Avem două greşeli în imaginea alăturată, difuzată adineaori de o televiziune cu pretenţii de calitate. Prima greşeală este lipsa spaţiului de după cele două puncte; probabil o scăpare a celui care a scris în grabă, nu e un capăt de lume, deoarece devine deranjantă doar în anumite condiţii (de punere în pagină, de ex.). A doua greşeală, însă, e una din ce în ce mai răspândită, o găsesc inclusiv la oameni şcoliţi, şi a cărei lipsă de logică zău dacă o pot înţelege: o virgulă în plus, între subiect şi predicat.
E vorba de fraza:
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica, vor pleca imediat.”
Avem aici trei propoziţii:
1. „Cîţu a spus că”
2. „miniştrii, vor pleca imediat.”
3. „care-l vor critica”
Prima propoziţie, o lăsăm în pace, deoarece e scrisă corect. La fel şi a treia. A doua, însă… Aici avem subiectul „miniştrii” şi predicatul „vor pleca”. Deci în niciun caz nu trebuie să existe virgula aia acolo, între ele, deoarece nu se separă niciodată prin virgulă subiectul de predicat. Nu scriem niciodată: „Miniştrii, vor pleca”, la fel cum nu scriem niciodată: „Eu, mănânc”, „Ea, va veni” ş.a.m.d.
Şi nu, nu ar trebui să mai existe o virgulă aici, de fapt, aşa cum ar putea gândi unii. Adică în felul următor:
„Cîţu a spus că miniştrii, care-l vor critica, vor pleca imediat.”
Propoziţia atributivă „care-l vor critica” trebuie să stea lipită de substantivul pe care îl determină, „miniştrii”, pentru că e o atributivă de identificare, ne spune care anume dintre miniştri vor trebui să plece. Nu vor pleca toţi miniştrii, aşa cum ar reieşi dacă am separa complet, prin două virgule, acea atributivă. Vor pleca doar cei care îl vor critica pe Cîţu (ceea ce e incorect, desigur, din multe puncte de vedere, căci începe să miroasă a cultul personalităţii, însă e corect gramatical).
Şi mai e o regulă de aur de care trebuie să ţinem cont atunci când vrem să verificăm dacă ceva e scris corect: partea de frază separată prin virgule de restul trebuie să aibă sens de sine stătător. Adică, dacă fraza s-ar termina după o virgulă, ea trebuie să aibă un înţeles. Vi se pare că fraza următoare are vreun sens, pare completă?
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica”
Pentru că aşa se termină acum bucata aia de frază, cu virgula în plus, după „critica”. După cum spuneam şi în articolul precedent, citiţi cu intonaţie o frază, fie în gând, fie cu voce tare, şi vă daţi seama dacă punctuaţia e corectă.
Bănuiala mea este că acest fenomen din ce în ce mai răspândit, al virgulelor în plus, în special dintre subiect şi predicat, se datorează folosirii din ce în ce mai frecvente a tipului de exprimare din titlul ştirii din imagine:
„Drulă, atacat de PNL.”
În cazul acesta, virgula este folosită corect şi doar PARE că este pusă între subiect şi predicat, dar nu este. Virgula de aici are rolul de a semnala absenţa unui cuvânt din propoziţie, respectiv a verbului predicativ: „a fost”. Propoziţia întreagă ar fi fost:
„Drulă a fost atacat de PNL.”
Din lipsă de spaţiu fizic sau din dorinţa de a scrie repede şi concis, jurnaliştii folosesc des acest procedeu – renunţă la verb şi îl înlocuiesc cu o virgulă. Iar cititorii neatenţi probabil că au ajuns să creadă că virgula aceea stă între subiect şi întregul predicat, aşa că o pun şi ei în alte situaţii, greşit.
Deci, ca să încheiem cu ceva pozitiv, fraza corectă ar fi fost:
„Cîţu a spus că miniştrii care-l vor critica vor pleca imediat.”
Pentru că disputa filologică (hahaha!) dintre Olivia Steer şi Mircea Cărtărescu a fost subiectul zilei de ieri, am căutat pe internet informaţii despre educaţia Oliviei, despre care ştiam că a fost, cândva, demult, jurnalistă. Spre surprinderea mea, am aflat că nici măcar nu a făcut facultatea de Litere, aşa cum îmi imaginam. Dar nu despre asta vreau să povestesc acum, ci despre… puterea virgulelor.
