Pas cu pas, de-adevăratelea

Domnul Petru are 58 de ani şi un rucsac de vreo 14 kile, cu care a plecat în spate de la Iaşi la Atena (Grecia). Pe jos. Şi-a propus să facă drumul acesta pentru a atrage atenţia asupra unor necesităţi ale societăţii noastre: o finanţare suficientă a învăţământului şi a investiţiilor în cunoaştere şi cercetare, precum şi primenirea clasei politice actuale, dovedită drept incapabilă să ne conducă spre mai bine. Are, de altfel, şi un steag tricolor la el, pe care şi-a scris obiectivele:

• 6% pentru învăţământ
• Fără penali în funcţii publice

Şi mai are un obiectiv domnul Petru: înfiinţarea unei biblioteci de filosofie şi de limbi clasice şi orientale la Iaşi. Doar că textul ăsta era cam lung să încapă pe galbenul tricolorului, aşa că nu l-a mai scris acolo. Dar dorinţa o poartă mereu în suflet cu el. Pentru că domnul Petru crede că democraţia este baza ideală a oricărei societăţi, iar primele texte ale democraţiei s-au scris în greaca veche. La fel, filosofia este cea care dă naştere gândirii critice, indispensabilă oricărei democraţii, iar marile filosofii ale lumii tot în marile limbi clasice au fost scrise – iar aici domnul Petru include greaca, latina, chineza şi sanscrita. A fost o vreme când visa la construirea unei universităţi dedicate, tot la Iaşi, în care să se înveţe aceste limbi. Şi a unui institut de cercetare la care să se poată angaja absolvenţii acelei universităţi. Dar erau vise prea îndrăzneţe. A rămas doar cu cel al bibliotecii. Şi a pornit-o la drum.

Toată viaţa lui a fost împărţit domnul Petru între iubirea de filosofie şi nevoia de bani. A renunţat la facultatea de filosofie pentru a se duce în Valea Jiului, să se angajeze în mină. Şcoala îl dezamăgise, i se părea că mai mult îi îngrădea educaţia decât i-o dezvolta. Iar în mină auzise el că erau cele mai mari salarii din ţară. Şi chiar erau mari. Dar şi munca pe măsură. Căra în braţe bolovani de lut de 40 de kilograme, pe scările verticale dintre abataje, şi trunchiuri groase de copac pe umăr, pentru fixarea tavanelor. În mină şi-a făcut, de altfel, condiţia fizică pe care o are şi azi, cea care îl ajută, printre altele, să facă la aproape 60 de ani un drum de 2.100 km pe jos, cu un rucsac greu în spate. Banii câştigaţi în Valea Jiului s-au dus preponderent pe cărţi. Vreo 700 de cărţi şi-a cumpărat domnul Petru în anul acela cât a muncit acolo. O consideră şi în ziua de azi investiţie – în minte, suflet şi vise. Cea mai importantă dintre toate.

Şi armata i-a folosit la ceva domnului Petru. Deşi nu i-a fost uşor nici acolo, nu o consideră timp pierdut, deoarece i-a format rezistenţa fizică şi la stres, disciplina de viaţă, poate şi simţul umorului un pic, cu hazul de necaz pe care îl faci, vrei nu vrei, atunci când eşti un răcan filosof pus să îndeplineşti sarcinile acelea absurde ale superiorilor şi veteranilor. Dar spiritul liber nu i l-au putut distruge nici şcoala comunistă, nici munca grea din mină, nici armata. Aşa se face că, pe la jumătatea anilor ’80, domnul Petru a simţit că se sufocă aici. Că trăieşte într-o colivie care a devenit prea strâmtă pentru el. Şi a hotărât să plece.

