Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Reclame

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.

Perle FB 6

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Revelaţie

Am multe restanţe la scris pe blog. Îmi făcusem chiar un „plan editorial” la începutul anului, pentru a încerca să ţin mai conştiincios pasul cu evenimentele vieţii noastre. Am ciorne începute şi niciodată terminate despre tabăra din vară a Lunei, de exemplu, sau despre melcul pe care l-am crescut acum mai mult de doi ani, sau despre petrecerea de ziua ei din decembrie… Folderul în care notez perlele ei şi gândurile mele stă să dea pe răscoale, doldora de subiecte cărora nu reuşesc să le aloc timpul necesar dezvoltării. Doar pentru anecdotele scurte şi aproape cotidiene de pe Facebook mai găsesc acel timp, pentru că ele nu cer inspiraţie şi concentrare de durată, ca povestioarele de aici.

Rolul acestei lungi introduceri este de a mă scuza, cumva, pentru faptul că nu am scris despre lucruri pe care intenţionam să vi le împărtăşesc demult. Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce urmează, ar fi trebuit să vă fi povestit despre cum a sărit Luna brusc de la desene animate la filme „pentru oameni mari”, la care ne uităm regulat şi împreună de câteva luni încoace. Şi mai ales ar fi trebuit să vă povestesc despre cum am rezolvat-o cu delicatul subiect al educaţiei sexuale, pe care, după îndelungi tergiversări, l-am abordat frontal prin vară (şi nu s-a prăbuşit cerul peste noi, aşa cum mă temeam).

Dar iată că nu am făcut-o. Promit să recuperez, dar până atunci, ia spuneţi-mi voi, vă rog, dacă vi se pare că am abordat corect subiectul ăla delicat de mai sus. Pentru că eu am dubii, după ceea ce mi s-a întâmplat adineaori.

Deci.

Ne uitam la un serial „pentru oameni mari”,  Big Little Lies, de pe HBO. Pentru cine nu l-a văzut, e un fel de Neveste disperate cu mămici, ale căror frustrări casnice bine ascunse culminează cu o crimă. Ceea ce mi se pare genial şi total inedit la povestea asta este că nu numai criminalul din film este necunoscut până acum (s-au difuzat primele trei episoade), ci şi victima. Adică ştim, încă de la începutul filmului, că cineva a omorât pe altcineva, dar habar nu avem cine pe cine. În fine, cu siguranţă nu este un film pentru copii, nu numai pentru că psihologia personajelor este destul de complicată, ci şi pentru că există, pe alocuri, scene de sex. Noroc că Luna e într-o perioadă fundamental pudică, în care detestă absolut orice este legat de subiect şi îşi acoperă ochii sau îşi întoarce capul la cel mai cast pupic pe care  îl vede în jur, aşa că nu se uită la scenele cu pricina. Numai că în episodul din seara asta au fost cam multe. Şi am simţit cum frustrarea ei creşte direct proporţional cu nedumerirea: iar??!! Până când a explodat, la vederea unui cuplu respectabil, părinţi de fetiţă cam de vârsta ei, care întreprindeau un sex sălbatic, cu chiuituri, pe biroul de la serviciu:

– Ceeeee???!!! Ǎştia de ce mai fac… chestia asta, dacă au deja copil???!!!

Sigur, pe de o parte mă bucur că a reţinut scopul oficial şi primordial al „chestiei”. Pe de altă parte, însă, mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată de faptul că insistă să doarmă exclusiv în patul nostru de la o vreme, aşezându-se sistematic între noi (ba chiar peste noi, de multe ori), adormind deseori în urma noastră şi împiedicându-ne astfel absolut orice intenţie, câtă o mai exista la vârsta noastră, de apropiere intimă. Adică să fi înţeles oare că, odată cu venirea ei pe lume, ne-am pierdut orice drept la aşa ceva? Şi nici măcar nu o pot contrazice…

Poveşti de îngrozit copiii

– Ţi-am povestit vreodată despre hotelul ăla din Japonia unde ne-au dezbrăcat la intrare?

– Cel cu băile?

