Escroci mai mici sau mai mari

Ieri spre prânz, pe când profitam de elanul gospodăresc (rar) care mă apucase şi coceam eroic vinete şi ardei, a sunat telefonul. Număr privat. Am o mare reticenţă să răspund la numere private, mai ales de când îmi făcea nişte glume proaste cineva – nu ştiu nici acum cine – şi mă suna aşa nopţile. Însă telefonul de ieri venea la doar două minute după ce terminasem o conversaţie cu cineva care mă anunţase o veste îngrijorătoare despre un prieten comun, iar la sfârşit conveniserăm că avea să dea poliţiei numărul meu de telefon, să le povestesc şi eu nişte lucruri, în caz că aceştia au nevoie de informaţiile mele. Iar cum poliţia sună deseori de pe numere necunoscute (am avut şi experienţa asta de curând, dar n-am apucat să vă povestesc), am fost convinsă că apelul de la ei venea.

Am ţinut să fac această introducere pentru a explica tonul mic şi uşor speriat pe care îl am când răspund la telefon, după cum se poate auzi din înregistrarea pusă ieri pe Facebook. Ştiu io ce fel de cititori am, sunt convinsă că v-ar fi dus imediat mintea la prostii, cu gâfâitul ăla dubios 😉

Ei bine, nu era poliţia. Cumva, era chiar opusul ei. Pentru că mi s-a părut evident, din secunda doi, că mă sunase un escroc. În secunda trei, m-am răzgândit: era posibil să mă fi sunat o escroacă sau o bandă întreagă, pentru că ceea ce se auzea în receptor era părea o înregistrare audio, putea să o fi făcut oricine. Domnul de pe înregistrare mă anunţa, cu o voce politicoasă şi chiar frumoasă de-a dreptul, că îşi găsise maşina lovită în parcare şi, pe parbriz, un bileţel cu datele mele. Mi-am dat seama că intenţia era să îmi propună să îi trimit nişte bani ca să „uite” de povestea asta şi să nu îmi încarce istoricul de asigurări cu o culpă. Şi deodată tonul meu mic şi uşor speriat s-a transformat în cel de ţaţo-scorpie pe care îl pot oricând adopta pentru a mă certa cu măgarii şi cu idioţii.

A urmat o „conversaţie” nervoasă de ambele părţi, în care nu m-am lăsat deloc intimidată, ba chiar am încercat să îl „înfund” şi eu cu minciuna că nici măcar nu aş avea maşină. Dar omul/înregistrarea nu ceda, ba chiar mi-a aruncat o replică de om nebun la un moment dat („Mulţumesc frumos, PRIETENE! Ahahahaha”), aşa că mi-a cam pierit cheful de joacă şi l-am ameninţat că sun la poliţie. Moment în care conversaţia s-a încheiat brusc.

Am stat câteva minute să mă întreb dacă e cazul să sun la poliţie. Şi mi-am răspuns, cu simţul cetăţenesc care (din păcate) mă caracterizează, că da. Aşa că am sunat. La 112. M-am scuzat că îi deranjez cu ceva ce clar nu este o urgenţă, dar nu ştiam unde să sun ca să semnalez faptul că tocmai încercase cineva să mă escrocheze. Să încerce cineva să îi găsească pe nemernici, să nu-i păcălească pe unii mai creduli decât mine, aşa cum se mai întâmplă, cu metoda asta tip „accidentul”. Am fost transferată la poliţie, iar poliţistul care mi-a răspuns mi-a explicat că ar trebui să mă duc la sediul poliţiei, să fac o sesizare scrisă prin care să cer desecretizarea numărului care mă sunase, poliţia POATE că ar fi cerut asta operatorului de telefonie, operatorul POATE că ar fi dezvăluit care era numărul acela privat, apoi POATE că am fi descoperit de unde se sunase… Părea foarte puţin probabil şi foarte birocratic totul. Ultima dată când am făcut o reclamaţie la poliţie, pentru că cineva din blocul vecin îi arunca maică-mii, regulat, cu mere în geamuri, s-a lăsat cu multe drumuri şi timp pierdut, cu mici discuţii de tot rahatul cu poliţistul-poet peste care avusesem ghinionul să dau şi, până la urmă, cu un drum la Taxe şi Impozite şi o coadă la care a trebuit să aştept ca să plătesc 10 lei – taxa necesară pentru a închide dosarul, pentru că găsiserăm vinovatul (un puşti din vecini), îl duseserăm la maică-mea să îşi ceară scuze şi să vadă cu ochii lui cum făcuse foarte rău unei femei foarte bătrâne şi bolnave, iar acum voiam să îmi retrag plângerea, că nu voiam vreun proces sau ceva, dar lucru acesta pare mai complicat de făcut decât depusul plângerii…

