Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Înotător

Stă aproape într-un picior, în poziţia nefirească şi chinuită în care l-a surprins valul. Doar ce a apucat să iasă din sala cu bazinul şi valul de vorbe s-a revărsat peste el. Le aude venind prin uşa întredeschisă şi îşi ghemuieşte sufletul cât poate el de mult, ca să nu îl doară prea tare. Instructoarea de înot spune că nu îşi asumă răspunderea pentru aşa ceva. Are şi ea un contract, are nişte obligaţii, trebuie să îi supravegheze pe toţi, nu poate sta numai cu ochii pe el, să nu păţească ceva. E şi ea om. Măcar de ar şti ce boală are, ca să ştie la ce să se aştepte. Dar nimeni nu ştie, o anunţă însoţitoarea grupului de copii. Cică mama lui insistă că e perfect normal, deşi se vede de la o poştă că nu e. Tuturor le e greu cu el. Şi nimeni nu îşi poate asuma responsabilităţi în necunoştinţă de cauză. O să vorbească cu directoarea. Ca să vorbească cu mama lui. Până atunci, să stea afară, e prea periculos pentru toţi să mai intre în bazin.

El continuă să privească în cealaltă parte a camerei, cu un picior suspendat pe vârf şi frământând în mâini o bucată de cauciuc.

– Ştii, cu toţii avem momente grele în viaţă, mă aplec eu uşor înspre el – e aproape cât mine de înalt şi mult mai voinic, dar este încă un copil, totuşi.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, de-abia am venit şi l-am văzut aşa. Apoi am prins un crâmpei din conversaţia de alături. Ştiu doar că are nevoie de o vorbă numai pentru el, de o atingere pe umăr… Privirea i se întoarce în direcţia mea –  nu precis, pentru că ochii lui nu focusează mai niciodată aşa cum ar fi normal – şi începe să îmi povestească:

– Fratele meu, care e mare, are paisprezece ani şi e în primul an de liceu, a fost pedepsit să nu se joace o lună pe Xbox!

– Serios?!, mă mir eu exagerat, pentru a-i face plăcere.

– Da!, îi sclipesc ochii. Şi nici pe calculator. Şi pe tabletă.

Zâmbetul abia schiţat la început îi e acum întins pe toată faţa. Şi altora li se întâmplă necazuri, poate chiar mai supărătoare decât al lui. În plus, e şi mândru de el: are o poveste extraordinară, cu care, iată, mă poate uimi.

– Nici cu telefonul nu mai are voie o lună de zile!, plusează el satisfăcut.

Continui să îl ascult cu o ureche în timp ce îmi povesteşte pe nerăsuflate despre micile întâmplări ale vieţii lui. Alături, instructoarea de înot continuă şi ea să nu îşi asume răspunderea, suficient de tare încât să se audă până la noi. Dar lui pare să nu îi mai pese acum. A pus ambele picioare jos şi a lăsat în pace cauciucul. Iar fratele lui pare a avea un şir nesfârşit de ghinioane.

Termometrul de pe perete arată 38,4° în aer şi 31,6° în apă. Unui copil cu retard uşor i s-a făcut rău în bazin. Acum se simte bine.

Copil rău

Băiatul ţâşneşte pe uşa joasă a casei. E îmbrăcat într-un combinezon de pijama, cu mâneci şi pantaloni lungi, deşi sunt vreo treizeci de grade afară. Dar poate că înăuntru e frig. Aşa sunt casele astea întunecoase, de la ţară: friguroase.

Cel mic pare să se bucure că vede oameni. În special de mătuşă-sa pare încântat. Ridică din ţărână un căcăţel uscat, de pisică, şi i-l aruncă drept în obraz. Mătuşa se încruntă teatral:

– Băiat rău ce eşti! Răule!

Schimb de priviri rapid cu fiică-mea. Până şi ea, la şapte ani, ştie că e o mare greşeală să îi spui asta unui copil şi o văd cum îmi cerşeşte ajutor din ochi, pentru cel mic:

– Nu cred că e rău, zâmbesc eu tatonând terenul.

