Viaţa pe un trotuar

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă! Hai, domniţa, ia levenţica, e un leu legătura!

Foarte rar cumpăr câte ceva de pe trotuare. Mi se întâmplă uneori să le ajut pe bătrânele care chiar par să aibă mare nevoie, în rest, însă, cred că un trotuar de cartier nu e locul potrivit pentru comerţ. Dar anul ăsta chiar am nevoie de tot ajutorul posibil, pentru că o hoardă de molii mi-a invadat biblioteca şi nimic nu pare să îi ţină piept. În plus, fiică-mii îi place mirosul de levănţică, deci…

– Bine, iau cinci. Dar cu o condiţie: să zici “levănţică”. Aşa e corect.

Îi zâmbesc încurajator. Femeia încearcă de mai multe ori până să reuşească. E greu să schimbi în câteva clipe un obicei de o viaţă. Dar nu imposibil, iată că acum zice “levănţică”. Repetă, mândră de ea că i-a reuşit. Iau bucheţelele şi dau să plec, dar acum trag de mine toate celelalte femei înşirate pe trotuar cu marfă. Mă simt generoasă şi iau şi o legătură de pătrunjel de la următoarea femeie. O ştiu de ani de zile, e aici zilnic, cu diverse verdeţuri, şi zilnic face circul ăla cu ascunsul de poliţiştii locali pe care îl fac toţi: cineva anunţă că vine poliţia, toţi îşi strâng paporniţele sau îşi închid portbagajele şi fug prin spatele blocurilor, apoi cineva spune că au plecat şi gata, se întorc la locul lor. Mi-am propus să nu cumpăr niciodată de la femeia asta mai în vârstă după ce am văzut-o făcând pipi pe trotuarul din faţa blocului meu, acum foarte mulţi ani. Măcar de făcea doi paşi mai încolo, în grădină, şi nu să lase o baltă fix în faţa portierei unei maşini, pe un trotuar care duce la o grădiniţă de copii. Atunci s-a ridicat ca şi când nimic n-ar fi fost, şi-a tras chiloţii şi fusta şi s-a întors să-şi vândă ierburile. Nu cred că s-a spălat pe mâini, dar e drept că nici nu se ştersese nicăieri cu ele.

Apoi cad în plasa unei femei mai tinere, care vinde legume. Şi pe ea o ştiu de ani mulţi, am văzut-o maturizându-se pe trotuarul ăsta. Are nişte ochi superbi, verzi, oarecum nepotriviţi cu faţa arsă de soare şi îmbătrânită mult mai repede decât ar fi firesc. Alături de ea, o fetiţă de vreo zece ani, şi ea cu nişte ochi ireal de frumoşi, şi ea cu o paporniţă în faţă.

– De ce nu este la şcoală?, o întreb eu pe femeie.

– Nu ştiu. Nu e a mea.

– Am crezut că e a dumneavoastră pentru că semănaţi la ochi. De ce nu eşti la şcoală, mămică?, mă întorc spre fetiţă.

– Păi azi nu se face. E liber.

– Nu minţi! Am şi eu o fetiţă cam de vârsta ta şi e la şcoală acum.

– Şi eu am una, sare femeia cu ochi verzi de alături. E la şcoală şi ea. Deşi era să nu mai fie deloc, că a fost foarte bolnavă.

O întreb ce s-a întâmplat. Ştiu cât de mult contează pentru o mamă să vorbească despre copilul ei şi cineva să o asculte, mai ales dacă are probleme. Fetiţa a avut un accident vascular cerebral, pe la nouă ani (sau cel puţin asta înţeleg eu din povestirile mamei, care are un vocabular foarte simplu). La spital i-au zis să se pregătească pentru ce e mai rău, dar ea nu a vrut. A plâns mult, s-a rugat de toţi doctorii de pe-acolo, a dormit pe holuri – până la urmă, un medic a fost de acord să o opereze. Dar înainte, i-a spus că are şanse de supravieţuire de unu la sută. Să nu-şi facă iluzii prea mari. Fetiţa a supravieţuit şi acum e bine. Se descurcă bine la şcoală, e veselă, va trăi. Mama i-a pupat mâinile acelui doctor.

– Şi eu aş vrea să mă duc la şcoală, şopteşte fetiţa de alături. Dar azi n-a putut mama să vină aici, că s-a dus după marfă, aşa că m-a trimis pe mine.

– Îţi place să citeşti?, îmi vine mie o idee.

