O ţară care îşi desconsideră copiii e o ţară fără viitor

Acum câteva zile, coborâsem la micul dejun de la hotelul în care ne petrecuserăm noaptea. Un hotel mic, cu o sală de mese mică, în care se mai aflau doar un grup de copii în jur de 12-13 ani, aflaţi într-un cantonament sportiv, şi doi bărbaţi la vreo 30 de ani, şi ei cu alură sportivă. Copiii erau aşezaţi la masă, bărbaţii îşi umpleau farfuriile de la tejgheaua cu bufetul suedez. Tocmai mă dusesem şi eu să îmi aleg ceva de mâncare, când bărbatului din faţa mea i-a scăpat pe jos un ou ochi. A bodogănit ceva, s-a uitat vag în jur, apoi şi-a atenţionat prietenul să aibă grijă unde pune piciorul, să nu calce în ou. Şi atât. Ambii au continuat să îşi pună mâncare, apoi au ieşit la o masă de pe terasă, fără nici cea mai mică intenţie de a curăţa mizeria.

Pentru o clipă, eu am avut intenţia asta. M-am uitat şi eu în jur după cineva din personal, să aducă un mop. Ba chiar mi-a trecut prin cap şi nebuneasca ideea că m-aş fi putut apleca şi strânge, cu un şerveţel, bucăţile de ou împrăştiate pe jos de altcineva. Apoi m-am uitat la cei doi mitocani care hăhăiau liniştiţi, la chelneriţa care stătea la bar şi se juca pe telefon, neridicând ochii din el nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” spus clienţilor, mi-am adus aminte şi de recepţionera pe lângă care tocmai trecusem şi care ne tratase cu un mare sictir de când ajunseserăm în hotelul acesta – şi mi-a trecut. Mi se întâmplă din ce în ce mai des, în ultima vreme, să nu mai vreau să fac lucruri bune şi frumoase pentru alţii, în timp ce în jurul meu pare să li se rupă celor mai mulţi dintre semeni. Am obosit, pur şi simplu. M-am săturat, mi-am pierdut speranţa că pot schimba ceva cu gesturile mele. Şi nu mai simt că am pentru cine să le fac. Aşa că… am ocolit şi eu oul căzut pe jos şi m-am aşezat la o masă.

După câteva minute bune, a catadicsit şi chelneriţa să lase telefonul la o parte şi să facă doi-trei paşi prin sală. M-a întrebat dacă vreau cafea (aparatul de cafea şi de ceai nu era la autoservire), tot fără zâmbet sau chef şi, evident, fără să o întrebe şi pe fiică-mea dacă doreşte ceva de băut. Sunt foarte rari chelnerii care consideră copiii demni de atenţia lor, astfel încât să îi întrebe şi pe ei direct ce doresc sau să le aducă, măcar, un meniu separat, chiar dacă e clar că sunt la o vârstă la care ar putea avea discernământ. I-am spus ce cafea doresc, după care domnişoara a mai făcut câţiva paşi şi a descoperit necazul.

– Vaaaai, ce e asta?

Şi s-a dus să cheme ajutoare de la bucătărie – ajutoare care au apărut imediat, sub forma unei doamne în halat alb, mică şi îndesată, care a analizat o fracţiune de secundă situaţia şi a decretat:

– Voi aţi făcut asta!

Întoarsă, evident, către masa copiilor. Aceştia s-au oprit imediat din ciripitul lor vesel şi au înţepenit. Unii au încercat să nege, cu jumătate de voce, dar doamna corpolentă le-a retezat-o cu ton ridicat:

– Nu vă e ruşine? De ce aţi dat pe jos? Şi de ce nu aţi curăţat după voi? Şi…

– N-au fost ei!, am intervenit eu atunci.

Stupoare pe faţa adulţilor, uşurare pe faţa copiilor.

– Unul dintre cei doi domni de mai devreme, care stau acum la masă afară, este vinovatul. L-am văzut eu.

