Room on the Broom – povestea unei traduceri de plăcere

Anul trecut, am primit propunerea de a traduce, din franceză, câteva cărţi care conţineau şi poezioare şi cântece pentru copii. La început, am fost convinsă că nu voi reuşi aşa ceva. Una este să ştii bine o limbă străină, alta este să faci traduceri literare din ea, şi cu totul şi cu totul alta e să faci traduceri de versuri (ca să nu mai spun cât de dificil e să le şi potriveşti corect pe muzică). Însă am încercat şi… spre marea mea surpriză… mi-a plăcut la nebunie! Şi aşa se face că am intrat într-un soi de sevraj după ce am terminat lucrul la acele cărţi. Drept care, m-am gândit să traduc şi pentru plăcerea mea câte ceva, dacă tot m-am apucat. Şi ce alegere mai bună puteam face pentru această curajoasă intenţie decât o carte minunată, precum „Room on the Broom”, a Juliei Donaldson?

Am descoperit poezia aceasta acum câţiva ani, când am vizionat filmul de animaţie făcut după carte. Şi m-am umplut de o mare bucurie văzându-l. După care am plâns, bineînţeles. După care m-am simţit iar fericită… Povestea transmite o emoţie uriaşă, e vorba despre prietenie dincolo de limite neimportante precum aspectul fizic, mărimea, rasa sau chiar specia. O aventură cu suspans şi cu foarte, foarte mult umor, mai ales în varianta filmului animat, potrivită pentru spectatori de orice vârstă. Iar versurile sunt deosebit de inspirate, marca acestei sclipitoare autoare de cărţi şi cântece şi emisiuni pentru copii, Julia Donaldson. Aşa că m-am pus pe treabă.

Am fost tare mândră de mine să pot duce la capăt acest proiect. Bineînţeles, nu într-o formă fără de cusur, cu siguranţă ar mai fi multe de îmbunătăţit, însă în general a ieşit bine. E greu să adaptezi o poezie din engleză, limbă bogată şi cu cuvinte scurte, în româna noastră mai săracă şi plină de cuvinte lungi, mai ales dacă vrei să respecţi vers cu vers originalul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi! 😉 Şi nu am terminat repede traducerea, a durat câteva luni, în care mă tot întorceam regulat la schiţa mea şi mai schimbam un cuvânt, mai ştergeam altul… Apoi mi-am dat seama că aş putea transforma proiectul acesta personal într-o traducere „oficială”. I-am contactat pe cei de la editura Cartea Copiilor, care au publicat toate cărţile Juliei Donaldson apărute până acum la noi, şi i-am întrebat dacă nu ar fi interesaţi să o publice şi pe aceasta. Nu au fost. Mi-au răspuns că vor colabora la această traducere tot cu Florin Bican, cel care a tradus şi celelalte cărţi ale acestei autoare. Pot înţelege asta – Florin Bican e un traducător inspirat şi un nume celebru în domeniu, la noi – însă m-aş fi aşteptat măcar la o minimă curiozitate, să îmi ceară să vadă traducerea… aşa… pentru că nu se ştie niciodată… Dar asta este. M-am resemnat.

După ceva vreme, fiică-mea a avut la un test de la şcoală un text de Florin Bican. M-a întrebat cine este (îi suna familiar numele), iar eu i-am adus aminte că e un poet cunoscut, din traducerea inspirată a căruia am citit la atelierul cu pisici. Apoi i-am povestit despre saga mea cu traducerea, despre refuzul editurii, despre dezamăgirea mea. Mi-a cerut să îi citesc poezia, a cugetat câteva clipe (nu prea multe, e drept), după care mi-a comunicat cu un ton serios rezultatul cugetărilor sale:

– Mama, tu ar trebui să te faci mai celebră. Să ştie lumea cât de multe lucruri ştii şi poţi.

– Şi cum să fac asta, mă rog?, am zâmbit eu.

– Pur şi simplu! Te duci la nişte conferinţe, de exemplu, şi le spui tuturor.