– Ǎăă… da… sigur…

Bănuiesc că, de fapt, nu citeşte. Iar eu cred în cărţi, în puterea lor de a deschide minţi şi de a descătuşa suflete. De a oferi la propriu o viaţă nouă cititorului, chit că aceasta este doar în fantezia sa. Şi cum toată această discuţie a noastră are loc fix în faţa unei librării, o rog pe femeia cu ochi verzi să ne păzească amândurora sacoşele şi intru cu fetiţa în magazin:

– Te rog să îţi alegi ce carte vrei tu, iar eu ţi-o cumpăr.

Din felul în care rămâne blocată în faţa standurilor cu cărţi, mi-e clar de tot că nu citeşte. Pur şi simplu nu are nici cea mai vagă idee ce să îşi aleagă. O rog pe vânzătoare să ne ajute cu o sugestie de lectură pentru clasa a patra. Iar aceasta, după ce se uită un pic la fetiţă, îmi întinde ceea ce cred că este alegerea ideală pentru ea: “Heidi”. Şi pentru mine e o alegere bună, costă doar cinci lei, aşa că o cumpăr şi i-o dau fetiţei:

– O să-ţi placă mult. E despre o fetiţă ca tine. Şi despre speranţă.

Îmi iau sacoşele şi mă întorc spre casă. Cred că am făcut destule cumpărături de care nu aveam nevoie, pentru o singură zi. În spatele meu se aude, la început pătrunzător, apoi din ce în ce mai încet, pe măsură ce mă îndepărtez:

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă!

Nu cred că fetiţa va citi vreodată acea carte. Dar măcar am încercat.

Reclame

Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.

Am o super-carte de dat

În sfârşit, a văzut lumina zilei o carte pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, încă de când am început să o traduc. O carte de parenting, culmea – şi zic „culmea” pentru că nu m-a încântat niciodată prea tare valul acesta de specialişti şi sfaturi de crescut copii care a luat amploare în ultimii ani, adunând în drumul lui şi foarte mulţi impostori şi multă, multă exagerare, astfel încât efectul a devenit contrar, de respingere a teoriilor şi chiar de naştere a unei mişcări triste şi periculoase pentru generaţiile următoare, antiparentingul. Ei bine, această carte, scrisă în 2011, nu conţine niciun sfat deplasat sau nejustificat, nicio părere personală subiectivă, nesprijinită de experienţă, niciun derapaj de la scopul ei asumat, şi anume să îi ajute pe părinţi să creeze un spaţiu eficace de învăţare pentru copiii lor. De învăţare prin joacă. Acesta este, de altfel, şi titlul cărţii: „Învăţarea prin joacă”, cu subtitlurile: „Activităţi simple pentru dezvoltarea citirii, scrierii şi a ablităţilor matematice, ştiinţifice şi sociale” şi „Dezvoltă curiozitatea şi bucuria lăuntrică a copilului tău”. Sună destul de sec şi pompos, dar cuprinsul nu e deloc aşa. Este doar efectul limbii române, care nu este atât de generoasă ca engleza. În original, titlul este: Playful learning. Develop Your Child’s Sense of Joy and Wonder. Cât de minunat sună acest Sense of Joy and Wonder, pe care se bazează, în mod practic, toate activităţile propuse în carte!

Vă sfătuiesc călduros să căutaţi această carte, dacă aveţi copii mai mici de opt ani. Cel mai utilă ar fi pentru copiii care încă nu au învăţat să citească şi să scrie, şi care vor găsi aici sprijin în acest sens. Aceşti copii pot folosi toate activităţile descrise, treptat, de-a lungul anilor. Dar sunt multe activităţi care se adresează şi copiilor care au trecut de acest prag. Eu, personal, am făcut cu fiică-mea şi prietenii ei câteva dintre ele pe când aveau opt ani, şi s-au distrat de minune. Iar unele activităţi sunt încă pe lista mea de to do, pentru că le consider potrivite chiar pentru vârste mai mari (cum ar fi, de ex, realizarea de către copii a hărţii cartierului şi organizarea unei căutări de comori pe baza acesteia).

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la autoare este organizarea riguroasă a conţinutului. Cartea este meticulos împărţită pe capitole, fiecare abordând câte o abilitate (desen, citit, scris, cercetare ştiinţifică etc.), cu o introducere teoretică scrisă în termeni uşor de înţeles, cu împărţire pe stadii de dezvoltare şi sugestii de abordare a fiecăruia dintre ele. Apoi sunt prezentate activităţile potrivite pentru fiecare vârstă, stadiu şi obiectiv, într-un stil pe care l-aş putea descrie plastic ca fiind „mură în gură à la Montessori”, iar la sfârşit sunt câteva zeci de pagini cu fişe şi alte materiale utile, precum şi o bibliografie extinsă, cu alte cărţi şi site-uri ce pot fi consultate în demersul părinţilor interesaţi să crească alături de copiii lor.

