Am fost cu copiii la Bookfest

Şi când zic că am fost „cu copiii”, înseamnă şi că am fost odată cu mulţi copii, fiind 1 iunie, şi că am fost cu ambii mei copii: fiică-mea şi taică-său. Pentru că niciunul nu se poate abţine când e vorba de cumpărături, exact ca nişte copii! Iar din maldărul acesta de cărţi, una singură este luată de mine pentru mine, restul e al lor:

Aşa cum era de aşteptat, primul şi primul lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost aranjatul sistematic al noilor achiziţii literare printre cele vechi – semne ale unor târguri trecute, multe dintre ele doar cumpărate şi necitite încă. Avem acum în micuţa bibliotecă junior (care până nu demult adăpostea doar jucării) următoarele secţiuni: comedie, thriller-horror-poliţist, fantastic, tragico-comedie, ştiinţă şi – desigur ultima – trist.

Al doilea lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost citirea unei cărţi. De fapt, a fost o re-citire. Lunei i-a plăcut atât de mult o carte pe care a împrumutat-o mai demult de la bibliotecă, încât a ţinut morţiş să şi-o şi cumpere „să o aibă mereu”. E vorba despre un roman grafic, „Fantoma Aniei”, de Vera Brosgol, cu care şi-a inaugurat secţiunea horror a bibliotecii ei. Pentru că în carte chiar este vorba despre o fantomă… I-a plăcut mult cartea, şi la a doua citire. Nu acelaşi lucru l-a spus şi după ce a terminat, în următoarea jumătate de oră, al doilea roman grafic cumpărat la târg: „Zâmbeşte!”, de Raina Telgemeier:

– Mda… asta nu prea mi-a plăcut…, a spus ea uşor dezamăgită după ce a pus-o la loc în raft, la secţiunea tragico-comedie.

– Atunci să nu o recomand pe blog, nu-i aşa?, am întrebat-o eu.

– Ba da, poţi să o recomanzi. Dar numai şi numai copiilor care poartă aparat dentar. Ǎstora ca mine, care nu mai purtăm, nu.

Apoi s-a apucat de citit „Winston”, de Frauke Scheunemann. Volumul al cincilea. Acest volum şi următorul au fost, de fapt, capete în lista ei de dorinţe pe când se pregătea pentru târg. Are un farmec nebun acest motan-detectiv, se pare că se vinde ca pâinea caldă seria care îl are drept personaj, de la Booklet Fiction.

Tot în fruntea listei de dorinţe a Lunei se afla o altă serie de la aceeaşi editură: cea cu Penny Pepper, scrisă de Ulrike Rylance. A citit „Totu-i sub control!” şi tot aşteaptă să se mai publice vreo traducere la noi, dar deocamdată nu a avut noroc. Poate la Gaudeamus… În schimb, am găsit la Booklet Fiction câteva cărticele şi fişe de limba engleză care mi s-au părut bine structurate şi la un preţ deosebit de atrăgător, aşa că i le-am luat copilului. În ciuda unei uşoare opoziţii, evident. Şi doar cu condiţia să le plătesc din banii mei. Pentru că banii ei, pregătiţi cu grijă în pacheţele de hârtie, de cu o seară înainte, erau sortiţi exclusiv beletristicii:

A fost şi distracţie, şi uşoară supărare cu pacheţelele astea cu monezi. Bineînţeles că toţi vânzătorii zâmbeau uşor când o vedeau cum îşi cotrobăie în troller şi cum face calcule complicate pentru a da suma exactă la vreo casă, dar mi-a fost şi milă de biata domnişoară din standul ilustratorilor de carte, de unde Luna şi-a cumpărat nişte abţibilduri mici, la 2 lei bucata, şi parcă nu se mai terminau pacheţelele. La început, a zâmbit şi ea politicos şi a zis că îi prinde bine nişte mărunt, să aibă să dea rest. Însă la al patrulea pacheţel a îngăimat cam verde un: „Nu mai… Mulţumesc… Lăsaţi aşa!”. Fiică-mea a insistat, însă, că nu se poate să ia ceva neplătit şi i-a lăsat cu forţa şi ultimul bănuţ pentru abţibildurile alese.