– Da. Dar nu doar la băi ne dezbrăcam, ci încă de la recepţie.

Am mai auzit povestea, acum vreo zece ani. Pe acea vreme, bărbatu-meu lucra într-un superimportant şi top-secret proiect internaţional, care a presupus şi câteva deplasări în Ţara Soarelui-Răsare, pentru a folosi o binecunoscută figură de stil – eu i-aş fi zis, mai degrabă, Ţara de Mare Mirare, după câte lucruri incredibile le-a fost dat urechilor mele să audă despre ea. Ar fi trebuit să le scriu atunci, când erau încă vii în memoria călătorului, dar nu am făcut-o, iar acum îmi pare rău că s-a pierdut din intensitatea de moment a trăirilor şi din acurateţea detaliilor, ducând la împuţinarea dozei de senzaţional a întâmplărilor. Dar chiar şi aşa, încă se mai găsesc istorioare numai bune de speriat copilul. Care se află, după cum v-am spus, în plină fază pudică.

De unde îmi ridica fustele pe stradă şi începea să-şi scoată hainele de pe ea, la întoarcerea acasă, încă din lift, de o vreme încoace mă ceartă la fiecare decolteu cât de cât vizibil şi îşi pune slipul atunci când face baie, cu uşa bine închisă. De unde ne lua pe amândoi de mână şi ne punea să ne sărutăm atunci când ne ciondăneam, acum se bagă între noi să preîntâmpine orice eventuală apropiere tandră, şi exclamă câte un „Bleah!” pasional de fiecare dată când surprinde vreun pupic amărât. Ca să nu mai spun că, dacă aude cuvântul „sex”, se schimonoseşte instantaneu într-un dispreţ total, demn de vreo baltă de vomă pe stradă şi nu de plăcutul proces natural care, la urma urmei, a fost şi temelia apariţiei Domniei-sale pe această lume. Ştiu că e o etapă, ştiu că e normală (chiar e foarte bine că există), ştiu că va trece. Doar că, până atunci, tare îmi mai place să o necăjesc!

Ca acum câteva zile, de exemplu, când ne-am întâlnit cu taică-său. Numai de-al naibii ne-am sărutat la uşă mult mai cu foc decât de obicei, ceea ce a enervat-o şi emoţionat-o în aşa hal încât s-a roşit toată:

– Csper… csă… nu faceţi… csecs acuma!, s-a bâlbâit ea pe jumătate supărată, pe jumătate ruşinată.

Sau ca acum vreo două luni, când am avut o tentativă să ne uităm la televizor la Chefi la cuţite. Luna era în extaz la vederea Ginei Pistol cu ochelari („Ce drăguţă e doamna asta!”), la fel, probabil, ca toţi spectatorii bărbaţi ai acelei emisiuni pretins culinare. Şi am simţit nevoia sadică de a-i tempera entuziasmul:

– Luna, ştii că doamna asta a ajuns celebră pentru că a pozat goală, în reviste pentru bărbaţi?

Întrebare retorică. Evident că nu ştia:

– Ceeeee??!! DE CE să facă AŞA CEVA??!!

– Bărbaţilor le plac femeile goale. E ceva legat de se…, am încercat eu să aduc, iar, vorba despre subiectul acela delicat, sexul, pe care îl tot ocolim şi învăluim cu graţie.

– Brrrr, nu cred!, s-a înfiorat fiică-mea. E scârbos!

Să băgăm mai delicat, deci:

– Corpul omului nu e de ruşine. Toţi suntem la fel, toţi ne-am născut goi. Numai că societatea a impus unele limite…

Dezinteres total. Şocul a rămas. Zapând în continuare, am prins o bucăţică de film în care un bărbat se uita, într-un magazin, la nişte vederi cu funduri goale de gagici în bikini tanga, pe o plajă. A râs încântat, apoi a cumpărat una dintre ele. Luna a izbucnit din nou:

– Vai, ce scârbos!

– Luna, ţi-am mai spus, bărbaţilor le place să vadă femei goale!, am insistat eu, bucuroasă că aveam dovada.