Aşa că am hotărât să nu depun nicio reclamaţie de data aceasta. Chiar nu am atâta timp şi nervi disponibili, iar un rezultat concret era extrem de puţin probabil. Însă nici nu puteam să nu fac chiar nimic în urma măgăriei ăleia, trebuia cumva să îi avertizez şi pe alţii, să fie atenţi, să nu li se întâmple şi lor. M-am aşezat, deci, la birou, să scriu o postare pe Facebook. Cine-o citi, o citi, să îi fie de bine!

Şi am scris, şi am tot scris, şi am şters, şi m-am apucat iar de scris – aşa cum fac de fiecare dată când vreau să scriu o postare concisă dar îmi iese un cearşaf de trei pagini (fix cum mi-a ieşit şi acum 😀 ). Apoi a sunat din nou telefonul şi m-a întrerupt. De data asta, era fiică-mea. Mă suna din dormitor, unde se afla încă în pat (mda, la ora unu la prânz, trăiască vacanţa!), împreună cu prietena venită în vizită pentru câteva zile: „Mama, poţi să vii puţin până la noi?”. Pentru că aşa se comunică intra-cameral la noi acasă, de o vreme încoace, prin mijloace moderne…

M-am dus. În momentul în care am trecut pragul camerei, fiică-mea a apăsat pe un buton al telefonului ei mobil şi deodată m-am auzit în toată splendoarea arţagului meu, răţoindu-mă la omul ăla care mă sunase mai devreme. Fetele erau leşinate de râs ascultându-mă şi văzându-mi mutra: îmi făcuseră o farsă. Cică există o aplicaţie specializată pentru aşa ceva, unde ai dreptul la două farse gratuite, după care ar trebui să şi plăteşti ceva pentru prostii de genul ăsta. Eu am fost a doua a fiică-mii, mi-a fost şi frică să o întreb care a fost prima.

Deci… 1 aprilie în toată regula la noi acasă, ieri. Mi-am luat-o elegant, am şi dat-o chiar mai departe, sunând aiurea la poliţie… Am râs şi eu cu fetele un pic, ce să fac? Şi mi-am adus aminte că am făcut şi eu o farsă de acest gen cuiva, cândva ­­– de fapt, nu o făcusem chiar eu, dar, în fine, era clar că trebuia să plătesc la un moment dat pentru ea (poveste lungă, poate altădată…).

Apoi le-am explicat fetelor că nu e chiar OK să faci astfel de glume, pentru că, uite, eu am sunat la 112 ulterior. Le-a cam pierit râsul auzind asta, cred (sper!) că data viitoare se vor gândi de două ori înainte să mai facă aşa ceva. Dar tot am fost ciuca glumelor tuturor toată ziua de ieri. E drept, părea să mi se fi şi accentuat puţintel aura eroică pe care o port ţanţoş deasupra capului, pentru că totuşi mă comportasem onorabil, certându-mă zdravăn cu un escroc imaginar şi încercând să salvez omenirea, de păcăleli, cu scrisul meu. Peste ani, cred că va rămâne doar o amintire veselă despre farsa aceasta, dintr-o zi caldă, de vacanţă de vară, în care copilul încă se află în patul de acasă, râzând cu nonşalanţa aceea cu care numai copiii pot să râdă, şi în care, până la urmă, nu s-a întâmplat absolut nimic rău.

