A fi sau a nu fi celebru

Cazul 1

Suntem în supermarket. În timp ce eu fac cumpărăturile de pe listă, fiică-mea „scanează” şi ea raionul cu dulciuri. Toate bune şi frumoase, până când dărâmă, cu ceva zgomot, o etichetă de preţ de pe un raft. Un pic speriată, o ia de pe jos şi mi-o întinde cu speranţa că voi şti să îi repar greşeala. Mă îndrept spre raftul cu pricina, când îl văd: Bodyguardul. Mă săgetează cu privirea, de parcă m-ar fi prins cu buzunarele pline de produse nedeclarate la casă. Apoi se uită lung şi foarte, foarte atent la copil. Să vezi că ne încătuşează pe amândouă!

– Tu eşti Luna, nu-i aşa?, îl aud eu pe un ton surprinzător de prietenos.

Şi atunci îmi dau seama că am de-a face cu un cititor. Cineva care îmi citeşte blogul şi m-a recunoscut. Îmi place zâmbetul lui, e clar că îmi apreciază umorul. Aşa că îi zâmbesc şi eu înapoi.

– Şi tu, Aluniţa, ce mai faci? Să tot fie vreo treizeci de ani de când ne-am văzut… Noroc cu Facebook-ul ăsta, că ne mai recunoaştem din poze!

Era, de fapt, un fost coleg de şcoală generală. Deci cam atât mi-a fost cu celebritatea. Of… ce mi-ar mai fi plăcut să mă cunoască doar după scrisul meu!

Cazul 2

– Hai, lungeşte-te aici, să te văd. Mai jos, mai jos… aşa… e bine acum… Şi zi aşa, te cheamă „Mama Aluniţă”, nu? Ridică mai mult… aşa… Mi-a zis asistenta mea, când ţi-a văzut numele pe programare. Cică te ştie pentru că îţi citeşte blogul, şi s-a bucurat că o să te cunoască.

Am zâmbit uşor în direcţia asistentei. Nu o puteam vedea prea bine, cum stătea ea acolo alături de medicul ginecolog, între picioarele mele, ţinând speculul în timp ce el mă controla.

– Şi eu mă bucur, am murmurat.

Deşi de acest ciudat moment de celebritate m-aş fi putut lipsi, totuşi.

––––-

Nu-i aşa că femeile nu sunt niciodată mulţumite? 😉

Am găsit un pui de pasăre. Cum procedăm?

Conform indicaţiilor Societăţii Române de Ornitologie, cea mai bună variantă este să aşezăm puiul cât mai aproape de potenţialul cuib din care a căzut şi cât mai sus, la adăpost de prădători. De obicei, părinţii îl hrănesc sau îl recuperează cumva. Sau chiar, dacă puiul are deja pene, se întoarce el însuşi acasă, după ce prinde puteri. Desigur, există şi situaţia în care puiul este vizibil rănit, şi atunci e mai bine să ne adresăm unor specialişti, aşa cum ne arată şi posterul de mai jos:

Îmi pare rău că imaginea nu este de cea mai bună calitate, aşa am găsit-o şi eu pe net. Am căutat-o şi pe site-ul la care face trimitere, al unui proiect european de protecţie a păsărilor migratoare, dar acesta nu pare să mai fie activ. Totuşi, dacă aveţi copii interesaţi de viaţa păsărilor, se pot găsi pe acest site informaţii utile şi prezentate într-un mod agreabil, unele chiar prin jocuri.

Poate că vă întrebaţi de unde şi până unde mi-a venit ideea să scriu un articol pe această temă. Ei bine, răspunsul este că sper ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi oameni, inclusiv la „domnul” care a oprit-o mai devreme pe stradă pe fiică-mea şi i-a spus:

– Ai tu grijă de ăsta!

După care i-a pus în pumnişorul ei de opt ani un pui de vrabie (sau cel puţin aşa părea după pene, pentru că mă pricep mai deloc la păsări) şi a plecat. Luna nu-l mai văzuse niciodată până acum pe acel bărbat şi a venit într-un suflet acasă, să îngrijim micuţa vietate. Iar eu, nemiloasa, am trimis-o înapoi afară, să îl lase în apropierea cuibului său. Bineînţeles că a început să plângă în hohote, că nu-l poate abandona, şi nu m-a crezut că aceasta este cea mai bună soluţie. Aşa că a decis să se ducă la cabinetul/petshop al veterinarului nostru, pentru o părere mai avizată. Şi s-a întors de acolo tot cu bietul pui agăţat de degeţelele ei:

– Doctorul nu era acolo. Şi mi-au zis cei de la petshop să ţin eu puiul până mâine dimineaţă, când vine el la cabinet.

