Un sfat, pe fugă, despre Moş Crăciun

Tot aud zilele astea povestindu-se despre copii din generaţia fiică-mii sau apropiaţi ca vârstă, care află că Moş Crăciun nu există şi, din cauza asta, trec prin supărarea vieţii lor de până acum. Unora le spun înşişi părinţii lor, alţii află întâmplător, de la şcoală, prieteni sau chiar aiurea, de pe stradă – eram acum câteva zile la coadă la Mega şi două fetiţe de aproximativ 12 ani vorbeau cu un aer important şi în gura mare despre faptul că ele nu mai sunt mici şi fraiere, să creadă că Moşul chiar există, putea auzi orice copilaş din jur.

De aceea, revin cu un sfat din experienţa proprie, pe care l-am tot repetat pe aici, prin online, tocmai pentru că mi se pare foarte util: nu vă minţiţi copiii! Nici măcar dintr-o cauză atât de „nobilă” precum bucuria Crăciunului, dorinţele copiilor, vise şi magie sau orice altă motivaţie de acest gen. Da, povestea Moşului este una foarte frumoasă şi poate fi izvor infinit de idei de surprize. Dar în niciun caz nu merită să risipeşti pe ea încrederea de care ai nevoie să o clădeşti în relaţia cu copilul tău. Încrederea este baza oricărei relaţii sănătoase între oameni, de altfel, iar ea se construieşte greu şi se dărâmă la prima adiere de vânt, ca un castel din cărţi de joc. Dacă eşti părinte şi îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să îţi vorbească deschis despre problemele vieţii sale, să te facă părtaş şi la bucurii, şi la necazuri, şi la boacăne, dacă vrei să rămâi o persoană la care să vină când are nevoie de un sfat – atunci nu îţi minţi niciodată copilul!

Ştiu, sunt situaţii în care pur şi simplu nu îi poţi spune unui copil anumite lucruri. Ar fi greşit să îi vorbeşti despre morţi violente unui copilaş de trei ani, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi ascunzi existenţa morţii. La fel, nu îi poţi arăta filme pornografice unui copil de şapte ani, dar cu siguranţă el trebuie să ştie ce are între picioare şi faptul că nu barza l-a adus pe lume. Şi bineînţeles că există o groază de întrebări de-ale celor mici la care e mai bine să evităm să răspundem pentru moment: unele necesită mai mult timp de gândire, pentru a da un răspuns potrivit, altele trebuie amânate până când copilul mai creşte şi poate asimila corect respectivul răspuns. Însă minciuna nu este niciodată, niciodată răspunsul potrivit. Evitare, edulcorare, adevăr. Cele trei variante posibile.

Revenind la delicata problemă a lui Moş Crăciun, evident că şi noi l-am „adoptat” în familie, încă de când era Luna foarte mică. Deşi prima lor întâlnire nu a fost una chiar fericită (s-a îmbrăcat taică-său în costum de Moş şi a venit, chipurile, la noi în sufragerie, de a îngheţat copilul de teamă şi emoţie, nehotărât dacă să plângă sau să se bucure), relaţia care a urmat a fost una frumoasă şi fructuoasă, ca să zic aşa. Moşul a continuat să vină în fiecare an, pe hornul casei de la Giurgiu, şi să lase grămezi de cadouri pentru răsfăţata familiei. O vreme, Luna nu a pus nicio întrebare. Iar noi, desigur, nu ne-am simţit obligaţi să îi dăm niciun răspuns. Apoi a început să observe detalii, să gândească logic, să pună întrebări. Şi m-a durut şi atunci când, pe la şase ani, i s-au umplut ochii de lacrimi după ce şi-a desfăcut toate cadourile şi şi-a dat seama că nu are cui să-i mulţumească pentru ele, o persoană fizică pe care să o poată îmbrăţişa cu recunoştinţă, aşa cum făceam noi toţi, adulţii, între noi – am povestit aici cum l-a întrebat atunci pe tatăl ei, marea ei iubire: „Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?”

Şi atunci i-am spus un lucru simplu, care nu este neapărat un adevăr, dar nici minciună nu este:

Moş Crăciun vine doar la cei care cred în el.

