Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e aceeaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Anunțuri

Despre o Carte, azi, de Ziua Cărţii

Pentru că am aflat de curând că ziua de 23 aprilie a fost aleasă drept Ziua Internaţională a Cărţii deoarece la această dată au murit, de-a lungul secolelor, câţiva scriitori importanţi, precum Shakespeare şi Wodsworth, iar Miguel de Cervantes a fost îngropat.

Pentru că mi-a plăcut mult să aflu că în Spania, de unde provine această sărbătoare, ea a fost cuplată cu cea de Sfântul Gheorghe, numită şi Ziua Trandafirului, iar oamenii obişnuiesc ca azi să îşi dăruiască unii altora o carte împreună cu un trandafir.

Pentru că mi se întâmplă foarte rar să îmi placă din tot sufletul o carte pe care o primesc în lucru, la corectat, redactat sau tradus.

Pentru toate astea şi poate pentru încă alte câteva motive, azi vreau să vă vorbesc puţin despre cartea “Călătoria mea cu Charlie” de Mark Lowery.

Singura carte pe care mi-a fost teribil de greu să o termin de redactat, pentru că plângeam în hohote citind. Una dintre cărţile acelea care par line şi banale la început, pentru ca spre final să te lovească în moalele capului cu ceva complet neaşteptat. O carte mare, aşa cum nu mulţi oameni pot scrie: pe gustul şi mai ales pe înţelesul tuturor – copii sau adulţi, femei sau bărbaţi, intelectuali sau nu, părinţi sau nu. În biblioteca inimii mele, am aşezat-o deja pe raftul cel mai drag mie, al cărţilor simplu de citit care îţi săgetează inima cu o emoţie copleşitoare, îmbogăţindu-ţi în acelaşi timp mintea cu o înţelepciune practică şi folositoare. Martin Tompkins, băieţelul de 13 ani care încearcă să îşi salveze familia la capătul unei călătorii riscante, stă de acum în sufletul meu alături de alţi mari eroi mici cu vieţi exemplare, precum Tombuctu al lui Paul Auster sau Algernon al lui David Keyes.

I-am luat deja această carte unei prietene care a trecut prin ceva asemănător cu copiii ei (nu pot spune prin ce anume, ar fi ca şi cum v-aş recomanda să citiţi un roman poliţist după ce v-aş spune numele criminalului, descoperit de mine la sfârşitul acestuia). Şi mi-ar plăcea să mă credeţi pe cuvânt că poate fi cadoul perfect pentru oricine azi, de Ziua Cărţii. Inclusiv pentru voi înşivă, dacă simţiţi nevoia unei poveşti care se citeşte uşor şi care vă lasă sufletul ca spălat după o ploaie de primăvară cu frumos în loc de picături de apă, şi cu multă iubire. Un cadou care merită făcut cu un trandafir alături.

Am fost la conferinţa SunTalks despre nutriţie a dr. Simona Tivadar

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni şi ziua în care să mă duc la o conferinţă despre nutriţie, bineînţeles că nu l-aş fi crezut. Mâncarea nu a fost niciodată printre preocupările mele cele mai importante, şi nici felul în care arăt. Habar nu am ce sunt caloriile şi ştiu doar vag despre componenţa chimică a mâncării. M-am ghidat mereu după principiul “Ce e mult strică”, inclusiv în alimentaţie, îmi place să trăiesc mai mult cu (şi pentru) vorbe şi cu muzică, decât cu (şi pentru) mâncare, am avut norocul unui metabolism bun şi al unei genetici sănătoase, care m-au ajutat să ajung până pe la 45 de ani cu max. tot cam atâtea kile, deci clar nu avea de ce să mă preocupe sfaturile altora despre nutriţie. Apoi m-am lăsat de fumat. Iar cele 15 kg. depuse generos în partea mediană a constituţiei mele nu par a se mai da duse de atunci, deşi au trecut peste doi ani. Aşa că săptămâna trecută m-am înscris la o conferinţă de nutriţie. A contat mult şi faptul că toate astrele păreau aliniate: conferinţa era gratuită, foarte apropiată de casa mea (la Sun Plaza) şi într-o sâmbătă la 11:00 – deci în ziua în care fiică-mea poate sta cu taică-său şi la o oră la care clar am făcut ochi.

