Despre una dintre spaimele cele mai mari ale părinţilor din zilele noastre: drogurile

„Astăzi au venit doi tipi, foști dependenți de droguri. Tuturor ne-a plăcut cum ne-au spus povestea lor de viață. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult că NU ne spuneau să nu luăm droguri, ci ne spuneau poveștile lor cu aceste substanțe dăunătoare şi, chiar dacă ne-au explicat că acestea dăunează foarte mult, ne-au spus şi că este viața noastră şi ne facem singuri alegerile.

Unul dintre ei, cel care a vorbit aproape tot timpul, ne-a povestit despre marijuana, heroină, cocaină şi legale. Fiecare au efecte asemănătoare chiar dacă nu dăunează în aceleași feluri. Domnul avea 20 şi ceva de ani şi fusese dependent de iarbă încă din clasa a 8-a. A încercat să pară mai «cool» şi a rămas cu adicție. A avut şi un accident de mașină şi asta l-a traumatizat. Centrele de reabilitare l-au ajutat şi acuma este bine.

Domnul ne-a spus despre mai multe cazuri, dar cel care m-a șocat pe mine este cu un bărbat care utilizase heroină timp de 10 ani şi a căpătat schizofrenie din cauza asta. Tipul care ne spunea povestea ne-a arătat un clip cu acel bărbat, care avea o criză de schizofrenie foarte gravă. Cred că asta ne-a șocat pe toți copiii din sală, ba chiar şi pe profesori.

Domnii au fost foarte deschiși la întrebări. Mi-a plăcut mult modul lejer prin care ne-au ținut atenți o oră întreagă şi chiar cred că pe mulţi ne-a ajutat asta. Omul nu a fost autoritar, părea ca un prieten care își spune povestea şi ne recomandă să nu îi repetăm greșelile.”

–––––

Aşa mi-a povestit fiică-mea că a fost întâlnirea cu cei doi foşti dependenţi de droguri şi copiii din şcoala ei (este elevă în clasa a 8-a la un gimnaziu privat). La ei sunt invitate regulat diverse persoane cu lucruri interesante de spus copiilor, de la părinţi cu profesii de viitor până la artişti în vogă printre puştime. Niciodată nu am auzit-o atât de încântată de o astfel de întâlnire, de obicei îmi spune că e plictiseală maximă în amfiteatru, că invitaţii sunt aroganţi, autoritari sau chiar au spus lucruri fundamental greşite, că elevii nici măcar nu sunt atenţi… De data aceasta, însă, impresia a fost extraordinară. Şi am aflat de la alţi părinţi şi profesori că toţi copiii au reacţionat la fel. Se pare că cel mai şocant lucru (deci şi cel care le-a atras cel mai puternic atenţia) a fost filmul cu criza – care, evident, nu era de schizofrenie, a fost o neînţelegere acolo, dar nici măcar nu are mare importanţă, contează doar că era cu sânge, convulsii şi spume la gură.

Deci un vizual dinamic şi şocant + nişte vorbitori din experienţa proprie + un ton nu autoritar, ci prietenesc = reţeta succesului pentru astfel de întâlniri. Poate o află şi instituţiile Statului care ar trebui să se implice mai eficient în lupta aceasta pentru minţile şi, la urma urmei, vieţile copiilor noştri. Şi poate se înţelege, în sfârşit, că multe lucruri s-ar face mult mai bine în ţara asta dacă ar fi ascultaţi şi copiii, pentru că iată cât de precisă poată fi o analiză de-a lor.

Despre orele de educaţie sexuală din şcoală, părerea unui potenţial beneficiar

În contextul în care ieri, în Parlamentul nostru preponderent retrograd şi masculin, a fost practic respinsă propunerea de a se face o educaţie sexuală eficientă în şcoală, mi-am adus aminte de o discuţie pe care am avut-o cu fiică-mea acum câteva luni şi căreia nu îi găsisem încă momentul potrivit pentru publicare. Este o falie uriaşă între copiii zilelor noastre, raţionali şi informaţi, şi troglodiţii care au ajuns, din păcate, să le facă legile şi să le hotărască destinele. Şi sper din suflet ca cei mici să reuşească cumva să se ridice deasupra mlaştinei în care cei mari ar vrea să îi ţină în continuare, în ciuda lor.

— Mama, ai idee dacă noi o să facem vreodată educaţie sexuală la şcoală? m-a întrebat deci fiică-mea din senin, într-o seară de noiembrie 2021.

— Nu. Dar mă cam îndoiesc, i-am răspuns eu pretins neemoţionată de întrebare.

