Dragi părinţi, înainte de examene

Ştiu că mulţi dintre cei care citiţi această pagină sunteţi părinţi. Şi îmi închipui că unii dintre voi aveţi astăzi o zi cu emoţii, ziua de dinaintea examenelor de Evaluare Naţională ale copiilor voştri. Probabil că vă faceţi griji, poate vă faceţi şi nervi, poate încercaţi să nu vă arătaţi sentimentele.

Aş vrea să vă rog să nu uitaţi că, în primul rând, copiii sunt cei care au cele mai mari emoţii astăzi. Se află în faţa primului examen cu adevărat important din viaţa lor, iar ghinionul face ca acest examen să aibă loc la finele unui an şcolar cum altul nu a fost. Să nu uitaţi cât de greu le-a fost lor în ultima perioadă, aflaţi, cum sunt, la o vârstă la care sunt suficient de mari cât să înţeleagă multe lucruri, dar încă prea mici pentru a se simţi capabili să depăşească toate greutăţile.

Vă rog să îi ajutaţi să privească încrezător către ziua de mâine, nu să le adăugaţi povara temerilor voastre pe umerii încă slabi. Asiguraţi-vă că ei ştiu că veţi fi acolo pentru ei indiferent de notele pe care le vor lua, de liceul la care vor intra, de performanţa şcolară viitoare. Dăruiţi-le astăzi o zi senină, de relaxare, nicidecum de tras tare pe ultima sută de metri. Nu e deloc productiv să toceşti până în ultimul moment, din contră, e indicat să te odihneşti cu o zi înainte de examene, să îţi limpezeşti gândurile.

Luaţi un prânz liniştit în familie, vorbiţi despre altfel de lucruri, ieşiţi la o plimbare în natură, dacă vremea e suficient de bună pentru asta. Trimiteţi-le citatele motivaţionale de mai jos, cele cinci care sunt gândite pentru ei. Ultimul, desigur, este pentru voi, şi este cel mai important dintre toate.

Pregătiţi împreună bagajul pentru mâine dimineaţă, cu calm şi cu grija de a nu uita nimic. Faceţi împreună şi planul pentru plecarea înspre şcoală, fără să puneţi accent pe stresul de a vă trezi devreme sau de a trece de acele controale medicale care sunt programate. Lucrurile pe care nu le puteţi schimba e mai bine să învăţaţi să le acceptaţi.

Rutina şi obiectele personale familiare sunt şi ele foarte importante pentru copii în astfel de situaţii. V-aş sfătui chiar să le dăruiţi ceva, un obiect pe care să îl aibă mâine la ei, cum ar fi un medalion sau o brăţară, spunându-le că veţi fi în mod simbolic alături de ei în sală, prin acel obiect. Să îl poată atinge şi să ştie că nu sunt singuri acolo.

Învăţaţi-i să nu se grăbească, să nu intre în panică dacă nu ştiu un subiect, să ia toate subiectele la rând, dar să sară peste cele la care se blochează. Să scrie mai întâi pe ciorne, dacă este nevoie, dar cu grijă să nu piardă prea mult timp şi să nu mai apuce să treacă răspunsurile pe foaia de examen. Să revină apoi, după ce a terminat subiectele la care e sigur, la cele pe care nu le ştie. Şi să încerce încă o dată să le rezolve, ideile bune pot apărea pe neaşteptate.

Luaţi şi cina împreună, priviţi împreună un film optimist, culcaţi-vă cu toţii devreme, dar nu înainte de a vă asigura încă o dată copiii că veţi fi mereu alături de ei. Şi chiar să fiţi. Succes!

Ce şi cum le spunem copiilor în momentele grele

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă moartea unor persoane dragi, cum ar fi bunica sau chiar tatăl. Ca să nu sufere, cică. Acei copii au avut nevoie de psihoterapie după ceva vreme, să depăşească tristeţea de a nu-şi luat rămas bun de la cineva apropiat, imposibilitatea de a-şi consuma doliul la timpul lui şi împreună cu restul familiei, teama că vor fi mereu minţiţi de cei în care aveau cea mai mare încredere.

