Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Reclame

Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)

A fost bărbatu-meu la conferinţa Oanei Moraru despre vârsta adolescenţei

Şi articolul s-ar putea opri deja aici, pentru că titlul este el însuşi o ştire atât de surprinzătoare, încât nu ar mai fi nevoie de continuare. Bărbatul meu e acel gen de om de afaceri cu picioarele pe pământ, cu inteligenţă mult peste medie şi sensibilitate autentică, dar bine mascată, care la începutul relaţiei noastre obişnuia să ia în râs cam orice discuţie legată de psihologie pe care încercam să o avem. Acum s-au mai schimbat lucrurile, deşi încă mă mai boscorodeşte când face Luna vreo fiţă, reproşându-mi “tu şi cu psihologia ta, uite ce ne face copilul ăsta!”. Dar per total cred că şi-a dat seama că prea rău nu este, şi speră şi el, odată cu mine, că adevăratele rezultate se vor vedea abia peste vreo zece, cincisprezece ani. Rezultatele care contează, adică, să crească un om onest şi implicat social, mulţumit şi încrezător în sine, cu respect pentru valorile morale fundamentale şi pasiune pentru cariera (bine) aleasă, dar şi cu bucuria de a trăi pe care ar trebui să o avem cu toţii, mai ales în tinereţe – vârsta marilor nebunii. Pentru că toţi am trecut pe acolo şi nu are sens să ne ascundem după deget, toţi ştim cum e.

M-a cam mirat, aşadar, atunci când bărbatu-meu a acceptat din prima să meargă la conferinţa asta. Şi i-am cumpărat repede biletul, pentru ca nu cumva să se răzgândească. Mi s-a părut mai bine să meargă el, şi nu eu, din mai multe motive. În primul rând, pentru că eu deja sunt “imersată” în lumea asta, a lecturilor şi discuţiilor despre creşterea copiilor, educaţie şi psihologie, de peste zece ani încoace, de când m-am apucat să studiez serios în domeniu. Asta nu înseamnă că nu e întotdeauna loc să mai învăţ ceva, dar mi s-a părut mai util să înveţe şi el un pic. În al doilea rând, pentru că îi cunoşteam angoasa legată de apropierea adolescenţei la Luna; şi mie mi-e tare teamă de acea perioadă (îmi aduc foarte bine aminte cât de antipatică am fost eu însămi la acea vreme, şi cât de conflictuală a devenit relaţia cu mama mea atunci), dar lui îi este de două ori pe-atât, în calitate de tată de fată. Şi în al treilea rând pentru că ştiam sigur că această conferinţă îl va “prinde”, fiind susţinută de Oana Moraru, pe care o urmăresc cam de când a apărut în spaţiul public şi îi cunosc talentul de a-şi capta publicul, indiferent de componenţa sa. Am fost la una dintre primele ei conferinţe din Bucureşti şi am ieşit un om mult mai fericit de acolo, unde mi se confirmase că nu sunt singură şi absurdă în lupta mea pentru un învăţământ mai normal pentru copiii noştri.

În fine, pe bărbatu-meu l-a captat doar pe jumătate, în sensul în care s-a întors acasă entuziasmat, cu zâmbet pe faţă şi cu complimente la adresa Oanei Moraru, dar la jumătatea conferinţei. După mai mult de trei ore de discuţii, a considerat că e suficient pentru o singură zi şi nu a mai rămas şi la următoarele probabil trei, în care accentul ar fi căzut pe experienţele adolescenţilor invitaţi la conferinţă şi pe întrebările din sală.

