Azi am fost socksy

Oricât de relaxată aş fi fost eu ca viitoare mamă (şi am fost foarte relaxată, spre propria mea surprindere), o teamă tot am păstrat în suflet până să-mi văd bebeluşul cu ochii: să nu se nască cu vreo maladie genetică. Eram destul de bătrâni, şi eu şi tatăl (38 eu, 39 el), iar riscul de sindrom Down şi de alte câteva astfel de afecţiuni creşte odată cu vârsta părinţilor. Pentru a mă mai linişti, mi-am făcut cuminţică toate analizele recomandate de ginecolog şi mi-am impus să cred că nu vom avea probleme cu copilul, aşa cum nici ai mei nu au avut cu mine. Iar ei erau încă şi mai „săriţi” atunci când m-am născut eu: mama avea 43 de ani, iar tata 50.

Analizele au ieşit mereu bine, dar neliniştea nu mi-a trecut, mai ales că am avut parte şi de o întâmplare care a alimentat-o zdravăn. Pe când eram în luna a cincea de sarcină, am plecat în Italia, pentru o vacanţă amestecată cu întâlniri de afaceri. A fost perioada în care a început să mi se cunoască şi mie, în sfârşit, burtica, ba chiar şi primul şut de pe interior tot pe coasta amalfitană l-am primit – ţin minte că mâncam pizza în pat şi deodată s-a întâmplat ceva prin burtă ce părea diferit de digestie, iar bărbatu-meu s-a topit tot când i-am pus mâna acolo şi şi-a simţit copilul mişcând. Dar nu asta a fost întâmplarea neliniştitoare. Până să ajungem în Italia, făcuserăm o escală de o noapte în Passau, aproape de frontiera Germaniei cu Austria. Ne-am cazat la un hotel mic şi bine ascuns pe nişte străduţe înghesuite, ca de cetate medievală, apoi am ieşit în oraş să mâncăm de seară. Am găsit o terasă generoasă, cu mese lungi şi banchete de lemn, în acel stil tipic al berăriilor bavareze, şi am rămas să contemplăm munţii în timp ce aşteptam să ni se aducă felurile de mâncare comandate. Deci, să recapitulăm: seară cu temperatură plăcută, început de vacanţă, locuri noi, ţară străină, peisaje, hotel, restaurant, porumbei îndrăgostiţi în aşteptarea puiului lor… Şi atunci au apărut ei. Un grup foarte mare de tineri cu sindrom Down, care s-a aşezat la masa rezervată de lângă noi. Cred că erau peste douăzeci, fără a-i pune la calcul şi pe adulţii „normali” care îi însoţeau. Mi-a dispărut imediat toată buna dispoziţie. Pentru că, evident, am luat-o drept un semn rău: cam care era probabilitatea să mă întâlnesc nu cu unul, ci cu peste douăzeci de oameni cu sindrom Down deodată, atunci când eram însărcinată? Clar era un semn al universului că urma să nasc şi eu unul aşa…

Deşi nu îmi pica deloc bine, i-am urmărit toată seara pe tinerii aceia. Nu ştiam mai nimic despre afecţiunea lor şi sunt o fire curioasă de felul meu. Am fost surprinsă de cât de fericiţi păreau. În mintea mea, oamenii altfel, cei cu puteri limitate, oamenii care nu se pot bucura pe deplin de tot ce ne oferă viaţa nouă, celorlalţi, ar fi trebuit să fie mereu încruntaţi şi într-o suferinţă perpetuă. Dar copiii ăştia nu erau nicidecum aşa, ci zâmbeau în permanenţă şi vorbeau foarte entuziast şi gălăgios, ca orice gaşcă tânără într-un restaurant fără fiţe. Şi mi-am amintit atunci de singura persoană cu sindrom Down pe care am cunoscut-o mai îndeaproape, fără să ştiu de ce suferea, şi mi-am dat seama cât de greşit o judecasem până atunci. O chema Didina şi locuia la vreo două case distanţă de mine, în Giurgiul copilăriei mele din anii ’70-’80. Era mititică şi rotunjoară, avea probabil vreo treizeci de ani şi mergea în fiecare zi cu vreme bună de la un capăt la altul al străzii noastre. Şi înapoi. Era îmbrăcată ca de casă, cu o rochie largă şi cu papuci în picioare, peste nişte şosete scurte, şi se plimba cu pasul ei de raţă chiar şi cu orele, uneori. Dus, întors. Dus, întors. Dus… De fiecare dată când o vedeam, avea un zâmbet larg pe faţă. Se uita foarte deschis înspre oamenii pe care îi întâlnea şi chiar le spunea câte ceva, dar nu îmi aduc aminte să îi fi şi răspuns cineva. Didina nu putea să vorbească deloc clar, era ca şi cum ar fi avut limba tăiată. De fapt, chiar aşa credeam pe atunci despre ea, că nu avea limbă. Nu mai ţin minte dacă aşa îmi spusese cineva sau dacă era doar rodul imaginaţiei mele, cert este că nici măcar nu făceam efortul de a înţelege ce-mi spunea, atunci când încerca să vorbească cu mine. Cred că îmi era şi uşor frică de ea, aşa că nu îi răspundeam niciodată nimic. Dar Didina nu se supăra. Continua să zâmbească şi pleca mai departe în drumul ei, dus, întors, dus, întors, apoi trecea iar prin dreptul curţii mele, şi iar îmi zâmbea, şi iar îmi spunea ceva ce numai ea înţelegea…