Este un subiect care mă preocupă de ceva vreme încoace, deoarece s-au înmulţit enorm oamenii care scriu fără să gândească şi devine din ce în ce mai dificil să ne înţelegem reciproc. Folosirea corectă a virgulelor este un semn de logică sănătoasă, nici măcar nu ţine de cunoaşterea regulilor gramaticale, neapărat. E semnul care îţi separă ideile în cap, înainte de a ţi le separa în scris. Iar o folosire incorectă a virgulei poate duce la schimbarea completă a sensului unui enunţ.
Aşa că m-am gândit că, poate, ar fi util cuiva să încerc să explic cum stă treaba cu virgulele astea. Cât de simplu ar fi să încercăm să le punem acolo unde le este locul şi cât de importante sunt ele pentru buna înţelegere dintre noi.
Primul sfat pe care vi-l pot da, când vine vorba de folosirea virgulelor, este să încercaţi să citiţi cu intonaţie, în minte (măcar), ceea ce scrieţi. Acolo unde vi se pare că trebuie să faceţi o pauză, să respiraţi, să introduceţi o paranteză, să adăugaţi elemente într-o listă, să subliniaţi un menţiune importantă, acolo trebuie să puneţi virgulă. Iar când deschideţi acea paranteză sau când faceţi acea menţiune importantă, să nu uitaţi să le marcaţi şi finalul, tot cu câte o virgulă.
Primul text ales pentru exemplificare este cel al articolului găsit azi pe net, la căutarea după studiile Oliviei Steer. Nu ştiu cine l-a scris, articolul este preluat cu totul sau parţial pe mai multe site-uri şi sub mai multe nume de autori (ruşine să vă fie, dragi „ziarişti”!). Las aici ca referinţă doar prima adresă care mi-a rezultat la căutarea Google: https://voceabanilor.ro/ce-facultate-a-terminat-olivia-steer-si-cum-si-a-inceput-cariera-sotia-lui-andi-moisescu.
Am pus mai jos textul integral al articolului, apoi am selectat câteva fragmente pe baza cărora putem discuta folosirea virgulelor.
––––––
Articolul complet
––––––– Primul paragraf:
Aici avem următoarea înşiruire de idei: i-a plăcut televiziunea de mică, visa încă din liceu să ajungă prezentatoare, visul ei a devenit realitate. Între „i-a plăcut televiziunea de mică” şi „visa să ajungă prezentatoare” s-a folosit conjuncţia „şi”, perfect corect. Însă faptul că „visul a devenit realitate” a fost inserat în mijlocul ideii că „visa să ajungă prezentatoare încă din liceu”. De aceea, el a fost separat, prin virgule, de restul enunţului. Acest fragment nu este greşit formulat, însă putea fi formulat mai bine, în sensul că este ambiguu. Cineva îşi poate pune următoarea întrebare: visa să ajungă prezentatoare încă din liceu sau visul a devenit realitate încă din liceu? Aşa că eu l-aş fi formulat altfel, să zicem aşa:
I-a plăcut televiziunea de mică și a visat încă din liceu să ajungă prezentatoare, iar visul ei a devenit realitate.
–––––––
Aici avem aceeaşi situaţie de trei ori: nişte cuvinte/construcţii cu rol circumstanţial (arată circumstanţele, situaţiile, felul în care se întâmplă un lucru), plasate la începutul unui enunţ, deci care ar fi trebuit separate prin virgulă de restul enunţului respectiv. Noi ştim că ordinea firească în propoziţiile noastre este: SUBIECT ATRIBUT PREDICAT COMPLEMENT. Atunci când complementul este aşezat la începutul propoziţiei, stricând ordinea uzuală, el poate fi separat prin virgulă de restul propoziţiei, în funcţie de înţelesul pe care dorim să îl dăm enunţului.
Exemplu:
MAMA MEA A VENIT ASEARĂ. – aici enunţăm, pur şi simplu, ceva, spunem că mama a venit aseară, e o informaţie, iar accentul cade pe ASEARĂ. Această propoziţie s-ar putea potrivi într-un dialog de genul:
– Când a venit mama ta?
– Aseară.
– Dar mama ta?
– Ieri.
ASEARĂ A VENIT MAMA – aici, la fel, povestim că aseară a venit mama, dar accentul cade pe A VENIT MAMA.