Pentru început, urma să facă înconjurul lumii. Apoi o mai vedea. Îşi dorea în special să vadă India şi China, ţări care îl fascinau cu culturile lor. Însă era o utopie să visezi la aşa ceva într-o ţară din lagărul comunist, cu graniţele închise, precum era România. Şi atunci i-a venit ideea să se angajeze ca docher în port, la Constanţa, urmând să aştepte momentul propice pentru a se putea furişa pe un vas şi să plutească spre libertatea mult dorită. Lucrurile nu au ieşit din prima aşa cum ar fi vrut, prietenii cu care pornise la drum în aventura asta au renunţat pe rând la visul lor, însurându-se şi hotărându-se să se mulţumească cu ceea ce aveau aici. Şi aşa se face că abia în septembrie 1989 s-a urcat, în sfârşit, domnul Petru pe un vapor. Chinezesc. El şi prietenul cu care se aruncase în aventura asta observaseră că vasele din ţările comuniste erau păzite de doar un singur paznic, spre deosebire de cele capitaliste, care aveau doi. Deci şansele să urci pe un vas fără să te zărească cineva erau duble în cazul unuia comunist, iar de trecut tot prin strâmtoarea Bosfor trebuiau să treacă toate vasele, indiferent cui aparţineau, aşa că au hotărât să urce pe acesta şi să „coboare” în Turcia, acolo unde era strâmtoarea mai îngustă şi puteau înota mai puţin până la mal. Numai că socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea de pe vas, iar cei doi fugari au stat ascunşi patru zile într-un loc întunecos, fără hrană şi fără apă, deoarece vasul nu a mai plecat în ziua aceea. S-a desprins de mal abia într-a cincea şi într-o zi a ajuns în vizatul Bosfor, iar oamenii s-au aruncat în apă şi s-au apucat să înoate spre mal. Care era mult mai departe decât credeau (au calculat greşit momentul), la vreun kilometru. Prin miracol, au reuşit cumva să ajungă pe uscat, uzi, hămesiţi, istoviţi şi, desigur, în chiloţi. S-au bucurat că în Turcia era mult mai cald decât în România pe care o lăsaseră în urmă şi că de pe mal i-a cules o femeie care i-a dus acasă la ea, să se usuce şi să le dea o cafea. Apoi a chemat, bineînţeles, poliţia. După câteva luni de stat sub supraveghere acolo (domnul Petru îşi aminteşte cu mare drag de ospitalitatea turcească şi de bunăvoinţa poliţiei locale), s-a întors în ţară, în ianuarie 1990. Într-o ţară pe care o spera liberă de acum, după Revoluţie.

Au urmat aproape treizeci de ani de proiecte, vise şi afaceri. Unele s-au realizat, altele nu, iar afacerile toate au falimentat. Trebuie să ai o anumită construcţie, atât genetică, cât şi educaţională, pentru a reuşi în afaceri. Or filosofii sunt doar nişte visători, nişte handicapaţi în chestiunile practice ale supravieţuirii, aşa cum însuşi domnul Petru o spune despre absolvenţii de limbi clasice: pur şi simplu nu sunt pregătiţi pentru viaţă, după ce termină o şcoală gândită prost, făcută pe nişte manuale aiurea şi fără niciun scop pe termen lung. Pentru absolvenţii aceştia vrea dânsul să poată face ceva acum. Măcar să le pună la dispoziţie o bibiotecă unde să poată găsi resurse de valoare pentru nevoile lor de cunoaştere. „O bibliotecă vie”, spune domnul Petru, cu acţiuni săptămânale, atractive şi educative, care să îi atragă şi pe alţi tineri pe calea cunoaşterii acestui domeniu atât de minunat care este filosofia. Să se pregătească acea nouă generaţie pe care ne-o dorim cu toţii pentru ţara asta, cea cu gândire critică îndreptată constructiv, înspre salvarea ei.

— Nu se poate să ignori o problemă zeci de ani şi să te aştepţi să rămâi nepedepsit, spune domnul Petre la masa la care ne-am aşezat să bem o cafea cât timp îmi notez eu una, alta, pentru acest articol. Educaţia la noi în ţară nu poate rămâne la nesfârşit o Cenuşăreasă. Trebuie o revoluţie acolo. Oamenii din sistem trebuie să-şi rupă lanţurile pe care le acceptă acum, să-şi schimbe conducerea asta de incompetenţi pe care o au. Ministerul Educaţiei ar trebui să fie independent politic. Tinerii să înveţe din nou despre valorile fundamentale ale omenirii: adevăr, dreptate, libertate, curaj…