La conferinţe nu m-am dus (încă!), dar nu am renunţat la ideea de a împărţi cumva şi cu alţii rodul muncii mele. Şi atunci am organizat un atelier cu tema aceasta, la biblioteca unde, de ceva vreme încoace, ţin periodic ateliere de lectură cu copii. E un spaţiu foarte generos cel care îmi găzduieşte atelierele: filiala pentru copii „Emil Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Şi mă ajută mult inimoasele doamne care lucrează acolo, şi teatrul de păpuşi „Licurici” al BMB (care mi-au făcut surpriza de a pregăti o scenetă la sfârşitul unui atelier), şi mă inspiră dragii ăia mici care vin şi participă cu entuziasm la întâlnirile noastre, împreună cu părinţii lor. Anul trecut mi-am fixat ca tematică „Literatura şi animalele”. Am povestit deja aici despre primele ateliere din această serie, la care am avut drept subiect pisicile şi căţeii. Următoarele, despre care nu v-am povestit, au fost despre broaşte şi despre păsări. Iar ordinea aceasta nu a fost deloc întâmplătoare: este fix ordinea în care apar personajele din „Room on the Broom”. Am pregătit, deci, din timp atmosfera. Apoi, pentru atelierul dedicat, am pregătit baghete de vrăjitoare ca în film, şi jocuri de memorie şi de logică inspirate din poveste, şi costume tematice pentru mine şi fiică-mea. Ioana de la bibliotecă pregătise şi ea, ca de obicei, sala, cu de toate şi cu mare atenţie la detalii. Aşa că a ieşit foarte bine până la urmă, am proiectat filmul, mi-am citit cu voce tare traducerea, în loc de subtitrare, am râs, am lăcrimat, ne-am jucat, iar la plecare parcă eram puţin mai bogaţi cu toţii – cu o emoţie, cu o bucurie, cu o carte citită.

Cam aşa arată traducerea asta:

În caz că vă place, daţi un semn şi vă trimit textul complet, ca să vă uitaţi la film împreună cu copiii. Sau poate că o să repetăm la un moment dat atelierul de la bibliotecă. Oricum, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu atelierele despre animale şi literatură, am un vraf mare de cărţi pe birou, pregătite în acest scop. Literatura universală e plină de personaje-animăluţe despre care încă nu am vorbit: ursuleţi, iepuraşi, cai, pinguini (i-am lăsat special deoparte atunci când am vorbit despre păsări, Apolodor şi confraţii săi merită atelier dedicat), lilieci, eleganţi, tigri, lupi, licaoni, lei, greieri, gâşte, maimuţele, bursuci şi… lista ar putea, mult, continua, noi să fim sănătoşi!

Reclame

Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂

Cinci idei mici pentru vacanţe mari

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru noi vacanţa asta a fost cam ciufută. Nici nu am apucat să plecăm lung pe undeva, pentru că domnul tată de Lună a muncit încontinuu, nici nu ne-a prea plăcut pe-acolo pe unde am reuşit să plecăm pentru câteva zile, ba a plouat de nu puteam ieşi din casă, ba a fost prea cald ca să putem ieşi din casă, am şi stat mult la Giurgiu, unde nici nu prea ai de ce să ieşi din casă… Fiică-mea a avut şi câteva perioade foarte bune, cu vizite de zile întregi de la prieteni dragi, însă în rest, până şi ea s-a plictisit.

Partea bună a plictiselii, după cum se ştie, este că te face creativ. Atunci când nu ai ce face, inventezi ceva – orice – numai să nu continui să te plictiseşti şi mai tare. Aşa am făcut şi noi, de câteva ori, şi vă pot garanta că ne-am distrat copios datorită acestor idei creative născute din plictiseală. Şi, pentru că sunt o fire generoasă, m-am gândit să le împărtăşesc aici, poate se dovedesc de ajutor şi altor părinţi care stau acasă cu copiii, ca inspiraţie pentru cele două-trei săptămâni, câte au mai rămas până la primul clopoţel.

  1. Conversaţii cu roboţi

Roboţi telefonici, desigur, nu vă închipuiţi cine ştie ce scenarii SF! Ideea asta mi-a venit după ce am avut o interacţiune ciudată cu robotul băncii ING, Maria. Poate că cei care au conturi la ING o cunosc mai demult pe doamna (sau domnişoara? oare cum este politically correct să vorbeşti despre o roboată?). Dar eu nu avusesem onoarea, până într-o zi în care m-a sunat chiar ea. S-a prezentat politicos, apoi a început să mă întrebe nişte lucruri pe care, recunosc, nu am reuşit să le înţeleg în totalitate – nu numai că eram uşor şocată de ineditul situaţiei, dar mai sunt şi un pic surdă de urechea la care ţin telefonul. A durat câteva minute „conversaţia” noastră şi nu ştiu dacă doamna (sau domnişoara) Maria a fost satisfăcută de interacţiunea noastră. După ce am închis telefonul şi după alte câteva momente de stupoare amuzată, am hotărât să mă răzbun. Am sunat înapoi la ING şi i-am comunicat Mariei următoarele:

– Dragă Maria, te rog să nu mă mai deranjezi cu telefoanele tale. În primul rând, m-ai sunat la o oră nepotrivită, la care era foarte probabil să dorm. În al doilea rând, nu mă interesează ofertele firmei tale, iar dacă m-ar interesa, aş putea căuta şi singură informaţiile necesare. Şi în ultimul rând, să ştii că vorbeşti foarte prost şi nu am înţeles mai nimic din ce-ai spus! Deci adio şi să nu mă mai suni!