Ca să ne întoarcem la cărţi, până la urmă tot cele de la grupul editorial Art au reprezentat grosul cumpărăturilor noastre. Romanele pentru (pre)adolescenţi de la Arthur par să fie, încă, stilul preferat al Lunei, romanele SF de la Paladin – preferatele lui bărbatu-meu, iar eu mi-am luat o altă carte de-a lui Frederick Backman, „Scandalul”, după ce mi-a plăcut mult de tot cea cu Ove, ambele publicate în colecţia Musai. Din păcate, nici anul acesta nu ne-am calificat pentru primirea unui troller din carton, pe care editura îl oferă celor care cumpără 10 cărţi. De obicei, ne oprim pe la 8, iar Luna se întristează de fiecare dată, pentru că i-ar plăcea mult un astfel de troller. Noroc cu balonul cu heliu pe care l-am luat din standul Arthur, a mai atenuat supărarea. În plus, balonul acela a fost şi pe placul pisicii noastre, care a încercat o zi întreagă să îl coboare de pe tavanul sufrageriei. Dar şi când a reuşit… Nu vreţi să ştiţi în ce hal l-a adus!

Pentru mine, partea cea mai plăcută a zilei noastre la târg a fost întâlnirea cu oameni dragi, cunoscuţi sau nu, şi cu cărţi cunoscute pentru că am lucrat şi eu la ele. Am fost mai întâi la lansarea ultimului volum de poezii al lui Carmen Tiderle, „Cine-a pus piper în mare”. Am descoperit de curând bijuteriile astea de poezioare non-conformiste, scrise cu mult umor, dar şi cu morale preţioase, şi de atunci nu mă mai satur. Şi am profitat de ocazie ca să o cunoaştem şi în carne şi oase pe Carmen, care este din Giurgiu, ca şi mine, dar pe care nu o întâlnisem până acum. Luna a obţinut dedicaţii şi de la ea, şi de la ilustratorul cărţii, Petridean, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi desenat şi pe mine pe „bărbia” Lunei, sub formă de aluniţă păroasă. Mdeh, unii au un umor mai special…

Am fost apoi la lansarea unei alte cărţi pentru copii, „Şansa lui Bileţel”, de Victoria Pătraşcu. Cu Vic am fost colegă de facultate, la limba chineză. Spre deosebire de mine, ea a avut înţelepciunea să renunţe repede la limba aceea rară şi pretenţioasă, nerisipindu-şi timpul cu ceva ce nu avea să-i folosească niciodată, aşa cum am făcut eu. Şi tot spre deosebire de mine, s-a apucat de scris cărţi, pentru copii şi nu numai. Preferata mea dintre cele de până acum este „Stejar pitic, cel mai bun tătic”, dar toate cărţile ei au un mesaj puternic şi o groază de idei educative, fiind numai bune de citit cu cei mici şi de discutat cu ei despre morala lor. Sunt cărţi care se pretează de minune unor lecţii de şcoală sau unor ateliere de lectură. Este şi cazul lui „Bileţel”, pe care am luat-o pentru un prieten de-al Lunei ceva mai micuţ de vârstă, a cărui zi de naştere se apropie. Sunt câteva idei foarte drăguţe şi valoroase în carte, iar autoarea ne-a dăruit, pe lângă dedicaţie, şi câteva bileţele de hârtie pe care să scriem numai lucruri frumoase, pentru că… Dar mai bine vă las să citiţi cartea, nu vă stric surpriza.

Apropo de dăruit, Vic mi-a făcut şi mie cadou o carte despre care nu auzisem: „Mică istorie a unui secol mare”, o colecţie de istorii personale ale unor scriitori români, apărută la Arthur. Ea a povestit acolo despre întâlnirea brutală cu minerii, dintr-un 13-15 iunie întunecat, de a cărui importanţă pentru istoria noastră contemporană nu ştiu cât conştienţi sunt tinerii de azi. Este un strop de realitate pe care nu am trăit-o decât tangenţial (plecasem din Bucureşti în acele zile, eram în sesiune şi mă dusesem acasă, la Giurgiu, să învăţ, deci am avut norocul de a nu mă întâlni cu minerii pe holurile facultăţii, aşa cum a făcut-o Victoria Pătraşcu). Iar povestirea ei din această antologie este extraordinar de puternică. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile atunci când am citit-o, cu sufletul greu de amintirea acelor zile monstruoase. Şi mi-am confirmat astfel bănuiala că Vic poate scrie chiar mai bine pentru „oameni mari”, decât pentru copii. Ca să vă convingeţi, urmăriţi-i postările de pe pagina de Facebook, acolo unde povesteşte despre oamenii întâlniţi în ţară, cu ocazia ultimului ei proiect cultural: Caravana Nesupusele – „Nesupusele” fiind o altă carte pe care v-o recomand, o culegere impresionantă de profiluri ale unor femei extraordinare din România, demnă de pus în biblioteca oricărui copil de la noi, alături de volumele cu „Fete rebele” din toată lumea.