Mai vorbim o vreme despre lucrurile acestea, despre ceea ce îl animă pe el să bată tot acest drum până la Atena, leagănul democraţiei moderne. A ajuns duminică în Bucureşti, după trei săptămâni de mers pe jos de la Iaşi. A dormit la prieteni, la fosta soţie (care l-a sprijinit şi îl sprijină încă în proiectele lui, la fel ca şi fiica pe care o au împreună), prin gări şi chiar pe câmp, o noapte, pe lângă Urziceni. A mâncat când şi dacă a avut ce anume. Cel mai generos om întâlnit pe drum a fost, culmea, tot un turc: un şofer de tir aşezat pe marginea drumului pe care mergea şi el, care l-a invitat de cum l-a văzut la çay şi ekmek (ceai şi pâine), deşi nu vorbea o iotă de română.

În Bucureşti, şi-a petrecut dimineaţa încercând să rezolve o problemă cu cardul pe care are nişte bani pentru drumul ăsta. Nu sunt prea mulţi, speră să se mai adune câte ceva pe parcurs, mai ales că nu are nimic prevăzut pentru cazările de pe drum (va ţine calea ferată, ca să poată dormi tot în gări), nici pentru drumul de întoarcere de la Atena. Nici măcar cu fosta soţie nu fusese nimic aranjat în prealabil, s-a întâlnit cu ea din întâmplare într-o gară şi aşa s-a făcut că a ajuns să se odihnească o noapte în casa ei. Nici credit pe telefonul mobil nu mai are acum, nici pe pagina de Facebook nu scrie prea clar că are nevoie de bani şi cum îi poate trimite cineva vreo donaţie, cât de mică, pentru proiectul său. E cu adevărat un filosof şi un visător domnul Petru, el ştie doar că şi-a pus o idee frumoasă în cap şi că va face tot ce poate el ca să o îndeplinească. Adică va merge 84 de zile, 2.100 km, trei milioane şi jumătate de paşi. O groază de paşi. De altfel, aşa se şi numeşte proiectul lui: Prin Educație Pas cu Pas spre Democrație. Iar în cazul lui, expresia „pas cu pas” nu e doar o vorbă în vânt, ca la alţii – el chiar vrea să facă toţi paşii ăştia.

— Şi ce-o să faceţi dacă rămâneţi fără nimic?

— Merg mai departe.

— Dar nu vă este frică deloc? Nu numai de lipsa banilor sau a mâncării, dar de dormit pe câmpuri sau de infractorii din drum?

Domnul Petru se gândeşte puţin înainte să îmi răspundă la întrebarea asta. Se uită în jur şi vede bulevardul din faţa Universităţii, supra-aglomerat de maşini:

— V-ar fi frică să traversaţi strada asta acum, nu-i aşa?

— Da… cred că da…

— Dar dacă ar fi fetiţa dumneavoastră pe partea cealaltă a străzii, în pericol, şi v-ar striga, nu-i aşa că v-aţi duce fără ezitare la ea?

— Sigur că m-aş duce, dar nu prea văd legătura…

— Din iubire v-aţi duce la copil, nu din alt motiv. Eu cred că trebuie să ne depăşim frica, dacă vrem să facem ceea ce iubim.

–––––––––-

CONCRET:

Pe pagina de Facebook a proiectului se povestesc mai multe, şi despre obiective, şi despre etape (domnul Petru relatează impresii de pe drum, pe măsură ce îl parcurge), şi despre felul în care poate fi sprijinit în visul de a fonda biblioteca. Ştiu că există şi o campanie pe Patreon, dar nu am găsit detaliile concrete. Doar datele bancare le-am găsit şi vi le pun aici, în caz că vreţi să îl ajutaţi:

Banca Transilvania

Cod SWIFT: BTRLRO22

Nume: Petru Ghilan

Cont RON: RO92BTRLRONCRT0290813701

CONT EUR: RO42BTRLEURCRT0290813701

CONT USD: RO46BTRLUSDCRT0290813701

––––––

De asemenea,  în caz că reuşeşte să îşi cumpere azi bateria externă de telefon de care are nevoie la drum, domnul Petru ar avea nevoie de o cazare mâine noapte, undeva pe la mijlocul distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu; el speră să găsească ceva la Crucea de Piatră, care e chiar pe acolo şi sună simpatic, dar cred că şi la Călugăreni ar fi foarte bine. Iar noaptea următoare i-ar prinde bine un adăpost în Giurgiu. E un om cu mult bun simţ şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, care are multe poveşti interesante de viaţă, ar fi o companie deosebit de plăcută, în caz că vă hotărâţi să îi oferiţi găzduire peste noapte. Apoi urmează Bulgaria şi Grecia, unde speră doar să existe gări cu scaune mai confortabile decât în România.