Vă las mai jos câteva fotografii (scuzaţi calitatea, numai la scris mă pricep…) din interior, să vă faceţi o idee asupra conţinutului cărţii, în caz că nu mă credeţi pe cuvânt că e foarte bună.

Iar pentru doritori, am un exemplar gratuit, ce poate fi câştigat prin tragere la sorţi dacă îmi scrieţi un comentariu la acest articol. Întrebarea la care vă rog să îmi răspundeţi în comentarii este: Ce altă carte sau joc de la editura Gama v-a plăcut în mod deosebit să folosiţi pentru educaţia copiilor voştri? Voi anunţa câştigătorul tot aici, pe 10 august. Succes!

EDIT 10 august:

Şi câştigătoarea cărţii este A.a., felicitări! Ca o curiozitate, a fost comentariul cu nr. 13 în ordinea înscrierii pe site, să nu mai zică nimeni că nu e cu noroc numărul ăsta 😉

M-am bucurat să aflu cât de mulţi cititori au cărţi şi jocuri de la Gama, sunt într-adevăr utile şi educative. Şi staţi aproape, o să mai fie concursuri pe aici!

Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura!

Numărăm zilele rămase până când va pleca copilul în tabără. Mai sunt patru. Şi nu a mai plecat nicăieri singur de 544. Mda.

Am auzit că există copii care tac atunci când stau acasă. Care nu zic tot timpul „Mama…”, „Mama?”, „Mama!”, „Mama-mama-mama!!!”, „Maaaaamaaaaa……..”. Am auzit că există after-school-uri şi bunici şi bone şi fraţi, care preiau din când în când sarcina de pe umerii părinţilor. Doar am auzit, pentru că noi nu avem norocul de a beneficia de aşa ceva. Singurele momente în care avem linişte în casă sunt atunci când copilul e la şcoală (prea scurt) sau când doarme, exclusiv noaptea (dar atunci dormim şi noi, uneori chiar dinaintea lui). Şi aşa se explică faptul că, acum, numărăm zilele rămase până va pleca copilul în tabără.

Problema cea mai paradoxală este, însă, că atunci când copilul pleacă pentru mai multă vreme de acasă, pur şi simplu nu mai ştim ce să facem cu vieţile noastre, iar liniştea mult-dorită se transformă în pustiu. Sau cel puţin aşa am păţit anul trecut, la ultima ei tabără, cea de la Predeal (despre care am povestit puţin aici şi aici). Când lucrurile s-au desfăşurat în felul următor:

Ziua 1

Ne-am întors de la gară:

– În sfârşit, singuri! Ce bine e că a plecat copilul în tabără!, am spus eu aşezându-mă la calculator, ca de obicei.

– Daaaa, e super!, aprobat taică-său, luându-şi tableta şi lungindu-se pe canapea, tot ca de obicei.

Ziua 2

– Ce zici, dacă tot am rămas singurei, mă duc să pregătesc o băiţă? Ştii tu, jacuzzi, luminiţe, alea, alea…

– Daaaa, cum să nu?

Şi s-a dus.

– Ăăă, poţi să iei, în drum, şi punga aia cu rufe murdare? Zic să băgăm şi o maşină de spălat, dacă tot stăm în baie.

Ziua 3

– Faci tu focul în şemineu azi? Să fie frumos în sufragerie?

– Ştii… Hai să nu-l mai facem. Că ai văzut şi tu câtă cenuşă lasă…

Ziua 4

Am plecat şi noi la Predeal. Oricum, drumul de întoarcere era în sarcina noastră, aşa că ce mai contează că ne-am dus un pic mai devreme, aşa, cu vreo două zile?

Deci cam aşa a fost cu marea noastră săptămână de libertate de anul trecut. Hai să vedem dacă o să ne descurcăm mai bine anul acesta. Dar, pentru orice eventualitate, ştie cineva o cazare bună în Zărneşti?…