Dar cel mai mult a contat faptul că respectiva conferinţă era susţinută de doctoriţa Simona Tivadar, pe care o ştiam de pe Facebook şi care mi se păruse o persoană inteligentă şi bine pregătită, cu mult bun simţ şi, ceea ce este foarte important pentru mine, cu umor. Umorul este un semn suplimentar de inteligenţă, modestie şi altruism. Doar proştii, îngâmfaţii şi egoiştii se iau prea în serios.

Şi mai există un lucru care mă face să am încredere în sfaturile despre nutriţie ale dr. Tivadar: felul în care arată ea personal. Aşa cum singura psiholoagă din care am citit serios pe teme de parenting a fost Françoise Dolto, pentru că ştiam cum au ajuns propriii ei copii şi îmi plăceau rezultatele creşterii lor, la fel mi s-a părut că pot avea încredere în sfaturile despre alimentaţie sănătoasă ale unei femei trecute de prima tinereţe care arată bine ea personal. Nu aşa cum am văzut la televizor, acum nişte ani, o “specialistă în nutriţie” pe care o puteai folosi ca material didactic live pentru predarea sistemului osos:

Un singur lucru a fost cât pe ce să mă împiedice să intru la conferinţă: drăguţa domnişoară de la intrare, cea decorativă care îţi urează bun venit şi îţi dă materialele, m-a întâmpinat cu un candid “Săru’ mâna!”. Primul gând a fost să fac stânga-mprejur, apoi am observat că înăuntru erau bomboane Rafaello la liber şi m-am răzgândit. Dar am notat neplăcutul incident pe formularul de participare. Şi îl scriu şi aici, poate ajunge cumva la urechile tinerei generaţii: fetelor, NU mai spuneţi “săru’ mâna!” femeilor, e mai mult decât penibil! Poate că v-a educat cineva aşa pe la ţară, când eraţi mici, dar nouă, cele de 40 şi ceva de ani, care nu ne simţim deloc bătrâne şi nici n-am avut picior de bunică la sat, NU ne pică deloc bine un astfel de salut. Şi nici la imaginea voastră nu dă bine, zău aşa…

Dar să trecem peste.

Conferinţa a început la ora promisă, s-a desfăşurat impecabil şi fără niciun incident, s-a terminat după aproape două ore şi mi-a adus două veşti foarte importante. Una bună şi una rea, desigur. Cea bună este că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam şi eu despre alimente, alimentaţie şi stil de viaţă în general – nu pot spune că am aflat ceva şocant de nou, dar face extraordinar de bine să ţi se confirme că principiile tale de trai au fost întotdeauna corecte chiar şi fără să citeşti tomuri peste tomuri de specialitate. Vestea proastă este că nu există niciun medicament/substanţă/truc/şmecherie/etc. minune care să îmi topească instant burtica, funduleţul şi pulpiţele deosebit de împănate cu care m-am pricopsit de o vreme încoace. “Ai mâncat, există doar două căi: arzi sau depui. Iar arderea se face doar prin mişcare. A treia cale nu există.” Am încheiat citatul.

S-au mai spus multe în cele aproape două ore. Am notat o groază de lucruri şi am făcut fotografii schiţelor drei. Tivadar. Evident că nu le pot reda pe toate aici, dar o să pun, cu liniuţă, lucrurile care mi s-au părut mie demne de reţinut. Iar dacă aveţi un pic de răgaz, mai ales că e duminică după-amiază, uitaţi-vă neapărat la înregistrarea video a conferinţei, de pe Facebook; cu siguranţă nu va fi deloc timp pierdut, atât pentru informaţiile împărtăşite acolo, cât şi pentru stilul nu rareori umoristic al discursului.

