Am o super-carte de dat

În sfârşit, a văzut lumina zilei o carte pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, încă de când am început să o traduc. O carte de parenting, culmea – şi zic „culmea” pentru că nu m-a încântat niciodată prea tare valul acesta de specialişti şi sfaturi de crescut copii care a luat amploare în ultimii ani, adunând în drumul lui şi foarte mulţi impostori şi multă, multă exagerare, astfel încât efectul a devenit contrar, de respingere a teoriilor şi chiar de naştere a unei mişcări triste şi periculoase pentru generaţiile următoare, antiparentingul. Ei bine, această carte, scrisă în 2011, nu conţine niciun sfat deplasat sau nejustificat, nicio părere personală subiectivă, nesprijinită de experienţă, niciun derapaj de la scopul ei asumat, şi anume să îi ajute pe părinţi să creeze un spaţiu eficace de învăţare pentru copiii lor. De învăţare prin joacă. Acesta este, de altfel, şi titlul cărţii: „Învăţarea prin joacă”, cu subtitlurile: „Activităţi simple pentru dezvoltarea citirii, scrierii şi a ablităţilor matematice, ştiinţifice şi sociale” şi „Dezvoltă curiozitatea şi bucuria lăuntrică a copilului tău”. Sună destul de sec şi pompos, dar cuprinsul nu e deloc aşa. Este doar efectul limbii române, care nu este atât de generoasă ca engleza. În original, titlul este: Playful learning. Develop Your Child’s Sense of Joy and Wonder. Cât de minunat sună acest Sense of Joy and Wonder, pe care se bazează, în mod practic, toate activităţile propuse în carte!

Vă sfătuiesc călduros să căutaţi această carte, dacă aveţi copii mai mici de opt ani. Cel mai utilă ar fi pentru copiii care încă nu au învăţat să citească şi să scrie, şi care vor găsi aici sprijin în acest sens. Aceşti copii pot folosi toate activităţile descrise, treptat, de-a lungul anilor. Dar sunt multe activităţi care se adresează şi copiilor care au trecut de acest prag. Eu, personal, am făcut cu fiică-mea şi prietenii ei câteva dintre ele pe când aveau opt ani, şi s-au distrat de minune. Iar unele activităţi sunt încă pe lista mea de to do, pentru că le consider potrivite chiar pentru vârste mai mari (cum ar fi, de ex, realizarea de către copii a hărţii cartierului şi organizarea unei căutări de comori pe baza acesteia).

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la autoare este organizarea riguroasă a conţinutului. Cartea este meticulos împărţită pe capitole, fiecare abordând câte o abilitate (desen, citit, scris, cercetare ştiinţifică etc.), cu o introducere teoretică scrisă în termeni uşor de înţeles, cu împărţire pe stadii de dezvoltare şi sugestii de abordare a fiecăruia dintre ele. Apoi sunt prezentate activităţile potrivite pentru fiecare vârstă, stadiu şi obiectiv, într-un stil pe care l-aş putea descrie plastic ca fiind „mură în gură à la Montessori”, iar la sfârşit sunt câteva zeci de pagini cu fişe şi alte materiale utile, precum şi o bibliografie extinsă, cu alte cărţi şi site-uri ce pot fi consultate în demersul părinţilor interesaţi să crească alături de copiii lor.

Vă las mai jos câteva fotografii (scuzaţi calitatea, numai la scris mă pricep…) din interior, să vă faceţi o idee asupra conţinutului cărţii, în caz că nu mă credeţi pe cuvânt că e foarte bună.

Iar pentru doritori, am un exemplar gratuit, ce poate fi câştigat prin tragere la sorţi dacă îmi scrieţi un comentariu la acest articol. Întrebarea la care vă rog să îmi răspundeţi în comentarii este: Ce altă carte sau joc de la editura Gama v-a plăcut în mod deosebit să folosiţi pentru educaţia copiilor voştri? Voi anunţa câştigătorul tot aici, pe 10 august. Succes!

EDIT 10 august:

Şi câştigătoarea cărţii este A.a., felicitări! Ca o curiozitate, a fost comentariul cu nr. 13 în ordinea înscrierii pe site, să nu mai zică nimeni că nu e cu noroc numărul ăsta 😉

M-am bucurat să aflu cât de mulţi cititori au cărţi şi jocuri de la Gama, sunt într-adevăr utile şi educative. Şi staţi aproape, o să mai fie concursuri pe aici!

Reclame

Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura!

Numărăm zilele rămase până când va pleca copilul în tabără. Mai sunt patru. Şi nu a mai plecat nicăieri singur de 544. Mda.

Am auzit că există copii care tac atunci când stau acasă. Care nu zic tot timpul „Mama…”, „Mama?”, „Mama!”, „Mama-mama-mama!!!”, „Maaaaamaaaaa……..”. Am auzit că există after-school-uri şi bunici şi bone şi fraţi, care preiau din când în când sarcina de pe umerii părinţilor. Doar am auzit, pentru că noi nu avem norocul de a beneficia de aşa ceva. Singurele momente în care avem linişte în casă sunt atunci când copilul e la şcoală (prea scurt) sau când doarme, exclusiv noaptea (dar atunci dormim şi noi, uneori chiar dinaintea lui). Şi aşa se explică faptul că, acum, numărăm zilele rămase până va pleca copilul în tabără.

Problema cea mai paradoxală este, însă, că atunci când copilul pleacă pentru mai multă vreme de acasă, pur şi simplu nu mai ştim ce să facem cu vieţile noastre, iar liniştea mult-dorită se transformă în pustiu. Sau cel puţin aşa am păţit anul trecut, la ultima ei tabără, cea de la Predeal (despre care am povestit puţin aici şi aici). Când lucrurile s-au desfăşurat în felul următor:

Ziua 1

Ne-am întors de la gară:

– În sfârşit, singuri! Ce bine e că a plecat copilul în tabără!, am spus eu aşezându-mă la calculator, ca de obicei.

– Daaaa, e super!, aprobat taică-său, luându-şi tableta şi lungindu-se pe canapea, tot ca de obicei.

Ziua 2

– Ce zici, dacă tot am rămas singurei, mă duc să pregătesc o băiţă? Ştii tu, jacuzzi, luminiţe, alea, alea…

– Daaaa, cum să nu?

Şi s-a dus.

– Ăăă, poţi să iei, în drum, şi punga aia cu rufe murdare? Zic să băgăm şi o maşină de spălat, dacă tot stăm în baie.

Ziua 3

– Faci tu focul în şemineu azi? Să fie frumos în sufragerie?

– Ştii… Hai să nu-l mai facem. Că ai văzut şi tu câtă cenuşă lasă…

Ziua 4

Am plecat şi noi la Predeal. Oricum, drumul de întoarcere era în sarcina noastră, aşa că ce mai contează că ne-am dus un pic mai devreme, aşa, cu vreo două zile?

Deci cam aşa a fost cu marea noastră săptămână de libertate de anul trecut. Hai să vedem dacă o să ne descurcăm mai bine anul acesta. Dar, pentru orice eventualitate, ştie cineva o cazare bună în Zărneşti?…

Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)