– Ba da! E rău! E tare rău!

Şi începe să râdă, luându-l cu foc în braţe. Râd şi ceilalţi, amuzaţi, râdem şi noi, jenate.

Copilul nu stă prea mult la mătuşa lui. Se smulge din braţe şi aleargă peste tot, pune mâna pe tot ce vede, încearcă să rupă tot ce atinge. Acum o trage de coadă pe pisică, iar mătuşa îl ceartă iar, lung, cu explicaţii şi ameninţări care îi trec pe lângă urechi celui mic:

– Ar fi mai bine dacă i-ai spune un simplu „Nu!”, încerc eu să ajut cu un sfat necerut, ca de obicei. Scurt şi hotărât, repetat de multe ori, de fiecare dată când face ceva nepotrivit. La fel şi cu „Da”, atunci când are voie să facă ceva.

– Ba nu! Că el nu înţelege aşa, cu una, cu două.

– Păi tocmai de-aia nu înţe…

Mă opresc. Copilul face iar o poznă şi toţi sunt ocupaţi să îl certe. Mă ridic să îi caut jucării prin sacii cu lucruri aduşi pentru copiii din sat. Sunt mai mult lucruri de fetiţă, rămase de la fiică-mea, dar ea a avut gusturi amestecate, aşa că scot la iveală un Spiderman mare, de pluş. Copilului îi sclipesc ochii. Îl ia, se bucură şi îmi zice un cuvânt, repetat.

– Nu prea înţeleg ce spune, mă scuz eu, jenată, la adulţii din jur. Cât are, vreun an jumate?

– Nu, are doi ani deja. Dar a avut un accident şi acum are o sârmă la dinţii de jos, că altfel nu-i mai stăteau bine. De-aia nu vorbeşte clar.

– Un accident?

– A intrat unu’ cu maşina în ei. Era cu taică-său şi zob i-a făcut pe amândoi. Ǎsta mic a ieşit prin parbriz.

Acum chiar că mă enervez. Văd atât de des maşini cu copii vraişte pe bancheta din spate şi aud atât de des, în ultima vreme, despre accidente grave în localităţi, la viteze mici, cu copii nelegaţi în centuri, încât nu mă mai pot abţine.

– Nu avea centură, nu-i aşa?

– Nu avea. Dar mai bine că nu avea, asta a fost salvarea lui.

Şi începe o povestire mult prea detaliată pentru urechile unor copii, despre cum au fost loviţi din lateral, în plin, de o maşină care mergea cu 140 km/oră prin sătucul lor. Vechea lor Dacie s-a făcut praf, deci aşa s-ar fi făcut şi ăla mic dacă n-ar fi zburat prin geam. Şoferul vinovat nu a păţit nimic: este băiatul unui interlop cunoscut din zonă, nu a stat nici măcar o zi la poliţie. Se tot aşteaptă procesul, dar până o veni…

– Părinţii lui au plecat în străinătate deja, să facă bani. Îl creşte bunică-sa acum, la două case mai încolo. Şi îl mai luăm pe la noi din când în când. Uite, acum a venit singur, că îi place mult la noi, ne povesteşte mândră tânăra mătuşă.

De parcă ar fi ştiut că vorbeam despre ea, apare bunica. Are o şapcă pe cap („Scria BOY pe ea, ce ciudat, nu îmi plăcea deloc de bunica aia!”, mi-a mărturisit Luna după ce am plecat de acolo) şi pielea de sub ochi încreţită în modul acela unic în care numai alcoolul o poate face. De cum o vede, copilul începe să ţipe şi să dea cu picioarele în tot ce întâlneşte. Nu vrea la bunica.

– Ia să vedem, ce ai primit aici?, îi trage ea din mână jucăria. Aaa, Omul Păianjen! Foarte frumos! Da’ vezi că o să-l strici, nu mai pune mâna pe el!