– Ce ai făcut aseară?
– A venit mama.
ASEARĂ, A VENIT MAMA – acesta este cazul în care ar fi trebuit să se afle toate cele trei fraze din articol, şi anume de separare a complementului circumstanţial de timp ASEARĂ de restul propoziţiei, fără a pune mai mult accent pe una sau alta dintre părţile enunţului. E o explicaţie şi atât, o situare în timp a unui eveniment povestit.
Deci, avem virgula folosită corect în construcţia: „Cu toate acestea, a rămas angrenată”. Şi lipseşte virgula în celelalte două construcţii:
– „Practic ea taxa” nu înseamnă că ea taxa material ceva, ci autorul a dorit să spună că ea taxa DE FAPT ceva. Deci forma corectă ar fi fost: „Practic, ea taxa”. Vă puteţi da seama de diferenţă dacă rostiţi (în minte sau cu voce tare) repede „practic ea taxa” şi apoi „practic [pauză] ea taxa”.
– Iar dacă spunem, ca în articol: „După nu foarte mult timp a devenit corespondent”, accentul pică pe „după nu foarte mult timp”, şi nu pe „a devenit corespondent”, aşa cum ar fi normal şi cum s-ar înţelege dacă am pune virgulă după „timp”: „După nu foarte mult timp, a devenit corespondent”. Textul este o naraţiune, se povesteşte viaţa cuiva, deci accentul trebuie să fie pe faptele din respectiva viaţă.
––––––––
Aici, virgula de după „reportaje” este opţională, putea foarte bine să lipsească, deoarece urmează un atribut al substantivului respectiv care poate fi şi de identificare (care nu cere virgulă, e necesar), şi explicativ (care descrie suplimentar substantivul, cere virgulă).
În schimb, după „În paralel”, ar fi trebuit să se găsească o virgulă, ca în exemplele anterioare cu „practic” şi „după nu foarte mult timp”. Pentru că nu e important faptul că era ÎN PARALEL, ci faptul că era CORESPONDENT.
––––––
Aici, din nou, virgulele ar fi utile, pentru a separa circumstanţialele puse la începutul enunţurilor: „Ulterior, Olivia” şi „Apoi, a fost”.
–––––––
Eh, aici lucrurile devin chiar complet greşite. În felul în care e scris acum, se întelege că a luat o pauză ŞI după naşterea primului copil. Apoi, restul primei fraze devine lipsit de coerenţă. Iar din ultima frază se înţelege că pe cel de-al doilea fiu îl cheamă „Luca şi emisiunea cutare”.
Aşa cum, atunci când deschizi o paranteză, trebuie să o şi închizi la sfârşit, la fel e şi cu virgulele de acest gen: marchezi cu una începutul unei explicaţii suplimentare şi cu alta sfârşitul acesteia.
Lipseşte o virgulă esenţială după primul „şi”, care să separe circumstanţialul de timp. Corect ar fi fost: „A luat o pauză şi, după naşterea primului copil, David, a revenit”. Sensul este: a luat o pauză şi a revenit. Când a revenit? După naştere.
La fel, lipseşte o virgulă după „Luca”, care este o explicaţie suplimentară pentru „un alt fiu” (Care alt fiu? Luca) şi nu are nicio legătură cu „emisiunea”.
Am încercuit în text şi celelalte trei greşeli, deşi nu sunt virgule, dar zău dacă puteam să le las neobservate… În loc de „A urmat” trebuia să fie „Au urmat”, la plural, deoarece e vorba de o înşiruire de trei lucruri care AU urmat: o nouă experienţă, un alt fiu şi o emisiune. Lipsa căciuliţei de pe a-ul din „mama” transformă o expresie completă în una incompletă: „experienţa ca mama” te face să te întrebi MAMA CUI? Iar „TV” este o prescurtare de la „Televiziune” şi se scrie cum ambele litere majuscule.
Deci, forma corectă a celei de-a doua fraze ar fi fost: „Au urmat o nouă experiență ca mamă, un alt fiu, Luca, și emisiunea „Doamne de poveste” de la Acasă TV”.
