O altă restanţă pe care mă grăbesc să o rezolv acum, pe acest blog, este spinoasa problemă a „ridichilor”. Da, da, ştiu că sună bizar, dar e vorba de o discuţie avută pe un grup mare de părinţi de pe Facebook, acum câteva săptămâni, legată de forma corectă a substantivului „ridiche”, şi la singular, şi la plural, şi în dativ/genitiv. Mi s-a sugerat atunci că n-ar strica să fac un material cu explicaţii legat de asta, iar eu am promis că voi face. Şi cum mai sunt doar trei zile până la baubaul de Evaluare Naţională, îl fac acum, poate ajută pe cineva.
Deci, forma corectă a substantivului ilustrat mai jos este RIDICHE.
Forma pe care o întâlnim uneori în jurul nostru, „ridichie”, NU există. Într-adevăr, „ridichie” a fost cândva o variantă regională, dar nu a fost niciodată prea corectă, aşa că nu ar trebui să mai fie deloc folosită acum.
Pluralul corect de la RIDICHE este RIDICHI. Cade e-ul final, înlocuit de i-ul caracteristic multor forme de plural, şi atât: nu adăugăm nicio literă aici, deci nu spunem niciodată „ridichii”.
Iar forma corectă de dativ/genitiv singular este RIDICHII. Ea se obţine prin adăugarea terminaţiei -i la forma de plural nearticulat: o RIDICHE / două RIDICHI / RIDICHII („mele i-am curăţat coaja”, de ex.)
La plural, forma corectă de dativ/genitiv este RIDICHILOR („noastre le prieşte soarele”, de ex.). Am adăugat, la aceeaşi formă de plural nearticulat în nominativ, terminaţia -lor în loc de -i.
Formele de singular şi plural articulate hotărât sunt: RIDICHEA, respectic RIDICHILE.
**************
Ştiu, nu este nicio tragedie dacă vorbim cu cineva care spune „o ridichie/două ridichii/ridichiile”, cu siguranţă ne înţelegem între noi şi aşa. Deci, de ce mi se pare foarte important ceva ce unora li se poate părea un detaliu fără importanţă? Ei bine, pentru că de la astfel de greşeli se pot rata subiecte de examene. Iar cele câteva sutimi pierdute la media finală din cauza unor astfel de greşeli pot influenţa parcursul academic al unui copil, prin urmare chiar drumul lui în viaţă.
Acest lucru chiar s-a întâmplat, la Evaluarea Naţională din 2021, când mulţi copii au scris că forma corectă de genitiv singular a substantivului MINGE ar fi „mingiei”. Aici avem exact aceeaşi schemă de aflare a formei corecte de genitiv ca la „ridiche”: MINGE – MINGI – MINGII. Necazul este, însă, că teribila formă „mingie” este folosită destul de frecvent fix de nişte oameni care NU ar trebui să o folosească: profesorii de sport. Eu, una, am auzit-o cu urechile mele de suficiente ori pentru a-mi permite această generalizare.
E adevărat că Dicţionarul Explicativ al limbii române (DEX, după cum este el mai cunoscut) a cedat uzului şi a permis ca variantă „mingie”, în ediţia lui din 2009. Dar nu DEX stabileşte forma corectă a cuvintelor, norma, ci DOOM (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii române), or în DOOM nu apare nicio altă variantă în afară de MINGE.
Deci, formele corecte sunt: o MINGE / MINGEA / două MINGI / MINGILE / (i-am dat un şut) MINGII / (căderea) MINGILOR.
Iar în ceea ce priveşte formarea dativ/genitivului substantivelor feminine, regula de mai sus, de la RIDICHE şi MINGE se aplică în cele mai multe dintre cazuri. Sigur că avem şi multe excepţii de la ea, limba română este o limbă foarte dificilă ŞI din cauza multitudinii de excepţii de toate felurile. Însă, în general, copiii ar trebui să reţină această regulă atunci când au de format dativ/genitive.
De exemplu:
o CASĂ / două CASE / CASEI (mele îi lipseşte acoperişul) / (clienţii) CASELOR (de amanet)
Formă total greşită: „căşii mele”.