M-aş bucura să afle, pe această cale, şi „cei de la petshop” (care sunt foarte probabil studenţi la Medicină Veterinară) cum trebuie procedat cu un pui de pasăre căzut în cuib. Pentru că nu mi-a fost deloc uşor să îmi conving copilul să îl lăsăm în natură. Dar am făcut-o până la urmă. L-am lăsat în curtea blocului, care e plină de pomi cu păsări, ne-am îndepărtat vreo zece minute, apoi nu l-am mai regăsit. Luna s-a oprit în sfârşit din plâns şi acum nu ne-a mai rămas decât să sperăm amândouă că puiul este bine, sănătos, alături de familia lui. Pentru „domnul” care i l-a pasat cu atâta lipsă de responsabilitate unui copil nu am deloc gânduri la fel de pozitive.

Banalităţi

S-a vorbit mult zilele astea despre femeia ucisă în chinuri la Motru, de către propriul bărbat, fără ca vecinii să dea măcar un telefon la 112, darămite să intervină personal. Pentru cine nu ştie, şi pe scurt, un bărbat de 52 de ani a petrecut două ore torturându-şi femeia (34) cu un ciob. După care a ucis-o. Acum mai mulţi ani, prima lui femeie a preferat să sară pe geam, de la etajul al doilea, decât să-i mai suporte bătăile. Şi-a rupt ambele picioare, dar şi-a păstrat viaţa. A doua femeie a fost şi ea bătută crunt, dar nu se cunosc detalii, pentru că este încă terifiată şi a refuzat să povestească ceva. După crima de zilele trecute, au urmat veşnicele scuze ale vecinilor (era normal să se audă scandal din acea casă, de ce să dea telefon la poliţie?) şi veşnicele acuze ale vecinelor (victima e de vină, de ce stătea cu el?). Iar eu m-am gândit că e momentul să povestesc cum am fost sfătuită, acum vreo lună, de un poliţist, să nu mai sun la 112 când aud certuri violente prin vecini.

Sunasem pe la miezul nopţii, când tot cartierul răsuna de ţipetele agresive şi agresate ale unei femei şi băiatului ei – ea ameninţând cu dezmoştenirea şi chiar aruncând lucruri pe geam, el ameninţând cu crima şi chiar strângând-o sonor de gât. Urletele se auzeau dintr-un bloc de lângă casă şi nu înţelegeam de ce nu e încă poliţia acolo, deşi ar fi fost zeci de vecini care ar fi putut-o chema. Până la urmă, după vreo jumătate de oră de scandal, am sunat eu. M-au asigurat că sunt pe drum. După o oră, încă nu veniseră. Eram totuşi într-un orăşel, nu în ditamai metropola, aşa că am sunat din nou. Încurcaseră adresa şi credeau că le reclam un alt caz, la câteva străzi distanţă, unde se afla deja echipajul. După o oră şi jumătate, au venit în sfârşit. Certăreţii au tăcut ca prin farmec când au zărit maşina poliţiei. Iar cei doi poliţişti din ea mi-au spus că sunt singurii de serviciu din tot oraşul şi că, dacă ar fi înţeles exact unde îi chem, la telefon, nici măcar nu s-ar mai fi deplasat. La câteva străzi distanţă fusese o treabă mai serioasă, cu răni, spitale şi bebeluşi traumatizaţi, nu cearta asta banală de aici.

– Ǎştia au mai făcut scandal. Şi ştiţi cine locuieşte acolo?, îmi arată poliţistul spre geamul de unde se auzea scandalul. Un poliţist. Soţul doamnei care urlă. Deci dacă ar fi cu adevărat în pericol, ar şti unde să sune şi singură. Şi dacă-mi permiteţi un sfat: nu vă mai băgaţi în astfel de situaţii. Pe mine m-a chemat cineva odată că un tânăr îşi bătea iubita în plină stradă. Am plecat într-un suflet şi, când am ajuns acolo, fata bătută a început să ţipe la mine, să îi las iubitul în pace, pentru că e treaba lor dacă o bate. De atunci, nu mă mai grăbesc deloc la astfel de cazuri.