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă boala gravă a unuia dintre părinţi. Ca să nu se îngrijoreze, cică. Acei copii au dezvoltat anxietate şi chiar au somatizat frica aceea neclară pe care o simţeau, devenind bolnavi la rândul lor. Pentru că frica de un pericol necunoscut este mult mai mare decât cea de un pericol pentru care ne pregătim rezonabil. Şi pentru că este o prostie să ne imaginăm că aceşti omuleţi micuţi, care trăiesc alături de noi, nu simt emoţiile, durerile şi neliniştile noastre.

Am cunoscut copii care nu-şi mai puteau stăpâni temerile şi izbucneau în plâns disperat de fiecare dată când îşi vedeau un părinte cu lacrimi în ochi. Copii care căpătaseră ticuri de la îngrijorarea că cineva de care depinde viaţa lor este într-o suferinţă prea mare. Pentru că există părinţi care plâng prea mult în faţa copiilor lor, uitând că rolul lor este de a le face zilele mai frumoase celor mici, pe cât posibil.

Există şi aici, ca în orice altceva pe lumea asta, o cale de mijloc, raţională şi eficientă, pe care trebuie să o căutăm cu toate forţele noastre. În timpuri grele, aşa cum este şi perioada prin care trecem cu toţii azi, soluţia nu este să ne ascundem suferinţele sau îngrijorarea în faţa copiilor, ci doar să le diminuăm, cât să nu îi facem pe ei să sufere sau să se îngrijoreze prea tare. În mod concret, acum, nu are niciun sens să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat, că aşa e normal – să nu ieşim din case, să nu mergem la şcoală, să nu ne vedem cu prietenii şi familia. Nici să inventăm minciuni abracadabrante pentru a da alte explicaţii situaţiei pe care o trăim. Le putem povesti copiilor un adevăr edulcorat, despre un virus nou, pe care oamenii nu îl cunosc încă prea bine şi de care e mai înţelept să ne ferim, stând în casă. Îi putem asigura că oamenii de ştiinţă fac totul pentru a găsi leacul acestui virus şi că instituţiile Statului fac totul pentru a ne apăra de el. Le putem zice că majoritatea oamenilor infectaţi până acum s-au făcut bine, ba chiar că cei mai mulţi nici măcar nu îşi dau seama că sunt bolnavi, atât de uşoară poate fi boala. Dar că e necesar să ne ferim să ne îmbolnăvim prea mulţi deodată, ca să aibă timp doctorii să se ocupe de toţi.

Iar lucrul cel mai important pe care trebuie să îl spunem copiilor noştri e că vor găsi mereu un sprijin în noi. Că vom fi mereu acolo, cu ei, lângă ei şi pentru ei. Că ne pot pune orice întrebare doresc şi ne pot împărtăşi deschis orice teamă îi frământă. Că e normal să le fie teamă puţin – tuturor ne este – dar că trebuie să fim optimişti că totul se va termina cu bine.

Mai sunt câteva lucruri pe care le consider importante să vi le spun acum. Şi pentru că vremurile acestea agitate nu sunt chiar propice concentrării şi scrisului elaborat, o să le pun aici sub formă de listă, sper să nu fie cu supărare:

1. Lăsaţi-vă copiii să aibă talismane. Cei mici au o gândire magică mai dezvoltată decât a adulţilor. În lumea lor încă se amestecă realitate şi magie, întâmplări de zi cu zi şi povestiri din cărţi sau filme, pe care le cred reale. Dacă îşi aleg o jucărie sau o păturică sau o bijuterie, orice obiect care le oferă linişte şi confort atunci când îl ţin aproape, atunci nu îi descurajaţi să facă acest lucru şi în niciun caz nu îi despărţiţi de acel obiect. Iar dacă nu au, nu e niciun necaz să le oferiţi voi unul acum, aşa cum am făcut noi atunci când fiica noastră se pregătea de primele examene mai importante din viaţa ei: i-am oferit un medalion cu mama, tata şi copilul, pe care să îl poarte la gât în timpul examenelor şi să „simtă” astfel că noi suntem întotdeauna cu ea, chiar dacă nu şi fizic, şi o susţinem cu gândurile şi dragostea noastră.