Sau alt exemplu, uşor de adus aminte, pentru că toată lumea ştie care e pluralul corect de la FLOARE:
o FLOARE / două FLORI / FLORII (i s-a rupt o petală) / (mirosul) FLORILOR
Se observă aici că s-a modificat cuvântul in interior (ar fi utilă şi o discuţie despre rădăcinile cuvintelor, dar nu acum, să nu ne complicăm), dar regula a rămas valabilă pentru terminaţii.
Şi ultimul exemplu:
o FATĂ / două FETE / FETEI (sale) / (le dăm flori) FETELOR
Am foarte multe restanţe pe acest blog. Subiecte pe care îmi doresc de mult să le dezvolt, persoane dragi despre care ştiu că trebuie să scriu cândva, amintiri care mă bântuie, sfaturi utile din experienţa noastră… Dar scrisul nu e o îndeletnicire uşoară, aşa cum poate părea în zilele noastre, când mai toată lumea scrie (şi puţină lume mai citeşte – dar asta e altă discuţie). Scrisul cere inspiraţie, concentrare şi, mai ales, timp, lucruri atât de rare azi pentru oricine dintre noi. Plus o stare de spirit specială, în funcţie de subiectul abordat. Aşa că multe dintre subiectele restante vor mai rămâne o vreme aşa, din păcate.
Însă există un articol pe care regret în mod special că nu l-am aşternut pe „hârtia” acestui ecran mai devreme, pentru că el a fost promisiunea făcută unui copil, iar copiii cred mai mult decât noi, adulţii hârşiţi de viaţă, în promisiuni – iată un alt subiect despre ar trebui să scriu cândva, pentru că este foarte important, probabil mult mai important decât se crede, pentru devenirea unui copil: felul în care le fac adulţii o groază de promisiuni copiilor, cu multă ușurință, fără un suport real sau fără intenţia de a le respecta, deşi copiii (mai ales cei mici) iau mot-à-mot ce le spun adulţii şi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă…
Aşa că mă grăbesc acum să scriu această din urmă poveste, pentru a nu lăsa o promisiune neonorată. Cu scuze pentru întârziere.
*****
Prin ianuarie, am primit un mesaj de la o prietenă, mamă de copil de clasa a VIII-a. Mi se întâmplă des să primesc pe Facebook întrebări legate de gramatică, de când tot scriu despre asta. Şi tot des mi se întâmplă să nu ştiu să răspund imediat la ele. În primul rând, nu mă ocup de partea de teorie a limbii române, nu ştiu să explic reguli şi altele, doar mă îndeletnicesc cu scrisul şi sunt o mare iubitoare a logicii. În al doilea rând, s-au schimbat multe lucruri în gramatica noastră de când am absolvit eu ultima şcoală de profil, adică Facultatea de Litere, în 1994. Mă mai intersectez uneori cu manualele fiică-mii şi rămân uimită de felul în care, fără discernământ, elementele noi de teorie gramaticală au fost introduse în manualele copiilor. De multe ori, sunt noțiuni care nu îi vor ajuta în niciun fel pe copii să se descurce în viața de zi cu zi, nu îi vor ajuta să construiască un discurs, un mesaj coerent şi adecvat unor situații de comunicare necesară. Despre mulți dintre copii se va putea spune că sunt analfabeți (funcțional), deși au trecut prin școală. Pentru că rezultatul obţinut cu materia stufoasă distribuită aiurea în manuale şi cu noţiunile complicate de limbă română predate inadecvat elevilor de şcoală generală nu poate fi decât o îndepărtare de orice dorinţă de a înţelege ceva, o teamă de propria limbă, senzaţia că sunt ei prea proşti pentru a înţelege ceva atât de complicat – când, de fapt, ar trebui ca ei să fie învăţaţi să citească un text, pur şi simplu, să înţeleagă ce au citit și să poată reda ce au citit și ce au înțeles. Atât.
