Vacanţa la Odorhei (partea a II-a)

(partea întâi e aici)

Prima cină am luat-o tot la restaurantul hotelului nostru, Septimia. În speranţa că vom fi mai bine serviţi, am avut grijă să ne aşezăm la o altă masă decât cea la care stătuserăm mai devreme, la care văzuserăm că serveşte o altă chelneriţă. Însă am fost urmăriţi de ghinion şi nu numai: a venit să ne ia comanda acelaşi băieţel cu cunoştinţe extrem de precare de limba română. Pentru că nici nu mai eram înfometaţi şi mai eram şi păţiţi cu timpul acela uriaş de aşteptare, ca să nu mai spun că, oricum, iar nu aveau nici jumătate din produsele din meniu, am cerut doar o salată şi desert (veşnicele clătite şi papanaşii care se fac prin restaurantele noastre). Şi bine am făcut, pentru că, astfel, nu am mai aşteptat o oră şi un sfert, ci „doar” vreo 45 de minute. Se întâmplau cu siguranţă lucruri interesante în bucătăria aceea, dar mă îndoiesc că ni le-ar fi putut povesti cineva în română. Noroc cu vinul casei, care s-a dovedit surprinzător de bun şi mi-a îndulcit aşteptarea (la figurat, pentru că era un vin sec): o fetească neagră, Castel Huniade, de la Recaş.

Şi rucola din salata adusă într-un sfârşit a fost deosebit de savuroasă. Pentru mine, ierbuţa asta este o descoperire relativ recentă, cu care am experimentat o dragoste la prima îmbucătură. Din păcate, nu pot mânca în cantităţi industriale, aşa că îmi cumpăr rar pentru acasă (sunt prea mari caserolele alea în care se vinde la supermarket, e păcat să le las să strice aproape întregi) şi prefer să comand ceva cu rucola atunci când mâncăm în oraş. Şi să o mănânc până la ultimul fir. De altfel, eu sunt genul acela de om care consumă şi decorul dintr-o farfurie – cum ar fi şi normal, de altfel, pentru că o regulă clară în gastronomie este să pui în farfurie doar lucruri care sunt de mâncat, dar cum nu văd prea mulţi români să o facă.

La întoarcerea în cameră, am avut parte de o dublă surpriză: în primul rând, că îmi uitasem pijamaua acasă (ceea ce e complet ieşit din comun, am un mare antrenament la făcut bagaje, nu înţeleg cum am putut ceva atât de uzual), în al doilea rând, că am încăput într-una dintre pijamalele fiică-mii. Ori am copil foarte mare, ori nu sunt eu chiar atât de grasă pe cât mă cred. E drept, pantalonul îmi era cam scurtuţ, dar aş putea zice că eram de-a dreptul modernă, dată fiind moda actuală, cu vedere la gleznă:

Micul dejun a fost, după cum spuneam şi în prima parte a articolului, foarte variat şi gustos. Până şi băuturile erau băubile, de obicei la hotelurile noastre se servesc nişte ape colorate, drept cafea şi suc. Un singur necaz am avut, cu solniţa de sare care era plină cu piper (şi viceversa), de am risipit câteva feliuţe de castravete aiurea, turnând pe ele piper cu ghiotura. Erau seturi de porţelan alb, netransparent, şi presupun că acei copilaşi care mişunau prin sala de mese pe post de chelneri (cel mai probabil, şi ei elevi în practică) nu ştiau că în recipientul cu mai multe găuri se pune sarea, iar în cel cu una singură, piperul. Am intenţionat să le spun eu asta, de obicei aşa fac, atunci când observ ceva în neregulă, însă m-am îngrozit la gândul că ar trebui să port, iar, o conversaţie într-o română chinuită şi am renunţat. La urma urmei, consumul de sare e nesănătos, ia să nu mai folosească nimeni deloc şi atunci n-o să mai fie probleme!

