Caragiale n-a murit, doar că are Alzheimer

– Bună ziua! Adrian sunt!

– Salut, Adrian!

Cine-o fi şi Adrian ăsta?

– Pentru chestia aia, de mi-aţi zis, cu prietenul…

– Da…

Chestie?! Prieten?!

– Se face.

Ce bine! Dar oare despre ce este vorba?

– Mai trebuie doar o poză de-a lui.

– De-a cui?

Zi un nume, zi un nume!…

– De-a prietenului.

– A, OK.

– Bine, atunci aştept să mi-o trimiteţi.

– Ţi-o trimit. Zi bună!

S-ar putea să cam aştepţi.

–––––

– Să trăiţi, Popescu sunt!

– Bună ziua, domnu’ Popescu.

Popescu şi mai cum te cheamă, te rooog?…

– În legătură cu configuraţia aia pe care mi-aţi făcut-o acum două luni.

– Da?…

– E bună. Doar că am văzut că preţul a ieşit puţin mai mare decât discutaserăm.

– Da, pentru că s-au scumpit motoarele în ultima vreme. Probabil de acolo este.

Dă, Doamne, să fie de la motor, că alte explicaţii nu am!

– Mda, şi eu tot la motor m-am gândit. Bine, atunci rămâne aşa. Când ne apucăm de lucru la ea?

– Oricând doriţi dumneavoastră. Treceţi pe-aici, ne cunoaştem şi noi…

– Păi ne cunoaştem deja!

Ups! De ce ţi-e frică nu scapi!

– Pardon, voiam să spun ne mai vedem şi noi, mai discutăm detalii, mai…

– Daţi dumneavoastră print la configuraţia aia, să avem pe ce discuta, da?

– Sigur, cum să nu!

Când o să vină aici, o să-i spun c-am uitat. Să printez configuraţia, adică. Numai să mă prind că el e Popescu, când îl văd.

–––––

– Hei, ce mai faceţi? Mă bucur să vă revăd!

– Ăăăăă… şi eu…

– Nu vă mai aduceţi aminte de mine, nu-i aşa?

– Ba da, cum să nu?

Oare de ce nu oi fi eu capabil să recunosc, pur şi simplu, că uit?

– Am fost aici, la şcoală, la dumneavoastră, acum câteva săptămâni…

– Mda…

Ce-am îmbătrânit! Să uit eu o faţă de femeie! Mai e şi drăguţă! Pe vremuri, nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Şi e clar că s-a prins că habar n-am cine este, îmi dă prea multe detalii ajutătoare.

– Eram cu fratele meu…

– Sigur că da! Ţin minte!

E, frate-mi mai lipsea mie? Acum trebuie să-mi aduc aminte doi! Plus că la fraţi n-am fost niciodată prea bun.

–––––

– Alo, da?

– Vă salut! În legătură cu oferta pe care mi-aţi trimis-o alaltăieri.

– Da?

La câte oferte trimit zilnic, cum naiba să-mi aduc aminte fix de asta? Oricum, habar nu am cine e la telefon.

– E foarte bună. Când vin s-o iau?

– Să luaţi ce?

– Barca. Luni ar fi bine?

– Păi nu e gata. Noi construim doar la comandă. Facem o ofertă iniţială, discutăm, modificăm, cădem de acord cu clientul, apoi un contract, un avans… şi abia apoi începem lucrul.

– A, OK! În cazul ăsta, poate îmi trimiteţi contractul şi factura pe email şi vă apucaţi de treabă, că nu mai avem nimic de discutat.

– Ăăăă, poate veniţi totuşi pe-aici, cu configuraţia aia, mai discutăm, poate mai schimbăm câte ceva…

Zi că vii, te rog, cu configuraţie cu tot, să vă văd şi eu pe amândoi!

– Nu e nevoie. E perfectă aşa cum este! Ţineţi-vă de ea şi spor la treabă!

Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţ domnu’…. ăăăă….

–––––

NOTĂ:

Cele de mai sus sunt inspirate (vag, foarte vag) dintr-o realitate oarecare. În niciun caz din cea a lu’ bărbatu-meu! 😉

Mă doare capul

Prietena fiică-mii a fost zilele trecute să-l susţină din sală pe unchiul său, la preselecţiile pentru emisiunea iUmor. Am luat-o adineaori cu maşina de-acasă, ca să se joace cu Luna şi, bineînţeles, am fost curioasă să-i aflu impresiile:

– Cum a fost la filmări?