Prietena mea avea aceeaşi problemă ca şi mine: se lovise de ceva ce nu înţelegea dintr-o lecţie de-a fiicei ei, Hanna, şi nu era sigură dacă greşeala era la ea sau la profesoara copilului. Pentru că aşa fac oamenii cu adevărat deştepţi şi educaţi: îşi pun la îndoială judecata. Spre deosebire de ceilalţi, care nu au nicio îndoială, dilemă sau jenă și care emit păreri ferme şi superioare, fără să verifice nimic sau să accepte argumente contrare, convinși că ei dețin adevărul absolut.
În mod concret, prietena mea se poticnise la următoarea propoziţie: „Din cauza Anei nu merg la şcoală”. Din câte îşi aducea ea aminte din şcoală, „din cauza” era o locuţiune, nu se analiza pe bucăţi. Însă, profesoara copilului ei le spusese elevilor la oră că „din cauza” este substantiv în acuzativ, cu rol de complement circumstanţial, iar „Anei” este atributul care îl determină pe substantivul „cauza”.
La o primă vedere, m-am simţit şi eu încurcată de întrebare. Normal că, şi pentru mine, „din cauza” era locuţiune prepoziţională, nu avea niciun sens ce spusese profa Hannei. Însă mi-am spus că, poate, greşesc eu; că, poate, e şi asta o schimbare a ultimilor ani, cu care nu sunt eu la curent. Aşa că m-am pus pe cercetat. Mai întâi şi mai întâi, am bătut netul. Google este cea mai bună resursă de informare pe care o cunosc, de ani de zile mă ajut zilnic de acest motor de căutare, cu multă recunoştinţă pentru inventatorii lui. Ei bine, netul zicea, ca şi noi, că nu s-a schimbat nimic în această privinţă: „din cauza” e o locuţiune prepozițională care cere cazul dativ și care introduce substantivul „Ana” (în dativ: „Anei”), care este complementul circumstanțial de cauză.
Pe prietena mea, însă, nu a ajutat-o prea mult părerea aceasta, pentru că trebuia să lupte cu încrâncenarea copilului: „Aşa ne-a zis profa, aşa este corect!”. Iar acesta este un alt subiect important de discutat când vine vorba de copii şi de şcoală, l-am mai atins pe aici, dar cred că trebuie mereu repetat: adultul aflat la catedra unei clase, mai ales dacă acea clasă este mică de vârstă, este un fel de Dumnezeu pentru copiii din faţa lui şi ce spune el nu poate fi contrazis, devine lege – iar de aceea trebuie să fie fără de greşeală. Din păcate, însă, ştiu nenumărate cazuri de adulţi-profesori care nu se ridică la acest nivel de așteptare. Iar faptul că manualele noastre sunt împănate cu greşeli jenante nu ajută deloc. Și manualele ar trebui să fie fără de greșeală.
Necazul era că Hanna urma să dea examenul de Evaluare Naţională peste câteva luni. De acest examen depinde traseul educaţional al copiilor şi, la urma urmei, viitorul lor. Dacă îi pică la examen să analizeze o astfel de construcţie şi o face greşit? Trebuia să o lămurim cum este corect.
În încercarea de a convinge un copil de clasa a VIII-a, deci, că profesoara lui s-a înşelat, am cerut ajutorul cuiva mai priceput decât noi, şi anume un cadru universitar care fix cu asta se ocupă: predă limba română la facultate. În plus, a scris cărţi despre sintaxă. Şi mai e o prietenă pe care o cunosc destul de bine şi ştiu că este bocnă de carte, am încredere foarte mare în părerile ei. Ne-a confirmat şi ea că nu noi greşeam în analiza noastră, ci profesoara copilului.
Dar am primit apoi o fotografie care m-a uimit şi mai tare. O pagină de manual (editura Art) pe care respectiva profesoară o folosise drept argument pentru a-şi susţine părerea, atunci când i se spusese că a greşit. Această pagină, adică:
Obişnuită să îmi sară des în ochi greşeli din manuale, evident că am observat imediat că e ceva scris greşit şi aici: în rândul al şaptelea, mai trebuia scris cu italice şi „ceţii”, nu doar „din cauza”. Pentru că „ceaţa” este substantivul cu funcţie de circumstanţial din această construcţie, de fapt. Şi se observă la următoarele exemple că este o greşeală, pentru că peste tot sunt luate împreună prepoziţiile cu adjectivul, numeralul sau adverbul care formează complement, doar la „din cauza ceţii”, nu.