Eu regret că nu a stat, la fel cum regret că nu a luat mai multe notiţe. Dar a fost bine şi-atât. Pentru că a învăţat acolo despre:

• vârstele dezvoltării emoţionale a copilului, fiecare cu specificul şi importanţa ei;
• necesitatea absolută a sprijinului adulţilor la vârste mici, pentru construirea unei personalităţi echilibrate şi încrezătoare în forţele proprii; copiii au nevoie să se simtă înţeleşi mai mult decât să li se dea permanent lecţii;
• schimbările neuronale care se petrec înspre 12 ani – se rup, cică, legăturile existente, dar nefolosite dintre neuroni şi se formează unele noi, ceea ce duce la un pic de haos şi conflict interior, care se revarsă şi la exterior, sub formă de crize adolescentine;
• absurdul concursurilor şcolare în clasele primare, despre cât de mult le dăunează, de fapt, copiilor mici stresul acestora şi ierarhiile de “valoare” care sunt stabilite pe baza punctajelor obţinute; mult mai utile pentru copii ar fi competiţiile sportive şi mai ales cele de grup, pentru a construi încredere în sine şi coeziune cu semenii, şi pentru asimilarea conceptelor de succes şi eşec;
• importanţa sentimentului de apartenenţă la un grup, care este definitoriu pentru vârsta adolescenţei – adolescentul are ca nevoie primară fidelitatea, convingerea că este acceptat de grupul sau gaşca sa.

Iar lucrul cel mai important cu care a venit acasă a fost sfatul de a sprijini copilul în orice activitate pe care îşi doreşte să o facă, indiferent dacă este sau nu talentat pentru aceasta şi indiferent dacă ţie, ca adult, ţi se pare o prostie.

Coincidenţa face ca fix în această perioadă noi să fi fost uşor excedaţi de pregătirile Lunei pentru un concurs de dans. Din septembrie, o ducem la o şcoală de dans care pe noi nu ne încântă foarte tare: este departe de casă, nu fac propriu-zis lecţii de mişcare, aşa cum mi se pare mie că ar fi normal să facă, iar din când în când (şi din ce în ce mai des, în ultima vreme) organizează nişte concursuri de dans pentru care se face un hei-rup formidabil în ultimele şedinţe, cu stat peste program, costuri suplimentare şi stres organizatoric. Lunei, însă, îi place atât de tare, încât am continuat să facem toate aceste eforturi, e drept, bombănind-o mereu pentru asta.

Ei bine, după conferinţa de sâmbătă dimineaţă, nu numai că ne-am propus să nu o mai bombănim de acum înainte, dar am şi dus-o la repetiţii suplimentare şi la mama naibii (duminică, patru ore, pentru că vor avea un concurs internaţional duminica viitoare, iar stresul e cvadruplu!). Şi am şi rezistat eroic să ne arate de câteva ori coregrafia învăţată până acum, preponderent un dans tribal cu ţopăituri în jurul focului şi strigăte sălbatice, de bucurie, fără atributele de auz muzical, ritm şi graţie necesare unei dansatoare profesioniste.

Ca să nu mai zic de răbdarea generoasă şi înţelegătoare cu care am ascultat relatările ei asupra respectivei coregrafii:

– Şi la început intră în scenă turiştii, care de fapt sunt şi ei canibali, doar că îmbrăcaţi, dar apoi se dezbracă, şi noi tragem cortina, şi apar toţi canibalii, şi dansăm împreună cu dansatoarele hawaiiene, apoi aducem prada pe băţ, e o fetiţă mai mică pe care o s-o facem ciorbă în cazan, şi ne bucurăm în jurul focului, apoi ea ne roagă să o lăsăm în pace, şi dansatoarele dau din frunze pe margine, şi…

– Dar băieţii? Ei ce fac? Am înţeles că aveţi şi vreo doi băieţei pe-acolo, care se îmbracă cu alt fel de costume.

– Băieţii sunt avioane.