I-am explicat că, în general, copiii sunt cei care cred în Moş. Adulţii, pe măsură ce cresc, uită să mai creadă în poveşti şi atunci la ei nu mai vine Moşul – ceea ce explica faptul că noi mergeam la cumpărături împreună, să luăm cadouri pentru bunici. I-am povestit despre legenda Sfântului Nicolae, adevăratul Moş al copiilor, care obişnuia să le facă multe cadouri acestora. I-am povestit despre succesul avut de imaginea Moşului din reclamele Coca-Cola, care a ajuns simbolul universal al Crăciunului, recunoscut şi de ţările care nu ţin această sărbătoare. I-am vorbit despre amestecarea sfinţilor, simbolurilor şi sărbătorilor, care a dus la transformarea unei zile de mare importanţă pentru religia creştină, naşterea lui Isus Hristos, în ziua aceea din an în care ne scăldăm în cadouri şi ne îmbuibăm cu sarmale. I-am spus că Moşii aceia nenumăraţi pe care îi vede prin filme, magazine şi pe stradă în luna decembrie (şi nu numai) sunt nişte actori care interpretează un rol, iar pe Moşul adevărat nu l-a văzut nimeni niciodată. Iar acesta este motivul pentru care adulţii ajung la un moment dat să nu mai creadă în existenţa sa. Pentru că adulţii au nevoie de probe, de dovezi, de lucruri pe care să poată pună degetul ca să ştie că există. Adulţii nu mai cred în vise.

Nu pare că am greşit absolut deloc făcând acest lucru. Cât a fost mai micuţă, Luna a decis că ea mai vrea să creadă o vreme în Moş Crăciun. Aşa că şi noi am decis să jucăm în continuare acest joc minunat al poveştii şi am continuat să îi luăm pe ascuns cadourile pe care le cerea ea, în scrisorile adresate Moşului. Anul trecut, însă, am văzut deja o scădere a interesului pentru tradiţionala scrisoare, pe care a făcut-o în fugă şi doar pentru că a apărut ceva important de cerut fix înainte de Sărbători. Iar anul acesta, deşi am insistat de-a dreptul să o facă, pe motiv că ne ajută şi pe noi să ne inspirăm pentru cadourile de ziua ei (care este tot în decembrie), nu a mai vrut să o scrie deloc. Mi se pare un semn clar de delimitare faţă de legenda în care nu mai crede, acum, la venerabila vârstă de zece ani fără câteva zile. Şi mă bucur că a făcut trecerea într-un mod firesc şi raţional, fără supărări şi crize de nervi, şi – cel mai important, după părerea mea – fără să să-şi piardă încrederea în noi, părinţii ei, care nu am minţit-o niciodată, ci doar ne-am adaptat cu jocurile noastre diverselor vârste ale viselor ei. Iubire, comunicare şi adevăr. Regula de aur.

Reclame

Am o super-carte de dat

În sfârşit, a văzut lumina zilei o carte pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, încă de când am început să o traduc. O carte de parenting, culmea – şi zic „culmea” pentru că nu m-a încântat niciodată prea tare valul acesta de specialişti şi sfaturi de crescut copii care a luat amploare în ultimii ani, adunând în drumul lui şi foarte mulţi impostori şi multă, multă exagerare, astfel încât efectul a devenit contrar, de respingere a teoriilor şi chiar de naştere a unei mişcări triste şi periculoase pentru generaţiile următoare, antiparentingul. Ei bine, această carte, scrisă în 2011, nu conţine niciun sfat deplasat sau nejustificat, nicio părere personală subiectivă, nesprijinită de experienţă, niciun derapaj de la scopul ei asumat, şi anume să îi ajute pe părinţi să creeze un spaţiu eficace de învăţare pentru copiii lor. De învăţare prin joacă. Acesta este, de altfel, şi titlul cărţii: „Învăţarea prin joacă”, cu subtitlurile: „Activităţi simple pentru dezvoltarea citirii, scrierii şi a ablităţilor matematice, ştiinţifice şi sociale” şi „Dezvoltă curiozitatea şi bucuria lăuntrică a copilului tău”. Sună destul de sec şi pompos, dar cuprinsul nu e deloc aşa. Este doar efectul limbii române, care nu este atât de generoasă ca engleza. În original, titlul este: Playful learning. Develop Your Child’s Sense of Joy and Wonder. Cât de minunat sună acest Sense of Joy and Wonder, pe care se bazează, în mod practic, toate activităţile propuse în carte!

Vă sfătuiesc călduros să căutaţi această carte, dacă aveţi copii mai mici de opt ani. Cel mai utilă ar fi pentru copiii care încă nu au învăţat să citească şi să scrie, şi care vor găsi aici sprijin în acest sens. Aceşti copii pot folosi toate activităţile descrise, treptat, de-a lungul anilor. Dar sunt multe activităţi care se adresează şi copiilor care au trecut de acest prag. Eu, personal, am făcut cu fiică-mea şi prietenii ei câteva dintre ele pe când aveau opt ani, şi s-au distrat de minune. Iar unele activităţi sunt încă pe lista mea de to do, pentru că le consider potrivite chiar pentru vârste mai mari (cum ar fi, de ex, realizarea de către copii a hărţii cartierului şi organizarea unei căutări de comori pe baza acesteia).