În mare şi pe scurt, deci:

  • “Tot secretul nutriţiei este ce faci în următoarele 4-5 ore după ce ai mâncat. Aşa a fost dintotdeauna şi nu se va schimba nimic.” Deci dacă mănânci mult şi cu cantitate mare de lipide, trebuie să faci multă mişcare imediat după masă. Iar mişcarea aceea nici măcar nu este necesar să fie tras de fiare la sală, ci ar putea fi, pur şi simplu, un dans;
  • ca să te saturi judicios, trebuie să şi priveşti mâncarea, să te saturi la un nivel mental; acordă-ţi timp măcar pentru o masă pe zi la care să stai tihnit pe scaun, de preferat împreună cu familia, fără ecrane în jur;
  • micul-dejun are o importanţă enormă pentru organism; “A pleca de acasă dimineaţa fără să fi mâncat micul-dejun e ca şi cum te-ai urca într-o maşină fără combustibil în rezervor şi cu frâna de mână trasă şi te-ai mira de ce nu porneşte.”; dacă nu ai timp pentru micul-dejun acasă, îţi pregăteşti un sandviş şi îl mănânci când ajungi la serviciu (nici mâncatul pe fugă, în picioare, pe bucăţi etc. nu este bun);
  • mâncatul doar la cină este cel mai obezogen obicei pe care îl putem avea; e drept că este şi cel mai recompensant pentru creierul nostru, care se lasă păcălit că fix asta merita, după o zi de muncă: o cină copioasă; dar trebuie luptat cu “demonul” şi redusă drastic cantitatea de alimente ingerate seara;
  • proteinele sunt baza ADN-ului nostru, hormonii sunt şi ei o înlănţuire de celule proteice, deci este foarte important ca organismul să primească proteină animală suficientă şi de bună calitate încă de mic copil; nu poţi construi nimic viabil dacă structura de bază este pusă strâmb; după şase luni, laptele nu mai este deloc suficient pentru a hrăni un bebeluş, trebuie neapărat începută diversificarea;
  • cel mai important lucru la hrana noastră nu este neapărat cantitatea, ci calitatea; contează enorm dacă proteina pe care o mâncăm provine de la un animal care:
  1. să se fi mişcat în timpul vieţii lui (găina liberă din curte; sau porcul din care se face jambonul Pata Negra, care deşi este hrănit cu bobiţe speciale, măcar este pus să meargă de colo colo în căutarea acestora, nu i se oferă la nas – sau la rât, în fine… – ceea ce duce la creşterea calităţii proteice a cărnii sale, uşor observabilă din faptul că te poţi sătura cu o felie, două, de jambon, de parcă ai fi mâncat o friptură babană);
  2. să fi crescut în timpul lui natural de creştere (nu ca puii din crescătorii industriale, cărora li se stinge şi aprinde lumina de patru ori pe zi, ca să creadă că au trecut mai multe zile şi să crească precum Făt-Frumos);
  3. să fi fost hrănit corect.
  • şi imunitatea tot de calitatea proteinelor mâncate depinde, pentru că anticorpii sunt şi ei proteine; imunitatea nu se “reglează” din siropuri de cătină sau faguri de miere, ci se construieşte şi întreţine prin alimentaţie; dr. Tivadar şi-a citat aici un coleg, pe dr. imunolog Alexis-Virgil Cochino, care a spus că “a încerca să umbli la imunitate e ca şi cum ai încerca să repari centrala de la Cernavodă cu o şurubelniţă (un articol detaliat aici); nici la bolnavii de cancer nu trebuie interzis consumul de carne, ba din contră: aceştia au deja imunitatea scăzută din cauza neoplasmului, deci dacă le-o mai şubrezeşti şi printr-o carenţă de proteină animală, nu faci decât să le accentuezi boala;
  • suplimentele alimentare nu sunt necesare decât dacă ai o carenţă în organism şi îţi recomandă medicul o cură; dacă organismul tău nu are nevoie de anumită substanţă, o elimină şi atât; anti-oxidanţii în exces devin pro-oxidanţi; de exemplu, “dacă iei în exces vitamina C, singurul rezultat pe care îl vei obţine va fi un pipi scump”; sau vitamina A în exces înseamnă, de fapt, grăsimi în exces, şi poate duce şi la efecte nocive (cum ar fi grăbirea unui cancer pulmonar existent);
  • pâinea, consumată cu măsură şi ea, este bună în orice compoziţie (cu drojdie, cu maia, cu secară etc.), cu condiţia să nu fi fost congelată, ea sau aluatul din care este făcută; marele ajutor pe care îl aduce pâinea constă în bacteriile pe care le conţine şi care sunt necesare tubului nostru digestiv; de asemenea, trebuie evitate combinaţiile “grele” pentru organism, precum pâine cu cartofi, pâine cu orez, pâine cu paste etc.; respectivele bacterii mai pot fi luate din: borş, zeamă de varză, murături, lactate, brânzeturi şi (puţin) din bere sau vin;