Acum îmi dau seama ce tot zicea copilul când i-am dat jucăria. Mă ridic să plec. Pe drumul spre poartă încerc încă un sfat timid şi zâmbitor:

– Lăsaţi-l să strice jucăria, doamnă, că e a lui. Ce să faceţi cu ea, să o ţineţi de decor?

Bălmăjeşte ceva bunica, dar zău dacă îmi pasă ce anume. Urcăm în maşină. Copilul nu pare deloc speriat la vederea ei. Poate că era prea mic pentru o traumă, atunci când a avut accidentul. Poate că, într-adevăr, centura l-ar fi ucis, în loc să-l ajute. Poate că am învăţat prea multă teorie şi am trăit prea puţin printre ei, cei mulţi, cei reali. Le facem semn cu mâna tuturor şi pornim spre casă. O voce mică îmi răsună în urechi tot drumul:

– Stic, stic, stic, stic…

De la Pleşu la Liiceanu, via Las Fierbinţi

Scriu mult, de când mă ştiu: teme, notiţe, începuturi de romane, dezastre de poezii, articole de presă, note, comunicări, reviste interne, dizertaţii – doar doctorate nu am scris încă, dar nu e timpul pierdut, aştept doar să se mai împrăştie coada de aspiranţi. Cel mai şi cel mai mult, însă, scriu bileţele. Nu vă gândiţi acum că hărţuiesc oameni cu declaraţii de dragoste sau de dimpotrivă, ci îmi notez, pe bucăţele mici de hârtie, ideile care îmi vin în cap. Multe idei = multe bileţele. Biroul meu arată în permanenţă ca un aisberg de hârtie, am carneţele plasate în diverse locuri strategice, pentru a le găsi la îndemână atunci când îmi vin ideile şi pe lângă asta, de când am blogul, am transferat mare parte din scrisul pe hârtie în calculator, unde folderul denumit „Ciorne” este, probabil, cel mai bogat în fişiere dintre toate. Pentru că bucuria de a avea multă inspiraţie vine la pachet cu necazul de a nu avea suficient timp să şi dezvolt, tot în scris, tirul de idei.

Aşa se face că, atunci când citesc pe internet un articol scris de cineva pe un subiect despre care eu am scris un bileţel acum, hăt, luni sau chiar ani, mă oftic la greu. Încă un tren pierdut, încă o idee care ar părea copiată de la alţii, dacă m-aş apuca să o public şi eu acum… Cu mici excepţii. Cum ar fi, de exemplu, atunci când mie mi-e jenă să scriu despre un anumit subiect, iar cineva cu mult mai multă autoritate publică decât mine îmi netezeşte calea. Să mă explic.

De o vreme încoace, ne uităm la Las Fierbinţi. Şi când zic „ne”, mă refer la toată familia. Adică şi copilul. Iniţial, am crezut că am scăzut eu foarte mult ştacheta exigenţelor culturale (că m-am prostit de tot, cu alte cuvinte). Serialul ăsta părea să ruleze de o veşnicie la Pro TV, mai zapam uneori pe el şi schimbam repede postul, gonită de glumele răsuflate sau jocul prost al actorilor. Apoi, deodată, m-am surprins că zăbovesc ceva mai mult pe acel canal, că nu mai fug de acolo. Ba chiar am început să râd la multe glume şi să o las şi pe Luna să se uite la acel serial tabu până atunci în casa noastră. Mi-era un pic ruşine, dar era prea plăcut.

În timp, mi-am dat seama că, de fapt, nu eu mă prostisem, ci serialul se deşteptase, cândva, pe la sezonul al optulea. Scenaristul (un nume mare în cinematografia de la noi: Mimi Brănescu) şi-a intrat din ce în ce mai bine în mână şi a ridicat mult nivelul poantelor din film. Drept urmare, şi jocul actorilor s-a îmbunătăţit, având replici fireşti şi nu forţate, ca înainte. Iar acum câteva săptămâni a venit şi confirmarea supremă, acceptarea, acel ubi et orbi al lui Andrei Pleşu: Da! Mă uit la Las Fierbinţi!