Tot de la standul editurii Cartier, la care s-a publicat „Bileţelul”, am cumpărat şi cartea „Sexualitatea explicată adolescenţilor”, de Magali Clausener-Petit. A fost, de altfel, cea mai scumpă achiziţie de la acest târg, la care am apreciat reducerile de preţ mai mult sau mai puţin importante oferite de multe dintre editurile participante. La această carticică cu ilustraţii colorate şi texte în acelaşi timp vesele şi serioase, nu era aplicată nicio reducere. Dar îmi place să cred că au fost bine investiţi cei 40 de lei pe care i-am plătit pentru ea. Deşi vorbesc destul de multe lucruri cu fiică-mea despre subiectul acesta, tot există unele despre care ori nu îndrăzneşte ea să mă întrebe, ori mă jenez eu să-i răspund direct. Aşa că, ce poate fi mai potrivit decât o carte pe care să o poată citi în intimitate, când şi de câte ori vrea ea? E drept că m-a bombănit zdravăn în standul editurii, atunci când am hotărât să iau cartea, şi că a refuzat hotărât să pună mâna pe ea acolo, însă odată ajunse acasă, ia ghiciţi ce carte şi-a pus mai întâi alături pe noptieră, să o aibă la îndemână pentru următorul moment liber de lectură?… Nu a terminat-o încă, doar a citit pe alocuri deocamdată şi încă mă mai bodogăne uneori („Vai, mama, dar ce carte mi-ai luat??!! Tu ai văzut desenele astea?”), dar e clar că îi place. Şi că am scăpat eu de câteva întrebări incomode.

Ultima lansare la care am fost în această lungă zi de 1 iunie a fost a unei cărţi la care am colaborat şi eu puţintel, cu oleacă de corectură: „Băieţelul de 1000 de ani”, de Ross Welford. Am avut o senzaţie ciudată să văd alături, în acelaşi stand al editurii Vellant, câteva cărţi la care mi-a făcut mare plăcere să lucrez: acest „Băieţel”, alt băieţel („Băiatul-peşte”, de Chloe Daikin, o carte specială, în traducerea foarte inspirată a Laviniei Branişte) şi „Corpul ei şi alte desfătări”, de Carmen Maria Machado, o carte-şoc, pe care am mai lăudat-o eu pe aici.

Sper să am la un moment dat bucuria să văd în standul acesta şi cele două cărţi pe care le-am tradus în ultima vreme, şi care mi s-au părut şi ele adorabile, fiecare în felul ei: un roman „tragico-comic”, după cum ar spune fiică-mea, pentru părinţi de adolescenţi şi un roman de aventuri fantastice pentru copii.

La lansarea de sâmbătă a venit şi autorul Ross Welford, un englez simpatic care s-a apucat cumva la bătrâneţe de scris romane pentru copii şi a descoperit că poate face acest lucru cu un succes nebun. De altfel, Welford şi-a lansat la acest Bookfest şi traducerea românească a primei sale cărţi („Călătorie în timp în compania unui hamster”), odată cu „Băieţelul de 1000 de ani”. Am profitat să obţinem şi de la el un autograf pe cartea Lunei:

– Cum ai zis că te cheamă? Moona?

– Cam pe-acolo…

Şi cam atât despre acest târg de carte. Au mai fost nişte oameni din domeniu cu care mi-a plăcut să mă văd, ar mai fi fost câţiva cu care mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc, dar nu se aflau acolo, în standurile editurilor lor, ar mai fi durat ore întregi să vedem tot târgul şi să răsfoim toate cărţile care ne făceau cu ochiul. Dar eu zic că nici aşa n-a fost rău, cu cinci ore investite în bucuria minţii şi a sufletului. Şi a mai rămas doar vreo juma de an până la următorul Gaudeamus, nu e deloc mult. Noua listă de dorinţe a Lunei e deja începută, de altfel. Nu i-au mai ajuns economiile să îşi ia „Copacul cu 26 de etaje”, de Andy Griffiths (continuarea firească a „Copacului cu 13 etaje”, care i-a plăcut mult), aşa că de-abia aşteaptă, deja, sfârşitul lunii noiembrie 🙂

Reclame

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.