După micul dejun, ai mei s-au dus la o sesiune de înot, după care am ieşit cu toţii în oraş. Am început prin a bea o cafea într-un loc recomandat de recepţionera hotelului: ciocolateria Gallfis. A fost total neaşteptat să descoperim, la marginea acelui orăşel tern, un local micuţ şi foarte frumos amenajat, în curtea unei case, unde se făcea o cafea fantastic de bună. Se mai vindeau şi tot felul de ceaiuri acolo, care mai de care mai exotic, şi mai multe sortimente de ciocolate făcute chiar în casă. De fapt, în spatele casei, unde era atelierul. Ne-am şi dus să îl vizităm, ocazie cu care l-am cunoscut pe unul dintre administratorii firmei, care ne-a povestit istoria micii lui afaceri şi ne-a arătat cum se face ciocolata. Un om deosebit de amabil şi de pasionat de ceea ce făcea, a fost o plăcere să stăm de vorbă (deşi şi el îşi găsea cu greu cuvintele în română). E în căutare de parteneri prin ţară pentru o eventuală franciză, în caz că e cineva interesat să vândă ciocolată delicioasă, sub diverse forme.

Un pic mai optimişti după infuzia de cofeină, cacao şi soare (era o vreme superbă, am stat afară, la terasă, deşi era Sf. Ion), ne-am dus în centrul oraşului, unde bărbatu-meu avea informaţii că şi-ar putea procura un costum de calitate bună la un preţ mic. În Odorheiul Secuiesc există o industrie textilă destul de bine dezvoltată, inclusiv o fabrică Seroussi, cu un magazin de prezentare unde produsele au preţuri cu discount mare. Din păcate, până la urmă şi-a luat ceva cu care noi (fiică-mea şi cu mine) nu am prea fost de acord, pentru că ni s-a părut caraghios: un sacou în carouri mari, într-o nuanţă cam movalie, cu linii roşii, pe care îl văzuse expus în holul hotelului. Şi zău dacă înţeleg cum s-a ajuns aici! Când l-am cunoscut, acum aproape 15 ani, se îmbrăca des în costum, pentru că avea alt gen de serviciu, şi era impecabil de fiecare dată. Sau poate că nu mai sunt eu la curent cu ce mai este la modă în ziua de azi, iar sacoul ăsta o fi super-fiţă, cine ştie…

Dacă la magazinul Seroussi am ajuns cu recomandare de la hotel, la restaurantul unde am mâncat de prânz, Pethő, am ajuns cu recomandare de la magazin. Un restaurant care mi-a amintit de cele comuniste, prin situarea sa la parterul unui bloc, prin amenajarea interioară şi prin atitudinea chelnerilor. Un meniu foarte bogat, la preţuri rezonabile, dar un timp de aşteptare, din păcate, la fel de mare ca şi la hotel. Deşi nu s-ar putea spune că marţi pe la ora 15:00 ar fi vreo oră de vârf… Ori am avut noi ghinion, ori e vai de capul industriei ospitaliere de pe la noi. Nici mâncarea nu ni s-a părut cine ştie ce. Dar ne-am consolat cu gândul că am făcut o plimbare sănătoasă şi că am văzut cam tot centrul oraşului, cu ocazia mersului la acest restaurant. Oraş care e urât ca naiba, dacă mă întrebi pe mine. Ca naiba şi ca toate celelalte oraşe de pe la noi pe care le văd eu, cu reminiscenţe comuniste (blocuri vechi, pătrăţoase, lăsate de izbelişte), eventual cu vreun centru vechi cu case cândva frumoase, dar şi ele aflate în paragină acum, şi cu construcţii noi la întâmplare, după cum a fost mituit vreun arhitect local să dea autorizaţii de construcţie.

Pentru masa de seară am luat măsuri de precauţie: m-am dus să ocup o masă în cealaltă cameră a restaurantului (în pub, de fapt), unde ştiam că lucrează alţi chelneri, cu o oră înainte ca ai mei să se întoarcă de la piscină. Mai ales că rezervaserăm şi o pistă de bowling pentru ora 21:00, am zis să ne încadrăm cu comanda, aşteptarea şi timpul efectiv de mâncat. Ei bine, băiatul ăla care nu ştia româneşte părea să fie absolut peste tot, pentru că m-am trezit tot cu el lângă masă, să îmi dea un meniu. Probabil că am făcut o mutră expresivă, deoarece după comandă a venit, în sfârşit, altcineva: o fată şi ea tânără şi de etnie maghiară, dar care măcar vorbea ceva mai bine româneşte. Ca de obicei, nu aveau nimic din ce ne doriserăm noi să mâncăm, aşa că am comandat cel mai simplu lucru care poate exista – piept de pui la grătar cu cartofi prăjiţi. Şi am specificat că nu e nevoie să se grăbească, îl vrem de-abia într-o oră, când vin şi ai mei. Fata a părut să înţeleagă tot, lucru care mi-a dat o undă de speranţă. Eu am rămas la masă, cu un Martini (cald) şi cu un joc pe tabletă, în aşteptarea înotătorilor mei.