Am transmis şi această fotografie prietenei profesor universitar. Care ne-a asigurat, din nou, că aveam dreptate. A adăugat şi că o astfel de chestiune nu ar avea ce să caute într-un manual pentru clasa a VIII-a, deoarece este dificilă şi are nuanţe, la nivel de facultate s-ar putea discuta şi versiunea profesoarei de română de la care a pornit toată această poveste. Şi că persoana care a coordonat realizarea acelui manual nu ar fi la prima abatere. Şi că va cere şi ea, la rândul ei, părerea cuiva în care are foarte mare încredere: o fostă profesoară de la facultate, un nume uriaş în domeniul acesta, autoare de gramatică la viaţa ei, care acum se apropie de o vârstă nu ușor de atins, dar cu mintea brici. Dacă nici doamna aceea nu o şti, atunci nu mai ştie nimeni…
Iar doamna a ştiut ce ştiam şi noi, evident. Coroborat cu cele câteva cărţi de bază în gramatica limbii române pe care le-a consultat prietena mea profesor universitar (pentru că ea are cărţi reale, nu doar internet, ca mine), am decis că putem, totuşi, să punem punct îndoielilor noastre şi să hotărâm că „din cauza ceţii” este un complement circumstanţial de cauză exprimat printr-un substantiv la cazul genitiv, „ceţii”, precedat de o locuţiune prepoziţională, „din cauza”.
Mai jos sunt câteva exemple din cărţi de gramatică importante (Mioara Avram, Rodica Bogza Irimie, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, toată lumea bună a gramaticii e de aceeaşi părere).
––-
––-
Iar în ultima ediţie a Gramaticii Academiei apare aşa:
După cum se observă, formularea de aici este: „grupare cvasilocuţională”, nu „locuţiune”. Ceea ce înseamnă că această construcţie este încă într-o fază de evoluţie care ne complică tuturor viaţa, la fel ca alte câteva lucruşoare din „minunata” gramatică a limbii române. Însă un lucru e cert: la nivelul clasei a VIII-a, copiii nu trebuie încurcaţi cu astfel de lucruri atât de complicate. Deocamdată, „din cauza” este locuţiune, punct.
Un sfat util pentru astfel de situaţii ambigue, primit de la prietena profesor universitar, ar fi următorul: „Dacă se poate adăuga articol sau dacă se poate pune numele la plural sau dacă acceptă un determinant, atunci construcția NU este fixă”.
De fapt, cum limba este un sistem dinamic, în evoluție, unele cuvinte, grupări pot să nu aibă un statut clar, precis. Nu este obligatoriu ca mereu să încadrăm totul în sertărașe. Uneori, cuvinte sau grupări pot intra în mai multe sertărașe, categorii.
Așa este și cazul acestui „din cauza”. Dacă spunem:
„Din această/aceeași cauză, am întârziat.”
„Din cauza aceasta am întârziat.”
„Dintr-o cauză despre care nu pot vorbi am întârziat.”
„Din mai multe cauze/din cauze multiple nu pot vorbi despre asta.”
cuvântul „cauză” își păstrează proprietățile care îl încadrează la substantiv: poate fi articulat și poate apărea la plural. E drept că nu pot apărea prea multe feluri de determinanți, dar unii pot apărea, totuşi. Și putem considera aici că avem de-a face cu o prepoziție („din”) și cu un substantiv („cauză”) în acuzativ.
Însă în gruparea cu genitiv, „cauza” formează o grupare prepozițională cu „din”: „din cauza”.
„Din cauza ploii, am întârziat.”
„Din cauza lui, nu ți-am mai vorbit.”
„Din cauza colegilor, a plâns mult.”