Am fost în văcănţică

Pentru că anul acesta nu m-am învrednicit să caut locul ideal din paradisul insulelor greceşti în care speram să ne petrecem obişnuita săptămână de vacanţă de vară, nici nu am avut tupeul să comentez (prea mult) atunci când bărbatu-meu m-a anunţat că o să mergem pentru câteva zile într-un resort uriaş de pe litoralul bulgăresc, Sol Nessebar Palace. Adică ALL-INCLUSIVE + BULGARIA nu e deloc egal cu LOVE în mintea mea de turist cultural care nu înoată, nu face sport, nu vrea să aibă program fix în vacanţă şi aglomeraţie în jur, nu aia, nu aialaltă… Dar am luat-o ca pe o sarcină de serviciu – cineva trebuia să însoţească copilul, în calitate de mamă, la trecerea frontierei – şi m-am dus. E drept, a atârnat în balanţă şi faptul că bărbatu-meu a specificat:

– Au club pentru copii. O vom lăsa pe Luna acolo dimineaţa şi o mai luăm seara. Iar noi o să putem sta mult în cameră…

Ceea ce nu s-a întâmplat, desigur. Luna a stat lipită ca marca de scrisoare de noi (a se citi “de taică-său”), iar în cameră nu am stat decât ca să dormim cu toţii. Noroc că am avut şi eu micile mele bucurii, pentru a compensa dezamăgirea unei promisiuni tentante neţinute şi statul pe şezlong cu orele, cât ei înotau neobosiţi în piscina hotelului: nu am găsit aproape nimic de criticat. Eu. Care critic aproape totul. Ei bine, complexul acesta hotelier pare administrat de armata germană dupa ce a absolvit un curs american de asigurarea calităţii. Toţi angajaţii zâmbesc neforţat şi sunt eficienţi în ceea ce fac, fiecare îşi îndeplineşte cu siguranţă părticica pe care o are de îndeplinit, programele orare sunt respectate, programele de divertisment variate, iar mâncarea şi curăţenia foarte bune. Toate prejudecăţile cu care m-am dus acolo au fost, deci, dărâmate şi aş recomanda cu mare încredere acest hotel unora care şi-ar dori să îşi petreacă vacanţa în acest sistem. E drept, nu am termen de comparaţie cu altul de acelaşi tip, dar un lucru ştiu cert: că dacă nu i-am găsit eu nicio hibă înseamnă că e chiar bun. Adică evident că au existat şi motive de nemulţumire, dar mici şi acceptabile în context (cum ar fi faptul că nu se găsea cafea bună la automate sau că “plaja” hotelului nu era chiar pe plajă, ci un pic mai sus, într-o zonă umbroasă unde nu te lovea briza fix în faţă, aşa cum îmi place mie). Şi evident că au fost şi feluri de mâncare de nemâncat, după gustul meu, dar cui i-ar putea plăcea toate cele câteva zeci de sortimente culinare etalate în uriaşul restaurant ultra-all-inclusive? Cât despre risipa aiuritoare de plastic şi de alimente şi băuturi nesănătoase de acolo, prefer să nu deschid discuţia, pentru că nu ştiu care ar putea fi alternativele…

În mare, zilele noastre acolo s-au scurs uniform. Mic-dejun, plajă, înot (ai mei), citit (eu), dejun, somn, plajă, înot (ai mei), citit (eu), cină, plimbare în oraşul vechi (Nesebăr are câteva străduţe istorico-turistice, într-un cap terestru, care s-au apropiat întrucâtva de culoarea locală pe care îmi place mie s-o văd atunci când plec undeva), un ultim cocktail de la dozator şi iar somn.

Iar în mic, acestea sunt întâmplările pe care aş vrea să mi le amintesc peste ani şi ştiu că nu am nicio şansă să fac asta dacă nu le scriu acum:

ZIUA UNU – dimineaţa

Prima surpriză a excursiei noastre, începută înspre prânz, de fapt, şi cu ceva emoţii (ne-am adus aminte la vamă că uitaserăm paşaportul copilului acasă şi alte câteva asemenea), a fost că imediat cum am trecut graniţa, a şi început să strige Waze-ul la noi. Eu nu folosesc aplicaţia asta, pe de o parte pentru că oricum merg cu viteza legală (ha!), pe de alta pentru că nu sunt deloc prietenă cu tehnologiile moderne şi mi se pare mai eficient să stau cu ochii în parbriz decât într-un ecran micuţ de alături. Dar acum şofer era bărbatu-meu, aşa că nu am avut niciun cuvânt de spus. Şi nu ştiu ce anume l-a făcut pe Waze-ul ăsta să creadă că se află într-o maşină de evrei, dar cert este că a început brusc să ne vorbească în idiş şi nu oricum, ci răstindu-se într-un mare hal: “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”. Şi după câţiva “metrim”: “Bakikar… smolaaaaaa-PNE!”. Cam cu tonul cu care un pifan s-ar trezi într-o dimineaţă însărcinat cu înviorarea colegilor săi de pluton veterani, ăia care l-au pus să şteargă luni de zile vasele de WC cu periuţa de dinţi. “Sculaaaaa-REA! Stânga-mpreeeee-JUR!”. N-am îndrăznit nici măcar să umblăm în meniu să schimbăm limba. Noroc că drumul a fost preponderent drept şi că nu ne-am rătăcit decât o dată, nedându-i astfel posibilitatea să ţipe excesiv de des la noi.