Săraca Maria! Zicea mereu: „Nu am înţeles ce aţi spus. Vă rog să repetaţi!” sau ceva asemănător. Dar nu am repetat nimic. I-am închis victorioasă.

Evident că fiică-mea s-a tăvălit pe jos de râs o vreme. Şi o altă vreme a tot povestit prin jur „aventura” noastră. Deci ideea asta, fie ea şi deosebit de tâmpită, a funcţionat şi ne-a înseninat o zi de vacanţă.

  1. Jocul „Cine sunt?”

„Ghiceşte cartea!”, „Hedbanz”, „Atenţie la cap!” – sunt doar câteva dintre denumirile sub care se comercializează jocul acesta. Eu, însă, l-am cunoscut acum vreo douăzeci de ani sub formă de post-it-uri scrise cu pixul şi lipite pe frunte. Aşa că, zgârcită cum sunt, tot sub forma asta i l-am prezentat şi fiică-mii, atunci când am plecat în Bulgaria şi ne-am trezit că trebuie să aşteptăm o veşnicie ca să putem trece de Podul Prieteniei. A fost un succes total! După aceea, oriunde ne opream puţin, la masă, la hotel sau în maşină, Luna ne cerea să îl jucăm iar. Pentru cine nu cunoaşte jocul, regulile sunt simple: cineva scrie ceva pe un bileţel şi îl lipeşte pe fruntea unui alt jucător. Acesta din urmă nu ştie ce scrie pe fruntea lui şi trebuie să ghicească, cu ajutorul unor întrebări la care ceilalţi jucători trebuie să răspundă doar cu „Da”, „Nu” sau „Poate”. Numărul maxim de întrebări şi categoriile din care ai voie să îţi alegi cuvintele pot fi stabilite după bunul plac al fiecărui grup de jucători, la începutul jocului.

De exemplu, la primul joc al nostru, i-am lipit pe frunte fiică-mii cuvântul „portocală”. I-au trebuit vreo douăzeci de întrebări ca să ghicească un fruct atât de banal (credeam eu): „Sunt om? Nu. Sunt animal? Nu. Sunt fruct? Da. Sunt mare? Nu. Sunt verde? Nu. Sunt roşie? Nu. Sunt galbenă?”… Toate culorile curcubeului le-a încercat, şi încă alte câteva pe deasupra, numai portocaliul, nu. Începusem să mă îngrijorez referitor la perspicacitea copilului. Apoi, mi-au lipit mie pe frunte cuvântul „idee” şi n-am ghicit deloc, aşa că am lăsat-o mai moale cu judecăţile. Şi apoi, s-a prins copilul cum stă treaba şi, după doar câteva jocuri, a ajuns la un record absolut, ghicind cu ajutorul a numai două întrebări:

– Sunt om?

– Da.

– Sunt celebră?

– Da.

– Viorica Dăncilă!

Uau. Chiar ea era. Poate e totuşi cazul să mai variem subiectele de conversaţie din familia noastră, să mai lărgim orizontul cultural al copilului…

  1. Portavocea destinului

Portavocea a intrat în viaţa noastră în ziua în care au adus-o nişte prieteni de-ai Lunei, aflaţi în vizită la noi, la Giurgiu. Am plecat cu toţii spre firma lui bărbatu-meu şi mi-a venit ideea să luăm şi portavocea cu noi, să îi facem reclamă la bărci. E drept, fusesem inspirată de unii care trecuseră în zilele precedente cu maşina pe străzi şi făcuseră reclamă la fel la nu ştiu ce bâlci local. Şi, cum firma lui bărbatu-meu e la ieşirea din oraş, m-am gândit că nu vom deranja prea tare să facem puţină gălăgie prin zonă. Aşa că, atunci când ne apropiam de firmă, am deschis geamurile maşinii şi Luna a strigat tare, în megafon:

– Bărci! Cele mai bune bărci din univers, doar la Fairplay S.R.L.!

Bineînţeles că tati s-a amuzat de iniţiativa noastră şi chiar a plusat:

– La plecare, când treceţi prin faţa vecinului care vinde lemne, să-i faceţi şi lui puţină reclamă, aşa, ca între prieteni.