–––––-

(povestea cu merele şi poliţia, de acum câţiva ani, este aici: https://mamaalunitza.wordpress.com/2014/05/17/un-mar-pe-zi-tine-politia-departe/

Fără titlu, pentru că mă dau ăştia afară de pe WordPress dacă scriu ce titlu îmi trece acum prin cap

Sâmbătă: Livrare maşină de spălat. Am cerut special livrare azi ca să fie şi bărbatu-meu acasă, altfel îşi bat toţi măgarii joc de mine când mă văd femeie singură. Sau cel puţin aşa am crezut până acum, pentru că maşina asta vine cu capacul rupt şi bine disimulat de către livratori, cu tot cu bărbat acasă. Îl observăm după plecarea lor, îi sunăm, ne dau cu flit.

Plecăm la magazin să căutăm alta. În drum lăsăm şi un mobil căruia i se încălzeşte un buton la reparat. Nu la reprezentanţă, pentru că acolo nu se lucrează sâmbăta. La unii pe care îi găsim dispuşi să repare ceva.

––

Duminică: Ne întoarcem acasă după o ieşire scurtă din oraş, unde am întâlnit şi oameni drăguţi, dar mai ales prăbuşire, mizerie şi servicii proaste. La Şincai, un nebun aleargă prin intersecţie cu pantalonii în vine şi niciunul dintre mulţii poliţişti, smurdişti şi ambulanţieri veniţi cu 3 maşini acolo nu reuşeşte să-l prindă.

––

Luni: Vine instalatorul de plase de geamuri, să facă măsurători. Îl aştept de două săptămâni. Se scuză (wow, mai sunt şi oameni care se scuză!) că a apăsat din greşeală aiurea pe un buton şi comanda mea apărea ca rezolvată la ei în sistem. Măsoară, face calcule, îmi cere avansul, îi dau 200 de lei fără nicio chitanţă, mă anunţă că plasele vin în min. trei săptămâni. E bine, nu se ştie niciodată când ai nevoie iarna să deschizi un geam. Şi nici nu e vreo jenă pentru faptul că am aşteptat deja două săptămâni, ghinionul meu.

Plec să iau mobilul de la reparat. Pe drum, un pic mai încolo decât cu o zi înainte, văd nu 3, ci 7 maşini de poliţie, jandarmi, ambulanţă, INML… A murit un om pe stradă, e întins pe trotuar. Mă uit curioasă dacă nu cumva e nebunul de ieri: după burtă, nu pare să fie el, iar burta e tot ce pot zări din maşină.

Iau mobilul, depanatorul îmi spune că avea doar un scurt-circuit, a fost simplu de reparat. Mă costă 100 de lei, nicio factură, nicio garanţie. A doua zi aveam să constatăm că nu se mai încarcă, deci pe de o parte s-a reparat ceva, pe de alta s-a stricat.

––

Marţi: Aştept noua maşină de spălat, care ar trebui să o înlocuiască pe cea ruptă. Apar mai întâi poliţiştii pe care îi aşteptam de două săptămâni. Vin degeaba, aşa cum au venit încă mulţi alţii înaintea lor, în ultimii ani. Nu au legi, nu pot face nimic, Parlamentul e de vină. Semnez declaraţii cum că nu mai am nevoie de ei, pleacă. Munca în zadar.

Vine şi maşina. Livratori drăguţi, cu scuze pentru colegii lor nesimţiţi, nu-mi vine să cred că mai sunt şi oameni aşa. A doua zi aveam să constat că maşina cea nouă nu spală nici pe jumătate la fel de bine ca fosta mea maşină de spălat – aceeaşi marcă, dar cumpărată acum un sfert de secol – la care am fost nevoită să renunţ pentru că i se deformase puţin cuva şi nu mai repară nimeni nimic în zilele noastre. O cârcă de bani.

Seara ieşim la o terasă, în curtea unei foste case, cu nişte amici. Ni se întâmplă asta cel mult o dată pe an. La un moment dat, izbucneşte foarte tare din boxele vecinilor o manea. Chelnerii ne asigură că se vor plictisi curând şi vor opri muzica, pentru că nu e prima dată când fac asta. Ţipăm unii la alţii aproape o oră, ca să ne auzim peste agresiunea sonoră, apoi, într-adevăr, manelele se opresc. Ne putem înţelege din nou între noi.

