Pentru Marcus

Povesteam ieri pe Facebook despre ultima carte tradusă de mine din franceză, recomandând-o amatorilor genului ca pe un bun roman poliţist: „Cazul Alaska Sanders”, de Joël Dicker. (Pentru cine nu ştie, îmi actualizez constant lista cu cărţile la care am lucrat, aici).

Dicker a avut un debut impresionant, acum zece ani, cu un roman care a primit premii importante şi s-a vândut în milioane de exemplare: „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. Era tot un roman poliţist, şi tot unul cu o intrigă impecabilă, însă conţinea şi mult zbucium omenesc, şi introspecţie, şi dramă, plus ceva special, ce nu mai întâlnisem în alte cărţi: inserturi cu sfaturi pentru scriitori aspiranţi. Pentru că eroul principal al acelei cărţi era un tânăr – Marcus – care dorea să scrie o Carte (cartea vieţii, cartea extraordinară la care visăm cu toţii sub o formă sau alta) şi care îşi găsise drept mentor un autor mai în vârstă, deja consacrat, profesor de-al său de la facultate – Harry.

Sfaturile acelea au făcut deliciul cărţii, din punctul meu de vedere. Iar multe dintre ele au marea calitate de a putea fi valabile şi în alte domenii, nu doar în cel al scriiturii. Putem înlocui chemarea arzătoare de a scrie o carte cu cea de a crea o operă de artă. Sau de a inventa ceva extraordinar. Sau de a avea o viaţă remarcabilă. Sau, pur şi simplu, de a trăi şi iubi frumos.

Şi pentru că azi este ziua finului nostru pe care îl cheamă, printr-o interesantă coincidenţă, chiar Marcus, am adunat aici câteva dintre sfaturile din acea carte şi i le dedic cu mare drag.
Să-ţi urmezi visele, Marcus, şi să-ţi construieşti o viaţă frumoasă, urmându-ţi pasiunile şi făcând orice lucru, indiferent de însemnătatea lui, cât poţi tu de bine! Să îndrăzneşti să lupţi pentru pasiunile tale, şi să ştii să-ţi alegi mentorii potriviţi să te antreneze pentru lupta aceasta. Şi tu, şi toţi ceilalţi tineri de 16 ani, care aţi ajuns aproape de pragul vieţii de adult şi nu ştiţi încă în ce direcţie să-l treceţi. La mulţi ani!

––-

31.

— Marcus, primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le place, nu vor mai citi restul cărţii. Cum te gândeşti să-ţi începi povestea?
— Nu ştiu, Harry. Crezi că voi izbuti într-o zi?
— Să ce?
— Să scriu o carte.
— Sunt sigur.

––-

30.

— Capitolul 2 este foarte important, Marcus. Trebuie să fie incisiv, percutant.
— Cum adică, Harry?
— Ca la box. Eşti dreptaci, dar în poziţie de gardă, pumnul stâng stă mereu înainte: prima lovitură îl clatină pe adversar, după care vine un puternic croşeu de dreapta care îl termină. E ceea ce ar trebui să fie capitolul 2: o lovitură de dreapta în maxilarul cititorilor.

––-

29.

— Mi-ar plăcea să te învăţ să scrii, Marcus, nu ca să ştii sa faci asta, ci ca să ajungi scriitor. Să scrii cărţi nu e puţin lucru: oricine ştie să scrie, dar nu oricine este scriitor.
— Şi cum ştii că eşti scriitor, Harry?
— Nimeni nu ştie că este scriitor. Ceilalţi sunt cei care-i spun asta.

––-

28.

— Harry, dacă numai una dintre toate lecţiile tale ar trebui să rămână, care ar fi aceea?
— Îţi întorc întrebarea.
— Pentru mine ar fi importanţa faptului de a şti să cazi.
— Sunt perfect de acord cu tine. Viaţa e o lungă cădere, Marcus. Cel mai important lucru e să ştii să cazi.

––-

27.

— Harry, am o oarecare îndoială în legătură cu ceea ce scriu acum. Nu ştiu dacă e ceva bun. Dacă merită osteneala…
— Pune-ţi şortul, Marcus. Şi du-te să alergi.
— Acum? Dar plouă de rupe.
— Scuteşte-mă cu lamentaţiile, micuţă domnişoară. Ploaia n-a omorât niciodată pe nimeni. Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.
— Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?
— Da. Şi este un sfat care se aplică tuturor personajelor care trăiesc în fiinţa ta: bărbatul, boxerul şi scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra a ceea ce eşti în curs să faci, haide, aleargă. Aleargă până-ţi pierzi minţile: vei simţi cum se naşte în tine furia de a învinge. Ştii, Marcus, şi eu detestam ploaia înainte…
— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea?
— Cineva.
— Cine?
— La drum. Pleacă acum. Nu te întoarce decât când vei fi epuizat.
— Cum vrei să învăţ dacă nu-mi povesteşti niciodată nimic?
— Pui prea multe întrebări, Marcus. Să ai o cursă bună!