Şi i-am făcut:

– Veniţi la Florin! Cele mai bune lemne din lume!

Apoi, îmbătaţi de iluzia celebrităţii, am început să mergem cu viteză redusă şi să le transmitem diverse mesaje (utile) răzleţilor trecători de pe stradă. Unui domn mai corpolent, de exemplu, am convenit să îi spunem:

– Mâncaţi sănătos! Consumaţi cinci fructe şi legume pe zi!

Unui biciclist care mergea pe mai multe cărări decât ar fi fost sigur, i-am spus:

– Circulaţi cu atenţie!

Unor constructori care trudeau din greu, pe caniculă, le-am urat:

– Spor la treabă şi o zi minunată să aveţi, domnilor!

Şi aşa mai departe. E drept că Luna mai băga şi de la ea uneori, ca atunci când a văzut o fetiţă mititică cu un păr blond şi ondulat, şi a zis în megafon:

– Uau, ce păr frumos!

Iar o doamnă aflată un pic mai încolo, pe trotuar, a crezut că i se adresa ei şi a răspuns foarte încântată:

– Mulţumeeeesc!

În fine, ideea e că ne-a plăcut mult să spunem lucruri frumoase oamenilor întâlniţi întâmplător în drum. Şi îmi place să cred că şi lor le-a plăcut. Aşa că intenţionăm să achiziţionăm şi noi o portavoce dintr-aceea. Apoi ne facem nişte scripturi de efect („Iubiţi-vă mult!”, „Nu vă mai uitaţi la ştiri!”, „Plantează un copac!”) şi ieşim din nou pe străzi, să încercăm să schimbăm, măcar cu un milimetru, drumul unor necunoscuţi prin viaţă.

  1. 5-Minute Crafts

Ei bine, da, de plictiseală am făcut-o până şi pe-asta: am încercat să pun în practică o şmecherie văzută într-unul din aceste filme care ne invadează neturile şi ne iau ochii. Atât de simple par toate trucurile acelea şi atât de extraordinar arată rezultatele lor, încât nu poţi decât să te simţi uşor idiot pentru că nu ţi-a trecut şi ţie prin cap vreodată să faci aşa ceva. Părerea mea este, însă, că mai bine rămâi la stadiul la care te simţi doar uşor idiot, decât să păţeşti ca mine şi să ajungi să te simţi complet idiot şi nepriceput pe deasupra. Pentru că am încercat să fac nişte ouşoare care păreau floare la ureche în filmul lor, Egg Hacks (reţeta mea începe la minutul 3:45), iar rezultatul îl puteţi judeca şi singuri:

ouăle lor

ouăle mele

Presupun că va mai trece multă vreme şi va fi nevoie de încă foarte multă plictiseală până când să încerc din nou vreo şmecherie din aceste filme. Dar dacă nu aveţi două mâini stângi, aşa, ca mine, ar putea fi o idee bună de umplut o zi de vacanţă.

  1. Nimic

Da, aţi citit bine: NIMIC. Ultima mea sugestie pentru zilele lungi de vacanţă care ne-au mai rămas e nimicul. Pentru că uneori, e bine să nu facem, pur şi simplu, nimic. Pentru că are şi statul degeaba beneficiile lui. Pentru că (şi) de aceea s-au inventat vacanţele, concediile şi zilele libere. Pentru că până şi marele Confucius a spus că „Niciodată nu e prea târziu să nu faci nimic”. Deci… vacanţă plăcută în continuare!

254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a patra şi ultima) )

După noaptea concertului, ne-am petrecut ziua de sâmbătă mai mult cu noul nostru prieten din „sat”, ca să zic aşa. Căsuţa lui din pădure era nu numai o oază de linişte şi de aer curat, dar avea şi coş de baschet, şi masă de ping-pong, şi căţel, şi ATV – practic puteam să ne facem o vacanţă mai frumoasă în curtea omului decât la hotel. Pe după-masă, băieţii s-au dus la un pescuit rudimentar, în apele unui pârâu din pădure, iar noi, fetele, am făcut o plimbare mai lungă prin zonă.