––

Miercuri: Sunt consemnată în casă. Am fost anunţaţi că vine cineva să ne schimbe contoarele de apă. Între 9 şi 18 ar trebui să ne rezolve pe toţi de pe scară. Calculele mele arată că eu m-aş înacadra în prima jumătate a zilei, dar domnii apar pe la 14:30. În fine, „domnii” e nepotrivit spus. Unul se bagă sub chiuvetele mele şi decretează că nu se poate lucra, că sunt robineţii instalaţi invers. Nu se poate opri apa. „Trebuie să chemaţi un instalator să vă schimbe robineţii şi abia apoi putem schimba şi noi contoarele”. Mi se urcă sângele la cap: „Dar tot firma voastră i-a montat şi prima dată, ei cum au putut?”. Par iritaţi de întrebare. ‚Închideţi apa de jos, pe toată coloana, faceţi lucrarea la toată scara, apoi daţi drumul la loc”, le găsesc eu altă soluţie. „Nu se poate. Deja s-a spart o ţeavă la vecinii de vizavi pentru că am făcut asta, nu vrem să mai riscăm.” Dau drumul la robinet şi, într-adevăr, nu curge apa caldă pe nicăieri, din cauza avariei. „Dacă tot aţi oprit apa caldă, iată, puteţi monta contoarele măcar pe ţevile alea.” Nu se poate. Nu ştiu de ce. Mi se răspunde obraznic, mă enervez şi mai tare, ţip şi eu la ei, domnul cel mai oacheş dintre cei doi îi zice colegului: „Ia nu-i mai răspunde lu’ asta, las-o-n…”. Le trântesc uşa, îl caut pe preşedintele de bloc şi pe şeful măgarilor, mi se dau răspunsuri în doi peri. Sat fără câini. Acum nu am nici apă caldă, nici contoare noi, şi am primit şi ameninţarea că la iarnă o să plătesc foarte mult la întreţinere pentru că o să se contorizeze la mine ce nu declară alţii, necinstiţi.

Nu am înţeles nimic din toată povestea asta şi nu ştiu dacă să îndrăznesc să ies din casă. Trebuie să ridic un pachet dintr-un EasyBox în care trebuia să ajungă de ieri, dar a ajuns azi, iar eu clar trebuie să îl ridic rapid de acolo, că altfel nu ştiu ce îmi fac şi ăia de la Sameday, mă omoară cu pietre sau ceva.

––
Sper să nu mai aud niciodată pe nimeni spunându-mi că eu sunt cea care aleg să văd doar răul în jur. Sau că lucrurile nu sunt atât de negre pe cât par în ţara asta. Sau că fiecare trebuie să punem umărul dacă vrem să… Sau că… Etc. Nu. Trăiesc într-o ţară mizerabilă, în care ne va fi din ce în ce mai greu de supravieţuit. Şi chiar nu mă simt deloc responsabilă pentru asta, mi-am făcut partea mea cu vârf şi îndesat. Ceilalţi au biruit. Atât.

Despre orele de educaţie sexuală din şcoală, părerea unui potenţial beneficiar

În contextul în care ieri, în Parlamentul nostru preponderent retrograd şi masculin, a fost practic respinsă propunerea de a se face o educaţie sexuală eficientă în şcoală, mi-am adus aminte de o discuţie pe care am avut-o cu fiică-mea acum câteva luni şi căreia nu îi găsisem încă momentul potrivit pentru publicare. Este o falie uriaşă între copiii zilelor noastre, raţionali şi informaţi, şi troglodiţii care au ajuns, din păcate, să le facă legile şi să le hotărască destinele. Şi sper din suflet ca cei mici să reuşească cumva să se ridice deasupra mlaştinei în care cei mari ar vrea să îi ţină în continuare, în ciuda lor.