––-

22.

— Harry, cum să fii sigur că ai mereu forţa să scrii cărţi?
— Unii o au, alţii nu. Tu, tu o vei avea, Marcus. Ştiu că o vei avea.
— Cum de poţi fi atât de sigur?
— Pentru că este în interiorul tău. Oarecum ca o boală. Pentru că boala scriitorilor, Marcus, nu este aceea de a nu putea să scrii: este aceea de a nu mai vrea să scrii, dar a fi incapabil să te opreşti.

––-

21.

— Marcus, ştii care este singurul mod de a măsura cât de mult iubeşti pe cineva?
— Nu.
— Să-l pierzi.

––-

19.

— Scriitorii care îşi petrec noaptea scriind, care sunt bolnavi după cofeină şi fumează ţigări rulate sunt un mit, Marcus. Trebuie să fii disciplinat, exact ca la antrenamentele de box. Sunt orare de respectat, exerciţii de repetat: păstrează-ţi ritmul, fii tenace şi pune o ordine impecabilă în treburile tale. Sunt trei Cerberi care te vor proteja de cel mai rău duşman al scriitorului.
— Cine e acest duşman?
— Termenul. Ştii ce înseamnă un termen?
— Nu.
— Asta înseamnă că, deşi e capricios în esenţă, creierul tău trebuie să producă într-un interval de timp delimitat de un altul. Exact ca şi cum ai fi un distribuitor şi patronul tău îţi cere să fii într-un anume loc la o anumită oră foarte precisă: trebuie să te descurci şi nu are aproape deloc importanţă că traficul e îngrozitor sau că ai avut o pană de cauciuc. Nu trebuie să fii în întârziere, altfel eşti terminat. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu termenul pe care ţi-l va impune editorul tău. El este pentru tine totodată soţie şi patron: fără el nu eşti nimic, dar nu te poţi împiedica să-l urăşti. În primul rând, respectă termenele, Marcus. Dar dacă nu-ţi poţi permite acest lux, joacă-te cu ele. E mult mai amuzant.

––-

18.

— În societatea noastră, Marcus, bărbaţii pe care-i admirăm cel mai mult sunt cei care construiesc poduri, zgârie-nori şi imperii. În realitate însă, cei mai mândri şi cei mai admirabili sunt cei care reuşesc să construiască iubirea. Pentru că nu-i întreprindere mai mare şi mai grea.

––-

16.

— Harry, de cât timp ai nevoie ca să scrii o carte?
— Depinde.
— Depinde de ce?
— De tot.

––-

12.

— Învaţă să-ţi iubeşti eşecurile, Marcus, pentru că ele sunt cele care te formează. Eşecurile sunt cele care dau toată savoarea victoriilor tale.

––-

11.

— Loveşte în sacul ăsta, Marcus. Loveşte-l ca şi cum toată viaţa ta ar depinde de asta. Trebuie să boxezi ca şi cum ai scrie şi să scrii ca şi cum ai boxa: trebuie să dai tot ce ai în tine pentru că fiecare meci, ca şi fiecare carte, pot fi ultimele.

––-

9.

— Cuvintele sunt alese bine, Marcus. Dar nu scrie ca să fii citit: scrie ca să fii înţeles.

––-

8.

— Cine încearcă, reuşeşte, Marcus. Gândeşte-te la deviza asta de fiecare dată când trebuie să iei o hotărâre dificilă. Cine încearcă, reuşeşte.

––-

7.

— Preţuieşte iubirea, Marcus. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiţie. După un om, vor fi alţi şi alţi oameni. După o carte, alte şi alte cărţi. După o glorie, alte şi alte glorii. După bani, alţi şi alţi bani. Dar după iubire, Marcus, după iubire nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor.

––-

5.

— O nouă carte, Marcus, este o viaţă nouă care începe. Este, de asemenea, un moment de mare altruism: oferi, cui vrea să descopere, o parte din tine. Unii o vor adora, alţii o vor detesta. Unii vor face din tine o vedetă, alţii te vor dispreţui. Unii vor fi geloşi, alţii interesaţi. Nu pentru ei scrii, Marcus. Ci pentru toţi cei care, în viaţa lor de zi cu zi, vor trăi un moment plăcut graţie lui Marcus Goldman. Îmi vei spune că nu e mare lucru şi totuşi nu-i deloc rău. Unii scriitori vor să schimbe faţa lumii. Dar cine poate schimba într-adevăr faţa lumii?

––-

4.

— Când vei ajunge la sfârşitul cărţii, Marcus, oferă-i cititorului o răsturnare de situaţie în ultima secundă.
— De ce?
— De ce? Pentru că trebuie să-l ţii pe cititor cu sufletul la gură până la sfârşit. E ca atunci când joci cărţi: trebuie să-ţi păstrezi nişte atuuri pentru la sfârşit.