– Păi m-am sculat la şase singură nu ştiu ce am avut şi mama a vrut două cozi împletite şi eram în pantaloni scurţi de blugi şi în ie şi bunica era la fel şi am plecat la zece şi am stat până la şase şi am văzut maşina lu’ Cheloo şi maşina lu’ Bendeac şi maşina lu’ Cheloo seamănă cu un tractor că este de-aia de urcat pe munţi şi maşina lu’ Bendeac e gri decapotabilă doar maşina lu’ Delia n-am văzut-o dar am văzut-o pe Delia nemachiată şi e brrr că să vezi şi pe unchiul meu cum l-au machiat că nu-l mai cunoşteai când l-au făcut pisică şi l-au îmbrăcat în costum de pisică albă cu albastru dar el trebuia să fie broască dar i-a fost ruşine de doamna care l-a machiat să-i spună că l-a machiat greşit pentru că o oră întreagă muncise să îl machieze pisică şi până la urmă abia pe la trei i-au făcut şi costumul de broască şi i-au pus burtă falsă că el e slab vai de capul lui ca şi mine dar numai Delia i-a dat da iar Cheloo şi Bendeac nu pentru că nu avea umor de fapt.

Apoi am ajuns acasă. Acum fetele au o oarecare controversă pe tema „Cum o arăta maşina Deliei?”: Luna zice că e roz sau culoarea ei preferată (care o fi şi aia?), prietena ei zice că e gri. Doar la un singur aspect au căzut de acord: e o decapotabilă.

Prinţesa Hula-Hoop

Avea doar şapte ani când am cunoscut-o. Slăbuţă tare, nu prea înaltă pentru vârsta ei, cu ochii cât jumătate de faţă şi un zâmbet care s-a lăţit pe cealaltă jumătate, atunci când i-am întins mâna să facem cunoştinţă:

– Eu sunt Denisa, mi-a răspuns, cu o voce mică, dar hotărâtă, aşa cum s-a dovedit imediat a fi şi ea.

Boţul de om s-a echipat rapid şi s-a căţărat fără ezitare pe eşarfă până sus de tot. Încerca curajos toate poziţiile şi, deşi îi ieşeau bine, le repeta cu perseverenţă, până aproape de perfecţiune. Apoi la trapez, la sfoară, pe sfoară, pe saltea… Denisa era, în mod clar, o nativă într-ale acrobaţiei. Iar faptul că un copil atât de mic venea zilnic la antrenamente, de multe ori mai lungi de o oră, şi le făcea cu atâta seriozitate era absolut remarcabil. Nu o forţa nimeni. Mama ei nici măcar nu rămânea cu ea, decât arareori, la antrenamentele şcolii de circ. Când ne-am întâlnit odată pentru mai multă vreme, am felicitat-o pentru minunea de copil talentat şi conştiincios. Din vorbă în vorbă, am aflat că circul este marea dragoste a fetiţei încă de când avea un an şi jumătate. A fost atunci la primul spectacol, la circul unde tatăl ei era clovn, şi a fost fascinată. Anii copilăriei şi i-a petrecut printre stele, în mai multe sensuri ale cuvântului, iar strălucirea dansatoarelor, măiestria acrobaţilor şi prietenia animalelor au convins-o că locul ei trebuie să fie acolo. Va fi şi ea o artistă de circ.

Denisa1La vârsta şcolii, însă, părinţii s-au gândit că circul nu e chiar locul ideal pentru a educa un copil. Şcoala circului însemna, de fapt, o profesoară nemţoaică şi doar patru copii (o fetiţă portugheză, un băieţel albanez, unul brazilian şi Denisa). Nomazi cu toţii. România părea să ofere o şansă mai bună pentru învăţare, drept urmare mama şi fetiţa s-au întors acasă, iar tatăl a rămas să lucreze la circ, în Germania. Sunt aproape trei ani de atunci, iar familia se reuneşte doar în vacanţa de vară. Nici măcar de Crăciun nu sunt împreună, e perioadă de lucru intens pentru tată.

Denisa2Am invitat-o pe mama Denisei să ne întâlnim odată cu copiii prin oraş, să le mai întreb una, alta şi să scriu un articol despre fetiţă. Nu mi-a răspuns pe loc, probabil că nu i se părea nimic extraordinar în povestea lor, apoi noi nu ne-am mai dus la şcoala de circ (Luna nu a arătat a avea vreo înclinaţie spre domeniul acela şi, cu mare regret pentru distracţia ei de acolo, după vreo jumătate de an am renunţat să mai bat jumătate de Bucureşti pentru a ajunge la antrenamente) şi am pierdut legătura. Până acum vreo lună, când am regăsit-o pe Facebook. Profesoara ei de la Funny Circus o înscrisese la Next Star şi Denisa urma să concureze la televizor. Pe cât de tare îmi plac concursurile de talente pentru adulţi, pe atât de puţin îmi plac cele cu copii, din varii motive pe care le voi expune cu altă ocazie. Dar în seara aceea am făcut o mare excepţie şi ne-am uitat până la momentul Denisei. Care a fost aşa cum ne închipuisem: foarte bun. Fetiţa a mai crescut, are aproape nouă ani acum şi trăsături de aproape-domnişoară, dar tot slăbuţă este şi tot cu gura până la urechi zâmbeşte. A făcut progrese remarcabile în acrobaţiile ei la eşarfă. Şi ne-au dat lacrimile când am văzut ce surpriză frumoasă i-au făcut cei la Antena 1: i-au adus tăticul în ţară, fără să îi spună, iar Denisa l-a întâlnit „întâmplător” într-un mall, îmbrăcat de lucru – clovn împărţind baloane copiilor trecători. Mici bucurii ambulante.