Şi mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care s-a refugiat la mine, acum vreo douăzeci de ani, speriată de soţul ei turc care era într-o mare criză de nervi şi o ameninţa cu omorul. Bineînţeles că am primit-o, am consolat-o, am asigurat-o că poate rămâne la mine până se liniştesc apele… şi bineînţeles că ea i-a spus lui la telefon unde se află, şi că i-a deschis uşa atunci când a venit acolo, şi că el a intrat şi a început să spargă tot prin jur, în casa mea, şi să mă ameninţe şi pe mine. Până la urmă, a plecat când a auzit că poliţia e pe drum. Iar prietena mea a preferat să plece cu el. Au divorţat abia după nişte ani.

Întoarsă la Bucureşti, i-am ascultat sfatul poliţistului şi nu am mai atins telefonul atunci când am auzit urlete de la vecinii mei de apartament. Locuiesc acolo, ilegal, trei generaţii de lichele (bunica, mama şi fiica), care au uneori partide foarte disputate de certat, nu numai între ei, dar şi cu noi, vecinii. Acum câteva luni, iubitul fiicei a făcut şi el o criză mare de nervi şi a bătut-o (cred) pe bătrână. Atât de tare se auzeau ţipetele şi bufniturile de la etajul şapte, încât jos se adunaseră o grămadă de oameni curioşi. Am ieşit pe geam şi i-am rugat pe agenţii de pază amestecaţi printre acei oameni să urce în ajutor. Au refuzat. Am rugat să cheme cineva poliţia, nu s-a sinchisit nimeni. Atunci am făcut-o eu, deşi mi-e tare frică de acei oameni, deja primisem ameninţări de la ei şi fără motiv, darămite să le mai şi dau unul… Poliţia a venit după vreo jumătate de oră, când în apartamentul vecin se făcuse o linişte mormântală. Au sunat de câteva ori la uşă, apoi mi-au spus că nu au ce face:

– Păcat că nu o mai bate încă (!!), dacă se auzea ceva, am fi avut motiv să intervenim în forţă, dar aşa…

– Ştiţi că s-ar putea să fie linişte pentru că n-o mai putea să ţipe?

– Eee, lăsaţi, că nu o fi chiar aşa.

Şi nu a fost. Baba era bine, mersi, atunci când am văzut-o, după câteva zile. Iar eu nu mai sun la 112 când îi aud cum urlă alături. Şi o să-i tot aud, pentru că nimeni nu îi poate scoate din bloc, deşi nu au niciun drept legal să stea acolo şi nici nu plătesc vreo întreţinere, din cauză că poliţia e neputincioasă, iar justiţia nu îşi face treaba.

Scriind acum, îmi aduc aminte şi de femeia aceea de la ţară, de undeva de pe lângă Bucureşti, care a ajuns la spitalul Marie Curie, pe o ploaie torenţială, într-o duminică dimineaţă, bătută de bărbat, şi ea şi fetiţele ei. Una dintre fetiţe avea nevoie de internare, dar pentru mamă şi soră nu s-a găsit loc. Şi aşa se face că le-a zărit pe hol o prietenă de-a mea, şi ea internată cu copilul acolo, şi a aflat că bărbatul le bătea des, ştia tot satul, dar nu aveau unde să se ducă, aşa că rămâneau acasă, să fie bătute iar. În spital nu era nimeni să le ajute – nu tu un consilier, un psiholog sau un poliţist (deşi sunt multe astfel de cazuri care apar în spitale, iar aici vorbim, mai mult, de un spital pentru copii). Aşa că prietena mea a chemat poliţia, iar poliţia le-a explicat că nu e în circumscripţia lor, că trebuie să se întoarcă în sat să depună plângere, că nu trebuia să fugă de acasă, că ar trebui să meargă şi la IML, dar costă şi e complicat pentru că e şi duminică. De lucrul ăsta mă convinsesem şi eu, pentru că timp de câteva ore le-am căutat un adăpost celor două, sunând la toate numerele de telefon pe care am reuşit să le găsesc de pe la diverse direcţii de asistenţă socială şi protecţie a copiilor, precum şi la organizaţii de profil. La Stat nu a răspuns absolut nimeni, la privat a răspuns vag cineva, dar până a doua zi la prânz, când m-au sunat înapoi de la acel ONG, să discutăm mai detaliat despre o eventuală mână de ajutor, lucrurile se „rezolvaseră”: peste noapte se găsise un colţ de pat de spital pentru mamă şi cea de-a doua fiică, astfel încât să nu o lase singură şi speriată pe cea mică, internată, iar a doua zi au plecat din spital cu numărul de la DGASPC în buzunar şi atât. Sunt absolut convinsă că s-au întors acasă. Pentru că astfel de femei cred că nu au unde să se ducă. Şi nu le ajută nimeni.