Aici nu putem spune: „din această cauză a ploii” sau „din această cauză a lui” sau „dintr-o cauză a colegilor” sau „din această această cauză a colegilor”.
La fel cum substantivului „câmpii” din „a bate câmpii” nu poate primi vreun fel de determinant sau un alt fel de articol. „A da foc” e locuțiune verbală: „A dat foc pădurii”. „A-și bate gura” este locuțiune verbală – nu putem spune: „își bate o gură” sau „își bate gura sa”, „își bate gurile” etc.
Este un test foarte bun pentru a putea recunoaște locuțiunile.
*****
Aş încheia cu un gând cald pentru toţi copiii aflaţi cândva în situaţia Hannei. Pentru că ei sunt victimele aici. Ei plătesc – poate cu un examen, poate cu un liceu prost, poate cu mult mai mult – greşelile unor oameni care nu îşi fac corect meseria. Nu e acceptabil sub nicio formă să publici un manual cu greşeli. Nici să ajungi la o catedră pentru care nu eşti pregătit. Dar dacă tot ajungi la catedra aceea şi în situaţia în care un copil îţi spune că e posibil să se fi strecurat o greşeală în manualul după care predai, atunci măcar să ai bunăvoinţa să cauţi, să sapi, să întrebi în jurul tău, aşa cum am făcut-o şi noi, reţeaua părinţilor implicaţi şi a profesorilor cu har şi etică, să faci un efort pentru a afla adevărul.
Rari sunt adulţii care îşi recunosc greşelile, şi mai rari sunt cei care îşi cer scuze pentru ele în faţa copiilor. Cât despre respectul care li se arată acestor copii de către adulţi, este şi el o raritate. Multe lucruri se vor schimba în bine în ţara asta atunci când copiii vor ajunge să fie consideraţi fiinţe cu normă întreagă, iar părerile lor să fie luate atent în consideraţie. Iar şcoala românească va deveni şi ea una cu adevărat performantă atunci când va exista respect reciproc între actorii ei. Un respect construit cu cinste şi perseverenţă, un respect câştigat pe merit.
Avem două greşeli în imaginea alăturată, difuzată adineaori de o televiziune cu pretenţii de calitate. Prima greşeală este lipsa spaţiului de după cele două puncte; probabil o scăpare a celui care a scris în grabă, nu e un capăt de lume, deoarece devine deranjantă doar în anumite condiţii (de punere în pagină, de ex.). A doua greşeală, însă, e una din ce în ce mai răspândită, o găsesc inclusiv la oameni şcoliţi, şi a cărei lipsă de logică zău dacă o pot înţelege: o virgulă în plus, între subiect şi predicat.
E vorba de fraza:
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica, vor pleca imediat.”
Avem aici trei propoziţii:
1. „Cîţu a spus că”
2. „miniştrii, vor pleca imediat.”
3. „care-l vor critica”
Prima propoziţie, o lăsăm în pace, deoarece e scrisă corect. La fel şi a treia. A doua, însă… Aici avem subiectul „miniştrii” şi predicatul „vor pleca”. Deci în niciun caz nu trebuie să existe virgula aia acolo, între ele, deoarece nu se separă niciodată prin virgulă subiectul de predicat. Nu scriem niciodată: „Miniştrii, vor pleca”, la fel cum nu scriem niciodată: „Eu, mănânc”, „Ea, va veni” ş.a.m.d.
Şi nu, nu ar trebui să mai existe o virgulă aici, de fapt, aşa cum ar putea gândi unii. Adică în felul următor:
„Cîţu a spus că miniştrii, care-l vor critica, vor pleca imediat.”
Propoziţia atributivă „care-l vor critica” trebuie să stea lipită de substantivul pe care îl determină, „miniştrii”, pentru că e o atributivă de identificare, ne spune care anume dintre miniştri vor trebui să plece. Nu vor pleca toţi miniştrii, aşa cum ar reieşi dacă am separa complet, prin două virgule, acea atributivă. Vor pleca doar cei care îl vor critica pe Cîţu (ceea ce e incorect, desigur, din multe puncte de vedere, căci începe să miroasă a cultul personalităţii, însă e corect gramatical).