Seara am decis să ne-o petrecem la aceeaşi terasă a hotelului unde fuseserăm serviţi incredibil de prost, iar aşteptările noastre au fost întrecute de o servire încă şi mai proastă, după cum am povestit pe Facebook şi o să mă auto-copiez acum:

„Am avut curajul nebun de a comanda un Martini roșu în speranța că voi primi un Martini roșu, acelaşi bun de data treccută. Și chiar am primit un Martini roșu! Singurul necaz a fost că era mai mic și cald, fără niciun cub de gheață, și cu felia de lămâie, care ar fi trebuit să stea înfiptă pe marginea paharului, căzută înăuntru – ceea ce îi dădea un gust destul de îndoielnic, de băutură rămasă de la masa altora. Și poate chiar așa era, dat fiind că barmanul părea să fi încercat să mascheze aparențele, glazurând paharul cu… sare. O bandă generoasă, de vreo trei centimetri de sare fină, pe toată lungimea buzei paharului, cum nu am văzut niciodată în viața mea. Știu, ar fi putut fi și mai rău, să fie sare grunjoasă, de exemplu, dar mie mi s-a părut imposibil de băut și așa. Am trimis-o pe Luna după un șervețel (care nici acum nu ni se aduseseră la masă) și mi-am croit o cale nesărată către conținutul dubios al paharului.
Și restul serii a decurs la fel de palpitant ca precedenta. E drept că ni s-au adus mai repede meniurile și că ambele erau în română, nu unul așa și unul în engleză, ca data trecută. Însă suspiciunile că ceva nu e în regulă au început când am descoperit că ni s-au dat doar două furculițe și un cuțit la trei persoane. S-au întărit când chelnerița a revenit la vreun sfert de oră după ce comandasem și ne-a anunțat că avea să mai dureze ceva timp. Și s-au confirmat când a adus, în sfârșit, comanda mea și a Lunei – friptură și legume la grătar – și s-a aplecat înspre Edi:
– A dumneavoastră mai durează.
A avut dreptate: a mai durat. Vreo cinci minute, în care am făcut diverse supoziții asupra cauzelor pentru care o comandă de zacuscă poate dura mult mai mult decât un grătar. După care, chelnerița a revenit puțin jenată:
– Ne scuzați, dar zacuscă nu mai avem. S-a uitat bucătarul în frigider, dar nu mai e.
Deci nu se dusese fuga la cules de vinete și ardei, după cum suspectasem, ci doar se uitase lung în frigider. Cel mai lung. A treia oară chiar nu mai încercăm terasa aia.”

Apoi ne-am dus în cameră, ca pensionarii, deşi afară tocmai se aprinsese un foc de tabără şi păreau să se aprindă la chef şi nişte colocatari de-ai noştri, veniţi cel mai probabil la vreun team-building. În seara aceea oricum nu intenţionam să mai mergem la festival, nicio trupă de pe afiş nu ne atrăgea suficient de tare încât să luăm în piept drumul de costişă ce ducea acolo. A doua zi, însă, parcă-parcă mi-aş fi riscat genunchii pentru seara cu năbădăi a festivalului. Îmi place mult trupa lui Alex Calancea, un basist moldovean extrem de talentat, care nu numai că face minuni cu instrumentul său (practic, preferatul meu dintre instrumentele unei trupe rock), dar şi adaptează pe ritmuri moderne folclor românesc, ceea ce mi se pare preţios. Nu sunt deloc o consumatoare de muzică populară, cu câteva excepţii notabile de genul cântecelor Mariei Tănase şi alte câteva, dar aşa, cu aranjamente moderne şi cu instrumente electrice, ascult cu mare plăcere. Apoi mai cânta, duminică seara, Dean Bowman, un bluesman american trăitor pe la noi, care îi place lui bărbatu-meu, iar seara se încheia apoteotic cu ritmurile înfocat-balcanice ale orchestrei lui Emir Kusturica. Desigur, dacă am fi rezistat până la două noaptea, când era programat regizorul-muzician.