2. Nu vă îngrijoraţi dacă încep să aibă ticuri acum, ele pot fi semn al anxietăţii. Nu râdeţi de ei şi nu le cereţi să înceteze dacă îşi dreg vocea prea des, clipesc de multe ori, înghit în sec sau verifică uşa de la intrare şi toate ferestrele, în fiecare seară înainte de culcare, să fie bine închise. Încercaţi să le ignoraţi manifestările, însă discutaţi cu copiii despre felul în care se simt, despre emoţii, temeri şi stresul eventual prin care trec acum. De asemenea, o metodă de a „lupta” cu ticurile este să le distrageţi atenţia copiilor de la activitatea repetitivă propunându-le o altă activitate de făcut în acel moment, plăcută pentru ei şi relaxantă. Totuşi, ticurile sunt motiv de îngrijorare dacă sunt mai mult de trei care se manifestă simultan şi repetat, pe o perioadă de timp mai mare decât câteva zile, şi dacă îi împiedică pe copii să ducă o viaţă normală. În acel caz, e bine să cereţi părerea unui specialist care să vă sfătuiască ce aveţi de făcut.

3. Nu lăsaţi sursele de ştiri la liber în vecinătatea copiilor. Năvala de informaţii de la televizor nu face decât să alimenteze panica. Selectaţi-vă sursele de informare dintre cele oficiale şi de încredere, şi accesaţi-le mai degrabă în forma lor scrisă, pe internet, decât audio. Sau dacă vreţi să ascultaţi emisiuni live sau înregistrate, faceţi-o când nu sunt copiii în preajmă sau când dorm. Acelaşi sfat e valabil şi pentru momentele în care simţiţi nevoia să plângeţi, la un necaz sau o mare disperare. Părinţii plâng întotdeauna noaptea…

4. Nu vă fie teamă să vă arătaţi sentimentele, emoţiile, temerile în faţa copiilor voştri, dar cu măsură. Explicaţi-le că toţi oamenii, mici sau mari, trec prin aceleaşi lucruri în viaţă şi toţi simt la fel. Discutaţi cu ei deschis despre trăirile voastre şi veţi vedea cum se deschid şi ei apoi faţă de voi. Povestiţi-le întâmplări din trecut, cu situaţii dificile, pe care le-aţi depăşit cu succes. Învăţaţi-i să gândească pozitiv, să fie convinşi că vom trece şi peste această situaţie împreună, citiţi împreună texte luminoase şi desenaţi împreună simboluri ale optimismului. Şi, mai ales, nu uitaţi care e cuvântul-cheie al acestor zile (şi nu numai): ÎMPREUNĂ.

Lupul Igienă mănâncă coronavirusul (Maelenn, 7 ani, Franţa)

5. Am rugat-o pe Luna să mă lase să o filmez citind o cărticică tare potrivită copiilor mici şi fricilor lor: „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto. A mai citit-o anul trecut unei grupe de grădiniţă şi ştiu că le-a plăcut – copiii ascultă altfel de nişte copii, asemănător cu ei, mai cu plăcere decât de nişte adulţi. Iar Catherine Dolto este unul dintre autorii cei mai inspiraţi atunci când vine vorba despre psihologie pentru copii, fiica renumitei Françoise Dolto, una dintre primele voci importante ale parentingului modern. De altfel, Françoise Dolto a fost prima psihoterapeută care a atras atenţia asupra importanţei spunerii adevărului copiilor, într-o conferinţă celebră, din 1984: „A spune şi a face. Totul este limbaj. Importanţa cuvintelor adresate copiilor sau rostite în prezenţa lor”. Conferinţa a fost urmată e o dezbatere şi ambele au apărut apoi sub forma unei cărţi de mare succes, publicată şi la noi de editura Trei: „Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt trişti”. O carte pe care v-o recomand din tot sufletul.

Iată ce scria Françoise Dolto în prefaţa cărţii sale, acum peste 30 de ani:

«Îmi exprim astfel speranţa că se va înţelege mai bine rolul „cuvântului adevărat”, al adevărului, aşa cum este el comunicat de către adulţi copiilor care nu numai că îl doresc în mod inconştient, dar şi au nevoie de acest adevăr, după cum au şi dreptul de a-1 auzi. Şi acest lucru în ciuda faptului că dorinţa lor conştientă exprimată în cuvinte, atunci când sunt îndemnaţi de adulţi, preferă tăcerea amăgitoare, generatoare de angoasă, adevărului adesea dureros, dar care, dacă este exprimat şi rostit de ambele părţi, îi va permite subiectului să se construiască şi să se umanizeze.»