Şi mai e o regulă de aur de care trebuie să ţinem cont atunci când vrem să verificăm dacă ceva e scris corect: partea de frază separată prin virgule de restul trebuie să aibă sens de sine stătător. Adică, dacă fraza s-ar termina după o virgulă, ea trebuie să aibă un înţeles. Vi se pare că fraza următoare are vreun sens, pare completă?
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica”
Pentru că aşa se termină acum bucata aia de frază, cu virgula în plus, după „critica”. După cum spuneam şi în articolul precedent, citiţi cu intonaţie o frază, fie în gând, fie cu voce tare, şi vă daţi seama dacă punctuaţia e corectă.
Bănuiala mea este că acest fenomen din ce în ce mai răspândit, al virgulelor în plus, în special dintre subiect şi predicat, se datorează folosirii din ce în ce mai frecvente a tipului de exprimare din titlul ştirii din imagine:
„Drulă, atacat de PNL.”
În cazul acesta, virgula este folosită corect şi doar PARE că este pusă între subiect şi predicat, dar nu este. Virgula de aici are rolul de a semnala absenţa unui cuvânt din propoziţie, respectiv a verbului predicativ: „a fost”. Propoziţia întreagă ar fi fost:
„Drulă a fost atacat de PNL.”
Din lipsă de spaţiu fizic sau din dorinţa de a scrie repede şi concis, jurnaliştii folosesc des acest procedeu – renunţă la verb şi îl înlocuiesc cu o virgulă. Iar cititorii neatenţi probabil că au ajuns să creadă că virgula aceea stă între subiect şi întregul predicat, aşa că o pun şi ei în alte situaţii, greşit.
Deci, ca să încheiem cu ceva pozitiv, fraza corectă ar fi fost:
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica vor pleca imediat.”
Pentru că disputa filologică (hahaha!) dintre Olivia Steer şi Mircea Cărtărescu a fost subiectul zilei de ieri, am căutat pe internet informaţii despre educaţia Oliviei, despre care ştiam că a fost, cândva, demult, jurnalistă. Spre surprinderea mea, am aflat că nici măcar nu a făcut facultatea de Litere, aşa cum îmi imaginam. Dar nu despre asta vreau să povestesc acum, ci despre… puterea virgulelor.
Este un subiect care mă preocupă de ceva vreme încoace, deoarece s-au înmulţit enorm oamenii care scriu fără să gândească şi devine din ce în ce mai dificil să ne înţelegem reciproc. Folosirea corectă a virgulelor este un semn de logică sănătoasă, nici măcar nu ţine de cunoaşterea regulilor gramaticale, neapărat. E semnul care îţi separă ideile în cap, înainte de a ţi le separa în scris. Iar o folosire incorectă a virgulei poate duce la schimbarea completă a sensului unui enunţ.
Aşa că m-am gândit că, poate, ar fi util cuiva să încerc să explic cum stă treaba cu virgulele astea. Cât de simplu ar fi să încercăm să le punem acolo unde le este locul şi cât de importante sunt ele pentru buna înţelegere dintre noi.
Primul sfat pe care vi-l pot da, când vine vorba de folosirea virgulelor, este să încercaţi să citiţi cu intonaţie, în minte (măcar), ceea ce scrieţi. Acolo unde vi se pare că trebuie să faceţi o pauză, să respiraţi, să introduceţi o paranteză, să adăugaţi elemente într-o listă, să subliniaţi un menţiune importantă, acolo trebuie să puneţi virgulă. Iar când deschideţi acea paranteză sau când faceţi acea menţiune importantă, să nu uitaţi să le marcaţi şi finalul, tot cu câte o virgulă.
Primul text ales pentru exemplificare este cel al articolului găsit azi pe net, la căutarea după studiile Oliviei Steer. Nu ştiu cine l-a scris, articolul este preluat cu totul sau parţial pe mai multe site-uri şi sub mai multe nume de autori (ruşine să vă fie, dragi „ziarişti”!). Las aici ca referinţă doar prima adresă care mi-a rezultat la căutarea Google: https://voceabanilor.ro/ce-facultate-a-terminat-olivia-steer-si-cum-si-a-inceput-cariera-sotia-lui-andi-moisescu.