Numai că starea vremii a tranşat hotărât nehotărârea noastră. Înspre „Nu”. Duminică dimineaţă, ne-am trezit cu cerul întunecat de nişte nori nicidecum prietenoşi. Iar la meteo se anunţau furtuni de-a dreptul pentru după-amiază, aşa că am hotărât să ne facem bagajele şi să plecăm înspre Bucureşti. Am fost recunoscători că măcar dormiserăm ceva mai bine, nederanjaţi de başii de la discoteca din apropiere (la intrarea în Crivaia se află un complex, Ponton Casa Baraj, tot pe malul lacului, în care se ţine în fiecare weekend o discotecă atât de celebră, încât se pare că vin acolo petrecăreţi din toată Europa). La recepţie, am plătit un preţ mai mare decât cel promis la telefon, când am făcut rezervarea, apoi am plătit un băiat de pe-acolo să ne ajute cu bagajele pe scări în sus şi cred că am fi plătit tot fără discuţie şi ca să putem pleca mai repede de acolo, atât de puţin ne plăcuse totul. Ne-am mai oprit puţin în Reşiţa, unde am urcat la prietena mea de acolo ca să bem o cafea – ocazie cu care am descoperit cât de întins e acel oraş, de fapt, şi nu neapărat urât. Marele necaz al orăşelelor ăstora fost industriale este că s-au construit şi blocurile oribile, comuniste, care acum sunt lăsate de izbelişte ori din lipsă de locatari, plecaţi care-ncotro, ori din lipsă de bani, după ce întreprinderile au fost furate de către şmecheri. În rest, străzile Reşiţei păreau destul de curate, cu mult verde, nu era chiar ţigănia vizuală agresivă din Bucureşti, cu reclame, tarabe şi aglomeraţie la tot pasul, în jur se vedeau munţii, în general, era OK…

Apoi am plecat spre Bucureşti. Însă planul nu era să mergem direct acasă, ci să facem un mic ocol pentru ca Luna să poată vedea ceva ce îşi dorea de mult: operele lui Constantin Brâncuşi. „Brancuziii”, cum îi spun conaţionalii lui francezi, dintre care mulţi habar nu au că sculptorul s-a născut, de fapt, în România aceea a cerşetorilor cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi pariziene. Am luat-o prin Defileul Jiului – drum despre care îmi aminteam că mă impresionase puternic acum aproape douăzeci de ani, când am mai trecut pe acolo, dar care acum nu m-a mai impresionat nici el. Da, se văd încă tunelurile, podurile şi viaductele spectaculoasei linii de cale ferată Bumbeşti-Livezeni şi da, natura este încă vie prin acele locuri, însă acea impresie generală de decrepitudine care planează asupra întregii ţării ăsteia îşi lăsase amprenta şi acolo. Şi nu am putut să nu mă întreb cum naiba se puteau face astfel de lucruri acum mai mult de o sută de ani, cu tehnica şi motorizările de atunci, doar pentru că era în interesul naţional să avem o cale ferată care să scoată cărbunele din Valea Jiului, iar acum, când am putea face toate lucrurile mult mai uşor, nu mai reuşim să finalizăm nimic, să construim ceva notabil în ţara asta care se duce, uşurel, de râpă.

Peisaje superbe ne-au însoţit şi după ce am ieşit dintre munţi şi am continuat drumul prin zona Haţeg-Retezat. Dacă ar fi fost după mine, aş mai fi făcut câteva ocoluri şi escale, locurile meritau un respiro şi mai erau şi câteva atracţii prin apropiere, de genul vulcani şi dinozauri pitici. Dar să nu uităm că, pentru bărbatu-meu, drumurile sunt o corvoadă şi singurul lor scop e să ne ducă dintr-un loc în altul. Acum doi ani, pe când ne întorceam din Belgia cu maşina şi i-am propus să ne oprim pentru câteva ore în Budapesta, în loc să îl ocolim pe centură, el m-a întrebat: „Dar ce să vedem acolo?”. Deci, dacă minunatul oraş pe care eu îl iubesc de-a dreptul nu i s-a părut suficient de tentant pentru o escală, cum să fi vrut să facă un ocol acum, pentru a vedea nişte locuri numite Sântămărie-Orlea, Grădiștea Muncelului-Cioclovina sau Ohaba-Ponor? (Apropo, de unde oare se găsesc numele astea ciudate şi cum se numesc locuitorii unor astfel de aşezări??!!)

Până la urmă, totuşi, am oprit undeva pe drum: la Sarmizegetusa. Ruinele cetăţii dacice se vedeau alături de şosea, ar fi fost şi culmea să nu facem o escală măcar acolo, să le vadă şi Luna (cu forţa, pentru că interesată nu era deloc). Aici mi s-a părut chiar că bărbatu-meu a dat în extrema cealaltă, luând bilete de intrare în incintă, deşi era suficient să ne uităm din exterior la pietrele acelea de acolo, rămăşiţe ale unor ziduri şi ale unei arene de acum două mii de ani. Dar e drept că aici intervine caracterul meu preponderent zgârcit şi neinteresat prea tare de trecut şi de lucruri vechi, în general.

Ne-am mai alinat regretele cu nişte mici gustoşi, mâncaţi la o terasă de la poarta cetăţii, adulţii şi cu nişte suveniruri cumpărate de la un chioşc de acolo, copiii. Adică fiică-mea, care este fan suveniruri. Nici nu ajungem bine undeva, oriunde, că ea deja caută din ochi locul de unde să ia suveniruri.