Vi-o mai amintiţi pe coafeza împuşcată în Dorobanţi de soţul ei abuziv? Dar de vânzătoarea de la nu ştiu ce magazin de lux de pe Calea Victoriei, ucisă şi ea la serviciu? Ambele făcuseră cereri de ordine de restricţie faţă de soţii lor, de parcă se credeau în filmele americane, să le şi obţină! Pe tânăra bătută în public, într-un local din Petroşani, de interlopul acela cunoscut în oraş şi cu antecedente serioase, o mai ştiţi? A făcut vâlvă şi ea atunci, hotărâtă să ceară sancţiuni şi răzbunare, vuia mass-media, s-a intentat proces, pentru că exista dovada video clară a infracţiunii – filmarea în care se vedea şi pumnul, şi felul în care bărbaţii din jur continuaseră să stea indiferenţi la masă… Apoi fata şi-a retras plângerea şi gata cu procesul, sancţiunile şi răzbunarea. Oraş mic, mafie mare, fată neajutorată. Rămâne cum am stabilit.

Nu e o situaţie tipică României, ea este întâlnită peste tot, inclusiv în lumea „civilizată”. Femei-victime, instituţii ineficiente, semeni nepăsători. Doar că la noi, probabil, ea este mult mai des întâlnită decât în alte părţi. Acum nişte ani, am citit că, în Franţa, mureau în medie 6 femei pe lună din cauza violenţei conjugale. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar ştiu că pentru România nici măcar o statistică pe subiect nu am reuşit să găsesc atunci. Cine să o facă?…

Când simţi că nu mai poţi şi totuşi mai poţi puţin

Când ai obosit să ai grijă singură de fetiţa ta care are doisprezece ani, dar este încă la fel de neputincioasă precum un bebeluş. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Când îţi înmormântezi băieţelul de zece ani, pe care l-ai crescut până acum în ciuda faptului că un medic ţi-a spus, imediat după naştere, că nu va trăi decât câteva zile. Cu dispreţ ţi-a spus asta, iar tu te-ai încăpăţânat să îi arăţi că se înşală.

Când nu mai ai nimic, nici maşină, nici haine, nici casă, nici dinţi – doar un capăt de pat de spital, pe care dormi, de luni de zile, lângă copilul tău grav bolnav, pentru tratamentele căruia ţi-ai dat şi ultimul ban.

Când de-abia ai loc în casă să pui unul lângă altul cele patru sicrie ale copiilor tăi morţi deodată într-un accident de maşină.

Când bărbatul te părăseşte imediat cum află că vrei să-i păstrezi sarcina, pentru că el nu-şi doreşte copii. Apoi te îmbolnăveşti de cancer.

Când te întorci de la serviciu şi îţi găseşti copilul spânzurat în dormitor, şi te întrebi, ani, şi ani, şi ani, unde ai greşit şi de ce nu ai ştiut să citeşti semnele disperării?

Când îţi moare fata de doar douăzeci de ani chiar de ziua ta şi tu răspunzi cu „Mulţumesc” urărilor de „La mulţi ani” venite de la oameni care încă nu au aflat.

Când ai un băiat cu handicap care are nevoie de sprijin permanent, iar tu îmbătrâneşti, şi el îmbătrâneşte, aveţi amândoi părul alb, dar tot de mână trebuie să îl ţii pe stradă. Şi simţi că se apropie moartea, şi cine o să-l îngrijească după? Şi apoi mori.

Când simţi că nu mai poţi, întotdeauna mai poţi puţin, atunci când eşti mamă.

Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Vă plictisiţi? Jucaţi-vă!