Am pus mai jos textul integral al articolului, apoi am selectat câteva fragmente pe baza cărora putem discuta folosirea virgulelor.
––––––
Articolul complet
––––––– Primul paragraf:
Aici avem următoarea înşiruire de idei: i-a plăcut televiziunea de mică, visa încă din liceu să ajungă prezentatoare, visul ei a devenit realitate. Între „i-a plăcut televiziunea de mică” şi „visa să ajungă prezentatoare” s-a folosit conjuncţia „şi”, perfect corect. Însă faptul că „visul a devenit realitate” a fost inserat în mijlocul ideii că „visa să ajungă prezentatoare încă din liceu”. De aceea, el a fost separat, prin virgule, de restul enunţului. Acest fragment nu este greşit formulat, însă putea fi formulat mai bine, în sensul că este ambiguu. Cineva îşi poate pune următoarea întrebare: visa să ajungă prezentatoare încă din liceu sau visul a devenit realitate încă din liceu? Aşa că eu l-aş fi formulat altfel, să zicem aşa:
I-a plăcut televiziunea de mică și a visat încă din liceu să ajungă prezentatoare, iar visul ei a devenit realitate.
–––––––
Aici avem aceeaşi situaţie de trei ori: nişte cuvinte/construcţii cu rol circumstanţial (arată circumstanţele, situaţiile, felul în care se întâmplă un lucru), plasate la începutul unui enunţ, deci care ar fi trebuit separate prin virgulă de restul enunţului respectiv. Noi ştim că ordinea firească în propoziţiile noastre este: SUBIECT ATRIBUT PREDICAT COMPLEMENT. Atunci când complementul este aşezat la începutul propoziţiei, stricând ordinea uzuală, el poate fi separat prin virgulă de restul propoziţiei, în funcţie de înţelesul pe care dorim să îl dăm enunţului.
Exemplu:
MAMA MEA A VENIT ASEARĂ. – aici enunţăm, pur şi simplu, ceva, spunem că mama a venit aseară, e o informaţie, iar accentul cade pe ASEARĂ. Această propoziţie s-ar putea potrivi într-un dialog de genul:
– Când a venit mama ta?
– Aseară.
– Dar mama ta?
– Ieri.
ASEARĂ A VENIT MAMA – aici, la fel, povestim că aseară a venit mama, dar accentul cade pe A VENIT MAMA.
– Ce ai făcut aseară?
– A venit mama.
ASEARĂ, A VENIT MAMA – acesta este cazul în care ar fi trebuit să se afle toate cele trei fraze din articol, şi anume de separare a complementului circumstanţial de timp ASEARĂ de restul propoziţiei, fără a pune mai mult accent pe una sau alta dintre părţile enunţului. E o explicaţie şi atât, o situare în timp a unui eveniment povestit.
Deci, avem virgula folosită corect în construcţia: „Cu toate acestea, a rămas angrenată”. Şi lipseşte virgula în celelalte două construcţii:
– „Practic ea taxa” nu înseamnă că ea taxa material ceva, ci autorul a dorit să spună că ea taxa DE FAPT ceva. Deci forma corectă ar fi fost: „Practic, ea taxa”. Vă puteţi da seama de diferenţă dacă rostiţi (în minte sau cu voce tare) repede „practic ea taxa” şi apoi „practic [pauză] ea taxa”.
– Iar dacă spunem, ca în articol: „După nu foarte mult timp a devenit corespondent”, accentul pică pe „după nu foarte mult timp”, şi nu pe „a devenit corespondent”, aşa cum ar fi normal şi cum s-ar înţelege dacă am pune virgulă după „timp”: „După nu foarte mult timp, a devenit corespondent”. Textul este o naraţiune, se povesteşte viaţa cuiva, deci accentul trebuie să fie pe faptele din respectiva viaţă.