Foarte, foarte târziu mi-am dat seama cât de greşit am judecat-o pe Didina. Poate că eu aveam scuza faptului că eram doar un copil pe atunci, dar care era scuza adulţilor din jur de a nu încerca să o cunoască măcar un pic pe acea fetiţă în corp de femeie care nu voia decât să vorbească cu cineva, cu oricine? Oare cum ajunseseră să o creadă periculoasă pentru noi, copiii, cu zâmbetul acela al ei şi cu ochii ce i se făceau uriaşi de fericire când se întâlnea cu cineva în nesfârşitele ei drumuri singuratice?

Nu îmi aduc aminte ce s-a mai întâmplat cu Didina. Bănuiesc că a murit mult înainte de vreme, aşa cum se întâmpla pe atunci cu cei afectaţi de sindrom. Şi nu-mi rămâne decât să sper că acest lucru s-a întâmplat pe când eu nu mai locuiam pe aceeaşi stradă cu ea. Sper că nu am fost acasă atunci când a murit, şi nu că a avut o înmormântare pe care nici măcar nu am observat-o. Sau poate că trăieşte şi azi, cine ştie?

Pe fiica mea, care din fericire s-a născut fără acel cromozom în plus, vinovat de trisomia 21 (numele mai modern al sindromului Down), am învăţat-o de mică să nu îi judece greşit pe copiii cu trăsături mai ciudate pe care îi întâlneam uneori. I-am spus că sunt nişte copii care au unele dificultăţi să facă faţă vieţii, dar care dau foarte multă iubire celor din jurul lor, iar asta îi face încă şi mai speciali decât specialii. Apoi am văzut împreună un film cu actori cu Down, din care am învăţat amândouă că sunt grade diferite de afectare, unii dintre ei putând să trăiască independent şi să se integreze foarte bine în societate, dacă sunt lăsaţi. Filmul este extraordinar, de altfel, vi-l recomand cu mare căldură dacă îl găsiţi pe undeva: e un film francez, cu Daniel Auteuil în rolul principal, şi se numeşte „A opta zi” („Le huitième jour”). Apoi i-am citit Lunei un articol despre o doamnă care s-a gândit să fabrice păpuşi cu trăsături mongoloide, ca să nu se mai simtă acei copii chiar atât de diferiţi de ceilalţi, care au păpuşi cu trăsături asemănătoare cu ale lor. Iar acum câteva luni i-am arătat filmuleţul acesta găsit pe internet, la care eu am plâns de m-am rupt. Şi asta a fost tot. Nu a fost nevoie de nimic mai mult pentru ca ea să înţeleagă ce e de înţeles, aşa cum toţi copiii pot înţelege orice, uşor, dacă cineva face un minim efort să le explice clar acel lucru.

Azi-noapte, mult după ce Luna adormise, am aflat de la televizor, din secţiunea caritabilă a emisiunii Starea Naţiei, că azi urma să fie Ziua Mondială a Sindromului Down şi că ar trebui să o sărbătorim purtând şosete desperecheate. Explicaţia e foarte drăguţă. Orice copil moşteneşte 23 de perechi de cromozomi de la părinţii săi: 23 de cromozomi de la mamă, care se întâlnesc şi se împerechează cu 23 de cromozomi de la tată. Ei bine, uneori, cam o dată la 800 de copii, la perechea cu numărul 21 apare un cromozom în plus şi se fac trei. Acesta este sindromul Down: perechea 21, 3 cromozomi. Şi de aceea a fost aleasă data de 21 martie (21.03) pentru această zi. În plus, se pare că un cromozom dintr-aceştia, privit la microscop, arată cam ca o şosetă vesel colorată. Şi cum copiilor cu Down li se întâmplă deseori să-şi încurce ciorapii… oare ce simbol mai bun se putea găsi decât ca astăzi, 21 martie, să ne încălţăm cu toţii cu un ciorap de-un fel şi unul de alt fel şi să fim socksy?

Mi-a plăcut povestea. De dimineaţă, însă, mi-am amintit de ea prea târziu, când Luna era deja îmbrăcată pentru şcoală:

– Of, am uitat să-ţi spun să îţi iei şosete desperecheate şi vesele. Dar nu face nimic…

– Da’ de ce?