Clar că puteam publica ciorna mea de articol în care încercam să folosesc situaţii şi personaje din serial pentru a-i face o timidă educaţie sexuală Lunei. Sau puteam povesti cum ne-am tot întâlnit cu Firicel prin cartier şi Luna s-a bucurat de parcă tocmai îi dădusem voie să mănânce zece banane de îngheţată consecutiv. Sau puteam chiar să întreprind mai demult plănuita excursie la Fierbinţi, acolo unde se filmează serialul.

Aşa că, în ultima duminică a verii, ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre satul cu pricina. Dar doar după ce Luna s-a întors din drum, de la lift, să îşi ia bani la ea:

– Pentru suvenir.

Doamne fereşte să rateze partea ei preferată din excursii – shoppingul de suveniruri!

Drumul până la intrarea în sat a fost uşor şi destul de scurt. De acolo, însă, căutarea celebrului bar al lui Bobiţă s-a dovedit a fi treabă tare grea. Indicaţiile sătenilor au fost dintre cele mai diverse. Lucrurile păreau extrem de simple după ce l-am abordat pe primul şi ne-a îndrumat spre centru, unde urma să facem, la „ront”, la dreapta. Următorii zece pe care i-am întrebat erau de cu totul alte păreri, ceea ce a făcut să ne învârtim vreun sfert de oră prin sat înainte de a ajunge, în sfârşit, la lacul unde se filmează. Pentru că e un lac acolo unde ai crede că e o stradă. Dar asta nu are nicio importanţă. Am intrat în bar, am luat cafele şi sucuri, ne-am conversat puţin cu barmaniţa („Doamnă, greu mai e de ajuns aici! Măcar indicator dacă aveaţi!”, „Păi am avut unul, da’ l-a luat ăştia după ce a terminat filmările, vineri noapte!”), am făcut poze şi am stat vreo zece minute la terasă. În timpul acesta, turiştii au venit regulat, în maşini cu numere de înmatriculare de prin toată ţara. Pe feţele tuturor se lăţea un ditamai zâmbetul de îndată ce păşeau în cel mai cunoscut bar al momentului. E un serial cu mare audienţă şi cu personaje iubite. Îi face pe oameni fericiţi.

Nici pe drumul de întors (nu înainte ca Luna să îşi cumpere singurul suvenir disponibil la bar – o scrumieră grosolană) nu am avut norocul să vedem măcar un indicator spre Capitală. Dar nici nu ne-am rătăcit substanţial. Doar de două ori. Şi chiar înainte de intrarea în Bucureşti, după vreo jumătate de oră de mers, am auzit-o pe Luna ţipând veselă:

– Suntem pe drumul cel bun! Am văzut eu că scria „Bucureşti”! Uite, pe zidul ăla! Cu graffiti!

Ajunşi acasă, am prins o emisiune excepţională pe Digi 24: În faţa ta. Un interviu cu Gabriel Liiceanu care mi-a mers la inimă, cum spunea el că ne îndreptăm către o catastrofă dacă nu schimbăm ceva, urgent, în Educaţie. Mai vorbea şi despre nocivitatea lui „politically correct”, despre iluzia că multiculturalismul e posibil, despre plagiate şi impostură… Mereu mi-au plăcut discuţiile sclipitoare dintre Pleşu şi Liiceanu, iar acum am luat cumva ca pe un semn această plăcută simbolistică a întâlnirii celor doi via Las Fierbinţi: e loc pentru toate în viaţă, şi pentru filosofie, şi pentru artă, şi pentru cultură, şi pentru plăceri nesofisticate. Şi nimic nu e nociv dacă e făcut cu măsură şi bun simţ.