––––––––
Aici, virgula de după „reportaje” este opţională, putea foarte bine să lipsească, deoarece urmează un atribut al substantivului respectiv care poate fi şi de identificare (care nu cere virgulă, e necesar), şi explicativ (care descrie suplimentar substantivul, cere virgulă).
În schimb, după „În paralel”, ar fi trebuit să se găsească o virgulă, ca în exemplele anterioare cu „practic” şi „după nu foarte mult timp”. Pentru că nu e important faptul că era ÎN PARALEL, ci faptul că era CORESPONDENT.
––––––
Aici, din nou, virgulele ar fi utile, pentru a separa circumstanţialele puse la începutul enunţurilor: „Ulterior, Olivia” şi „Apoi, a fost”.
–––––––
Eh, aici lucrurile devin chiar complet greşite. În felul în care e scris acum, se întelege că a luat o pauză ŞI după naşterea primului copil. Apoi, restul primei fraze devine lipsit de coerenţă. Iar din ultima frază se înţelege că pe cel de-al doilea fiu îl cheamă „Luca şi emisiunea cutare”.
Aşa cum, atunci când deschizi o paranteză, trebuie să o şi închizi la sfârşit, la fel e şi cu virgulele de acest gen: marchezi cu una începutul unei explicaţii suplimentare şi cu alta sfârşitul acesteia.
Lipseşte o virgulă esenţială după primul „şi”, care să separe circumstanţialul de timp. Corect ar fi fost: „A luat o pauză şi, după naşterea primului copil, David, a revenit”. Sensul este: a luat o pauză şi a revenit. Când a revenit? După naştere.
La fel, lipseşte o virgulă după „Luca”, care este o explicaţie suplimentară pentru „un alt fiu” (Care alt fiu? Luca) şi nu are nicio legătură cu „emisiunea”.
Am încercuit în text şi celelalte trei greşeli, deşi nu sunt virgule, dar zău dacă puteam să le las neobservate… În loc de „A urmat” trebuia să fie „Au urmat”, la plural, deoarece e vorba de o înşiruire de trei lucruri care AU urmat: o nouă experienţă, un alt fiu şi o emisiune. Lipsa căciuliţei de pe a-ul din „mama” transformă o expresie completă în una incompletă: „experienţa ca mama” te face să te întrebi MAMA CUI? Iar „TV” este o prescurtare de la „Televiziune” şi se scrie cum ambele litere majuscule.
Deci, forma corectă a celei de-a doua fraze ar fi fost: „Au urmat o nouă experiență ca mamă, un alt fiu, Luca, și emisiunea „Doamne de poveste” de la Acasă TV”.
––––––
Ar mai fi câteva lucruşoare discutabile şi în ultimul paragraf al articolului, care nu sunt nici ele virgule, dar au relevanţa lor în ochii unui cititor avizat:
– „mass-media” se scrie cu liniuţă;
– „Facebook” se scrie cu majusculă;
– lipsa de sens a folosirii lui „dar” în ultima frază, pentru că nu sunt două situaţii cu sens adversativ acolo;
– nuanţa pleonastică a construcţiei „mai extremiste” – ori eşti extremist, ori nu eşti.
–––––
Sper că am reuşit să găsesc e exprimare cât mai clară. Am dat de multe ori astfel de explicaţii, oral, însă niciodată în scris. Şi, atunci când încerci să pui pe hârtie ceva ce ţi se pare foarte evident în minte, îţi dai seama că nu este chiar atât de uşor să te faci bine înţeles.
Îmi propun să revin cu astfel de texte, când găsesc ceva semnificativ şi un pic de timp pentru a scrie. Copiii noştri au dificultăţi de exprimare ŞI pentru că în şcoală se fac lucruri deosebit de savante la orele de limba română, în loc să se pună accent pe logica limbii, pe firescul unor construcţii, pe ceea ce e cu adevărat important: să reuşim să comunicăm coerent între noi, să ne facem uşor înţeleşi. Iar punerea greşită a unei „simple” virgule poate avea o importanţă mult mai mare decât ar crede unii dintre noi.
Mama Aluniţă 