Ziua UNU – seara

După aprox. patru ore de drum, am ajuns la hotel unde, după cum spuneam, era mult mai bine decât mă temusem, şi ne-am revenit emoţional. Iar seara aveam, se pare, creierii de-a dreptul relaxaţi, deoarece copilul nostru a scos una dintre puţinele perle pe care le-a produs pe pământ bulgăresc:

– Oh, ia uitaţi-vă: aurora boreală!

Ziua DOI – dimineaţa

M-am dus la recepţie să întreb cum se poate ajunge pe plajă. Hotelul era la vreo sută de metri de mare, pe un promontoriu, în faţa lui se întindea o curte uriaşă, cu piscine, aqua-park, foişoare, terase, gazon etc., iar după aceasta, cât vezi cu ochii, albastra Mare Neagră. Dar niciun firicel de nisip nu se zărea, şi nici vreun drum care să coboare spre ceea ce speram să fie o plajă a hotelului pe malul mării. Recepţionera căreia i-am adresat întrebarea s-a uitat puţin încurcată la mine, apoi mi-a făcut un gest larg cu mâna, înspre mare, care se vedea pe geamurile panoramice ale holului.

– Da, o văd, dar cum ajung acolo?, am insistat eu. Nişte scări, ceva, pe undeva?

Iar nedumerire, iar gest larg cu mâna înspre geam:

– Stairs!

Am început să cred că nu înţelege limbi străine, când portarul s-a oferit, tot prin semne, să mă ajute el. M-a luat de braţ şi m-a condus pe terasă, arătându-mi şi el cu un gest larg înspre marea din faţa mea.

– And stairs?, am gesticulat şi eu cu degetele a coborâre de trepte.

– Stairs!, mi-a arătat el treptele din faţa noastră, care duceau în curtea cu piscină a hotelului, şi pe care evident că le văzusem deja, pentru că erau la doar câţiva metri de nasul meu.

Am lăsat-o baltă. La urma urmei, puteam organiza o expediţie, ceva, să căutăm plaja aia în familie, poate că era distractiv. Mă întorc, deci, la familie şi le povestesc nedumerirea mea, dar şi a ălora pe care îi întrebasem. Iar Luna intervine timid:

– Dar, mama, n-ar fi fost mai bine să întrebi în engleză chestiile astea, ca să te înţeleagă şi ei? “Where is the beach?”, adică?

M-a pufnit râsul, bineînţeles. Cum, Doamne, să-şi închipuie că aş fi putut întreba în română toate astea? Dar râsul mi-a îngheţat imediat, pentru că mi-am dat seama că greşisem un picuţ. Nu întrebasem “Where is the beach?”, aşa cum înţelept mi-a propus fiică-mea, ci “Where is the sea?”. Ceea ce ar putea justifica mirarea bieţilor oameni că nu văd ditamai întinderea de apă vizibilă de peste tot din hotel. Deci, dacă veţi ajunge prin zonă şi veţi auzi vreo legendă locală cum că o turistă a întrebat “Unde e marea?” deşi se uita fix la ea, să ştiţi că eu am fost aia.

Ziua DOI – după-amiaza

În lipsă de maidanezi, pentru care păstraserăm resturi de masă de pe drum, am hotărât să hrănim albatroşii locali. Erau mulţi şi foarte, foarte frumoşi. Le-am aşezat pe balcon bucăţi de covrigi şi i-am aşteptat câteva minute bune să îndrăznească să se apropie de noi. La un moment dat, eu am renunţat la pândă şi am intrat în cameră, când o aud pe fiică-mea strigând:

– Mama, mama, uite, a venit unul mai curajos! Cred că e şeful de trib.