Împlinea 13 ani luna următoare şi noi discutaserăm deja câteva lucruşoare tematice, încă de pe la câţiva anişori. În clasa a opta, aşa cum vor domnii parlamentari să se deschidă subiectul în şcoală, este absolut tardiv pentru copiii generaţiilor actuale. Ca să nu mai spun că prima lecţie despre aparatul reproducător la om apare în manualele de clasa a şaptea, deci într-a opta este de două ori prea târziu. Eu am fost dintotdeauna deschisă cu fiică-mea şi am încercat să o învăţ măcar noţiunile esenţiale, de igienă şi de protecţie, pe care am considerat că e important să le ştie. Însă e clar că aş prefera ca genul acesta de discuţii să îl aibă şi la şcoală, cu un specialist. Este mai uşor aşa pentru toată lumea.

— Se aude că am face ceva semestrul următor, a continuat ea.

— Lasă, că tot aşa se auzea că ar fi trebuit să vină cineva de la nu mai ştiu ce firmă producătoare de tampoane, acum doi ani, să vă vorbească despre ciclul menstrual, şi nu a venit nici până acum.

— Eh, dar oricum nu era bine gândită treaba aia. Mai ştii că planificaseră să vorbească doar cu fetele? Ceea ce nu e deloc în regulă, pentru că, de fapt, băieţii sunt cei care au nevoie de educaţie în domeniul ăsta. Noi ştim deja cum stau lucrurile.

— Păi eu cred că şi educaţia sexuală tot aşa ar trebui făcută, m-am hazardat eu să îi spun ceva ce gândesc de multă vreme, dar nu e chiar în trendul zilelor noastre. Cred că cea mai eficientă educaţie sexuală trebuie făcută separat, pe sexe.

— De ce?

— În primul rând, pentru că te simţi mai relaxat să vorbeşti despre lucruri intime cu persoane de acelaşi sex cu tine. În al doilea rând, pentru că ar trebui să fiţi învăţaţi lucruri diferite. Educaţia asta e în primul rând despre sănătate, igienă şi prevenţie. Deci chiar nu cred că ar fi de interes pentru o fată să audă cum trebuie să se spele un băiat la %&*^, de exemplu.

— Adică să vină o doamnă să vorbească cu fetele şi un domn să vorbească cu băieţii? s-a mirat ea. Nu e deloc OK, pentru că bărbaţii sunt mai proşti, deci ar fi mai înţelept să fie şi o femeie acolo, care să supravegheze să nu spună ăla prostii.

Încă nu m-am hotărât dacă am făcut ceva foarte bun sau foarte greşit cu educaţia copilului ăstuia, de a ajuns să gândească în aşa hal. Ştiu doar că, uşor confuză, am încheiat apoteotic discuţia din seara aceea:

— În fine… Până una alta, să ştii că, orice întrebare ai avea, poţi să vii la mine. Că şi în sex sunt expertă.

Ştiu, rupt din context sună foarte aiurea. Dar venea după o discuţie despre lecţia la română, materie la care o asigurasem că mă pricep foarte bine, ca să aibă încredere în ceea ce îi explicasem. De acolo provenea acel „şi” 😉

Filme despre pericolul drogurilor, de văzut cu copiii

Cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram tânăr PDG în înfloritorul sector IT şi trebuia să mă prezint prezentabil (!) pe la diverse evenimente şi interviuri, am fost nevoită să fac ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, şi anume să merg regulat la… coafor. Ba chiar şi la sală am avut impulsul de a mă duce atunci, deşi bănuiam că nu era deloc pentru mine o astfel de ocupaţie. Era în acelaşi centru cu coaforul (primul sediu Miko, dacă îl mai ştie cineva, o casă frumoasă din zona Moşilor) şi mi-am zis că mi-ar prinde mai bine să am antrenor privat, să stea cu ochii şi mai ales cu gura pe mine, ca să şi fac ceva acolo. Dar am sfârşit curând prin a sta eu cu gura pe el, mai mult vorbind decât făcând mişcarea pentru care mă duceam la acele şedinţe. Unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru sport…

Însă nu au fost chiar degeaba acele întâlniri. Pe instructorul de fitness l-am ajutat să îşi croiască un drum mai bun în viaţă, plătindu-i taxa de facultate pe care nu şi-o permitea pe atunci (şi care pentru mine era mică, comparativ cu cât câştigam, de doar 400 USD pe an). A făcut kinetoterapie la ANEFS şi şi-a deschis propria afacere. Iar pe coafeză am ajutat-o cu un disc pe care i-am copiat filme (ştiu, am greşit, erau piratate, dar aşa erau vremurile, nu aveai de unde să le găseşti legal). Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred, că au ajutat la ceva filmele acelea. Nu voi şti niciodată cum au stat în realitate lucrurile.