––––––-

Aici puteţi vedea un scurt reportaj care a apărut la ştirile TVR în ziua în care domnul Petru a plecat la drum.

–––––––-

Iar aici puteţi citi despre crunta realitate că suntem ţara europeană care alocă cei mai puţini bani de la buget pentru Educaţie (3% din PIB anul trecut, iar anul ăsta, după cum se ştie, încă s-au mai tăiat bani de acolo, în special de la Cercetare – această coloană vertebrală a dezvoltării viitorului nostru). Măcar şi din acest motiv, vă rog eu să daţi mai departe povestea domnului Petru. Să ştie cât mai mulţi oameni că e important de luptat pentru şcoală, pentru educaţie şi pentru viitor.

Sunt ei oare reali, prietenii de pe internet?

De o vreme încoace, îmi petrec deosebit de mult timp făcând… nimic. Mai întâi a fost vacanţa şcolară, şi mi-am zis că n-ar strica să îmi iau şi eu una mică de la rutina cotidiană, odată cu fiică-mea. Apoi am terminat cărţile pe care le aveam în lucru şi nu a mai venit nimic, dat fiind că şi editurile o lasă mai moale în perioada aceasta de concedii, de obicei. Apoi a plecat copilul în tabără şi am fost ca paralizată săptămâna aia, pentru că ne tot plângea la telefon serile şi credeam că nu se simte bine acolo. Apoi a venit canicula. Apoi a venit lenea. Şi apoi au venit necazurile: mai întâi am stat cu Luna în spital, două zile, pe motive de edem Quincke, apoi am stat cu socru-meu în spital vreo cinci zile, pe motiv de accident vascular, şi se pare că mai avem de stat câteva. Or când zic „stat în spital”, chiar e stat. Adică acolo nu am făcut chiar nimic. Doar am supravegheat un copil, respectiv un bătrân, să nu îşi facă şi mai rău decât le era deja.

Tare mi-ar plăcea ca vorba lui Winnie de Pluş să se potrivească şi în viaţa reală: „De cele mai multe ori, să nu faci nimic duce la cel mai bun ceva” (am văzut de curând filmul cu Cristopher Robin şi este minunat, să vă duceţi neapărat să-l vedeţi, dacă aveţi între 7 şi 700 de ani). Dar nu se potriveşte. Acest stat degeaba este, de fapt, ucigător pentru inspiraţia mea. Şi deşi simt că am o groază de lucruri pe care aş vrea să vi le povestesc, de-abia reuşesc să leg două vorbe pe tastatură. Aşa că, în loc să scriu eu prost, o să vă las mai jos traducerea unui articol pe care l-am citit mai demult şi pe care mi-l propusesem drept subiect de meditaţie pentru un eseu de-al meu, în legătură cu prieteniile virtuale.

În primul rând, articolul povesteşte o aventură foarte frumoasă: cineva a pornit la drum, fizic, pentru a-şi întâlni şi cunoaşte personal toţi prietenii din lista sa de Facebook. Povestea asta m-a atins în mod special pentru că, de câţiva ani încoace, eu trăiesc mult mai mult în faţa calculatorului decât în lumea reală, şi în consecinţă şi prietenii mei sunt mai mulţi virtuali decât reali. Şi am descoperit că îmi place mult să îmi petrec timpul liber într-o bulă formată din oameni cu care am multe lucruri în comun, ideatic vorbind, într-un moment sau altul al existenţei noastre. Râdem împreună, ne întristăm împreună şi, mai ales în ultima vreme, ne revoltăm împreună, de la aceleaşi abuzuri care au ajuns să ne facă viaţa din ce în ce mai greu de dus.