Ziua TREI – dimineaţa

Ziua asta a început foarte devreme. Cred că era în jur de 4-5 dimineaţa când m-au trezit nişte voci de copii din vecinătatea apropiată. Sunt obişnuită cu vocile de copii, ştiu cât de tare vorbesc ei de obicei, în speranţa că vor fi mai bine luaţi în seamă de adulţii din jur, dar nu şi să le aud în miez de noapte şi, cu atât mai puţin, într-un hotel. În plus, vocea care se auzea preponderent era a unei fetiţe care pur şi simplu se răstea la cei din jur, genul ăla de femeiuşcă în floare care va fi o pacoste pentru bărbatul ei. În backing vocals, o altă fetiţă, mai mică şi ceva mai puţin vocală, dar cu siguranţă pe acelaşi drum bun cu soră-sa. Pentru că nu se auzea niciun adult care să le spună să tacă. A durat o vreme scandalul, după care fetiţele au dat în plâns. Ceea ce, spre surprinderea mea năucă de somn, m-a bucurat. Nu sunt adepta sancţiunilor fizice, dar am fost recunoscătoare adultului care, probabil, le-a pocnit ca să tacă din isteria aia în care se aflau. Apoi fetele chiar au tăcut şi am reuşit astfel să adorm la loc.

Dar nu pentru multă vreme. După vreo două-trei ore, mini-cucoana isterică a început să se răstească la fel de tare la cineva, fix lângă patul meu. În fine, nu chiar fix-fix, ci în camera vecină, jumătatea mea de creier trează fiind sigură de asta. Singura necunoscută rămăsese în ce limbă anume se purta discuţia isterică de alături, probabil că responsabila cu cunoştinţele lingvistice la mine este cealaltă emisferă cerebrală, cea care încă dormea la şapte dimineaţa (oră complet nepotrivită pentru a face gălăgie într-o staţiune DE ODIHNǍ). Aşa că m-am trezit, am ieşit împleticit pe balcon şi am adresat înspre balconul vecin, pe un ton decis, doar trei cuvinte:

– Silence! Hotel! Mucles!

Cred că ultimul cuvânt mi-a venit dintr-o a treia jumătate de creier, aia pe care nu o am, pentru că altfel nu îmi explic de unde şi până unde le-am cerut unor străini neidentificaţi să facă linişte în romani, dar cert este că ceva a funcţionat, pentru că fetiţele au tăcut brusc şi fără să plângă. Desigur că nu am mai putut adormi la loc, dar măcar am repurtat o victorie. Ceea ce mi-a accentuat convingerea că, în viaţă, e bine să cunoşti cât mai multe limbi străine, indiferent care ar fi acestea.

Paranteză: şi convingerea că fetiţa mai mare era deosebit de prost crescută mi s-a confirmat ulterior, când a băgat capul prin grilajul ce ne separa balcoanele, ca să se uite la noi în cameră, şi când s-a mai auzit ţipând de câteva ori, şi când s-a dovedit a fi singurul copil care răcnea la părinţii ei aflaţi la un metru, doi, depărtare, la piscină (şi care nu îi făceau nicio observaţie pentru asta), deşi absolut toată lumea din jur se uita stupefiată la ea. Singura circumstanţă atenuantă ar fi că familia vorbea idiş, de fapt, or tocmai ne fusese demonstrat, de către Waze, că aceasta este o limbă deosebit de violentă. Dar chiar şi aşa.

Ziua TREI – seara

Luna a aflat cum va arăta peste vreo treizeci de ani. Am crezut că leşină de râs când şi-a văzut caricatura, după cele vreo zece minute cât şi-a ţinut respiraţia, serioasă, să îi pozeze artistului. Apoi şi-a cumpărat un portofel, “suvenire” pentru prieteni, cărţi poştale pentru bunici şi un milk-shake de banane la o terasă din centrul oraşului vechi. Cred că îi puteam atinge fericirea cu mâna.

Ziua PATRU – dimineaţa

Ne-am aşezat la coada pentru îngheţată (într-un astfel de resort, e imposibil să găseşti ceva fără coadă, dar aici până şi cozile au fost deosebit de scurte şi de civilizate). Pe măsură ce ne apropiam de stand, ne făceam planuri cu ce culori să ne luăm. Pentru că nu existau etichete la cele 7-8 recipiente pline cu îngheţată în diverse tonuri cromatice. Fiică-mea ştia clar că vrea o cupă din cea mov, indiferent cu ce ar fi ea, dar pentru a doua era încă nehotărâtă:

– Mama, întreabă tu cu ce e aia albastră!

Am întrebat. Iar vânzătoarea, pe modelul recepţionerei cu gesturi largi (le-o învăţa la training, cine ştie?), a ridicat şi ea o mână către cer şi a declamat cu un ton zen şi zâmbitor:

– Blue sky!

Fiică-mea a fost imediat de acord să mănânce îngheţată de cer albastru. Iar cerul a avut gust de cocos.