De fapt, avusesem, cumva, confirmarea asta şi de la fiică-mea, prin primăvară. Ajunsese cu lecţiile de limba română la grupul de litere „ci” şi avea de rezolvat un rebus în care tot încerca să scrie cuvântul „crabi” care, evident, nu se potrivea. Dându-mi seama că nu cunoştea cuvântul „raci”, ce credeţi că m-a dus capul să îi pun copilului să asculte, spre ilustrare educativă a respectivelor construcţii lingvistice? Mihai Mărgineanu. „Melci, scoici, raci, craci”. Nu că aş fi fan (ba dimpotrivă), dar o atât de mare densitate de cuvinte cu „ci” nu mai cunosc. Deci am dezactivat temporar restricţia de securitate de pe internet şi am căutat cântecul pe YouTube. Mă aşteptam să-i placă şi melodia, pentru că moare după genericul de la Las Fierbinţi. Dar nu i-a plăcut. M-a pus să-i dau Unlike, chiar. Şi am căzut de acord că singurul lucru bun din clipul ăla este violonistul sau, mă rog, partea cântată cu vioara. Ceea ce m-a îndreptăţit să sper că ştie deja, de la mica înălţime a celor şapte ani, să separe grâul de neghină, să discearnă bunul gust de grosolănie şi să aprecieze deopotrivă un film facil, distractiv şi un act artistic de calitate, chiar dacă se uită de pe-acum la seriale populare la televizor. La unele dintre ele.

P.S. Astă-seară a început la Pro TV o nouă serie din Las Fierbinţi, a zecea. Am avut o strângere de inimă când nu i-am mai văzut numele lui Mimi Brănescu pe generic. Mi-am zis că poate mi s-a părut. Dar următoarea oră a fost tristă, cu scene lungite, replici trase de păr şi umor lipsă. Cred că va trebui să găsim altceva pentru a ne umple următoarele seri de joi ale acestei toamne…

Matematică şi durere

Pentru că, în continuare, refuză să facă orice fel de teme în această vacanţă, suntem nevoiţi să îi punem Lunei creieraşul la treabă cu exerciţii ad-hoc, inspirate de situaţii cotidiene. De fapt, „suntem nevoiţi” este mult spus. Pentru că nouă chiar ne place să facem asta. Şi credem că este o metodă de exersare a neuronilor mult mai eficientă, pentru copiii electronici din ziua de azi, decât plictisitoarele tomuri cu exerciţii, fie ele şi mascate sub forma unor cărţi prietenos ilustrate sau cu nume mai atractive decât tradiţionalele  „manual” şi „culegere” cu care ne-am luptat noi, hăt, demult, în copilăria noastră şcolară comunistă.

Nu că exerciţiile noastre n-ar fi şi ele plictisitoare pentru fiică-mea. Şi încă cum!

Acum vreo trei luni, mergeam pe autostradă spre finii noştri de la Piteşti. Luna era nerăbdătoare să ajungă, drept urmare ne întreba ca papagalul – des şi cu ton egal:

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

Prima dată pusese această întrebare după primele cinci minute de mers. Adică nici nu ieşiserăm bine din cartier. Apoi a mai întrebat prin Militari. Apoi de două ori pe autostradă. M-am enervat:

– Uite, pe panoul ăla scrie că suntem la kilometrul 24. Dacă de la Bucureşti până la Piteşti sunt 110 km în total, câţi mai avem acum?

Până a calculat ea, am ajuns pe la kilometrul 30. E drept că taică-său conduce cam repede…

– Bine, dar în cât timp ajungem acolo?, a insistat ea.

– Păi să calculăm, am continuat eu, necruţătoare. Dacă până la Piteşti, mai sunt, iată, 80 de kilometri, iar maşina merge cu 145 km/oră (Ceee?! Mergi mai încet!!!), în cât timp ajunge?

Linişte. Stupoarea Lunei era mai mare decât tendinţa ei naturală de a vorbi neîntrerupt.

– Hai să simplificăm, am propus eu. Mai avem încă 70 km de mers, iar tata merge cu 140 km/oră (Şi mai încet, te rog!!!). Acum poţi calcula mai uşor în cât timp ajungem.