––-

2.

— Uneori, vei fi cuprins de descurajare, Marcus. E firesc. Îţi ziceam că a scrie e ca şi cum ai boxa, dar e de asemenea ca şi cum ai alerga. De aceea te trimit tot timpul să alergi: dacă ai forţa morală să faci curse lungi, sub ploaie, în frig, dacă ai forţa să continui până la capăt, să depui toate eforturile, tot sufletul pentru asta şi să ajungi la capăt, atunci vei fi capabil să scrii. Nu lăsa niciodată oboseala sau teama să te împiedice. Dimpotrivă, foloseşte-le ca să înaintezi.

––-

1.

— Ultimul capitol dintr-o carte, Marcus, trebuie să fie întotdeauna cel mai frumos.

––-

Epilog

— O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puţin de-o secundă după ce ţi-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă şi să surâdă cu o urmă de tristeţe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreţi ca ai terminat-o.

Publicitate

(C)Hanibala Lecter a Australiei

AVERTISMENT!!!!!
Articolul conţine descrieri şocante ale unor crime oribile. Nu se adresează copiilor şi nici adulţilor sensibili.

În această fotografie se află Katherine Mary Knight şi iubitul ei, John Charles Thomas Price.

Dacă vă ştiţi firi sensibile, opriţi-vă aici cu lectura, nu am glumit deloc cu avertismentul, chiar urmează detalii şocante.

Pentru că, la trei zile după ce au făcut această fotografie, ea l-a înjunghiat pe el, de 37 de ori, ucigându-l. Apoi l-a jupuit, i-a pus capul la fiert, cu legume, şi le-a pregătit copiilor lui fripturici din carnea omului…

Azi este ziua lui Stephen King, împlineşte 75 de ani, şi am zis să o marchez cumva. Şi pentru că încă nu a ieşit pe piaţă ultima mea redactare, o carte de-a lui Stephen King numită „Cujo”, deci nu vă puteam vorbi despre ea, m-am gândit să cercetez povestea acestei Katherine Knight, cea mai sângeroasă australiancă de vreodată. Despre ea am aflat întâmplător chiar ieri, din cartea poliţistă pe care o traduc acum.

Cred că este cea mai incredibilă poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată. O femeie care avea ieşiri violente de zeci de ani, care a fost la un pas să îşi ucidă mai mulţi amanţi, pe ea însăşi şi pe bebeluşul de doar două luni, care a ameninţat în repetate rânduri că va ucide pe cineva şi care totuşi a fost lăsată în libertate de fiecare dată (???!!!) sfârşeşte prin a înfăptui cea mai odioasă crimă posibilă, cu sânge rece şi premeditare.

Atât de tare m-a uluit povestea aceasta, încât am pus cap la cap câteva articole de pe net, le-am tradus şi le-am publicat pe blog, cu avertismente clare de detalii şocante. Uneori, viaţa bate la fund ficţiunea…

Deci, dacă nu vă ştiţi firi sensibile, repet, puteţi citi şi restul poveştii, cu detaliile ei îngrozitoare – toate luate de pe internet, compilate şi traduse de mine din engleză:
–––-

Katherine Mary Knight s-a născut în 1955 în Australia, într-o familie cu probleme. Divorţuri, amanţi, un unchi sinucigaş, mama abuzată de un tată alcoolic şi violent, care o forţa să facă sex şi de zece ori pe zi, presupuse abuzuri sexuale, repetate, ale altor membri ai familiei şi asupra fetiţei. A crescut cu sfaturile mamei sale despre bărbaţi, cum că cel mai bine este să le facă ea de hac înaintea lor.

La şcoală este un copil bun, în general, până nu are vreo criză. Au fost raportate cel puţin un caz în care şi-a atacat colegii cu o armă şi unul în care a fost rănită de un profesor, care a susţinut că se afla în legitimă apărare în faţa furiei de nestăvilit a copilului.

La 15 ani renunţă la şcoală – şi pe bună dreptate, aş zice, pentru că se pare că până la acea vârstă nu învăţase nici măcar să scrie sau să citească. Face un prim pas pe drumul slujbelor ideale pentru ea, devenind tăietoare într-o fabrică de îmbrăcăminte. După un an, reuşeşte să ajungă să facă acelaşi lucru – să taie ceva – într-un abator. Călca astfel pe urmele tatălui ei, care lucrase tot în abatoare, toată copilăria fetei.