  • proteina vegetală este inferioară calitativ celei animale, de aceea vegetarianismul (şi cu atât mai puţin veganismul) nu este recomandat oamenilor; dacă am fi fost programaţi să fim vegetarieni, am fi avut stomac de vacă, nu de om;
  • nu e bine să bei apă înainte şi în timpul mesei, deoarece îţi diluezi sucul gastric necesar digestiei; dar e chiar indicat să bei după, la fel cum tot după poţi mânca şi desert, şi fructe, fără teama de fermentaţie (altă legendă urbană în vogă acum) – la urma urmei, toate glucidele au nevoie de fermentaţie, pentru că acesta este singurul lor mod de digerare (la fel cum toate proteinele au nevoie de putrefacţie pentru asta, că ne place sau nu cum mirosim pe dinăuntru);
  • sucurile sunt nocive; atunci când bem suc, indiferent de care, picurăm, lent de obicei, zahăr în organism, iar acesta nu ştie ce să facă cu el, aşa că îl transformă în grăsimi; bebeluşii trebuie să renunţe la sucuri din momentul în care sunt capabili să mănânce fructe în starea lor naturală;
  • nici o grăsime nu trebuie consumată în exces, nici măcar uleiul de măsline nu e bun dacă e turnat cu cana peste o salată (eu mi-am cumpărat recipiente de tip spray pentru uleiul şi oţetul pentru salate, şi iată că sunt nu numai teribil de practice pentru gătit, dar şi mult mai sănătoase decât sticlele din care torni lichidele), iar dintre toate margarina nu trebuie consumată deloc;
  • nici seminţele şi fructele oleaginoase atât de la modă acum nu sunt sănătoase în exces, deoarece aduc prea multă grăsime în organism; sigur că în condiţii de frig sau de efort fizic intens se justifică un consum mai mare de grăsimi, în rest, însă, nu e deloc indicat să le consumi cu pumnul; de fapt, e de ajuns să ne gândim la felul în care se află aceste seminţe în natură, nu chiar accesibile omului, un pic ascunse; dacă ar fi fost necesare nouă, s-ar fi aflat la îndemâna noastră, ca merele la care trebuie doar să întindem mâna să le culegem;
  • apa plată cu lămâie băută dimineaţa pe stomacul gol este la fel de utilă organismului ca apa plată cu castravete; întotdeauna când auzim despre o dietă miraculoasă sau un truc dintr-acesta “minune” trebuie să ne punem o întrebare simplă: DE CE?; adică DE CE ar fi necesară o felie de lămâie în apă dimineaţa, când castravetele poate aduce acelaşi aport de vitamina C unui organism care oricum nu va sintetiza acea vitamină dacă nu are nevoie de ea?; şi DE CE tocmai lămâia, în condiţiile în care nu este un fruct tipic arealului nostru, deci clar bunicii noştri nu s-au construit prin consumul acestuia?; şi DE CE pe stomacul gol?; doar atunci când găsim răspunsuri rezonabile la aceste DE CE-uri putem să credem în eficacitatea unui anumit obicei, oricare ar fi acesta;
  • legendele despre sarea iodată sunt şi ele legende, evident; trebuie să consumăm sare iodată pentru că trăim într-o zonă săracă în iod, deci nu ne luăm din alte surse iodul necesar pentru a nu fi proşti congenital; nici măcar în tiroidită nu este indicată renunţarea la consumul de iod, aşa cum recomandă, probabil după ureche, unii medici de pe la noi (din păcate, există şi astfel de medici, care într-o ţară cu adevărat civilizată ar fi sancţionaţi pentru astfel de indicaţii, cum se întâmplă acolo cu oricine nu respectă procedurile foarte clar şi unitar stabilite pentru toţi medicii);
  • posturile sunt utile, dar făcute şi ele cu cap – două zile de post de grăsimi pe săptămână ar fi un obicei sănătos, la fel cum şi posturile ortodoxe au la origine o semnificaţie sănătoasă;
  • lecitina se face din colesterol, deci copiii au nevoie de lactate ne-degresate; desigur, excluzând smântâna sau iaurturile prea grase (10% grăsime deja nu mai e iaurt, e smântână); să nu uităm că grăsimea, de fapt, este combustibilul util organismului, atât pentru efort cât şi ca apărare contra frigului, doar cea în exces trebuie arsă din muşchi, prin mişcare.

