Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Reclame

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.