Ziua PATRU – seara

Pentru că Doamne-Doamne nu doarme şi a văzut că nu m-am distrat mai deloc acolo, deşi sunt şi eu un sufleţel bun şi aş fi meritat, vineri seară i-a pus pe animatorii hotelului să se îmbrace în îngeraşi şi să ne organizeze o discotecă pe plajă. Nu am mai dansat în public de câţiva lustri, cred, aşa că am profitat şi m-am zbânţuit împreună cu Luna mai mult de jumătate de oră, înainte de a merge la culcare. Dacă ne-ar fi pus şi muzică, ar fi fost şi mai bine. Pentru că, totuşi, parcă n-aş numi astfel înşiruirea aia infinită de “bunţi-bunţi” pe care nici măcar puştii ăia angajaţi să facă asta nu ştiau să danseze. E păcat de câtă muzică bună e pe lumea asta să o ignori aşa. Dar a fost OK, per total. Şi, uitându-mă în jur la adulţii cu media de vârstă patruzeci cărora le sclipeau ochii de bucurie că pot dansa undeva unde sunt primiţi cu nişte omuleţi de maximum un metru atârnaţi de ei, mi-am dat seama de cât de necesare ar fi prin oraşe nişte discoteci prietenoase cu părinţii de copii mici, frustraţi de un stil de viaţă care i-a definit cândva. Sau cel puţin cât de mult mi-ar plăcea mie să existe aşa ceva.

Ziua CINCI – dimineaţa

Am descoperit în sfârşit componenţa ideală a micului dejun, de m-am sculat satisfăcută de la masă şi cu aparatul digestiv aparent funcţional. Apoi am prins pentru prima dată un şezlong cu poziţie centrală la piscină. Şi am detectat un automat care făcea o cafea semi-frecventabilă.

Apoi am plecat, pentru că se terminase sejurul. “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”

Cine zice, ăla e!

Vorbesc cu bărbatu-meu la masă despre radicalizarea discursului public online. Adică despre duritatea postărilor unora de pe reţelele sociale, despre virulenţa răspunsurilor altora, despre dubla măsură cu care ne judecăm unii pe alţii, despre violenţa care răzbate de peste tot, de parcă suntem în prag de război civil (şi poate chiar suntem). Fiică-mea încearcă o vreme să ne abată atenţia făcând diverse jonglerii, apoi ne somează deschis să vorbim şi ceva pe înţelesul ei, apoi îşi dă seama că n-are încotro şi începe să asculte ce zicem. Ba chiar şi înţelege acum, pentru că o văd uşor îngrijorată de ceea ce aude.

– Mama, dar tu ai primit comentarii dintr-astea rele?

– Da, sigur că da. Au fost oameni care mi-au scris cuvinte foarte urâte. E drept că unii preferă să o facă în privat, mă înjură prin mesaje personale, ca să nu îi vadă şi alţii.

– Wow… pe bune?! Dă-mi şi mie un exemplu, te rog.

Şi i-am dat. A fost destul de complicat, dat fiind că nu ştia o groază de termeni şi a trebuit să mă opresc de mai multe ori din povestit pentru a-i explica, dar până la urmă am reuşit. Pe scurt, povestea este următoarea:

Acum câteva luni, o fetiţă era cu bunicul ei într-un tramvai. Când au ajuns la destinaţie, fetiţa a coborât în staţie, dar bunicul nu a apucat, pentru că tramvaiul a închis uşile şi a plecat mai departe. Călătorii au început să ţipe şi să bată în cabina vatmanului („Ce e aia vatman, mama?”), să oprească tramvaiul ca să poată coborî şi bunicul, dar vatmanul şi-a văzut de drumul lui, insensibil. Bunicul a coborât la următoarea staţie, s-a întors pe jos, într-un suflet, la staţia unde era copilul, copilul (plângând în hohote) fusese recunoscut de un vecin şi dus între timp acasă… în fine, a fost o aventură uriaşă. Mama copilului a povestit-o pe pagina ei de Facebook, supărată pentru ceea ce se întâmplase cu fetiţa ei, care se pare că s-a speriat teribil şi nu s-a putut opri ore bune din plâns. Postarea a avut o groază de distribuiri şi de comentarii, în special de la alţi oameni revoltaţi contra relelor tratamente aplicate călătorilor de către angajaţii RATB („Ce e aia RATB, mama?”), devenind virală şi făcând chiar obiectul unei ştiri la jurnalul de seară de la ProTV. Primăriţa Capitalei a anunţat măsuri drastice împotriva vatmanului vinovat, ajungând până la concedierea lui, iar asta i-a pus pe jar pe colegii săi de la RATB. Au apărut puhoaie de comentarii injurioase pe pagina mamei cu pricina şi se pare că a fost atacată foarte urât şi în privat, cu mesaje abjecte şi pline de ameninţări. Cum de a îndrăznit să îi distrugă, iată, viaţa unui profesionist care îşi făcea doar meseria, în condiţiile în care ea nu a fost în stare să-şi educe corect plodul sau să aibă grijă de el, ci l-a lăsat cu un moş senil etc. etc. etc.