– Hai, mă!

Şi a plecat trântind uşa.

Ca să revin la Japonia, imaginaţi-vă stupoarea copilului atunci când s-a apucat taică-său („Şi tu, Brutus?”) să îi povestească horror-uri dintr-astea cu funduri goale:

– Da, m-a dus prietenul meu de acolo la un hotel foarte căutat printre japonezi. După ce treceai de prima uşă, era un spaţiu în care trebuia să te dezbraci. Ca un fel de anticameră, aşa, cu dulapuri, în care îţi lăsai toate hainele.

– Presupun că eraţi separaţi, bărbaţi de femei, am îndrăznit eu.

– Da, dar ne vedeam unii cu alţii, pereţii erau de sticlă.

– Nu cred…

– Ba da. Oricum, după ce ieşeam de acolo, eram împreună cu toţii, în holul hotelului.

– Fără chiloţi?, a îndrăznit şi Luna.

– Fără.

Nu are unde să plece, că ar pleca. Dar suntem pe o terasă de restaurant, departe de casă, nu ar fi în siguranţă să se îndepărteze. Aşa că stă (ca pe ghimpi) şi ascultă în continuare:

– Stăteam la coadă la recepţie, gol-goluţi, şi aşteptam să ne dea cheia de la cameră. Era, de fapt, o brăţară electronică, cu care hotelul acela inteligent ne identifica oriunde ne duceam. Când am plecat spre cameră, mi s-a aprins în faţă, pe jos, un şir de beculeţe care îmi arăta drumul. Liftul m-a dus la ce etaj a vrut el, camera mi-a fost indicată tot de brăţară, iar, odată ajuns în cameră, am fost „somat”, tot printr-o semnalizare luminoasă a brăţării, să intru în baie. Unde mă aştepta cel mai uimitor scaun de WC pe care îl văzusem vreodată, cu mii de butoane şi becuri, dar, evident, fără hârtie igienică.

Luna trece dintr-un şoc în altul. Mă întreb dacă n-ar fi bine, cândva, să o las o vreme prin pădure, să îşi folosească imaginaţia pentru situaţiile în care ar fi ruptă de civilizaţie. Sau în care aş uita să cumpăr eu suluri noi de hârtie:

– Păi… şi cum… ce făceai?, se îngrijorează ea.

– Am început să butonez, până am nimerit spălatul. Erau vreo nşpe variante de duş, plus şters, plus masaj, plus… Aş fi putut să îmi petrec tot sejurul pe WC-ul ăla, îi răspunde, nostalgic, taică-său. Dar m-am ridicat şi m-am dus la duş, că aşa îmi indicau beculeţele. Aveau şi o cadă interesantă acolo, verticală, nu ca la noi, cam ca o căldare înaltă, în care puteai să te aşezi pe o băncuţă, cu apa până la gât. Abia apoi, după ce am fost complet curat, mi-a dat voie brăţara să mă îmbrac. Cu singurul obiect vestimentar care era în cameră – o pijămăluţă care îmi ajungea până pe la coate şi mult deasupra gleznelor.

– Ştii, Luna, japonezii sunt mai mărunţei, în general, mă simt eu datoare să îi explic şi să profit un pic de situaţie pentru a o face mândră de înălţimea tatălui său (comparativ cu a japonezilor).

În sfârşit, s-a mai destins un pic. Chiar a zâmbit, acum, că taică-său are pijama şi nu mai umblă gol prin hoteluri exotice.

– Trei zile am stat în pijamaua aia, continuă el. În cameră, prin hotel, la restaurant, peste tot, eram toţi în pijămăluţe. Doar la bazine ne-o scoteam.

– Şi aveai costum de baie?, se înverzeşte Luna din nou.

– Nuuu, cum să am? În fundul gol, iar, toţi!

E clar: a început să-i placă şi lui bărbatu-meu jocul ăsta!