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la autoare este organizarea riguroasă a conţinutului. Cartea este meticulos împărţită pe capitole, fiecare abordând câte o abilitate (desen, citit, scris, cercetare ştiinţifică etc.), cu o introducere teoretică scrisă în termeni uşor de înţeles, cu împărţire pe stadii de dezvoltare şi sugestii de abordare a fiecăruia dintre ele. Apoi sunt prezentate activităţile potrivite pentru fiecare vârstă, stadiu şi obiectiv, într-un stil pe care l-aş putea descrie plastic ca fiind „mură în gură à la Montessori”, iar la sfârşit sunt câteva zeci de pagini cu fişe şi alte materiale utile, precum şi o bibliografie extinsă, cu alte cărţi şi site-uri ce pot fi consultate în demersul părinţilor interesaţi să crească alături de copiii lor.

Vă las mai jos câteva fotografii (scuzaţi calitatea, numai la scris mă pricep…) din interior, să vă faceţi o idee asupra conţinutului cărţii, în caz că nu mă credeţi pe cuvânt că e foarte bună.

Iar pentru doritori, am un exemplar gratuit, ce poate fi câştigat prin tragere la sorţi dacă îmi scrieţi un comentariu la acest articol. Întrebarea la care vă rog să îmi răspundeţi în comentarii este: Ce altă carte sau joc de la editura Gama v-a plăcut în mod deosebit să folosiţi pentru educaţia copiilor voştri? Voi anunţa câştigătorul tot aici, pe 10 august. Succes!

EDIT 10 august:

Şi câştigătoarea cărţii este A.a., felicitări! Ca o curiozitate, a fost comentariul cu nr. 13 în ordinea înscrierii pe site, să nu mai zică nimeni că nu e cu noroc numărul ăsta 😉

M-am bucurat să aflu cât de mulţi cititori au cărţi şi jocuri de la Gama, sunt într-adevăr utile şi educative. Şi staţi aproape, o să mai fie concursuri pe aici!

Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura!

Numărăm zilele rămase până când va pleca copilul în tabără. Mai sunt patru. Şi nu a mai plecat nicăieri singur de 544. Mda.

Am auzit că există copii care tac atunci când stau acasă. Care nu zic tot timpul „Mama…”, „Mama?”, „Mama!”, „Mama-mama-mama!!!”, „Maaaaamaaaaa……..”. Am auzit că există after-school-uri şi bunici şi bone şi fraţi, care preiau din când în când sarcina de pe umerii părinţilor. Doar am auzit, pentru că noi nu avem norocul de a beneficia de aşa ceva. Singurele momente în care avem linişte în casă sunt atunci când copilul e la şcoală (prea scurt) sau când doarme, exclusiv noaptea (dar atunci dormim şi noi, uneori chiar dinaintea lui). Şi aşa se explică faptul că, acum, numărăm zilele rămase până va pleca copilul în tabără.

Problema cea mai paradoxală este, însă, că atunci când copilul pleacă pentru mai multă vreme de acasă, pur şi simplu nu mai ştim ce să facem cu vieţile noastre, iar liniştea mult-dorită se transformă în pustiu. Sau cel puţin aşa am păţit anul trecut, la ultima ei tabără, cea de la Predeal (despre care am povestit puţin aici şi aici). Când lucrurile s-au desfăşurat în felul următor:

Ziua 1

Ne-am întors de la gară:

– În sfârşit, singuri! Ce bine e că a plecat copilul în tabără!, am spus eu aşezându-mă la calculator, ca de obicei.

– Daaaa, e super!, aprobat taică-său, luându-şi tableta şi lungindu-se pe canapea, tot ca de obicei.

Ziua 2

– Ce zici, dacă tot am rămas singurei, mă duc să pregătesc o băiţă? Ştii tu, jacuzzi, luminiţe, alea, alea…

– Daaaa, cum să nu?

Şi s-a dus.

– Ăăă, poţi să iei, în drum, şi punga aia cu rufe murdare? Zic să băgăm şi o maşină de spălat, dacă tot stăm în baie.

Ziua 3

– Faci tu focul în şemineu azi? Să fie frumos în sufragerie?

– Ştii… Hai să nu-l mai facem. Că ai văzut şi tu câtă cenuşă lasă…

Ziua 4

Am plecat şi noi la Predeal. Oricum, drumul de întoarcere era în sarcina noastră, aşa că ce mai contează că ne-am dus un pic mai devreme, aşa, cu vreo două zile?

Deci cam aşa a fost cu marea noastră săptămână de libertate de anul trecut. Hai să vedem dacă o să ne descurcăm mai bine anul acesta. Dar, pentru orice eventualitate, ştie cineva o cazare bună în Zărneşti?…

Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…