I-am scris şi eu un comentariu acelei mame. E o mămică-blogger pe care o cunosc din online, de câţiva ani buni, dar aş fi comentat şi dacă nu aş fi cunoscut-o. Pentru că, indiferent ce s-a întâmplat acolo, indiferent de cine şi când a greşit, indiferent de cauzele incidentului, singurul lucru care mi s-a părut mie clar a fost că acel copil s-a speriat îngrozitor. Şi i-am transmis doar părerea mea de rău asupra celor întâmplate, sugerându-i mamei să consulte un psiholog, pentru că traumele copiilor pot apărea şi ca urmare a unor astfel de incidente aparent minore; e mai bine să o ia din timp, să nu lase situaţia să se agraveze. Atât. Nu am acuzat pe nimeni de nimic, nu am jignit pe nimeni.

Apoi am primit un mesaj privat de la o angajată RATB, după cum declara ea în profilul personal că este, care mă făcea foarte proastă. Cam asta e povestea.

– Pe bune, mama??!!

– Da, pe bune.

– Şi tu ce i-ai răspuns?

– Nu i-am răspuns nimic, pentru că nu cred că astfel de mesaje merită răspunsuri. Şi nici astfel de oameni nu merită să pierdem timp cu răutăţile şi cu prostia lor. În plus, m-a şi blocat imediat după ce mi-a trimis mesajul, să se asigure că nu-i pot răspunde…

– Păcat. Eu i-aş fi răspuns. Nu cred că e bine să lăsăm aşa astfel de lucruri.

– Şi, mă rog, ce i-ai fi răspuns tu?, zâmbesc eu cu îngăduinţă şi oareşce curiozitate.

– „Cine zice, ăla e!” Asta i-aş fi răspuns. E atât de simplu!

Bineînţeles că am râs la replica asta. Ce simplă e viaţa copiilor! Dar, la două zile după discuţia de mai sus, copilul m-a întrebat iar:

– Mama, i-ai scris lu’ barmaniţa aia „Cine zice ăla e”?

– Nu ştiu dacă să o fac. Dar nu era barmaniţă…

– În fine, BATMANIŢǍ, sau cum ai zis! Să-i scrii!

Dacă mă gândesc bine, cred că are şi copilul ăsta dreptate, în felul lui. Şi că, deşi nu chiar corecte din punct de vedere filosofico-politico-moralmente şi educaţional, răzbunările au şi ele potenţialul lor reparatoriu. Aşa că, dragă Angely Angelyn, dat fiind faptul că m-ai blocat pe Facebook, luându-mi posibilitatea de a-ţi da acolo replica pe care o meriţi, o las aici, cu dedicaţie pentru toţi oamenii răi şi proşti, ca tine, care nu-şi pot vedea de vieţile lor meschine şi simt nevoia să se bage în ale altora, încercând să le urâţească şi pe acestea. Ei bine, aflaţi că nu vă reuşeşte mereu chestia asta. Şi că uneori reuşiţi să fiţi doar motiv de caterincă. Iar veritabilele victime în astfel de situaţii sunteţi, de fapt, tot voi. Pentru că sunteţi ridicoli şi uşor de manipulat. Uitaţi-vă la ceea ce trebuie curăţat în vieţile voastre, priviţi voi mai cu atenţie în oglindă, nu vă mai exhibaţi prostia dând replici ca nuca-n perete şi dovedind incapacitatea voastră înnăscută şi ne-educată de a înţelege anumite lucruri. Încercaţi să fiţi buni, măcar, dacă de inteligenţă nu poate fi vorba. Şi nu uitaţi că totul se plăteşte în viaţă, mai devreme sau mai târziu. Atunci când vi se va părea că soarta a fost nedreaptă cu voi, dându-vă o lovitură pe care vi se pare că nu o meritaţi, aduceţi-vă aminte de momentele în care aţi împroşcat cu răutate în jurul vostru, absolut nejustificat. Şi nu uitaţi că la prostie cel mai bine se răspunde tot cu o prostie. Deci… cine zice ăla e, cine zice ăla e!