— Mama, ai idee dacă noi o să facem vreodată educaţie sexuală la şcoală? m-a întrebat deci fiică-mea din senin, într-o seară de noiembrie 2021.

— Nu. Dar mă cam îndoiesc, i-am răspuns eu pretins neemoţionată de întrebare.

Împlinea 13 ani luna următoare şi noi discutaserăm deja câteva lucruşoare tematice, încă de pe la câţiva anişori. În clasa a opta, aşa cum vor domnii parlamentari să se deschidă subiectul în şcoală, este absolut tardiv pentru copiii generaţiilor actuale. Ca să nu mai spun că prima lecţie despre aparatul reproducător la om apare în manualele de clasa a şaptea, deci într-a opta este de două ori prea târziu. Eu am fost dintotdeauna deschisă cu fiică-mea şi am încercat să o învăţ măcar noţiunile esenţiale, de igienă şi de protecţie, pe care am considerat că e important să le ştie. Însă e clar că aş prefera ca genul acesta de discuţii să îl aibă şi la şcoală, cu un specialist. Este mai uşor aşa pentru toată lumea.

— Se aude că am face ceva semestrul următor, a continuat ea.

— Lasă, că tot aşa se auzea că ar fi trebuit să vină cineva de la nu mai ştiu ce firmă producătoare de tampoane, acum doi ani, să vă vorbească despre ciclul menstrual, şi nu a venit nici până acum.

— Eh, dar oricum nu era bine gândită treaba aia. Mai ştii că planificaseră să vorbească doar cu fetele? Ceea ce nu e deloc în regulă, pentru că, de fapt, băieţii sunt cei care au nevoie de educaţie în domeniul ăsta. Noi ştim deja cum stau lucrurile.

— Păi eu cred că şi educaţia sexuală tot aşa ar trebui făcută, m-am hazardat eu să îi spun ceva ce gândesc de multă vreme, dar nu e chiar în trendul zilelor noastre. Cred că cea mai eficientă educaţie sexuală trebuie făcută separat, pe sexe.

— De ce?

— În primul rând, pentru că te simţi mai relaxat să vorbeşti despre lucruri intime cu persoane de acelaşi sex cu tine. În al doilea rând, pentru că ar trebui să fiţi învăţaţi lucruri diferite. Educaţia asta e în primul rând despre sănătate, igienă şi prevenţie. Deci chiar nu cred că ar fi de interes pentru o fată să audă cum trebuie să se spele un băiat la %&*^, de exemplu.

— Adică să vină o doamnă să vorbească cu fetele şi un domn să vorbească cu băieţii? s-a mirat ea. Nu e deloc OK, pentru că bărbaţii sunt mai proşti, deci ar fi mai înţelept să fie şi o femeie acolo, care să supravegheze să nu spună ăla prostii.

Încă nu m-am hotărât dacă am făcut ceva foarte bun sau foarte greşit cu educaţia copilului ăstuia, de a ajuns să gândească în aşa hal. Ştiu doar că, uşor confuză, am încheiat apoteotic discuţia din seara aceea:

— În fine… Până una alta, să ştii că, orice întrebare ai avea, poţi să vii la mine. Că şi în sex sunt expertă.

Ştiu, rupt din context sună foarte aiurea. Dar venea după o discuţie despre lecţia la română, materie la care o asigurasem că mă pricep foarte bine, ca să aibă încredere în ceea ce îi explicasem. De acolo provenea acel „şi” 😉

Odisei cu cercei

M-am mai plâns eu acum câţiva ani că ăia de la Media Galaxy şi-au pus prost magazinul în Mall Vitan. Mă dusesem atunci, ca şi azi dimineaţă, chitită să cumpăr un mouse, pentru că al meu se stricase, şi plecasem cu câteva sacoşe pline de alte cumpărături pe deasupra. Vreau să-l văd io pe omul care intră în mall-ul ăla şi se duce drept la magazinul de la etajul 3, cumpără ce are de cumpărat şi iese fără să întoarcă capul în stânga şi-n dreapta, după ispitele din celelalte vitrine! Poate lui Ulise să-i fi reuşit treaba asta, da’ mie, clar, nu.