Nici pâs nu a mai zis doamna. A făcut ceea ce trebuia să facă de la bun început, şi anume a strâns, în tăcere, murdăria, apoi a plecat. Fără niciun gând să se ducă să îi certe şi pe adulţii responsabili.

– Aşa vă certa şi pe voi doamna P.?, am întrebat-o eu pe fiică-mea.

– Nuuuu, mult mai rău, nici nu-ţi poţi închipui!

Doamna P. este femeia de serviciu de la fosta ei şcoală. Cea care îi lua la rapanghiol pe copii, uneori cu un limbaj total nepotrivit într-o şcoală, pentru fiecare hârtiuţă găsită pe jos. O vreme, i-am spus Lunei că mi se pare corect ca măcar femeia de serviciu să facă educaţie copiilor prost-crescuţi care lasă gunoaie în urma lor. În timp, însă, mi-am dat seama că vorbitul urât şi acuzele nejustificate nu aveau cum să fie educaţie, ci erau doar o manifestare a puterii pe care femeia aceea simplă simţea că o are asupra copiilor. Iar acest lucru se întâmplă foarte des. Mereu văd adulţi care îi reped pe copii, le spun cuvinte jignitoare pe un ton răstit, îi ameninţă sau chiar îi ating pentru a-i da la o parte din drumul lor. Bătrâni care li se bagă în faţă la cozi de magazin, sub pretextul că nu i-au văzut. Vânzători care, la fel, trec cu privirea pe deasupra lor şi îl întreabă pe următorul client de la coadă ce doreşte, iar copiii rămân, timizi, cu banii în mână şi cu rugămintea aceea îndelung repetată în gând („Vă rog să îmi daţi şi mie cinci felii de parizer”) ne-spusă. Vânzători care îi întreabă zâmbind larg pe toţi adulţii dacă doresc să guste din brânza dulce pe care aceştia cer să o cumpere, dar care îndeasă încruntaţi cât mai multă brânză în caserolă pentru un client-copil pe care nu s-au sinchisit să îl invite, la fel, să încerce în prealabil aceeaşi brânză. Gardieni publici care îi reped pe copiii din parc care fac gălăgie vorbind cu entuziasmul specific vârstei, dar care nu le zic nimic adulţilor de alături, care ascultă muzică prea tare sau aruncă coji de seminţe pe jos. Părinţi care par că au făcut copii doar pentru a avea la cine urla pe stradă că sunt handicapaţi şi tâmpiţi. Cadre didactice care se poartă execrabil cu elevii lor, la ore, şi sunt numai un zâmbet cu părinţii acestora, după ore. Sau cu directorul şcolii, sau cu inspectorul şcolar, sau cu primarul, sau cu…

Exemplele ar putea, mult, continua.

Am auzit mai demult o vorbă foarte frumoasă, atribuită lui Mahatma Gandhi: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele”. Mi-e teamă că poporul nostru este încă departe, foarte departe de un nivel rezonabil de civilizaţie, dacă nici măcar propriii copii nu şi-i tratează ca pe fiinţe cu drepturi egale cu ale lor. Iar aceşti copii, atunci când vor creşte, se vor bucura că au, în sfârşit, ocazia să îşi arate şi ei muşchii faţă de cineva considerat inferior doar pentru că este mic de vârstă şi statură. Sau bătrân şi neputincios, aşa cum vor ajunge părinţii lor până atunci. Pentru că toate roţile de pe lumea asta se învârt, să nu uităm niciodată!

Reclame

Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.

Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

O lecţie de istorie

Pentru că azi am păcătuit prin trufie, lăudându-mă unei prietene că eu nu o ajut aproape niciodată la teme pe fiică-mea, iar trufia, după cum se ştie, este prompt pedepsită, iată că mai devreme a venit la mine fiică-mea cu un caiet (roz) şi mi l-a întins cu hotărâre:

– Ascultă-mă la istorie!