Talentul şi pasiunea fetei dau roade şi este promovată rapid, de la tăierea de maţe, la dezosări. Asta chiar era slujba de vis pentru ea: pentru iubitorii de jocuri de cuvinte, „boning” în engleză înseamnă nu numai „dezosare”, dar şi „tăvăleală” – deci cele două pasiuni ale femeii într-una singură…

Primeşte de la serviciu propriul set de cuţite, pe care le ia acasă şi le agaţă deasupra patului „ca să fie la îndemână în caz de nevoie”. Îşi va păstra şi îmbogăţi acest obicei toată viaţa (până la arestare), casa ei având pereţii şi tavanul tapetaţi cu diverse ustensile şi arme.

La 18 ani, e deja celebră pentru bătăile ei cu mâinile goale, fiind capabilă să înfrunte pe oricine, mai ceva ca un bărbat.

La 19 ani, se mărită cu un coleg de serviciu la fel de alcoolic şi violent ca şi ea. În noaptea nunţii, ea încearcă să îl sugrume, motivând ulterior că omul adormise după doar trei partide de sex. Mariajul durează vreo doi ani, timp în care violenţele se ţin lanţ: de exemplu, într-o seară în care bărbatul se întoarce târziu acasă, după o partidă de darts, Katherine îi fracturează craniul cu o tigaie şi îi arde toate hainele. Poliţia nu face nimic pentru că omul îşi retrage curând plângerea. Însă o şi părăseşte pentru o altă femeie, la scurtă vreme după ce se naşte primul lor copil.

Katherine se supără foarte tare şi iese la plimbare cu copilul, însă dă cu căruciorul de pereţi. E internată la spital, diagnosticată cu depresie postnatală şi tratată câteva săptămâni. Tratată prost, cel mai probabil, din moment ce, imediat cum iese, îşi aşază fetiţa (în vârstă acum de două luni) pe linia de cale ferată şi o lasă acolo. Apoi fură un topor şi ameninţă cu el mai multe persoane din oraş. Un bărbat fără adăpost găseşte copilul cu puţin timp înainte de trecerea trenului şi îl salvează. Mama este arestată şi dusă din nou la spital, de unde este lăsată să plece a doua zi, aparent vindecată.

După câteva zile, atacă o femeie, o taie pe faţă cu unul dintre cuţitele ei şi o forţează să o ducă cu maşina până la soţul fugar. Se opresc pe drum la un service, unde femeia reuşeşte să fugă şi cheamă poliţia. Când ajung poliţiştii, Katherine luase deja un băieţel ostatic şi îl ameninţa cu cuţitul. Poliţiştii o atacă cu mături şi o dezarmează, apoi o internează într-un spital de psihiatrie. Aici, Katherine le povesteşte asistentelor cum a vrut să îl ucidă pe mecanicul de la service pentru că reparase maşina soţului ei, cu ajutorul căreia acesta fugise de acasă. Şi că apoi intenţiona să îl ucidă şi pe soţ, şi pe soacră-sa.

Poliţia le povesteşte celor doi care erau intenţiile lui Katherine, iar aceştia decid să se întoarcă la ea acasă, să o ajute. Aşa că femeia este lăsată să plece din spital după puţină vreme, în grija lor.

După patru ani, în 1980, mai fac o fată. După alţi patru, e rândul lui Katherine să îşi părăsească soţul. Se mută cu părinţii la început, se angajează din nou la abator, însă are un accident şi se pensionează medical. Primeşte o locuinţă socială.

În 1986 se cuplează cu un miner. E mereu geloasă şi îi face crize, mergând până la a-i tăia gâtul câinelui său, un pui de dingo în vârstă de două luni, în faţa lui, pentru a-i da un exemplu de ceea ce ar fi în stare să-i facă dacă ar înşela-o. Apoi îi dă şi lui cu o tigaie în cap, lăsându-l inconştient.

În 1988, se naşte a treia fiică a ei. De bucurie, Katherine decorează casa cu piei de animale, cranii, coarne, capcane ruginite, macete, furci etc. Pe pereţi şi tavan nu mai rămâne loc să arunci un ac.

La puţină vreme, se ceartă cu iubitul şi îl loveşte cu un fier de călcat, încins, în faţă şi îl înseamnă cu el pe piept, după care îi bagă o foarfecă în stomac. El fuge, apoi se întoarce să îşi ia lucrurile, dar îşi găseşte toate hainele făcute bucăţi – să nu uităm vechea pasiune pentru tăiat a doamnei… Omul se ascunde pentru câteva luni, dar i se face dor de fetiţă şi se întoarce să o vadă. Descoperă că Katherine se dusese la poliţie să se plângă că îi era frică de el şi obţinuse ea un ordin de restricţie împotriva lui!!! Cei doi continuă să se certe, ea îi vandalizează maşina, încearcă să se sinucidă cu medicamente, e internată din nou la ospiciu, e externată din nou drept vindecată.

În 1991, Katherine face un băiat împreună cu un fost coleg de la abator, cu care se cuplase cu un an înainte, la ieşirea din ospiciu. Relaţia durează vreo trei ani, timp în care ea este violentă şi cu el, după care ea îl părăseşte pe tatăl copilului pentru un alt bărbat: John Price.