Atât 🙂

Concluzia ar fi că, dacă vă vedeţi copilul încântat să apară pe o scenă în rol de avion, e bine să îl încurajaţi să facă asta şi să îl ajutaţi să îşi îndeplinească acel rol cât poate el de bine. Pentru că va avea tot timpul mai apoi în viaţă să facă şi pe avocatul, şi pe contabilul, şi pe doctoriţa sau pe profesoara pe care va ajunge să le facă. Dar cărămizile construcţiei sale emoţionale se pun doar acum, la vârste mici, pre-adolescenţă. Şi atâta timp cât nu-şi doreşte să se ocupe cu plantatul marijuanei sau cu subtilizatul de portofele în tramvai, e bine să fie lăsat să facă fix ce îi place lui pentru a fi fericit. Iar un adolescent fericit = părinţi mult mai liniştiţi. Deci interesul este mutual.

Azi am fost socksy

Oricât de relaxată aş fi fost eu ca viitoare mamă (şi am fost foarte relaxată, spre propria mea surprindere), o teamă tot am păstrat în suflet până să-mi văd bebeluşul cu ochii: să nu se nască cu vreo maladie genetică. Eram destul de bătrâni, şi eu şi tatăl (38 eu, 39 el), iar riscul de sindrom Down şi de alte câteva astfel de afecţiuni creşte odată cu vârsta părinţilor. Pentru a mă mai linişti, mi-am făcut cuminţică toate analizele recomandate de ginecolog şi mi-am impus să cred că nu vom avea probleme cu copilul, aşa cum nici ai mei nu au avut cu mine. Iar ei erau încă şi mai „săriţi” atunci când m-am născut eu: mama avea 43 de ani, iar tata 50.

Analizele au ieşit mereu bine, dar neliniştea nu mi-a trecut, mai ales că am avut parte şi de o întâmplare care a alimentat-o zdravăn. Pe când eram în luna a cincea de sarcină, am plecat în Italia, pentru o vacanţă amestecată cu întâlniri de afaceri. A fost perioada în care a început să mi se cunoască şi mie, în sfârşit, burtica, ba chiar şi primul şut de pe interior tot pe coasta amalfitană l-am primit – ţin minte că mâncam pizza în pat şi deodată s-a întâmplat ceva prin burtă ce părea diferit de digestie, iar bărbatu-meu s-a topit tot când i-am pus mâna acolo şi şi-a simţit copilul mişcând. Dar nu asta a fost întâmplarea neliniştitoare. Până să ajungem în Italia, făcuserăm o escală de o noapte în Passau, aproape de frontiera Germaniei cu Austria. Ne-am cazat la un hotel mic şi bine ascuns pe nişte străduţe înghesuite, ca de cetate medievală, apoi am ieşit în oraş să mâncăm de seară. Am găsit o terasă generoasă, cu mese lungi şi banchete de lemn, în acel stil tipic al berăriilor bavareze, şi am rămas să contemplăm munţii în timp ce aşteptam să ni se aducă felurile de mâncare comandate. Deci, să recapitulăm: seară cu temperatură plăcută, început de vacanţă, locuri noi, ţară străină, peisaje, hotel, restaurant, porumbei îndrăgostiţi în aşteptarea puiului lor… Şi atunci au apărut ei. Un grup foarte mare de tineri cu sindrom Down, care s-a aşezat la masa rezervată de lângă noi. Cred că erau peste douăzeci, fără a-i pune la calcul şi pe adulţii „normali” care îi însoţeau. Mi-a dispărut imediat toată buna dispoziţie. Pentru că, evident, am luat-o drept un semn rău: cam care era probabilitatea să mă întâlnesc nu cu unul, ci cu peste douăzeci de oameni cu sindrom Down deodată, atunci când eram însărcinată? Clar era un semn al universului că urma să nasc şi eu unul aşa…