Azi, totuşi, am fost ceva mai chibzuită decât data trecută şi am cumpărat doar două perechi de pantalonaşi (aleg să nu aduc în discuţie acum faptul că m-am dus după un mouse şi m-am întors şi cu un aspirator pe deasupra…). Poate pentru că sunt mai bătrână şi mai matură, poate pentru că arăt ca naiba şi nu-mi mai place nimic din ce pun pe mine. Un pantalonaş îmi era necesar pentru noua mea ocupaţie, dansul, al doilea pantalonaş e, de fapt, jumătate de tankini, că atâta am găsit în magazin, nu aveau şi partea de sus. Să sperăm că până la vară, când POATE om pleca şi noi la mare, să rezolv şi cu jumătatea lipsă.

Aşa că azi nu am mai ieşit din mall cu câteva sacoşe pline de cumpărături, ci doar cu o punguţă în plus faţă de cum intrasem. Ah, şi cu un cercel în minus… Când am intrat în cabină să probez pantalonaşii, mi-a fost lene să îmi scot cerceii ca să nu mă încurce la schimbatul hainelor, aşa că i-am lăsat să îmi atârne la urechi. Da, ştiu, sună ciudat să fie nevoie să îţi scoţi cerceii ca să probezi nişte pantaloni, însă luasem la probat şi câteva bluze şi rochiţe. Vreo şapte în total, că era păcat să nu fac şi asta, dacă tot bătusem drumul după mouse-ul ăla.

Eh, şi am probat eu prima bluziţă (nu-mi stătea bine) a doua bluziţă (nu-mi stătea bine), maiouaşul ăla (nu-mi stătea bine), rochiţa aia… ş.a.m.d. Şi la sfârşitul probelor, când mi-am pus la loc rochia cu care venisem de-acasă şi mă pregăteam să ies din cabină, am observat că îmi lipsea un cercel. M-am uitat pe jos, prin cabină, m-am pipăit prin rochie, care e foarte lungă şi largă şi cercelul s-ar fi putut agăţa de vreun fald, am luat la rând toate articolele probate, verificându-le centimetru cu centimetru în căutarea pisicii – pentru că era un cercel în formă de pisică, lung şi portocaliu, comandat special săptămâna trecută ca să îl asortez cu rochia de pe mine – NIMIC!!!. Cum naiba să pierzi un cercel de peste 5 centimetri lungime, şi portocaliu pe deasupra, într-o cabină de probă complet goală şi luminată puternic, de doar 50 x 50 centimetri?!

Am luat din nou toate hainele la verificat. Şi încă o dată. Deja mă înjuram în gând pentru ideea proastă de a fi intrat la LC Waikiki, deşi hotărâsem să îi boicotez din cauza ultimei lor reclame de la televizor, care mă enervează (aproape) la fel de tare ca şi cea de la Jumbo. Însă aveau o bluziţă drăguţă în vitrină şi nu rezistasem… Na, acum plăteam pentru lipsa mea de consecvenţă! Şi plăteam scump, pentru că acel cercel era deosebit de important pentru mine, fiind făcut identic cu una dintre pisicile imprimate pe rochia asta care mi-e tare dragă. Va trebui acum să o caut din nou pe doamna care mi-a confecţionat cerceii, să îi mai cer o pereche – alţi bani, altă distracţie…

În fine, după ce m-am convins (parţial, pentru că tot nu-mi venea să cred că cercelul ăla putuse să intre pur şi simplu în pământ) – după ce m-am convins, deci, că pisica nu era în cabină, am ieşit de acolo. M-am uitat lung şi pe hol, poate, cine ştie, îi dădusem un şut pe sub uşă şi se dusese departe. Am rugat-o să verifice hainele şi pe vânzătoarea care a venit să mi le ia înapoi. Am întrebat-o şi pe femeia de serviciu care dădea cu mătura pe-acolo dacă nu cumva dăduse şi cu câteva minute mai devreme, poate îmi măturase cercelul din greşeală. Apoi m-am dus să mai pipăi o dată toate hainele probate, aşezate acum la loc în magazin, am mai făcut de câteva ori dansul ploii, ţopăind doar-doar s-o scutura şi cercelul ala din rochia de pe mine, şi într-un sfârşit mi-am târât picioarele către casă. Casa de marcat, adică.