Cam atât. Oricât aş încerca să fiu succintă, nu pot trage o singură concluzie de aici. Dr. Tivadar a spus că, dacă ar fi să dea un singur sfat suprem în loc de o conferinţă întreagă, acesta ar fi: “Renunţaţi complet la orice tip de suc!”.

Iar eu personal aş rezuma cam aşa:

Chimia este o ştiinţă exactă. Nu putem nega natura noastră animală şi nu putem fenta o ecuaţie chimică, scoţând complet din ea un anumit termen şi aşteptându-te apoi ca totul să meargă perfect (vezi ecuaţia din josul paginii:

Trebuie să consumăm din toate, dar cu măsură, pentru că nu există alimente sănătoase, ci doar alimentaţie sănătoasă, care să fie corelată cu mediul, vremea de afară, stilul de viaţă (efortul fizic depus), genetica şi eventualele afecţiuni medicale. Ca să mănânci sănătos e de ajuns să fii cumpătat, să ai un echilibru în farfurie între vegetal şi animal (farfuria ideală ar trebui să fie pe jumătate cu legume şi zarzavat), să îţi faci un plan de cumpărături şi de gătit măcar cu o zi înainte, să nu pleci urechea la nicio dietă miraculoasă, să nu înghiţi niciun hap dacă nu ţi-l recomandă un medic serios şi să faci mişcare imediat după masă.

Farfuria ideală

Ah, şi să nu uităm să dansăm! Dacă mă gândesc bine, cred că acesta ar fi sfatul meu suprem de dat mai departe după această conferinţă. Mereu mi-a plăcut să dansez şi regret că ultimii ani m-au îndepărtat de bunul meu obicei de a dansa până şi singură prin casă, cu sau fără motiv. O să-l reiau cu siguranţă de acum încolo, pentru că oricum fiică-mea este extraordinar de fericită atunci când mă vede dansând (nu ştiu exact de ce, dar chiar este lucrul care o face cel mai fericită atunci când îl vede la mine, la fel cum râde absolut de nestăvilit atunci când alergăm împreună pe stradă). Iar azi-dimineaţă am luat şi un mic-dejun mititel. Toată viaţa mea de adult am sărit micul dejun, limitându-mă la o cafea neagră şi un suc de fructe. Dar azi am încercat o felie de pâine prăjită cu unt şi un iaurt Activia cu mango şi cereale înainte de a bea cafeaua. N-a fost foarte dificil, digestia a fost perfectă şi am avut, iată, şi energia necesară pentru a scrie peste trei ore la acest articol care vă urez să vă fie cât mai util!