Cei doi se mută împreună în 1995. Amândoi firi violente, amândoi cu copii de crescut. După trei ani, el continuă să îi refuze cererile de căsătorie, aşa că ea se supără şi îl pârăşte la serviciu că furase diverse lucruri. Erau nişte nimicuri inutile, însă omul este concediat de la slujba pe care o avea de 17 ani. Se supără şi se întoarce acasă la el, dar se împacă cu ea după doar câteva luni. Nu mai locuiesc împreună, însă, şi se ceartă din ce în ce mai des. Îşi pierd cam toţi prietenii din cauza asta.

În februarie 2000, se ceartă atât de tare, încât Katherine îl înjunghie pe Price în piept. El o dă afară din casă şi, în dimineaţa zilei de 29 februarie, cere ordin de restricţie împotriva ei, atât pentru el, cât şi pentru copiii lui. După-amiază, le spune colegilor săi de serviciu că, dacă nu vine la muncă a doua zi, înseamnă că l-a omorât aia. Aceştia îl sfătuiesc să nu se ducă acasă, însă el motivează că îi este frică să nu-i omoare copiii, dacă nu se duce.

Ajuns acasă, Price descoperă că Katherine trimisese copiii să doarmă acasă la nişte prieteni. Petrece seara cu nişte vecini şi se culcă pe la 11. După ce adoarme, Katherine intră în casă, se uită un pic la televizor, face un duş, apoi îl trezeşte pentru o partidă de sex.

A doua zi de dimineaţă, cunoscuţii se îngrijorează pentru că Price nu apăruse la serviciu, iar maşina lui era încă în faţa casei. Poliţiştii sparg uşa la ora 8 şi o găsesc pe Katherine comatoasă după ce luase un pumn de pastile. Alături de ea, corpul însângerat al lui Price, înjunghiat în 37 de locuri, jupuit, decapitat şi cu bucăţi lipsă.

Se pare că femeia îl atacase în somn, el se trezise şi încercase să se târască până la uşă, ea îl trăsese înapoi şi îl terminase cu lovituri de cuţit peste tot. Apoi se dusese în oraş şi scosese 1.000 de dolari de la un ATM, din contul mortului. Se întorsese, îl jupuise, îi atârnase pielea de un cârlig de abator deasupra uşii de la sufragerie, îi tăiase capul şi îl pusese într-o oală la fiert, cu legume. Aşezase masa pentru cei doi copii ai lui Price, punându-le în farfurii bucăţele de carne din fesele tatălui lor, gătite cu sos şi cu garnitură de cartofi, dovleac, varză şi dovlecei. Alături de farfurii aşezase etichete cu numele fiecărui copil, ca să fie clar cui le erau destinate.

Poliţiştii au remarcat cât de precisă fusese jupuirea cadavrului: pielea atârnată în cârlig era ca o mască, practic, tot învelişul omului, cu nas, urechi, scalp – tot, în afară de o bucăţică mică, de câţiva centimetri pătraţi, pe care se găsea cicatricea rănii anterioare făcute lui Price de către Katherine, cu cuţitul.

Mai mult de atât, Katherine a aranjat ulterior şi cadavrul – sau ceea ce mai rămăsese din el –, punându-i într-o mână o sticlă de suc goală şi aşezându-i picioarele unul peste altul. Iar peste o fotografie de-a lui Price, a lăsat o notă scrisă de mână, plină de sânge şi bucăţele mici de carne:

„Time got you back Johathon for rapping [raping] my douter [daughter]. You to Beck [Price’s daughter] for Ross — for Little John [his son]. Now play with little Johns Dick John Price.”

Acuzaţiile din bileţel, cum că Price ar fi abuzat-o pe fiica criminalei, s-au dovedit nefondate.

Katherine Knight a fost condamnată la închisoare pe viaţă, fără nicio posibilitate de eliberare, de niciun fel. Cea mai dură sentinţă din sistemul judiciar australian şi prima de acest gen pentru o femeie.

Escroci mai mici sau mai mari

Ieri spre prânz, pe când profitam de elanul gospodăresc (rar) care mă apucase şi coceam eroic vinete şi ardei, a sunat telefonul. Număr privat. Am o mare reticenţă să răspund la numere private, mai ales de când îmi făcea nişte glume proaste cineva – nu ştiu nici acum cine – şi mă suna aşa nopţile. Însă telefonul de ieri venea la doar două minute după ce terminasem o conversaţie cu cineva care mă anunţase o veste îngrijorătoare despre un prieten comun, iar la sfârşit conveniserăm că avea să dea poliţiei numărul meu de telefon, să le povestesc şi eu nişte lucruri, în caz că aceştia au nevoie de informaţiile mele. Iar cum poliţia sună deseori de pe numere necunoscute (am avut şi experienţa asta de curând, dar n-am apucat să vă povestesc), am fost convinsă că apelul de la ei venea.