Eu am ales să o cred pe această femeie şi să urmez sfaturile pe care ea le-a dat nu numai pentru că mi se par de bun simţ. Dar şi pentru că cea mai bună dovadă că un specialist în parenting chiar are dreptate este să îi vezi propriii copii. Iar copiii lui Françoise Dolto au ajuns cu toţii împliniţi şi mulţumiţi cu vieţile lor, aşa cum ne dorim cu toţii să îi vedem ajunşi pe copiii noştri.

Filmare: Lectură „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto

Şi să fim sănătoşi!

O ţară care îşi desconsideră copiii e o ţară fără viitor

Acum câteva zile, coborâsem la micul dejun de la hotelul în care ne petrecuserăm noaptea. Un hotel mic, cu o sală de mese mică, în care se mai aflau doar un grup de copii în jur de 12-13 ani, aflaţi într-un cantonament sportiv, şi doi bărbaţi la vreo 30 de ani, şi ei cu alură sportivă. Copiii erau aşezaţi la masă, bărbaţii îşi umpleau farfuriile de la tejgheaua cu bufetul suedez. Tocmai mă dusesem şi eu să îmi aleg ceva de mâncare, când bărbatului din faţa mea i-a scăpat pe jos un ou ochi. A bodogănit ceva, s-a uitat vag în jur, apoi şi-a atenţionat prietenul să aibă grijă unde pune piciorul, să nu calce în ou. Şi atât. Ambii au continuat să îşi pună mâncare, apoi au ieşit la o masă de pe terasă, fără nici cea mai mică intenţie de a curăţa mizeria.

Pentru o clipă, eu am avut intenţia asta. M-am uitat şi eu în jur după cineva din personal, să aducă un mop. Ba chiar mi-a trecut prin cap şi nebuneasca ideea că m-aş fi putut apleca şi strânge, cu un şerveţel, bucăţile de ou împrăştiate pe jos de altcineva. Apoi m-am uitat la cei doi mitocani care hăhăiau liniştiţi, la chelneriţa care stătea la bar şi se juca pe telefon, neridicând ochii din el nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” spus clienţilor, mi-am adus aminte şi de recepţionera pe lângă care tocmai trecusem şi care ne tratase cu un mare sictir de când ajunseserăm în hotelul acesta – şi mi-a trecut. Mi se întâmplă din ce în ce mai des, în ultima vreme, să nu mai vreau să fac lucruri bune şi frumoase pentru alţii, în timp ce în jurul meu pare să li se rupă celor mai mulţi dintre semeni. Am obosit, pur şi simplu. M-am săturat, mi-am pierdut speranţa că pot schimba ceva cu gesturile mele. Şi nu mai simt că am pentru cine să le fac. Aşa că… am ocolit şi eu oul căzut pe jos şi m-am aşezat la o masă.

După câteva minute bune, a catadicsit şi chelneriţa să lase telefonul la o parte şi să facă doi-trei paşi prin sală. M-a întrebat dacă vreau cafea (aparatul de cafea şi de ceai nu era la autoservire), tot fără zâmbet sau chef şi, evident, fără să o întrebe şi pe fiică-mea dacă doreşte ceva de băut. Sunt foarte rari chelnerii care consideră copiii demni de atenţia lor, astfel încât să îi întrebe şi pe ei direct ce doresc sau să le aducă, măcar, un meniu separat, chiar dacă e clar că sunt la o vârstă la care ar putea avea discernământ. I-am spus ce cafea doresc, după care domnişoara a mai făcut câţiva paşi şi a descoperit necazul.

– Vaaaai, ce e asta?

Şi s-a dus să cheme ajutoare de la bucătărie – ajutoare care au apărut imediat, sub forma unei doamne în halat alb, mică şi îndesată, care a analizat o fracţiune de secundă situaţia şi a decretat:

– Voi aţi făcut asta!