Denisa4Bineînţeles că am votat-o cu mare drag atunci. Ştiam cât de mult munceşte, ce sacrificii fac ai ei pentru ea şi, mai ales, ştiam că participa la acea emisiune din pasiune, şi nu pentru a împlini nu ştiu ce ambiţie a vreunui părinte frustrat. Nu ştiam, însă, dacă acel SMS de nici 3 lei va conta la numărătoare, dar se pare că a contat, iar Denisa a fost câştigătoarea publicului din acea seară. Cea mai votată. Aşa se face că astăzi va concura din nou, în finala de popularitate. Deci vom face din nou o excepţie şi ne vom uita la emisiune, pentru a o putea vota iar. Se pare că are un număr şi mai spectaculos acum, care implică şi cercurile. Pentru că, am uitat să vă spun, Denisa este o mare specialistă în hula-hoop. Numai cine nu a încercat să ţină în echilibru un cerc în jurul taliei crede că este o îndeletnicire uşoară. Nu este absolut deloc. Iar Denisa reuşea să învârtă pe corpuşorul ei mic, simultan, încă de anul trecut, vreo douăzeci de cercuri deodată! Sunt tare curioasă cât de bine îi reuşeşte acum, după încă un an de antrenamente susţinute, de două ore pe zi, zilnic. Dacă mai are mult până să devină regina hula-hoop, aşa cum se visează.

M-aş bucura să o susţineţi şi voi, în cazul în care vă uitaţi la emisiune. Cred că şi dacă nu vă uitaţi puteţi trimite un SMS cu textul „Denisa” la 1272, în timpul difuzării la televizor de deseară. Premiul nu este uriaş, comparativ cu altele similare, e de 5.000 Euro (impozabili şi plătibili, după voinţa sponsorilor, şi/sau în produse). Denisa nici nu îşi face iluzii că viaţa ei s-ar schimba radical odată cu eventuala câştigare a finalei. Dar ştie precis ce ar face cu banii, dacă i-ar primi:

– Echitaţie, mi-a răspuns cu tonul ei hotărât, ca de obicei, când am întrebat-o aseară, la telefon.

– De ce?, m-am mirat eu că, dintre toate atracţiile posibile pe care această lume le poate oferi unei fetiţe de nici nouă ani, a ales-o tocmai pe aceasta.

– Pentru că iubesc caii. Şi este un sport prea scump pentru mine.

Încerc să îmi imaginez un număr de circ care să combine cai, eşarfe suspendate şi cercuri, multe cercuri colorate. Nu prea reuşesc. Dar sunt convinsă că mâna aceasta de om de 25 de kilograme, Denisa, are deja un plan pentru el. Mult succes, fetiţă hotărâtă, să ţi-l îndeplineşti!

Denisa3

Nici definitivul nu mai e ce-a fost…

Când ai o zi săracă în inspiraţie şi bogată în treburi casnice, cum am eu azi, nu poţi decât să te bucuri că primeşti de pomană o scrisorică precum cea de mai jos, care nu are nevoie de prea multe comentarii. Nu este scrisă de Luna, ci de prietenul ei, ajuns la limita răbdării după câteva zile de stat în casă, cu febră, teme plictisitoare şi, mai ales şi mai ales, o muştruluială din partea lui taică-său. Date fiind toate acestea, Andrei s-a închis în camera lui, i-a avertizat pe ai săi să nu îl deranjeze şi a ieşit de acolo abia peste vreo oră, îmbrăcat gros, cu o pălărie de vrăjitoare (?!) pe cap şi cu un bagaj de mână compus preponderent din piese de Lego. A, şi cu această scrisoare ultimativă:

scrisoare-Andrei

Traducere: „Dragi părinţi, vă iubesc, dar de la ce mi-a făcut tata am fost nevoit să plec. Cu drag, Andrei. Am plecat definitiv. Sunt în capătul străzii.”

Nu vă speriaţi, până la urmă nu a mai plecat, pentru că au râs cu toţii, zdravăn şi s-au împăcat. Totuşi, vă sfătuiesc să fiţi mai miloşi cu copiii voştri, dragi taţi. Nu cred că vreţi să fie nevoiţi să plece pentru totdeauna până, hăt, departe, în capătul străzii, doar pentru că nu-şi fac vreo temă sau curăţenie în cameră, că sunt obraznici sau alte nimicuri dintr-astea atât de puţin importante pentru ei. Măcar acum, când se apropie Crăciunul şi, vorba aia: „De Crăciun, fii mai bun!”