Deşi nu îmi pica deloc bine, i-am urmărit toată seara pe tinerii aceia. Nu ştiam mai nimic despre afecţiunea lor şi sunt o fire curioasă de felul meu. Am fost surprinsă de cât de fericiţi păreau. În mintea mea, oamenii altfel, cei cu puteri limitate, oamenii care nu se pot bucura pe deplin de tot ce ne oferă viaţa nouă, celorlalţi, ar fi trebuit să fie mereu încruntaţi şi într-o suferinţă perpetuă. Dar copiii ăştia nu erau nicidecum aşa, ci zâmbeau în permanenţă şi vorbeau foarte entuziast şi gălăgios, ca orice gaşcă tânără într-un restaurant fără fiţe. Şi mi-am amintit atunci de singura persoană cu sindrom Down pe care am cunoscut-o mai îndeaproape, fără să ştiu de ce suferea, şi mi-am dat seama cât de greşit o judecasem până atunci. O chema Didina şi locuia la vreo două case distanţă de mine, în Giurgiul copilăriei mele din anii ’70-’80. Era mititică şi rotunjoară, avea probabil vreo treizeci de ani şi mergea în fiecare zi cu vreme bună de la un capăt la altul al străzii noastre. Şi înapoi. Era îmbrăcată ca de casă, cu o rochie largă şi cu papuci în picioare, peste nişte şosete scurte, şi se plimba cu pasul ei de raţă chiar şi cu orele, uneori. Dus, întors. Dus, întors. Dus… De fiecare dată când o vedeam, avea un zâmbet larg pe faţă. Se uita foarte deschis înspre oamenii pe care îi întâlnea şi chiar le spunea câte ceva, dar nu îmi aduc aminte să îi fi şi răspuns cineva. Didina nu putea să vorbească deloc clar, era ca şi cum ar fi avut limba tăiată. De fapt, chiar aşa credeam pe atunci despre ea, că nu avea limbă. Nu mai ţin minte dacă aşa îmi spusese cineva sau dacă era doar rodul imaginaţiei mele, cert este că nici măcar nu făceam efortul de a înţelege ce-mi spunea, atunci când încerca să vorbească cu mine. Cred că îmi era şi uşor frică de ea, aşa că nu îi răspundeam niciodată nimic. Dar Didina nu se supăra. Continua să zâmbească şi pleca mai departe în drumul ei, dus, întors, dus, întors, apoi trecea iar prin dreptul curţii mele, şi iar îmi zâmbea, şi iar îmi spunea ceva ce numai ea înţelegea…

Foarte, foarte târziu mi-am dat seama cât de greşit am judecat-o pe Didina. Poate că eu aveam scuza faptului că eram doar un copil pe atunci, dar care era scuza adulţilor din jur de a nu încerca să o cunoască măcar un pic pe acea fetiţă în corp de femeie care nu voia decât să vorbească cu cineva, cu oricine? Oare cum ajunseseră să o creadă periculoasă pentru noi, copiii, cu zâmbetul acela al ei şi cu ochii ce i se făceau uriaşi de fericire când se întâlnea cu cineva în nesfârşitele ei drumuri singuratice?

Nu îmi aduc aminte ce s-a mai întâmplat cu Didina. Bănuiesc că a murit mult înainte de vreme, aşa cum se întâmpla pe atunci cu cei afectaţi de sindrom. Şi nu-mi rămâne decât să sper că acest lucru s-a întâmplat pe când eu nu mai locuiam pe aceeaşi stradă cu ea. Sper că nu am fost acasă atunci când a murit, şi nu că a avut o înmormântare pe care nici măcar nu am observat-o. Sau poate că trăieşte şi azi, cine ştie?