– Luna, „suvenir” înseamnă „amintire”. Nu poţi să îţi iei ceva care să îţi amintească de un loc în care nici măcar nu ai apucat să fii.

Dar degeaba o tot batem noi la cap, ea continuă să fie mult mai interesată de micile obiecte de pe la tarabe decât de obiectivul turistic propriu-zis. Să sperăm că, în timp, balanţa se va inversa…

La Târgu-Jiu am ajuns mai spre seară. Aleseserăm pe drum un motel pentru noaptea ce urma, după singurul criteriu că avea o piscină interioară. Ai mei de-abia aşteptau să poată înota puţin, probabil frustraţi după câteva zile pe malul unui lac unde nu putuseră să facă lucrul acesta. Eu nu înot şi am şi fobie de apă, aşa că nu eram nici frustrată, nici nerăbdătoare. Ca să nu mai spun că eram deja şi udă, pentru că ne opriserăm la o spălătorie de maşini pe drum şi, habar nu am de ce, alor mei li s-a părut interesant să ne spălăm şi noi odată cu maşina. Nişte glumeţi, deh.

 

Mie mi s-a părut interesant doar faptul că acel furtun se numeşte „lance”. O filoloagă, deh…

Motelul de la Târgu Jiu părea mic şi primitor. Cu excepţia recepţionerei, care nu era neapărat mică, dar cu siguranţă nu era primitoare. Genul acela care pare că o cam deranjezi când îi calci pragul locului de muncă. Mai mult, cât am stat în hol să îi aştept pe ai mei, am asistat la o scenă foarte grăitoare, cu un străin care scosese capul pe uşa de la piscină şi o întrebase, zâmbitor şi politicos, dacă nu cumva îi poate aduce şi lui cineva ceva de băut de la barul aflat în partea cealaltă a holului, ca să nu trebuie să se mai şteargă şi îmbrace el ca să iasă de acolo. Iar acritura bineînţeles că îl refuzase scurt, motivând că era ocupată. Deşi nu părea să aibă mare lucru de făcut în acel moment. Şi nici nu cred că ar fi fost prea complicat să îşi cheme colegii de alături, doar câţiva metri o despărţeau de bucătărie, restaurant şi bar. Dar aşa e ţara asta a noastră, primitoare nevoie-mare. Iar eu am decis că nu mai vreau să mă implic chiar în toate, că nu simt că se merită, vorba aia, aşa că am rezistat eroic impulsului de a îi aduce eu bietului turist băutura dorită.

Apoi am ieşit în oraş, în căutarea complexului Brâncuşi. Care se afla la doar o aruncătură de băţ. În cinci minute bifaserăm Masa Tăcerii (se pare că e ilegal să atingi operele, dar nu am ştiut până nu ne-a certat paznicul, să nu faceţi ca noi!), ne pupaserăm sub Poarta Sărutului (clişee, clişee) şi aflaserăm că Coloana Infinitului se află la ceva depărtare de parcul în care sunt celelalte două opere, aşa că am lăsat vizionarea ei pe a doua zi, în drumul spre Bucureşti. Oraşul părea deosebit de… pestriţ, să zicem, cu un termen politicos, şi nu ne tenta prea tare să îl vizităm mai aplicat.

Ne-am întors la motel (care se numeşte YMY şi despre care am aflat ulterior că şi el aparţine unui miliardar local, îmbogăţit din afaceri dubioase), am mâncat cele mai bune bruschette cu roşii şi usturoi de vreodată, ai mei s-au dus să se bălăcească în piscină, eu am zapat pe televizorul din camera cu design de o simplitate şi un bun gust mai rare pe la noi – ce mai, părea să urmeze o noapte tihnită şi odihnitoare. Numai că, după ora zece, ne-a ajuns în sfârşit din urmă codul ăla portocaliu promis de cu dimineaţă, de la Reşiţa. Şi dă-i cu găleata cu ploaie, cu tunete puternice şi, mai ales, cu fulgere spectaculoase, perfecte de urmărit de la geamul camerei. Ocazie cu care s-a dus naibii somnul nostru. Şi cum mini-barul din cameră era complet gol, am decis să ne îmbrăcăm la loc şi să coborâm la restaurant. Din păcate, şi acolo era complet gol şi închis cu lacătul, aşa că ghici cine stătea ca boschetarii înspre miezul nopţii, pe o terasă pustie de cârciumă, în jur cu o ploaie torenţială şi pe masă cu un PET de 5 litri cu vin de ţară? Ocazie cu care am descoperit că există şi vin de ţară care să-mi placă şi le mulţumesc încă o dată prietenilor de la Reşiţa pentru inspiraţia de a ne dărui acest plocon, folosit pe post de somnifer într-un moment de restrişte al vieţilor noastre (şi când zic „noastre”, mă refer la faptul că a băut şi Luna un căpăcel – la propriu, pentru că pahare nu aveam).