Necazul cu bula asta e că se află într-o continuă transformare. Prietenii virtuali azi sunt, mâine nu mai sunt. Îşi schimbă credinţele, sau se satură de mereu aceleaşi subiecte de conversaţie, sau se supără de la o postare sau un articol de blog care nu e chiar pe gustul lor (după ce le-ai scris cincizeci care le-au plăcut…). Foarte puţini rămân alături cu anii, dacă nu îi cunoşti şi personal. E mult mai uşor să te separi de cineva cu care ai petrecut doi ani pe Facebook, să zicem, dar cu care nu te-ai întâlnit niciodată, decât de cineva pe care l-ai cunoscut în copilărie, dar nu l-ai mai văzut de treizeci de ani. Şi nici faptul de a întâlni în viaţa reală un prieten din online nu garantează trăinicia relaţiei în timp. Eu am avut deja câteva experienţe în acest sens şi am observat că energiile nu circulă la fel de armonios în realitate între unii oameni care păreau să fie pe aceeaşi lungime de undă pe internet. Sunt oameni cu care mi-a plăcut mult să mă întâlnesc „pe bune” (nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar aceştia erau aproape toţi din străinătate) şi oameni cu care, după ce ne-am văzut faţă în faţă, nu am mai păstrat nici legătura pe net.

Despre toate acestea şi încă multe altele intenţionam să scriu şi eu pe larg la un moment dat. Dar pentru că, iată, nu găsesc nici timpul, nici inspiraţia necesare, vă las aici link-ul către acel articol care mi-a plăcut mie, cu o traducere foarte rapidă în română, în caz că nu stăpâniţi suficient de bine limba engleză. Şi m-aş bucura să îmi împărtăşiţi părerile voastre în comentarii: oare prieteniile virtuale sunt la fel de valoroase şi ne împlinesc personal la fel de mult ca şi cele reale? Eu recunosc că am fost de acord cu concluzia protagonistei articolului, şi anume că prieteniile pot fi de multe feluri:

«Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive. Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.»

––

Articolul original este aici, cu fotografii cu tot. Iar traducerea mea grăbită este următoarea:

O femeie şi-a fotografiat toţi cei 626 de prieteni de pe Facebook. Iată cinci dintre ei.

Cândva între Revelionul 2010 şi cel din 2011, Tanja a început să-şi pună întrebări asupra conceptului de prietenie.

Cu o seară înainte, scrisese de mână o scrisoare unui prieten aflat în misiune în Afganistan, în timp ce făcea un schimb de mesaje instant cu un altul, din Indonezia.

A doua zi de dimineaţă, s-a trezit cu mintea plină de întrebări despre tehnologie şi prietenie. Oare prieteniile online erau la fel de reale ca cele legate în viaţa reală? S-a uitat pe lista ei de prieteni de pe Facebook şi s-a întrebat: „Oare chiar sunt prietenă cu toţi oamenii ăştia?”

Şi atunci a ştiut că trebuia pur şi simplu să afle asta.

Şi-a făcut un plan simplu: să călătorească până în casa fiecăruia dintre cei 626 de prieteni ai ei de pe Facebook, să petreacă un timp împreună şi să îi fotografieze.

Cinci ani a bătut Hollander globul în lung şi în lat ca să îşi întâlnească prietenii, în cadrul unui proiect pe care l-a numit: „Eşti cu adevărat prietenul meu?”. A călătorit, în medie, două săptămâni pe lună, împărtăşindu-şi aventura cu fanii ei de pe Facebook şi de pe Instagram. Când a ajuns la sfârşitul călătoriei sale, în Israel, în 2016, vizitase în total patru continente, 12 ţări, 34 de state şi mai mult de 400 de case.

„M-am aşezat pe podea ca să mă joc cu Lego şi să citesc cărţi împreună cu copii pe care de-abia îi cunoscusem. Mi s-au arătat grădini urbane, găini şi căbănuţe discrete. Am văzut un sanctuar apicol construit în nordul oraşului St. Louis, ca parte a unui proiect de înfrumuseţare urbană. Am împărţit un castron de tocăniţă gumbo, în New Orleans, cu un prieten pe care nu-l întâlnisem în viaţa reală. În Washington D.C., am vizitat aripa de vest a Casei Albe cu un prieten care făcuse parte din echipa de fotografi a preşedintelui Obama.