Întoarsă, evident, către masa copiilor. Aceştia s-au oprit imediat din ciripitul lor vesel şi au înţepenit. Unii au încercat să nege, cu jumătate de voce, dar doamna corpolentă le-a retezat-o cu ton ridicat:

– Nu vă e ruşine? De ce aţi dat pe jos? Şi de ce nu aţi curăţat după voi? Şi…

– N-au fost ei!, am intervenit eu atunci.

Stupoare pe faţa adulţilor, uşurare pe faţa copiilor.

– Unul dintre cei doi domni de mai devreme, care stau acum la masă afară, este vinovatul. L-am văzut eu.

Nici pâs nu a mai zis doamna. A făcut ceea ce trebuia să facă de la bun început, şi anume a strâns, în tăcere, murdăria, apoi a plecat. Fără niciun gând să se ducă să îi certe şi pe adulţii responsabili.

– Aşa vă certa şi pe voi doamna P.?, am întrebat-o eu pe fiică-mea.

– Nuuuu, mult mai rău, nici nu-ţi poţi închipui!

Doamna P. este femeia de serviciu de la fosta ei şcoală. Cea care îi lua la rapanghiol pe copii, uneori cu un limbaj total nepotrivit într-o şcoală, pentru fiecare hârtiuţă găsită pe jos. O vreme, i-am spus Lunei că mi se pare corect ca măcar femeia de serviciu să facă educaţie copiilor prost-crescuţi care lasă gunoaie în urma lor. În timp, însă, mi-am dat seama că vorbitul urât şi acuzele nejustificate nu aveau cum să fie educaţie, ci erau doar o manifestare a puterii pe care femeia aceea simplă simţea că o are asupra copiilor. Iar acest lucru se întâmplă foarte des. Mereu văd adulţi care îi reped pe copii, le spun cuvinte jignitoare pe un ton răstit, îi ameninţă sau chiar îi ating pentru a-i da la o parte din drumul lor. Bătrâni care li se bagă în faţă la cozi de magazin, sub pretextul că nu i-au văzut. Vânzători care, la fel, trec cu privirea pe deasupra lor şi îl întreabă pe următorul client de la coadă ce doreşte, iar copiii rămân, timizi, cu banii în mână şi cu rugămintea aceea îndelung repetată în gând („Vă rog să îmi daţi şi mie cinci felii de parizer”) ne-spusă. Vânzători care îi întreabă zâmbind larg pe toţi adulţii dacă doresc să guste din brânza dulce pe care aceştia cer să o cumpere, dar care îndeasă încruntaţi cât mai multă brânză în caserolă pentru un client-copil pe care nu s-au sinchisit să îl invite, la fel, să încerce în prealabil aceeaşi brânză. Gardieni publici care îi reped pe copiii din parc care fac gălăgie vorbind cu entuziasmul specific vârstei, dar care nu le zic nimic adulţilor de alături, care ascultă muzică prea tare sau aruncă coji de seminţe pe jos. Părinţi care par că au făcut copii doar pentru a avea la cine urla pe stradă că sunt handicapaţi şi tâmpiţi. Cadre didactice care se poartă execrabil cu elevii lor, la ore, şi sunt numai un zâmbet cu părinţii acestora, după ore. Sau cu directorul şcolii, sau cu inspectorul şcolar, sau cu primarul, sau cu…

Exemplele ar putea, mult, continua.

Am auzit mai demult o vorbă foarte frumoasă, atribuită lui Mahatma Gandhi: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele”. Mi-e teamă că poporul nostru este încă departe, foarte departe de un nivel rezonabil de civilizaţie, dacă nici măcar propriii copii nu şi-i tratează ca pe fiinţe cu drepturi egale cu ale lor. Iar aceşti copii, atunci când vor creşte, se vor bucura că au, în sfârşit, ocazia să îşi arate şi ei muşchii faţă de cineva considerat inferior doar pentru că este mic de vârstă şi statură. Sau bătrân şi neputincios, aşa cum vor ajunge părinţii lor până atunci. Pentru că toate roţile de pe lumea asta se învârt, să nu uităm niciodată!

Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.