Istorie,  mon amour… Nu mi-a plăcut niciodată înşiruirea aceea de date sterpe pentru mintea mea de copil, pe care trebuia să le învăţ pe dinafară (şi să le uit, inexorabil, a doua zi după lecţie, ca să fac loc altor şi altor noţiuni inutile). Nu mi-a plăcut nici faptul că materia asta părea să fie, de fapt, un şir nesfârşit de lupte şi morţi violente, al căror rost nu eram capabilă să îl înţeleg. Nici de profesorii avuţi la materia asta nu îmi aduc aminte cu mare simpatie: unul era un fost maistru de atelier, propulsat la catedră de un curs absolvit la „Ştefan Gheorghiu”, care umbla cu nişte stinghii la el să bată elevii, celălalt era un pretenţios despre care umbla anecdota că îşi făcea biluţe de muci în timp ce dicta lecţia la clasă: „Istoria… omenirii… s-a dezvoltat în… salturi!” – iar la „salturi” arunca şi el, cu un bobârnac, producţia nazală din vârful degetelor.

Abia la maturitate mi-am dat seama că istoria este, de fapt, o poveste. Povestea noastră şi a familiei noastre, povestea străbunicilor noştri şi a întregului pământ, aşa cum îl cunoaştem noi azi. Că toate acele războaie şi morţi violente care m-au oripilat nu trebuie date uitării tocmai pentru a nu mai face greşeala să le repetăm. Că regii şi împăraţii au fost nişte oameni ca oricare alţii, doar că mai şmecheri, ştiind să se cocoaţe pe umerii unor ierarhii întregi de mai fraieri şi să proclame că sângele lor ar avea altă culoare decât al plebei. Că marile bătălii pentru apărarea neamului erau doar încercările disperate ale unor localnici de a-şi păstra casele, pământurile şi familiile, în faţa unor golani lacomi, în căutare de adrenalină şi de noi şi noi avuţii. Şi că intrigile de culise, aranjamentele de tip mafiot, dorinţa de putere şi invidia au guvernat şi vor guverna pe vecie această lume (mică) a noastră.

Am spus toate astea ca să înţelegeţi de ce azi, atunci când fiică-mea m-a somat să o ascult la istorie, primul impuls a fost să mă fofilez. Apoi mi-am adus aminte de învăţătoarea ei, care ne-a rugat în iarnă pe noi, părinţii, să facem fix treaba asta: să o ascultăm acasă. Cică nu se pregăteşte suficient la materiile care nu-i plac, cum sunt geografia şi istoria. Aşa că mi-am făcut curaj să deschid caietul. Iancu de Hunedoara. Minunat. În afară de nume şi de acea celebră proprietate imobiliară a sa, nu ştiu nimic despre el.

– Dă-i drumul, îi zic eu fiică-mii, încercând să păstrez o aparenţă doctă. Zi-mi ce ştii despre el.

Ştia destul de multe, după părerea mea. Că fusese voievod în Transilvania vreo cincisprezece ani, că dusese mai multe războaie (şi le ştia şi anii, wow!), că făcuse un copil care ajunsese regele Ungariei…

– … şi a făcut şi mai multe alianţe, cu Valahia şi cu Moldova.

– Ce sunt alea, alianţe?, găsesc şi eu în sfârşit o întrebare de pus din domeniul meu de competenţă, cel lingvistic.

– Pace.

– Ba nu. Alianţa este o înţelegere, un pact, atunci când stabileşti să fii prieten cu cineva, care să lupte alături de tine în caz că ţara ta este atacată. Deci Iancu ăsta a făcut un fel de pre-unire, cu mult înainte de Mihai Viteazul. S-a înţeles cu vecinii lui din celelalte ţări româneşti să lupte împotriva…

– … turcilor, ştiu, mă întrerupe fiică-mea. Ce nu ştiu, însă, este cum de a ajuns fiul lui, Matei Corvin, care era român, să fie rege în Ungaria.