– Să vezi, Luna, cum este să treci de la două, trei grade afară, că era iarnă, la peste cincizeci. Trebuia să traversăm, goi, bineînţeles (copilul scoate aburi pe nas deja), o curte de câteva zeci de metri, după care să ne aruncăm în primul bazin, care era cu apă fierbinte. Stăteam acolo o vreme, cât ne spunea brăţara, apoi apărea pe un ecran indicaţia de a ieşi spre următorul bazin. Erau bazine cu apă rece, cu apă caldă, cu ceai, cu alge, cu sake… Peste o sută. Dormeai noaptea neîntors, după o zi la terapie.

Acuma, nu ştiu cât de neîntoarsă aş fi dormit eu, după o zi care m-ar fi costat 6-7.000 dolari doar ca să mă plimb în fundul gol printr-un ditamai hotelul de nudişti ambisex, să fac baie în ceea ce ar fi putut fi micul-dejun şi să-mi ordone o bucăţică de metal de la mână încotro să o iau şi ce să fac, 24 de ore pe zi. Pentru japonezi, costurile acelea sunt oarecum normale, dar bărbatu-meu are şi acum mustrări de conştiinţă că a spus, în trecere pe lângă salonul de masaj al hotelului: „Ce bine ar prinde acuma un masaj!”. Spre mia de dolari a costat şedinţa pe care prietenul său s-a simţit dator imediat să i-o ofere… Uite, astea sunt adevăratele părţi horror ale poveştilor despre Japonia pe care le-am auzit eu – cele în care vine vorba despre preţurile năucitor de mari de acolo – e drept, în concordanţă cu salariile japonezilor. Sau despre „înapoierea” incredibilă a ţăranilor din Japonia, sclavi ai unor obligaţii tradiţionale de neînchipuit pentru noi, europenii, şi complet opuse impresiei de avangardă SF pe care ne-au format-o imaginile din Tokio sau alte oraşe foarte mari de acolo. Sau despre amenzile de circulaţie locale, care i-ar potoli în câteva luni, cu siguranţă, pe toţi teribiliştii vitezomani de pe la noi. Poate o să vă mai povestesc pe-aici despre asta. Trebuie doar să îl prind pe bărbatu-meu în dispoziţie narativă. Eventual, când nu e copilul de faţă. Că n-aş vrea să mai aibă coşmaruri cum a avut, desigur, azi-noapte:

– Mama, ştii ce am visat?

Bănuiesc.

– Hotelul ăla lui tata din Japonia. Doar că, în locul lui tata, eram eu…

Am bănuit bine.

Mai e mult până departe?

Există, în psihologia educaţiei, un concept care îmi place mult. Se numeşte „zona proximei dezvoltări” şi defineşte distanţa dintre ceea ce poate realiza copilul singur şi ceea ce poate realiza cu ajutor de la un adult. Adică zona învăţării posibile pentru vârsta lui fizică. Cunoaşterea teoriei ZPD m-a ajutat să îmi stabilesc două principii esenţiale în creşterea copilului meu: să nu obosesc în a-i testa limitele cu cunoştinţe noi şi să nu îi forţez niciodată limitele constatate.

Bineînţeles că pe amândouă le-am încălcat frecvent. Sunt multe lucruri pe care le-ar putea face fiică-mea, dar eu nu am învăţat-o niciodată, cum ar fi să salute în nişte limbi străine, să spele vasele sau să-şi lege singură şireturile de la pantofi. Când văd cât de stângaci le încearcă pe toate, pur şi simplu nu am puterea să insist să le perfecţioneze. Şi există subiecte pentru care eu consider că nu este încă pregătită să le abordăm şi o amân cu hotărâre, deşi mă ispiteşte regulat cu întrebări. Cum ar fi sexul, de exemplu. Atât de des i-am spus: „Când o să ai şase ani (sau şapte, opt, optsprezece, etc., depinde de întrebare), o să mai discutăm despre asta.”, încât ea crede acum că toate lucrurile în viaţă se clarifică sau se rezolvă la o anumită vârstă. Anul trecut, lovindu-se pentru a nu ştiu câta oară de refuzul meu de a o însoţi într-un montagne-russe (pe motiv de accident uşor, dar traumatizant, de maşinuţă, în tinereţe), m-a întrebat şi ea:

– Dar când o să împlineşti tu 46 de ani, o să te dai în maşinuţe cu mine?