– Pentru că e Ziua Mondială a Sindromului Down şi aşa se sărbătoreşte. E o poveste foarte drăguţă, o să ţi-o spun pe drum, am zorit-o eu, pentru că eram deja în întârziere, ca de obicei.

– Mai stai măcar un minut!

Şi a zbughit-o în dormitor, unde şi-a tras două şosete, peste dres şi pantaloni. Apoi am plecat spre şcoală şi i-am povestit tot despre Ziua Socksy. Ca să le poată explica colegilor ei de ce s-a încălţat aşa. Bănuiam eu că de-abia aştepta să le spună şi lor povestea, şi nu m-am înşelat. Doar ce am lăsat-o la uşa şcolii şi a început să urce scările împreună cu un coleg, că am auzit-o de departe:

– Să ştii că azi sunt socksy! Am două şosete diferite. Pentru că este ziua domnului Down!

M-a pufnit râsul, dar m-am şi întristat că a pronunţat aşa, aş fi preferat să transmită corect mai departe ceea ce aflase. Şi apoi m-am gândit că până şi-aşa, greşit, e mai bine decât deloc. În clasa ei, copiii mai speciali sunt evitaţi sau numiţi la grămadă „ţigani”, cel mai probabil din necunoaştere. Aşa că, în context, domnul Down este mai mult decât perfect. Şi îmi place să sper că la anu’, pe 21.03, vor fi mai mulţi copii cu şosetele desperecheate decât au fost azi, în toate şcolile noastre.

Anunțuri

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Înotător

Stă aproape într-un picior, în poziţia nefirească şi chinuită în care l-a surprins valul. Doar ce a apucat să iasă din sala cu bazinul şi valul de vorbe s-a revărsat peste el. Le aude venind prin uşa întredeschisă şi îşi ghemuieşte sufletul cât poate el de mult, ca să nu îl doară prea tare. Instructoarea de înot spune că nu îşi asumă răspunderea pentru aşa ceva. Are şi ea un contract, are nişte obligaţii, trebuie să îi supravegheze pe toţi, nu poate sta numai cu ochii pe el, să nu păţească ceva. E şi ea om. Măcar de ar şti ce boală are, ca să ştie la ce să se aştepte. Dar nimeni nu ştie, o anunţă însoţitoarea grupului de copii. Cică mama lui insistă că e perfect normal, deşi se vede de la o poştă că nu e. Tuturor le e greu cu el. Şi nimeni nu îşi poate asuma responsabilităţi în necunoştinţă de cauză. O să vorbească cu directoarea. Ca să vorbească cu mama lui. Până atunci, să stea afară, e prea periculos pentru toţi să mai intre în bazin.

El continuă să privească în cealaltă parte a camerei, cu un picior suspendat pe vârf şi frământând în mâini o bucată de cauciuc.

– Ştii, cu toţii avem momente grele în viaţă, mă aplec eu uşor înspre el – e aproape cât mine de înalt şi mult mai voinic, dar este încă un copil, totuşi.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, de-abia am venit şi l-am văzut aşa. Apoi am prins un crâmpei din conversaţia de alături. Ştiu doar că are nevoie de o vorbă numai pentru el, de o atingere pe umăr… Privirea i se întoarce în direcţia mea –  nu precis, pentru că ochii lui nu focusează mai niciodată aşa cum ar fi normal – şi începe să îmi povestească:

– Fratele meu, care e mare, are paisprezece ani şi e în primul an de liceu, a fost pedepsit să nu se joace o lună pe Xbox!

– Serios?!, mă mir eu exagerat, pentru a-i face plăcere.

– Da!, îi sclipesc ochii. Şi nici pe calculator. Şi pe tabletă.

Zâmbetul abia schiţat la început îi e acum întins pe toată faţa. Şi altora li se întâmplă necazuri, poate chiar mai supărătoare decât al lui. În plus, e şi mândru de el: are o poveste extraordinară, cu care, iată, mă poate uimi.

– Nici cu telefonul nu mai are voie o lună de zile!, plusează el satisfăcut.

Continui să îl ascult cu o ureche în timp ce îmi povesteşte pe nerăsuflate despre micile întâmplări ale vieţii lui. Alături, instructoarea de înot continuă şi ea să nu îşi asume răspunderea, suficient de tare încât să se audă până la noi. Dar lui pare să nu îi mai pese acum. A pus ambele picioare jos şi a lăsat în pace cauciucul. Iar fratele lui pare a avea un şir nesfârşit de ghinioane.

Termometrul de pe perete arată 38,4° în aer şi 31,6° în apă. Unui copil cu retard uşor i s-a făcut rău în bazin. Acum se simte bine.