Am ţinut să fac această introducere pentru a explica tonul mic şi uşor speriat pe care îl am când răspund la telefon, după cum se poate auzi din înregistrarea pusă ieri pe Facebook. Ştiu io ce fel de cititori am, sunt convinsă că v-ar fi dus imediat mintea la prostii, cu gâfâitul ăla dubios 😉

Ei bine, nu era poliţia. Cumva, era chiar opusul ei. Pentru că mi s-a părut evident, din secunda doi, că mă sunase un escroc. În secunda trei, m-am răzgândit: era posibil să mă fi sunat o escroacă sau o bandă întreagă, pentru că ceea ce se auzea în receptor părea o înregistrare audio, putea să o fi făcut oricine. Domnul de pe înregistrare mă anunţa, cu o voce politicoasă şi chiar frumoasă de-a dreptul, că îşi găsise maşina lovită în parcare şi, pe parbriz, un bileţel cu datele mele. Mi-am dat seama că intenţia era să îmi propună să îi trimit nişte bani ca să „uite” de povestea asta şi să nu îmi încarce istoricul de asigurări cu o culpă. Şi deodată tonul meu mic şi uşor speriat s-a transformat în cel de ţaţo-scorpie pe care îl pot oricând adopta pentru a mă certa cu măgarii şi cu idioţii.

A urmat o „conversaţie” nervoasă de ambele părţi, în care nu m-am lăsat deloc intimidată, ba chiar am încercat să îl „înfund” şi eu cu minciuna că nici măcar nu aş avea maşină. Dar omul/înregistrarea nu ceda, ba chiar mi-a aruncat o replică de om nebun la un moment dat („Mulţumesc frumos, PRIETENE! Ahahahaha”), aşa că mi-a cam pierit cheful de joacă şi l-am ameninţat că sun la poliţie. Moment în care conversaţia s-a încheiat brusc.

Am stat câteva minute să mă întreb dacă e cazul să sun la poliţie. Şi mi-am răspuns, cu simţul cetăţenesc care (din păcate) mă caracterizează, că da. Aşa că am sunat. La 112. M-am scuzat că îi deranjez cu ceva ce clar nu este o urgenţă, dar nu ştiam unde să sun ca să semnalez faptul că tocmai încercase cineva să mă escrocheze. Să încerce cineva să îi găsească pe nemernici, să nu-i păcălească pe unii mai creduli decât mine, aşa cum se mai întâmplă, cu metoda asta tip „accidentul”. Am fost transferată la poliţie, iar poliţistul care mi-a răspuns mi-a explicat că ar trebui să mă duc la sediul poliţiei, să fac o sesizare scrisă prin care să cer desecretizarea numărului care mă sunase, poliţia POATE că ar fi cerut asta operatorului de telefonie, operatorul POATE că ar fi dezvăluit care era numărul acela privat, apoi POATE că am fi descoperit de unde se sunase… Părea foarte puţin probabil şi foarte birocratic totul. Ultima dată când am făcut o reclamaţie la poliţie, pentru că cineva din blocul vecin îi arunca maică-mii, regulat, cu mere în geamuri, s-a lăsat cu multe drumuri şi timp pierdut, cu mici discuţii de tot rahatul cu poliţistul-poet peste care avusesem ghinionul să dau şi, până la urmă, cu un drum la Taxe şi Impozite şi o coadă la care a trebuit să aştept ca să plătesc 10 lei – taxa necesară pentru a închide dosarul, pentru că găsiserăm vinovatul (un puşti din vecini), îl duseserăm la maică-mea să îşi ceară scuze şi să vadă cu ochii lui cum făcuse foarte rău unei femei foarte bătrâne şi bolnave, iar acum voiam să îmi retrag plângerea, că nu voiam vreun proces sau ceva, dar lucru acesta pare mai complicat de făcut decât depusul plângerii…

Aşa că am hotărât să nu depun nicio reclamaţie de data aceasta. Chiar nu am atâta timp şi nervi disponibili, iar un rezultat concret era extrem de puţin probabil. Însă nici nu puteam să nu fac chiar nimic în urma măgăriei ăleia, trebuia cumva să îi avertizez şi pe alţii, să fie atenţi, să nu li se întâmple şi lor. M-am aşezat, deci, la birou, să scriu o postare pe Facebook. Cine-o citi, o citi, să îi fie de bine!