Cartea dr. Tivadar, pe care am primit-o după conferinţă, pare şi ea de căpătâi în medicina bunului simţ. Plus că e scrisă delicios, ar fi păcat să nu o citiţi.

Magie, multă magie

Acum câteva săptămâni, am plecat în căutarea cadoului perfect pentru un băieţel drăguţ ca un mărţişor – că nu degeaba o fi el născut fix de 1 martie! Mereu mi-a plăcut să fac cadouri cu sens şi utilitate, ceva care să-i facă plăcere sărbătoritului, să-i folosească sau măcar să simbolizeze ceva drag lui, şi nu care să fie luat doar pentru că aşa trebuie. La prietenii fiică-mii este destul de uşor să fac asta, din două motive: mai întâi pentru că (aproape) toţi copiii se bucură la (aproape) orice primesc, şi apoi pentru că le pot întreba pe mamele respectivilor ce anume şi-ar dori ei mai tare şi mai tare. Ceea ce am făcut şi în cazul acesta. Iar mama mi-a zis că băieţelului îi place magia. Aşa că m-am apucat să dau o tură pe net în căutarea trucului perfect, care să îl încânte atât pe prietenul Lunei, cât şi pe viitorii lui spectatori. Şi astfel am găsit site-ul Jucărie şi Magie . Chiar dacă nu erau extrem de multe articole din care să aleg, aveau fix ceea ce căutam – iluzii “magice” pentru copii, interesante şi la preţuri abordabile – şi le-am comandat imediat pe cele care mi s-au părut potrivite băieţelului nostru. Iar pentru că magazinul se afla nu foarte departe de casa noastră, am zis că mai bine mergem noi acolo să ridicăm produsele, în loc să bifăm livrarea la domiciliu. Şi bine am făcut, pentru că urma să avem o surpriză uriaşă.

În ziua stabilită, i-am spus fiică-mii doar că urma să mergem la Vitantis Shopping Center. Aflasem că respectivul centru comercial urma să se închidă în câteva zile şi voiam să profităm de lichidările de stoc ale magazinelor pe cale de desfiinţare. Ajunse acolo, am mers direct la magazinul Jucărie şi Magie de la etaj. Era un client înaintea noastră, iar vânzătorul purta o discuţie bogată cu acesta, aşa că ne-am plimbat prin faţa rafturilor cu jucării. Imediat a venit lângă noi o tânără care a început să ne povestească despre calitatea excepţională a jucăriilor Tegu, din lemn magnetic, la care ne uitam, cum sunt ele produse dintr-un lemn rezistent, în respect faţă de mediu şi cu implicare socială: producătorii au ales să le fabrice în Honduras, o ţară săracă din America de Sud (numele Tegu vine de la Tegucigalpa, capitala ţării), oferind astfel locuri de muncă localnicilor şi donând fonduri pentru şcolarizarea copiilor acestora. Ne-am lungit şi noi un pic la vorbă cu doamna, se scuza că e haos în jur, dar erau şi ei în plin proces de mutare. La 1 martie urmau să deschidă magazinul nou, mult mai mare, alături, în galeria comercială a hotelului Rin. Am asigurat-o că vom veni şi acolo să îi vizităm, pentru că Luna era deja cu ochii cât şapte la frumuseţile din jur. Apoi i-a făcut deodată cât paisprezece, atunci când a terminat de vorbit cu celălalt client şi vânzătorul s-a apropiat de noi.