Pe scurt, fata adolescentă a acelei coafeze plecase de acasă să locuiască cu prietenul ei, prin vecini. Până aici, nu e chiar foarte grav, deşi faptul că era minoră ar fi trebuit totuşi să constituie un impediment în luarea respectivei decizii. Necazul cel mai mare, însă, e că iubitul fetei era un mic dealer de droguri, ceea ce însemna că cei doi erau automat şi consumatori. Iar cu lucrul ăsta mama fetei clar nu se putea împăca. Aşa că era mereu în căutare de sfaturi de abordare a problemei, trebuia să încerce totul pentru a-şi smulge copila din acel anturaj periculos pentru ea.

Singurul lucru la care m-am putut gândi atunci (era înainte să studiez mai serios psihologia şi în plină perioadă cinefilă a mea) a fost să îi recomand câteva filme de văzut cu copilul. Filme despre efectele teribile ale dependenţei, cu drogaţi care au plătit scump slăbiciunea de o clipă – pentru că doar o clipă te desparte de viaţa de coşmar pe care rişti să o duci dacă tragi primul fum dintr-o ţigară sau dacă te înţepi pentru prima dată cu o prostie, zicând că e doar de curiozitate. În contextul acesta, „prima dată” nu va fi niciodată şi „ultima dată”, drogul va cere de la tine alt drog, iar şi iar, până ajunge să te stăpânească complet. Iar „ultima dată” poate fie să nu mai vină niciodată, fie să vină definitiv…

Coafeza mi-a povestit că au stat amândouă şi au văzut toate filmele de pe disc. Şi că fata ar fi părut impresionată de ele, şi că s-a întors la ceva vreme acasă. Poate au ajutat, deci, şi filmele acelea la ceva. Poate a fost doar o întâmplare.

Din păcate, nu mai ţin minte toate filmele pe care le pusesem pe DVD-ul acela dat mamei în nevoie. Ştiu sigur că, cap de listă, era „Recviem pentru un vis”, din 2000, („Requiem for a Dream”, poate fi văzut la noi pe Netflix). Este acolo o scenă teribilă, cea mai dureroasă dintre toate pe care le-am văzut, cu prostituarea unei fete, care descrie perfect cât de jos poţi ajunge când devii dependent, cât de mult poţi decade şi cât de puţin mai contezi, de fapt, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine însuţi. Şi acum, când doar scriu despre scena aceasta, la două decenii de când am văzut-o, mi se strânge stomacul şi mă apasă în piept, atât de mult m-a impresionat atunci!

De asemenea, mai era pe disc „Plaja” („The Beach”), un film tot din 2000, prost cotat de critici, dar cu potenţial impact la puştimea în căutare de senzaţii tari (şi cu Leonardo DiCaprio tinerel…). Arată cum poţi ajunge pe nesimţite de la o simplă aventură, exotică şi potenţată de ţigări, la crimă de-a dreptul. Regia este a lui Danny Boyle, care făcuse în 1996 alt film-eveniment despre drogaţi, „Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate” („Trainspotting”). Iar DiCaprio mai făcuse şi el un film despre dependenţa de droguri, în 1995: „Jurnalul unui baschetbalist” („The Basketballdiaries”), le pusesem pe amândouă pe discul acela, cel mai probabil.

Şi „Gia” cred că era acolo („Gia”) , filmul făcut de Angelina Jolie în 1998. E vorba tot despre ravagiile datorate drogurilor asupra unei vieţi tinere şi cu un viitor ofertant deschis în faţă.

Şi cam atât îmi amintesc acum. Niciunul dintre aceste filme, însă, nu este recomandat copiilor. Au toate nişte scene prea puternice şi prea explicite (mai ales sexual). Într-adevăr, scopul vizionării unor astfel de filme este să îi sperie pe tineri, să vrea să se ferească de droguri şi de orice dependenţe de acelaşi gen. Însă nici să îi traumatizezi nu este în regulă…

Aşa că v-aş întreba acum dacă ştiţi filme asemănătoare, despre ravagiile dependenţei, dar potrivite de văzut cu adolescenţi, să ştie dinainte la ce se pot aştepta dacă, Doamne fereşte, se ating o dată de droguri. Şi dacă ştiţi filme mai noi de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că acestea din lista mea mai pot impresiona puternic spectatorii de azi. Poate completăm lista şi ajutăm mai mulţi părinţi astfel. Sau poate aveţi şi alte sugestii în ajutorul părinţilor de adolescenţi, nu numai filme. Pericolul drogurilor este unul în creştere în societatea noastră şi trebuie să îl combatem necontenit.

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
2. Cu participare online, de acasă.
3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!