––––––
Ar mai fi câteva lucruşoare discutabile şi în ultimul paragraf al articolului, care nu sunt nici ele virgule, dar au relevanţa lor în ochii unui cititor avizat:
– „mass-media” se scrie cu liniuţă;
– „Facebook” se scrie cu majusculă;
– lipsa de sens a folosirii lui „dar” în ultima frază, pentru că nu sunt două situaţii cu sens adversativ acolo;
– nuanţa pleonastică a construcţiei „mai extremiste” – ori eşti extremist, ori nu eşti.
–––––
Sper că am reuşit să găsesc e exprimare cât mai clară. Am dat de multe ori astfel de explicaţii, oral, însă niciodată în scris. Şi, atunci când încerci să pui pe hârtie ceva ce ţi se pare foarte evident în minte, îţi dai seama că nu este chiar atât de uşor să te faci bine înţeles.
Îmi propun să revin cu astfel de texte, când găsesc ceva semnificativ şi un pic de timp pentru a scrie. Copiii noştri au dificultăţi de exprimare ŞI pentru că în şcoală se fac lucruri deosebit de savante la orele de limba română, în loc să se pună accent pe logica limbii, pe firescul unor construcţii, pe ceea ce e cu adevărat important: să reuşim să comunicăm coerent între noi, să ne facem uşor înţeleşi. Iar punerea greşită a unei „simple” virgule poate avea o importanţă mult mai mare decât ar crede unii dintre noi.
Acum câteva zile, am avut surpriza ca fiică-mea să greşească ceva la un test la limba română. Şi zic „surpriză” deoarece până acum, în clasa a şasea, nici măcar nu mi-a cerut vreodată ajutor la pregătirea temelor pentru materia aceasta, atât de simplă i s-a părut mereu. Bineînţeles că am cerut să văd testul respectiv. Şi imediat mi s-a explicat surpriza. Confundase, la o analiză gramaticală, două moduri verbale: conjunctiv cu condiţional-optativ. Le inversase, pur şi simplu, în analiza ei – scrisese despre verbul aflat la conjunctiv că e la condiţional-optativ şi viceversa. Este, desigur, o greşeală mare. Însă i-o pot imputa oare pe deplin copilului, în condiţiile în care aceste moduri i-au fost predate simultan, într-o singură oră (de 40 de minute online, pe deasupra), împreună cu un al treilea mod, imperativul? De ce să predai trei moduri verbale diferite într-o singură oră, dintre care două mai şi seamănă între ele, atât ca denumire, cât şi ca modalitate de formare, astfel încât să ajungă copiii să le confunde?
Această întâmplare mi-a adus aminte de o lecţie de acum câţiva ani, din clasele primare, în care copiilor le erau predate toate stările de agregare a apei deodată, împreună cu procesele de trecere de la una la alta. Bineînţeles că şi acum are fiică-mea ezitări atunci când e vorba de „vaporizare”, „condensare” sau „sublimare”. Şi e normal să fie aşa, pentru că este foarte important felul în care iei primul contact cu o noţiune nouă, îţi rămâne mereu în cap prima impresie cu care ai rămas după acel contact. Iar acestea nu sunt singurele exemple de lucruri importante, de bază pentru cultura generală, cunoaşterea vieţii sau examenele ulterioare, care sunt fuşerite în şcoala noastră. Şi mă întreb (iar) unde oare se grăbesc profesorii cu materiile pe care le predau? Sau, mai degrabă, unde se grăbesc cei care fac programele şi manualele, pentru că profesorii nu fac decât să încerce să ţină pasul cu acestea. De ce se aleargă prin cunoaştere, de ce se sar etape importante, pentru ce ne trebuie să economisim timp? De ce înghesuim fundamentele cunoaşterii pentru a face loc unor lucruri complicate şi inutile, care nu numai că nu îi ajută la nimic pe copii, dar îi mai fac şi să simtă obosiţi, stresaţi şi chiar proşti pentru că nu reuşesc să le înţeleagă?
Probabil că voi rămâne, ca de obicei, cu întrebările retorice şi nu voi primi răspuns la ele. Dar ca să nu rămână doar o întâmplare sterilă şi un text scris degeaba, o să povestesc aici şi felul în care i-am explicat eu fiică-mii cum stă treaba cu cele trei moduri învăţate de-a valma, în speranţa că, pe viitor nu le va mai confunda. Poate sunt şi alţi părinţi de a şasea care se confruntă cu aceeaşi problemă la copiii lor şi le poate fi de ajutor această explicaţie.