Şi am scris, şi am tot scris, şi am şters, şi m-am apucat iar de scris – aşa cum fac de fiecare dată când vreau să scriu o postare concisă dar îmi iese un cearşaf de trei pagini (fix cum mi-a ieşit şi acum 😀 ). Apoi a sunat din nou telefonul şi m-a întrerupt. De data asta, era fiică-mea. Mă suna din dormitor, unde se afla încă în pat (mda, la ora unu la prânz, trăiască vacanţa!), împreună cu prietena venită în vizită pentru câteva zile: „Mama, poţi să vii puţin până la noi?”. Pentru că aşa se comunică intra-cameral la noi acasă, de o vreme încoace, prin mijloace moderne…

M-am dus. În momentul în care am trecut pragul camerei, fiică-mea a apăsat pe un buton al telefonului ei mobil şi deodată m-am auzit în toată splendoarea arţagului meu, răţoindu-mă la omul ăla care mă sunase mai devreme. Fetele erau leşinate de râs ascultându-mă şi văzându-mi mutra: îmi făcuseră o farsă. Cică există o aplicaţie specializată pentru aşa ceva, unde ai dreptul la două farse gratuite, după care ar trebui să şi plăteşti ceva pentru prostii de genul ăsta. Eu am fost a doua a fiică-mii, mi-a fost şi frică să o întreb care a fost prima.

Deci… 1 aprilie în toată regula la noi acasă, ieri. Mi-am luat-o elegant, am şi dat-o chiar mai departe, sunând aiurea la poliţie… Am râs şi eu cu fetele un pic, ce să fac? Şi mi-am adus aminte că am făcut şi eu o farsă de acest gen cuiva, cândva ­­– de fapt, nu o făcusem chiar eu, dar, în fine, era clar că trebuia să plătesc la un moment dat pentru ea (poveste lungă, poate altădată…).

Apoi le-am explicat fetelor că nu e chiar OK să faci astfel de glume, pentru că, uite, eu am sunat la 112 ulterior. Le-a cam pierit râsul auzind asta, cred (sper!) că data viitoare se vor gândi de două ori înainte să mai facă aşa ceva. Dar tot am fost ciuca glumelor tuturor toată ziua de ieri. E drept, părea să mi se fi şi accentuat puţintel aura eroică pe care o port ţanţoş deasupra capului, pentru că totuşi mă comportasem onorabil, certându-mă zdravăn cu un escroc imaginar şi încercând să salvez omenirea, de păcăleli, cu scrisul meu. Peste ani, cred că va rămâne doar o amintire veselă despre farsa aceasta, dintr-o zi caldă, de vacanţă de vară, în care copilul încă se află în patul de acasă, râzând cu nonşalanţa aceea cu care numai copiii pot să râdă, şi în care, până la urmă, nu s-a întâmplat absolut nimic rău.

–––––-

(povestea cu merele şi poliţia, de acum câţiva ani, este aici: https://mamaalunitza.wordpress.com/2014/05/17/un-mar-pe-zi-tine-politia-departe/

Fără titlu, pentru că mă dau ăştia afară de pe WordPress dacă scriu ce titlu îmi trece acum prin cap

Sâmbătă: Livrare maşină de spălat. Am cerut special livrare azi ca să fie şi bărbatu-meu acasă, altfel îşi bat toţi măgarii joc de mine când mă văd femeie singură. Sau cel puţin aşa am crezut până acum, pentru că maşina asta vine cu capacul rupt şi bine disimulat de către livratori, cu tot cu bărbat acasă. Îl observăm după plecarea lor, îi sunăm, ne dau cu flit.

Plecăm la magazin să căutăm alta. În drum lăsăm şi un mobil căruia i se încălzeşte un buton la reparat. Nu la reprezentanţă, pentru că acolo nu se lucrează sâmbăta. La unii pe care îi găsim dispuşi să repare ceva.

––

Duminică: Ne întoarcem acasă după o ieşire scurtă din oraş, unde am întâlnit şi oameni drăguţi, dar mai ales prăbuşire, mizerie şi servicii proaste. La Şincai, un nebun aleargă prin intersecţie cu pantalonii în vine şi niciunul dintre mulţii poliţişti, smurdişti şi ambulanţieri veniţi cu 3 maşini acolo nu reuşeşte să-l prindă.

––

Luni: Vine instalatorul de plase de geamuri, să facă măsurători. Îl aştept de două săptămâni. Se scuză (wow, mai sunt şi oameni care se scuză!) că a apăsat din greşeală aiurea pe un buton şi comanda mea apărea ca rezolvată la ei în sistem. Măsoară, face calcule, îmi cere avansul, îi dau 200 de lei fără nicio chitanţă, mă anunţă că plasele vin în min. trei săptămâni. E bine, nu se ştie niciodată când ai nevoie iarna să deschizi un geam. Şi nici nu e vreo jenă pentru faptul că am aşteptat deja două săptămâni, ghinionul meu.

Plec să iau mobilul de la reparat. Pe drum, un pic mai încolo decât cu o zi înainte, văd nu 3, ci 7 maşini de poliţie, jandarmi, ambulanţă, INML… A murit un om pe stradă, e întins pe trotuar. Mă uit curioasă dacă nu cumva e nebunul de ieri: după burtă, nu pare să fie el, iar burta e tot ce pot zări din maşină.