– Habar nu am! Nu ştiţi că eu nu mă pricep la maşini?, s-a oţărât Luna la noi.

Până la urmă, am reuşit să o facem să calculeze. Am mai scos un zero de la fiecare număr, am mai sugerat o comparaţie între întreg şi jumătatea lui, în fine, a dat, triumfătoare, răspunsul corect la un moment dat. Apoi a mai îndrăznit să întrebe abia peste vreo jumătate de oră, cu voce joasă şi doar pe taică-său:

– Tata, te rog să nu mă mai pui să calculez, dar îmi poţi spune cât timp mai avem?

Deci,  de la o simplă lecţie improvizată de matematică, am obţinut nu numai un copil un picuţ mai isteţ decât la plecare, ci şi mai politicos şi, cel mai şi cel mai important, am obţinut linişte în maşină la drum lung!

Am ţinut-o mai mereu în astfel de „lecţii”. Uneori nici nu îşi mai dă seama că e pusă la încercare. Alteori se plânge cu cerul şi cu pământul de cât de tare o chinuim, şi abia apoi se apucă de calculat. Ultimul exemplu a fost chiar azi de dimineaţă, când tăticul Lunei ne-a adus gogoşi calde. În timp ce le devoram cu toţii, s-a apucat să o întrebe:

– Să presupunem că la magazin sunt 40 de gogoşi.

– Bleah…, s-a auzit copilul, deja plictisit de ceea ce ştia că urmează să se întâmple (mâncăm prea des gogoşi).

– Vine un client şi cumpără 18. Câte au mai rămas?

Gândire profundă. A durat mult.

– … 22?

– Da! Foarte bine! Din astea 22, 5 sunt cu gem, 7 cu ciocolată şi restul simple. Câte sunt simple?

– Asta e grea, m-am simţit eu datoare să fiu solidară cu puiul. Presupune două operaţii de făcut, e mai compli…

– Ştiu: 10!, a răspuns Luna mult mai devreme decât mă aşteptam.

Eram mândră nevoie mare. Dar şi curioasă ce metodă a folosit: 5+7=12 şi apoi 22-12=10? Sau: 22-5=17 şi apoi 17-7=10? Este mult mai important să o ajutăm să îşi dezvolte un simţ logic universal decât să memoreze formule, scheme şi metode sterile, utile pe moment, dar nicidecum pe termen lung.

– Cum ai calculat?

– Păi am făcut aşa: 22-10, care e 5+7-2=12-2, şi 22-2… Stai, că m-am încurcat. Deci: 22-… cât?

Mda. Parcă a fost mai uşor ieri, după întâlnirea cu o prietenă de-a mea, în parc, când m-a întrebat:

– Mama, câţi ani avea doamna asta?

Pe „doamna” asta o ştiu de pe când avea câteva luni şi scutece (pline). Pentru câţiva ani, pe când eu eram în facultate, a avut mama grijă de ea. Acum plănuieşte un doctorat în antropologie şi are…, ia să vedem câţi ani are:

– E născută în 1991. Deci câţi ani are?

– E prea greu…, s-a întristat Luna.

Aşa este. Nu a făcut niciodată calcule cu mii. În plus, până şi mie mi se pare dificil să calculez cu trecere peste mileniu, noroc ca m-am născut în an rotund (1970) şi măcar vârsta mea îmi iese uşor la socoteală. Şi mă înspăimântă. În fine.

– E greu, dar ştiu că poţi, am încurajat-o eu. Dacă eşti atentă. Deci e născută în 1991, iar noi suntem în 2016.

– Aaa, ştiu!

Fiică-mea părea a avea o revelaţie. Am aşteptat cu încredere răspunsul corect. Care, într-un fel, a şi venit:

– Are peste o sută de ani!

„Case closed”, cum zicea odată un personaj celebru. Degeaba a adăugat Luna „25”, după câteva secunde, răul fusese deja făcut: am realizat că aş fi putut fi mama cuiva născut în secolul trecut. Fir-ar ea să fie de matematică!