Pe fiica mea, care din fericire s-a născut fără acel cromozom în plus, vinovat de trisomia 21 (numele mai modern al sindromului Down), am învăţat-o de mică să nu îi judece greşit pe copiii cu trăsături mai ciudate pe care îi întâlneam uneori. I-am spus că sunt nişte copii care au unele dificultăţi să facă faţă vieţii, dar care dau foarte multă iubire celor din jurul lor, iar asta îi face încă şi mai speciali decât specialii. Apoi am văzut împreună un film cu actori cu Down, din care am învăţat amândouă că sunt grade diferite de afectare, unii dintre ei putând să trăiască independent şi să se integreze foarte bine în societate, dacă sunt lăsaţi. Filmul este extraordinar, de altfel, vi-l recomand cu mare căldură dacă îl găsiţi pe undeva: e un film francez, cu Daniel Auteuil în rolul principal, şi se numeşte „A opta zi” („Le huitième jour”). Apoi i-am citit Lunei un articol despre o doamnă care s-a gândit să fabrice păpuşi cu trăsături mongoloide, ca să nu se mai simtă acei copii chiar atât de diferiţi de ceilalţi, care au păpuşi cu trăsături asemănătoare cu ale lor. Iar acum câteva luni i-am arătat filmuleţul acesta găsit pe internet, la care eu am plâns de m-am rupt. Şi asta a fost tot. Nu a fost nevoie de nimic mai mult pentru ca ea să înţeleagă ce e de înţeles, aşa cum toţi copiii pot înţelege orice, uşor, dacă cineva face un minim efort să le explice clar acel lucru.

Azi-noapte, mult după ce Luna adormise, am aflat de la televizor, din secţiunea caritabilă a emisiunii Starea Naţiei, că azi urma să fie Ziua Mondială a Sindromului Down şi că ar trebui să o sărbătorim purtând şosete desperecheate. Explicaţia e foarte drăguţă. Orice copil moşteneşte 23 de perechi de cromozomi de la părinţii săi: 23 de cromozomi de la mamă, care se întâlnesc şi se împerechează cu 23 de cromozomi de la tată. Ei bine, uneori, cam o dată la 800 de copii, la perechea cu numărul 21 apare un cromozom în plus şi se fac trei. Acesta este sindromul Down: perechea 21, 3 cromozomi. Şi de aceea a fost aleasă data de 21 martie (21.03) pentru această zi. În plus, se pare că un cromozom dintr-aceştia, privit la microscop, arată cam ca o şosetă vesel colorată. Şi cum copiilor cu Down li se întâmplă deseori să-şi încurce ciorapii… oare ce simbol mai bun se putea găsi decât ca astăzi, 21 martie, să ne încălţăm cu toţii cu un ciorap de-un fel şi unul de alt fel şi să fim socksy?

Mi-a plăcut povestea. De dimineaţă, însă, mi-am amintit de ea prea târziu, când Luna era deja îmbrăcată pentru şcoală:

– Of, am uitat să-ţi spun să îţi iei şosete desperecheate şi vesele. Dar nu face nimic…

– Da’ de ce?

– Pentru că e Ziua Mondială a Sindromului Down şi aşa se sărbătoreşte. E o poveste foarte drăguţă, o să ţi-o spun pe drum, am zorit-o eu, pentru că eram deja în întârziere, ca de obicei.

– Mai stai măcar un minut!

Şi a zbughit-o în dormitor, unde şi-a tras două şosete, peste dres şi pantaloni. Apoi am plecat spre şcoală şi i-am povestit tot despre Ziua Socksy. Ca să le poată explica colegilor ei de ce s-a încălţat aşa. Bănuiam eu că de-abia aştepta să le spună şi lor povestea, şi nu m-am înşelat. Doar ce am lăsat-o la uşa şcolii şi a început să urce scările împreună cu un coleg, că am auzit-o de departe:

– Să ştii că azi sunt socksy! Am două şosete diferite. Pentru că este ziua domnului Down!

M-a pufnit râsul, dar m-am şi întristat că a pronunţat aşa, aş fi preferat să transmită corect mai departe ceea ce aflase. Şi apoi m-am gândit că până şi-aşa, greşit, e mai bine decât deloc. În clasa ei, copiii mai speciali sunt evitaţi sau numiţi la grămadă „ţigani”, cel mai probabil din necunoaştere. Aşa că, în context, domnul Down este mai mult decât perfect. Şi îmi place să sper că la anu’, pe 21.03, vor fi mai mulţi copii cu şosetele desperecheate decât au fost azi, în toate şcolile noastre.

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?