În schimb, nu ratez nici o ocazie de a-i vorbi de câte-n lună şi în stele, despre viaţă, artă sau ştiinţă, cu încrederea că informaţia acumulată acum în creieraşul ei proaspăt se va sedimenta acolo până când va fi şi capabilă să o înţeleagă. Pentru că e evident că acum nu este. Ultimul rateu memorabil a fost săptămâna trecută, la câteva zile după ce taică-său îi ţinuse o lecţie de anatomie aplicată. Adică îi arătase pe corpul ei, cu degetul, cam pe unde se află organele interne şi îi povestise cu ce se ocupă ele. Mâncam, deci, de prânz, când, din senin, am auzit:

– Dar cum e posibil ca TOT ce am mâncat eu în şase ani să intre în chestia asta mică de aici?, mi-a punctat ea cu degeţelul spre zona stomacului. Adică, în şase ani ŞI JUMǍTATE?!

Şi, totuşi, perseverez. A doua zi, am fost cu ea şi cu prietenul ei la grădina zoologică, unde am ţinut neapărat să le povestesc câte ceva despre toate animalele pe care le vedeau. Cu excepţia reptilelor, în pavilionul cărora i-am lăsat pe copii să intre singuri (nu, nu am avut nici un accident traumatizant cu şerpi în tinereţe, dar pur şi simplu nu îmi plac). Prietenul Lunei e ales pe principiul „Cin’ se-aseamănă se-adună”, aşa că vă închipuiţi ce distractiv a fost să am nu una, ci două fabrici de perle, care mai de care mai entuziastă şi mai neobosită:

– Voi ştiţi ce au cămilele în cocoaşă?, i-am întrebat eu pe copii în faţa ţarcului dedicat.

Au ridicat amândoi din umeri. M-am gândit că sunt suficient de mari pentru a nu le da răspunsul mură în gură, aşa că am continuat:

– Dar ştiţi unde trăiesc cămilele?

– În deşert, a venit răspunsul la unison.

– Bravo! Şi ce lipseşte cel mai mult din deşert?

– … Asfaltul!, a triumfat cu un zâmbet fiică-mea.

La vreo două ţarcuri mai încolo, era plin de broaşte ţestoase:

– Acestea sunt unele dintre cele mai vechi animale de pe Pământ. Există de sute de milioane de ani. Aveţi idee de ce?

– Pentru că sunt rezistibile!, a răspuns prietenul Lunei.

Tocmai mă pregăteam să îl corectez, când fiică-mea mi-a luat-o cu mare siguranţă înainte:

– Ha! Nu se spune aşa! Se spune „rezistebile„!

Am tranşat disputa cu eleganţă, întrebându-i din nou:

– Dar voi ştiţi de ce sunt rezistente?

– Pentru că mănâncă multe legume, a afirmat cu ceva invidie vinovată în glas băieţelul (mare amator de cârnăciori şi chifteluţe).

Mă îndoiesc că au reţinut mare lucru din ceea ce le-am povestit eu ulterior despre carapacea tare şi culoarea de camuflaj. Oricum, partea cea mai distractivă din toată excursia pare să fi fost pentru ei bătaia cu apă, pe care au practicat-o la fiecare ţâşnitoare de pe parcurs. Şi sunt multe ţâşnitori la zoo…

La fel cum partea cea mai interesantă pentru Luna, pe care am dus-o, zilele trecute, şi la Muzeul Antipa (pe motiv de insistenţe repetate ale copilului şi de bilet gratuit pe perioada vacanţei şcolare), a fost să vedem scheletul unui copil:

– Uite, mama!, a ţipat fiică-mea încântată şi cu multă duioşie în glas. Un pui de schelet! Ce drăguţ!

Săptămâna asta am înscris-o la un club de vară. Face lego şi origami, merge în excursie la adăposturi de căţei, sare la saltea… O mică pauză de la atâta ştiinţă nu strică!