Noaptea care a urmat a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit. Pentru că, atunci când e să ai ghinion, apăi ai ghinion până la capăt! În multe moduri am fost trezită în dimineţile vieţii mele de până acum, şi plăcute, şi neplăcute, însă cu avionul nu m-aş fi aşteptat în veci să fiu trezită. Şi totuşi, chiar asta s-a întâmplat: la ora şapte dimineaţa, un pilot hărnicuţ dădea ocoluri pe la geamurile noastre, obligându-ne să ne sculăm din pat la o oră la care aş mai fi lâncezit un pic.

Despre micul dejun de la acest motel am povestit deja aici, s-a întâmplat atunci ceva ce mi s-a părut demn de o invitaţie la meditaţie asupra felului în care ne tratăm copiii.

Apoi am plecat spre casă şi ne-am oprit, aşa cum ne propuseserăm, în parcul în care se află Coloana Infinitului, ca să o poată vedea copilul şi să facem câteva fotografii.

Şi acolo se afla un paznic vigilent, care ne-a atenţionat să nu atingem sculptura, şi care ne-a făcut să ne întrebăm oare câţi bani cheltuie administraţia locală cu paza permanentă a acestor obiective: trei paznici în ture de câte opt ore pe zi, două schimburi pentru weekenduri şi concedii, înmulţit cu trei obiective egal cincisprezece salarii plătite pentru ca nimeni să nu atingă operele de artă. Mă gândesc că s-ar putea găsi soluţii mai economice de-atât…

Drumul spre Bucureşti a decurs fără alte întâmplări demne de menţionat. Poate mai merită amintit doar faptul că ne-am rătăcit prin nişte sate olteneşti, încercând să părem mai ştiutori decât Waze-ul. Sau că, la intrarea într-o benzinărie de la intersecţia cu drumul spre Scorniceşti, am văzut ceva ce părea a fi un Becali uriaş, zâmbitor şi gonflabil, în bătaia vântului. Dar de oprit nu ne-am mai oprit nicăieri. Am mers ţintă la casele noastre, unde ne aşteptau cu dor animăluţele noastre dragi, mulţi căţei şi câteva pisici. Şi unde am reuşit, în sfârşit, să dormim o noapte confortabilă.

Cam asta a fost cu excursia noastră. Sigur că voi reţine tristeţea acelei impresii generale de delăsare care umbreşte ţărişoara noastră. Locurile neîngrijite, bogăţiile patriei furate, organizarea la întâmplare a unor evenimente… Şi ceea ce mă întristează cel mai tare e că tinerii de azi nici măcar nu realizează că se poate mai bine: aproape pe nimeni nu a părut să deranjeze acel drum până la festival, pagina eventului era plină de comentarii laudative şi doar vreo doi-trei cârcotaşi ca mine îşi manifestau nemulţumirea acolo. Pentru că ne-am obişnuit cu puţinul, cu răul şi cu urâtul.

Însă per total şi de la distanţa celor câteva săptămâni care au trecut de atunci, aş zice că am ieşit pe plus: am fost împreună, am văzut locuri frumoase, am întâlnit oameni dragi şi am ascultat muzică bună. E drept că, la vreo săptămână după ce ne-am întors, am aflat că trupa noastră dragă, The Rasmus, urma să ţină şi un concert la Bucureşti. Gratuit. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu ar trebui să consider ghinion faptul că am bătut atâta drum să îi vedem pe bani grei. Dar am decis că nu a fost ghinion, ci o aventură pe care o să ne-o amintim cu drag mai târziu. Ghinion ar fi fost dacă, de exemplu, mă luau ai mei în serios anul trecut, când le-am propus să mergem la un concert de-al lui Roger Hodgson (fost solist Supertramp – o altă mare febleţe de-a mea), în… Insulele Feroe. Nu de alta, dar tocmai s-a anunţat că Hodgson va avea concert la Romexpo în noiembrie. Cum ar fi fost să facem nu câteva sute de kilometri, ci câteva mii, ca să ascultăm pe cineva care doar mie îmi place şi care, oricum, va veni la Bucureşti în curând? Vai de capul meu, desigur!