Modul condiţional-optativ
Numele său vine de la „condiţie” şi „a opta/opţiune”. Condiţia e exprimată cu „dacă” („dacă aş avea foarte mulţi bani”), opţiunea înseamnă o alegere („aş pleca naibii din ţara asta”). Ambele verbe din exemple, „aş avea” şi „aş pleca” sunt la condiţional-optativ.
Modul conjunctiv
Numele său vine de la „conjuncţie”. Ups! Conjuncţia NU s-a învăţat încă până acum, va trebui să explicăm un mod verbal care se numeşte aşa pentru că are o conjuncţie FĂRĂ să ştim ce e aia conjuncţie, foarte interesant! Dar copiii au făcut măcar disjuncţia la matematică, ne putem folosi şi de ea. Deci. CONjuncţia înseamnă o parte de vorbire care face legătura dintre alte două părţi de vorbire (sau de propoziţie), de obicei de acelaşi fel. Numele provine din limba latină, unde însemna „a uni” („con” = „cu”, „junctio” – provine de la „a pune împreună”), cu trecere prin franceza veche, unde însemna „unire” în sensul de „act sexual”. DISjuncţia e fix opusul, două mulţimi disjuncte înseamnă care nu se unesc, nu au nimic în comun (sensul iniţial din franceza veche era de „fractură de oase”). E ca diferenţa dintre „CONcord” şi „DIScord”, două noţiuni englezeşti care ar trebui să le fie mai familiare unor copii din ziua de azi decât latina.
După această lungă plimbare prin etimologie, revenim la modul nostru verbal, conjunctivul, şi spunem că el este dat de construcţia cu conjuncţia „să”: „să mâncăm”, „să dansăm”, „să mergem”. Desigur, NU le spunem copiilor şi că există specialişti care consideră (pe bună dreptate, după părerea mea) că „să”-ul ăla nu ar fi, de fapt, conjuncţie. Pentru că nu îl întâlnim şi în altă situaţie decât în această formă verbală şi nu îl analizăm niciodată separat de verb. Nu le spunem nici că în alte limbi, precum franceza sau engleza, modul ăsta se numeşte „SUBjonctiv”, pentru că deja începe să îi doară capul. Şi, desigur, încercăm să evităm chestiunea conjunctivului cu valoare imperativă („Să mănânci tot!”), pentru că intrăm în alte complicaţii, pe care nu ni le dorim acum, când ne pregătim să le explicăm chiar modul imperativ.
Modul imperativ
Aici, lucrurile stau extrem de simplu: denumirea provine de la latinescul „a comanda”, „a porunci”, „a pune să se facă”, de la care s-a tras şi cuvântul „imperator”, care înseamnă, desigur, „împărat”. Deci e modul împăratului, cum ar veni, cel în care îţi formulezi ordinele, comenzile, poruncile: „Mănâncă!”, „Citeşte!”, „Dormi!”. O frază imperativă trebuie scrisă neapărat cu semn de exclamare la sfârşit (de remarcat tendinţa actuală de a se renunţa la acel semn de exclamare, provenită cel mai probabil din limba engleză).
Şi o ultimă şmecherie utilă, zic eu, pentru învăţarea corectă a imperativului: forma pozitivă este una specifică acestui mod, în timp ce forma negativă se obţine din „nu” + infinitivul verbului respectiv. Această chichiţă ne poate ajuta atunci când ne întrebăm cu câţi de „i” să scriem imperativul verbului „a fi”, de exemplu. Şi ţinem minte că e „Fii!” cu doi de „i”, ca şi la conjunctiv, dar „Nu fi!” e cu un singur „i”, pentru că e acelaşi cu infinitivul „a fi”:
Cam aşa au decurs lucrurile cu mica noastră lecţie de gramatică. Sper că am mai lămurit din confuziile deja instalate ale copilului. Şi cred că ar fi înţelept să verificăm din când în când şi lucrurile pe care copiii noştri ne spun că le-au înţeles bine de la şcoală, pentru că, iată, se pot ivi surprize. Ar fi mare păcat să ne trezim la un examen cu adevărat important cu greşeli banale, datorate acestei grabe, aceste superficialităţi în tratarea materiilor, care se datorează… chiar aşa, oare cui se datorează, totuşi?
Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.
La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.
Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.
Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.
Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.
Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?
Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂
Mama Aluniţă 