Acolo, după ce am plătit pantalonaşii, am rugat-o pe casieră să îşi noteze undeva numărul meu de telefon, în caz că apare cumva cercelul. Se pare însă că au o organigramă foarte strictă la magazinul ăla, pentru că a fost chemată o manageriţă pentru operaţiunea aceasta. Care manageriţă s-a arătat sensibilă la suferinţa mea şi a apucat o foaie de hârtie. I-am dictat numărul meu de telefon şi am adăugat:

— Şi notaţi acolo: „Cercel pierdut”, ca să ţineţi minte despre ce e vorba.

— Ah, nu e cazul să notez, ţinem minte sigur, pentru că suntem toţi managerii azi aici.

Nici n-am avut timp să mă mir de cauzalitatea asta bizară, că a adăugat:

— Dar daţi-mi numele dv., totuşi.

— Voiculescu, m-am conformat eu.

— Ei, nu pe ăsta!, mi-a zâmbit ea. Daţi-mi-l pe celălalt, cum îi zice… primul nume. Adică să fie un nume mai normal.

Evident că m-a pufnit râsul auzind asta. Dar i-am dat ce mi-a cerut. Apoi i-am savurat cu mare nesaţ expresia pe care mă aşteptasem să o capete :-))))

— Mda, am adăugat eu repetându-mi prenumele, aşa cum sunt nevoită să fac aproape de fiecare dată când i-l spun cuiva. Există un motiv pentru care prefer să îmi dau numele de familie atunci când sunt întrebată.

Am plecat tristuţă din magazin. Chiar nu pricepeam şi pace cum se putuse evapora acel cercel şi nu îmi puneam mari speranţe că îl voi recupera vreodată. Iar ca să fie tacâmul complet, cât am stat să îl caut am şi depăşit intervalul de parcare gratuită, a trebuit să plătesc tariful de o oră pentru doar 8 minute în plus. Am luat-o şi pe asta ca pe o sancţiune pentru excesele mele şi am ieşit din mall.

Ajunsă acasă, mi-am scos rochia şi am pipăit-o pentru a nu ştiu câta oară. Tot nimic. Am aşezat-o înapoi pe umeraşul ei şi am continuat să scot lucruri de pe mine, când… Yeeeee! Deodată a căzut pe mochetă mult-căutatul cercel! Se băgase pisica aia, a naibii, între… ştiţi voi… alea două (din faţă!!), şi stătuse acolo cuminţică, fără să zică nici „miau”, tot timpul ăla cât răscolisem tot magazinul în căutarea ei. Pentru că are şi dezavantaje, nu numai avantaje de imagine, faptul de a avea… alea… mari. Acum zece ani şi douăzeci de kile, nu s-ar fi pus problema să pierd nici măcar un şurubel de cercel între ele, darămite ditamai pisica!!!

Bine, totuşi, că s-a găsit până la urmă. Iar data viitoare într-o situaţie similară voi şti clar unde să caut în primul şi în primul rând. Încă mă mai gândesc dacă să îi anunţ şi pe ăia de la LC Waikiki că am găsit cercelul şi nu mai e cazul să fie vigilenţi şi să păstreze hârtia aceea. Parcă îi şi văd pe toţi (câţi or fi, apropo?) managerii de acolo cum se perpelesc la vederea acelui colţişor de foaie A4 pe care scrie un număr de telefon şi un cuvânt enigmatic. „Aluniţa”?? Ce-o mai fi şi asta?!

P.S. Cerceii mi i-a făcut doamna de la www.KoRada.ro. O ştiam de la mici târguri de handmade, îşi luase fiică-mea de la ea cercei şi insigne din lemn şi din plexiglas. Şi m-am gândit imediat la ea când mi-am luat rochia asta cu pisici. I-am trimis o poză cu rochia şi în două zile aveam cerceii. Magic.