Pentru că acesta nu s-a apropiat oricum, ci cu un truc în mână. A urmat cam un sfert de oră de spectacol de magie profesionistă, dedicat unui public extrem de restrâns – fiică-mea – timp în care ochii ei nu s-au micşorat decât atunci când a trebuit să îi închidă pentru o iluzie. Şi nici zâmbetul acela uriaş nu i s-a dezlipit de pe faţă până la sfârşit. Era pur şi simplu fascinată şi fericită cum rareori am văzut-o. Iar vânzătorul, neobosit. A scos zaruri, a ascuns mingiuci, ne-a păcălit cu cutiuţe magice şi cărţi ilustrate care se colorează singure, a vorbit încontinuu şi şi-a răsfăţat publicul (adică tot fiică-mea) cu o vervă de excepţie. Nu-mi venea să cred că mai există aşa ceva, oameni atât de pasionaţi de munca lor, care să îşi vândă cu atât de multă bucurie şi efort, la urma urmei, produsele. Aveam în minte nenumăraţii vânzători plictisiţi sau de-a dreptul măgari pe care îi întâlnesc zilnic, de ajung să intru cu silă şi cu teamă în multe magazine.

Într-un sfârşit, am ajuns şi la obiectul vizitei noastre, iar domnul ne-a dat pachetul pregătit pentru băieţel. Deşi aveau instrucţiuni de folosire incluse, în limba română, a ţinut să ne arate personal cum funcţionează şi trucurile respective, pentru a se asigura că vom şti cum să facem acasă. Mai mult, ne-a dăruit şi un pachet de cărţi de joc pentru ca prietenul Lunei să poată repeta trucurile, ocazie cu care am aflat că există pachete de cărţi speciale pentru antrenamente, care se numesc Second şi costă mai ieftin decât cele pentru reprezentaţii. Bineînţeles că a cerut şi Luna un truc pentru ea, pe care i l-am cumpărat după ce a promis că îl exersează acasă până îi reuşeşte. Dar nu prea s-a ţinut de cuvânt. Pentru că una este să vezi magie la televizor, pe o scenă sau, iată, chiar într-un magazin, şi alta e să munceşti cu mâna ta ca să o faci să funcţioneze fără greşeală. Ceea ce nu ştia fiică-mea era că magia asta este formată, de fapt, din multă, multă muncă, plus un pic de talent în ale “făcutului din vorbe”, o charismă personală şi o scânteie a pasiunii fără de care degeaba cumperi toate trucurile din lume.

La plecare, le-am mulţumit celor doi pentru timpul neaşteptat de plăcut petrecut în magazinul lor şi le-am promis că voi scrie despre ei pe blog. Astfel de oameni şi astfel de locuri chiar merită cunoscute. Iar azi, când am intrat pe site-ul lor ca să mă documentez pentru acest articol, am descoperit că gama lor de produse s-a mărit considerabil faţă de luna trecută. Au mult mai multe jucării acum, şi mai multe trucuri, atât pentru copii cât şi pentru adulţi profesionişti în ale magiei, şi obiecte la preţuri foarte mici, şi seturi complexe, iar la toate au tutoriale video explicite, pentru a şti exact ce cumpăraţi. În plus, am aflat că de mâine deschid şi o şcoală de magie, cu cursuri pentru toate vârstele şi nivelurile de experienţă, care se vor desfăşura sâmbăta după-masă şi au un preţ rezonabil. Mă mai gândesc dacă să-i spun sau să nu-i spun fiică-mii despre aceste cursuri. Nu de alta, dar ceva mă face să cred că, timp de patru săptămâni, nu voi mai apuca să-mi fac obişnuita siestă de weekend, dacă află că poate “învăţa meserie” de la domnul acela drăguţ…

Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!