Am ascultat poveşti despre tragediile şi forţa unor familii, despre greutatea traiului în climatul economic actual. Iar cel mai important, am învăţat despre bunătatea umană şi despre compasiune. Încă mă simt uimită de numărul mare de oameni, în special aceia care îmi erau în totalitate străini în viaţa reală, care mi-au deschis uşile căminelor lor, oferindu-mi un loc unde să stau, o bucăţică din viaţa lor, poveştile lor, familiile lor şi acceptul de a face publice toate aceste lucruri.”

În timp ce Hollander afla lucruri noi despre ea însăşi şi despre prietenie, în cursul călătoriilor ei, fanii săi erau nerăbdători să schimbe păreri despre subiect.

Hollander a început să solicite comentarii cu ocazia diverselor evenimente sau seri de lectură, să le ceară participanţilor să scrie pe post-it-uri răspunsul lor la întrebarea „Ce este un prieten adevărat?”

Până la sfârşit, a adunat sute de răspunsuri, le-a scanat pe toate şi le-a postat pe site-ul său web, într-un minunat colaj multicolor.

„A fost fascinant să văd oameni dintre cei mai diverşi cum răspund la această întrebare”, a spus ea. „S-a întâmplat ca un copil de grădiniţă să dea aceeaşi definiţie prieteniei ca cineva cu trei doctorate.”

Există moduri mai rele de a petrece o după-amiază decât să-ţi treci în revistă lista de prieteni.

Răspunsurile au fost dintre cele mai variate. De la unele drastice – „un prieten adevărat te ţine de frunte atunci când eşti beat” – la unele de-a dreptul profunde – „un prieten adevărat te vede minunat chiar şi atunci când eşti la pământ” – sau la unele uimitor de emoţionante – „un prieten adevărat duce o viaţă diferită, dar cu aceeaşi inimă”.

Hollander spune că proiectul i-a răspuns la toate întrebările ei despre prietenie.

„Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive”, spune ea gânditoare. „Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.”

Cât despre împărţirea tipurilor de prietenie în online sau offline, Hollander spune că are o certitudine: „Nu exista diferenţe între prieteniile online şi cele offline. Este ceva ce se întreţese în tot ceea ce facem, literalmente – de la muncă până la prietenie. Există oameni pe care îi văd în persoană mult mai des decât prieteni care există numai pe internet, dar asta nu înseamnă deloc că aş fi mai apropiată de acei oameni pe care îi văd în fiecare zi.

Social media este doar o formă diferită de comunicare.”

Caragiale n-a murit, doar că are Alzheimer

– Bună ziua! Adrian sunt!

– Salut, Adrian!

Cine-o fi şi Adrian ăsta?

– Pentru chestia aia, de mi-aţi zis, cu prietenul…

– Da…

Chestie?! Prieten?!

– Se face.

Ce bine! Dar oare despre ce este vorba?

– Mai trebuie doar o poză de-a lui.

– De-a cui?

Zi un nume, zi un nume!…

– De-a prietenului.

– A, OK.

– Bine, atunci aştept să mi-o trimiteţi.

– Ţi-o trimit. Zi bună!

S-ar putea să cam aştepţi.

–––––

– Să trăiţi, Popescu sunt!

– Bună ziua, domnu’ Popescu.

Popescu şi mai cum te cheamă, te rooog?…

– În legătură cu configuraţia aia pe care mi-aţi făcut-o acum două luni.

– Da?…

– E bună. Doar că am văzut că preţul a ieşit puţin mai mare decât discutaserăm.

– Da, pentru că s-au scumpit motoarele în ultima vreme. Probabil de acolo este.

Dă, Doamne, să fie de la motor, că alte explicaţii nu am!

– Mda, şi eu tot la motor m-am gândit. Bine, atunci rămâne aşa. Când ne apucăm de lucru la ea?

– Oricând doriţi dumneavoastră. Treceţi pe-aici, ne cunoaştem şi noi…

– Păi ne cunoaştem deja!

Ups! De ce ţi-e frică nu scapi!

– Pardon, voiam să spun ne mai vedem şi noi, mai discutăm detalii, mai…

– Daţi dumneavoastră print la configuraţia aia, să avem pe ce discuta, da?

– Sigur, cum să nu!