Iau mobilul, depanatorul îmi spune că avea doar un scurt-circuit, a fost simplu de reparat. Mă costă 100 de lei, nicio factură, nicio garanţie. A doua zi aveam să constatăm că nu se mai încarcă, deci pe de o parte s-a reparat ceva, pe de alta s-a stricat.

––

Marţi: Aştept noua maşină de spălat, care ar trebui să o înlocuiască pe cea ruptă. Apar mai întâi poliţiştii pe care îi aşteptam de două săptămâni. Vin degeaba, aşa cum au venit încă mulţi alţii înaintea lor, în ultimii ani. Nu au legi, nu pot face nimic, Parlamentul e de vină. Semnez declaraţii cum că nu mai am nevoie de ei, pleacă. Munca în zadar.

Vine şi maşina. Livratori drăguţi, cu scuze pentru colegii lor nesimţiţi, nu-mi vine să cred că mai sunt şi oameni aşa. A doua zi aveam să constat că maşina cea nouă nu spală nici pe jumătate la fel de bine ca fosta mea maşină de spălat – aceeaşi marcă, dar cumpărată acum un sfert de secol – la care am fost nevoită să renunţ pentru că i se deformase puţin cuva şi nu mai repară nimeni nimic în zilele noastre. O cârcă de bani.

Seara ieşim la o terasă, în curtea unei foste case, cu nişte amici. Ni se întâmplă asta cel mult o dată pe an. La un moment dat, izbucneşte foarte tare din boxele vecinilor o manea. Chelnerii ne asigură că se vor plictisi curând şi vor opri muzica, pentru că nu e prima dată când fac asta. Ţipăm unii la alţii aproape o oră, ca să ne auzim peste agresiunea sonoră, apoi, într-adevăr, manelele se opresc. Ne putem înţelege din nou între noi.

––

Miercuri: Sunt consemnată în casă. Am fost anunţaţi că vine cineva să ne schimbe contoarele de apă. Între 9 şi 18 ar trebui să ne rezolve pe toţi de pe scară. Calculele mele arată că eu m-aş înacadra în prima jumătate a zilei, dar domnii apar pe la 14:30. În fine, „domnii” e nepotrivit spus. Unul se bagă sub chiuvetele mele şi decretează că nu se poate lucra, că sunt robineţii instalaţi invers. Nu se poate opri apa. „Trebuie să chemaţi un instalator să vă schimbe robineţii şi abia apoi putem schimba şi noi contoarele”. Mi se urcă sângele la cap: „Dar tot firma voastră i-a montat şi prima dată, ei cum au putut?”. Par iritaţi de întrebare. ‚Închideţi apa de jos, pe toată coloana, faceţi lucrarea la toată scara, apoi daţi drumul la loc”, le găsesc eu altă soluţie. „Nu se poate. Deja s-a spart o ţeavă la vecinii de vizavi pentru că am făcut asta, nu vrem să mai riscăm.” Dau drumul la robinet şi, într-adevăr, nu curge apa caldă pe nicăieri, din cauza avariei. „Dacă tot aţi oprit apa caldă, iată, puteţi monta contoarele măcar pe ţevile alea.” Nu se poate. Nu ştiu de ce. Mi se răspunde obraznic, mă enervez şi mai tare, ţip şi eu la ei, domnul cel mai oacheş dintre cei doi îi zice colegului: „Ia nu-i mai răspunde lu’ asta, las-o-n…”. Le trântesc uşa, îl caut pe preşedintele de bloc şi pe şeful măgarilor, mi se dau răspunsuri în doi peri. Sat fără câini. Acum nu am nici apă caldă, nici contoare noi, şi am primit şi ameninţarea că la iarnă o să plătesc foarte mult la întreţinere pentru că o să se contorizeze la mine ce nu declară alţii, necinstiţi.

Nu am înţeles nimic din toată povestea asta şi nu ştiu dacă să îndrăznesc să ies din casă. Trebuie să ridic un pachet dintr-un EasyBox în care trebuia să ajungă de ieri, dar a ajuns azi, iar eu clar trebuie să îl ridic rapid de acolo, că altfel nu ştiu ce îmi fac şi ăia de la Sameday, mă omoară cu pietre sau ceva.

––
Sper să nu mai aud niciodată pe nimeni spunându-mi că eu sunt cea care aleg să văd doar răul în jur. Sau că lucrurile nu sunt atât de negre pe cât par în ţara asta. Sau că fiecare trebuie să punem umărul dacă vrem să… Sau că… Etc. Nu. Trăiesc într-o ţară mizerabilă, în care ne va fi din ce în ce mai greu de supravieţuit. Şi chiar nu mă simt deloc responsabilă pentru asta, mi-am făcut partea mea cu vârf şi îndesat. Ceilalţi au biruit. Atât.