unul dintre ele.

Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.