Când o să vină aici, o să-i spun c-am uitat. Să printez configuraţia, adică. Numai să mă prind că el e Popescu, când îl văd.

–––––

– Hei, ce mai faceţi? Mă bucur să vă revăd!

– Ăăăăă… şi eu…

– Nu vă mai aduceţi aminte de mine, nu-i aşa?

– Ba da, cum să nu?

Oare de ce nu oi fi eu capabil să recunosc, pur şi simplu, că uit?

– Am fost aici, la şcoală, la dumneavoastră, acum câteva săptămâni…

– Mda…

Ce-am îmbătrânit! Să uit eu o faţă de femeie! Mai e şi drăguţă! Pe vremuri, nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Şi e clar că s-a prins că habar n-am cine este, îmi dă prea multe detalii ajutătoare.

– Eram cu fratele meu…

– Sigur că da! Ţin minte!

E, frate-mi mai lipsea mie? Acum trebuie să-mi aduc aminte doi! Plus că la fraţi n-am fost niciodată prea bun.

–––––

– Alo, da?

– Vă salut! În legătură cu oferta pe care mi-aţi trimis-o alaltăieri.

– Da?

La câte oferte trimit zilnic, cum naiba să-mi aduc aminte fix de asta? Oricum, habar nu am cine e la telefon.

– E foarte bună. Când vin s-o iau?

– Să luaţi ce?

– Barca. Luni ar fi bine?

– Păi nu e gata. Noi construim doar la comandă. Facem o ofertă iniţială, discutăm, modificăm, cădem de acord cu clientul, apoi un contract, un avans… şi abia apoi începem lucrul.

– A, OK! În cazul ăsta, poate îmi trimiteţi contractul şi factura pe email şi vă apucaţi de treabă, că nu mai avem nimic de discutat.

– Ăăăă, poate veniţi totuşi pe-aici, cu configuraţia aia, mai discutăm, poate mai schimbăm câte ceva…

Zi că vii, te rog, cu configuraţie cu tot, să vă văd şi eu pe amândoi!

– Nu e nevoie. E perfectă aşa cum este! Ţineţi-vă de ea şi spor la treabă!

Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţ domnu’…. ăăăă….

–––––

NOTĂ:

Cele de mai sus sunt inspirate (vag, foarte vag) dintr-o realitate oarecare. În niciun caz din cea a lu’ bărbatu-meu! 😉

Mă doare capul

Prietena fiică-mii a fost zilele trecute să-l susţină din sală pe unchiul său, la preselecţiile pentru emisiunea iUmor. Am luat-o adineaori cu maşina de-acasă, ca să se joace cu Luna şi, bineînţeles, am fost curioasă să-i aflu impresiile:

– Cum a fost la filmări?

– Păi m-am sculat la şase singură nu ştiu ce am avut şi mama a vrut două cozi împletite şi eram în pantaloni scurţi de blugi şi în ie şi bunica era la fel şi am plecat la zece şi am stat până la şase şi am văzut maşina lu’ Cheloo şi maşina lu’ Bendeac şi maşina lu’ Cheloo seamănă cu un tractor că este de-aia de urcat pe munţi şi maşina lu’ Bendeac e gri decapotabilă doar maşina lu’ Delia n-am văzut-o dar am văzut-o pe Delia nemachiată şi e brrr că să vezi şi pe unchiul meu cum l-au machiat că nu-l mai cunoşteai când l-au făcut pisică şi l-au îmbrăcat în costum de pisică albă cu albastru dar el trebuia să fie broască dar i-a fost ruşine de doamna care l-a machiat să-i spună că l-a machiat greşit pentru că o oră întreagă muncise să îl machieze pisică şi până la urmă abia pe la trei i-au făcut şi costumul de broască şi i-au pus burtă falsă că el e slab vai de capul lui ca şi mine dar numai Delia i-a dat da iar Cheloo şi Bendeac nu pentru că nu avea umor de fapt.

Apoi am ajuns acasă. Acum fetele au o oarecare controversă pe tema „Cum o arăta maşina Deliei?”: Luna zice că e roz sau culoarea ei preferată (care o fi şi aia?), prietena ei zice că e gri. Doar la un singur aspect au căzut de acord: e o decapotabilă.