Şi aici intervine domnul Google. Pentru că fix pentru astfel de situaţii a fost inventat: când ţi se pun întrebări la care tu nu ştii să răspunzi, dar alţii – mult mai deştepţi – dinaintea ta au ştiut. Am „răsfoit” superficial câteva pagini de internet legate de acest Iancu de Hunedoara şi am descoperit că a fost un personaj foarte tare domnia-sa. A început oarecum de jos, s-a descurcat cumva să ajungă în slujba mai multor potentaţi ai vremurilor, din mai toată Europa, a învăţat foarte multă strategie de război şi a condus cu mare măiestrie câteva lupte memorabile, după care mai mulţi regi şi împăraţi s-au întrecut să îi dăruiască teritorii şi proprietăţi pentru a-şi asigura prietenia şi sprijinul său, dovedit valoroase. A fost doar vreo cinci ani, nu cincisprezece, conducătorul Transilvaniei, însă încă de vreo două ori pe atât a deţinut alte poziţii importante în regiune, ajungând chiar în poziţia de regent al Ungariei la un moment dat. Apoi a murit în luptă, aşa cum îi stă bine unui erou. În fine, a murit de ciumă lângă un teren de luptă, de fapt, dar e tot pe-acolo… I-am povestit rezumatul acesta fiică-mii, pe măsură ce citeam. După care am încercat să mă sustrag îndatoririlor acestora materne şi să închei subiectul pe seara asta:

– Ce trebuie tu să reţii, după părerea mea, e că în viaţă e bine să fii deştept, să îţi faci prieteni buni şi puternici, să înveţi ca să stăpâneşti bine o meserie sau o artă, şi atunci vei fi căutat, apreciat şi pus în poziţii înalte. Din păcate, habar nu am să-ţi răspund la întrebarea cum a ajuns Matei Corvin regele Ungariei. Dar să ştii că erau vremuri complicate pe atunci, Transilvania nu era chiar românească, şi nici Corvin însuşi nu era sută la sută român. Probabil că o să înveţi mai multe când o să ajungeţi la şcoală la lecţia despre el.

Şi întorc capul, de la calculator, către ea. Ca să realizez că fusese tare linişte cât timp îi vorbisem despre toate astea. Fiică-mea stătea alături de mine, la birou, complet preocupată de ceea ce îi spuneam. A mai tăcut pentru o clipă (lucru rar întâlnit la ea), apoi a glăsuit:

– Of, de câte ori ţi-am spus că e mare păcat că nu te faci tu profesoară… Ce bine aş înţelege eu de la tine cum stau lucrurile, a adăugat ea şi a plecat la alte treburi.

E drept, de multe ori m-a rugat asta. Pentru că ştiu atât de multe şi, mai ales, pentru că ştiu să povestesc pe înţelesul lor, al copiilor. Nici măcar nu e nevoie să fii vreun savant atunci când lucrezi cu copiii mai mici, e de ajuns să ştii să te apleci la înălţimea lor şi să le vorbeşti cu sinceritate. Şi să ştii unde să cauţi cunoştinţele, atât de accesibile acum, în epoca aceasta digitală. Mi se întâmplă şi mie să regret uneori că nu am mers pe calea didactică, după absolvirea facultăţii. Dar n-a fost să fie. Compensez învăţând-o pe Luna din ceea ce ştiu. Sau pe copiii din jurul ei, dacă mi se iveşte ocazia, spontan şi non-formal. Eu sunt mama aia plicticoasă, care sare mereu cu o poveste, o pildă sau un sfat, convinsă că toate acestea îi vor folosi cuiva, cândva, undeva…

– Şi totuşi, mama, se întoarce Luna către mine, eu chiar aş vrea să ştiu ce e cu Corvine ăla. De ce e el atât de important încât să apară în imnul nostru.

– Bine, o să mă interesez, îi promit eu.

Şi pentru că, evident, nu puteam lăsa ca seara aceasta să se transforme din triumf în înfrângere, m-am întors pe terenul meu şi am adăugat:

– Apropo, ştii cum se spune în franceză la verighete? „Alliances”. Alianţe, adică. Pentru că, la urma urmei, cam asta e o căsătorie.

Ceva mă face să cred că acum nu va mai uita niciodată ce înseamnă „alianţă”. Dă, Doamne, să uite în schimb de Corvine ăla! Pentru că zău dacă ştiu ce să îi povestesc şi despre el!