Există trei tipuri de zile de vacanţă:

  1. Cele în care chiar sunteţi în vacanţă şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele plecat pe undeva prin lume.
  2. Cele în care nu sunteţi în vacanţă, dar copilul este, şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele acasă, dar cu copilul plecat pe undeva prin lume.
  3. Cele în care copilul e în vacanţă, dar nu vrea să plece pe nicăieri prin lume, şi atunci NU vă relaxaţi / NU vă distraţi / NU vă nimic.

Noi am avut parte în vara aceasta exclusiv de tipul al treilea până acum. Tipul unu este cumva într-un plan optimist şi îndepărtat, de sfârşit de august, iar tipul doi iese complet din discuţie, pentru că Luna a decis anul acesta că nu doreşte să plece absolut nicăieri fără noi. Aşa că am fost nevoiţi să improvizăm diverse activităţi distractive pe lângă şi în casă, astfel încât să simţim, totuşi, cu toţii că trecem prin ceea ce se numeşte „vacanţa mare”.

O să vă povestesc săptămâna viitoare, mai pe larg, unde am fost şi ce am făcut, mai ales că sunt activităţi plăcute, cu costuri mici sau deloc, care vă pot inspira în caz că aveţi nevoie. Până atunci, însă, mă grăbesc să vă dau o sugestie de joc pentru ziua de astăzi, în caz că şi pentru voi este o zi de tipul al treilea, ba şi mai grav de atât: vremea este urâtă, deci nici măcar afară nu puteţi ieşi.

Noi l-am jucat după ce a citit fiică-mea, cu mare încântare, Noroc cu laptele, a lui Neil Gaiman. Pe când ne povestea nouă, tot cu mare încântare, ce se petrecea în carte, am auzit-o spunând „vumpiri”:

– Ce e aia?, am întrebat eu.

– Vampiri, mama!, mi-a răspuns copilul, cu aerul acela excedat pe care şi-l iau ăştia mici atunci când trebuie să explice adulţilor ceva ce lor li se pare evident. Doar că ei nu pot pronunţa litera A.

Şi aşa se face că într-o zi am încercat să vorbim şi noi la fel şi să înlocuim peste tot A-ul cu litera U. Au ieşit nişte conversaţii de mai mare dragul:

– Mumu? Vrei să mergem în purc? Că tutu merge!

sau:

– Îmi uduci şi mie un puhur cu lupte, te rog?

– Du, imediut.

Vă asigur că o să vă distraţi, chiar dacă afară plouă, copilul s-a sculat cu fundu-n sus, iar mai sunt doar câteva ore până luni dimineaţă, când o veţi lua de la capăt cu serviciul, pe caniculă…

BONUS

Pe când scriam numele articolului, mi-am adus aminte de o serie veche de tot de reclame, de pe vremea când eram fan Culture Pub – o emisiune despre reclame de la televiziunea franceză M6, unde vedeam mici capodopere publicitare, în timp ce la noi la TV se auzea doar „Dacă vrei, poţi”, „V-am prins, vrăjitoarelor” sau „Cine? Nenea Nicu?”. În campania asta de la tăiţeii Nissin, se întâmplau tot felul de tragedii cu o turmă de minusculi omuleţi preistorici în căutare de hrană, iar o voce ameninţătoare din off încheia spoturile cu: „Hungry? Cup O’Noodles!”. Exact cu acelaşi ton mi-am închipuit şi eu că pronunţ titlul acestui articol. Şi am căutat pe net reclamele cu pricina. Nu numai că le-am regăsit şi am râs din nou revăzându-le, dar am descoperit şi că, de-a lungul anilor, brandul cu pricina a continuat să facă astfel de campanii cu umor absurd.

Aşa că vă recomand şi nişte YouTube, în caz că vreţi să vă amuzaţi în ziua asta gri.

Aici este una dintre preferatele mele din campania cu oamenii primitivi, din 1992:

Dacă vă place stilul, aici cred că este toată seria din acel an:

Şi dacă vă place mult, atunci căutaţi după „Nissin Cup Noodles”, pentru că nici seriile din anii care au urmat nu sunt deloc de lepădat. Sau lăsaţi pur şi simplu YouTube-ul să vă plimbe prin colecţiile sale de reclame japoneze din care nu înţelegi nimic, dar la care te uiţi fascinat:

etc.

Duminică plăcută!

Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.