Alcoolul ăla se cerea şi pentru că tocmai trecusem printr-o mică spaimă. Când ieşisem din hotel, la câţiva metri distanţă, am zărit o pisică uriaşă, traversând aleea asfaltată. M-a văzut şi ea, pentru că s-a oprit o clipă, dându-mi timp să realizez că nu mai văzusem niciodată pisici chiar atât de mari, şi nici cu coada uriaşă, cum o avea aceasta. Pentru că era o vulpe, de fapt. (Asta în varianta soft, care îmi convenea mie, deoarece mai exista cea în care ar fi fost un lup, dar aia nu îmi plăcea.) Am făcut repede stânga-mprejur şi am intrat la loc în recepţia hotelului:

– Ăăă, mă scuzaţi, dar e posibil să fi văzut o vulpe în curte?, am întrebat eu.

– Nu ştiu ce să zic, mi-a răspuns recepţionera. Nu am mai văzut niciodată vulpi pe aici.

– Eu aşa cred, că vulpe era. Aveţi idee dacă vulpile sunt rele şi atacă oameni?

Mda, ştiu, sunt o catastrofă din punct de vedere al cunoştinţelor de zoologie…

– Nu am auzit de aşa ceva, mi-a zâmbit cu înţelegere aproape maternă doamna.

– Dar alte animale pot ajunge aici, în curte?, am insistat eu, cu un picior în panică.

– Pot, că vin pe malul râului, iar pădurea e foarte aproape. Dar staţi liniştită, că din câţi urşi au coborât anul ăsta în oraş, niciunul nu a trecut pe la noi.

Cu mult mai liniştită am ieşit din nou în curtea hotelului, acum, că ştiam că mai coboară urşii, din când în când, prin zonă. Şi cu mult mai rapid am parcurs drumul până la uşa restaurantului, din aceleaşi motive. Pot spune chiar că aşa am ajuns să fac şi eu puţin sport în vacanţa asta, pentru că am alergat…

Revenind la cina noastră, când au apărut şi ai mei la masă eram deja relaxată. Contaseră şi Martini-ul, şi muzica din pub, plăcută urechii (puneau doar muzică country, la un volum foarte potrivit pentru un loc public, cum nu prea se întâmplă pe la noi). Chelneriţa a venit la masă să îi întrebe pe ai mei dacă doresc ceva de băut şi a adăugat:

– Iar mâncarea să ştiţi că mai durează vreo jumătate de oră.

Iar mie mi-au dat instantaneu lacrimile. Pur şi simplu, am simţit că îmi depăşeşte şi puterea de înţelegere, şi răbdarea. De o oră făcusem comanda aia, o amărâtă de bucată de carne la grătar cu nişte cartofi prăjiţi. Cum de mai dura încă o jumătate de oră??!! Din fericire, a fost ultima dată când am păţit aşa ceva. A doua zi, s-au schimbat turele, au apărut angajaţi noi peste tot în complex, iar cei ce la restaurant au fost, în sfârşit, prompţi şi profesionişti. Au apărut şi aproape toate produsele din meniu şi, mai mult, în ultima seară am fost de-a dreptul răsfăţată să găsesc camembert-ul copt cu usturoi la denumirea căruia salivasem încă de la prima descindere în local. A fost bun, deşi cam prea săţios (o rotiţă întreagă de brânză la o singură masă cred că este ca o lopată de colesterol peste movila şi aşa mare pe care o posed din naştere prin vene). Dar mi-am cumpărat şi eu zilele trecute o rotiţă de camembert (una mai mititică), cu gând să experimentez la mine în bucătărie, sunt curioasă dacă îmi iese mai bun.

În celelalte două zile rămase din micuţa noastră vacanţă, ne-am aventurat mai departe de Odorhei…

(va urma)

Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Spălatul pe mâini – cea mai ieftină şi la îndemână metodă de prevenire a bolilor

Sigur, aceasta nu este o informaţie nouă. Însă am citit de dimineaţă un articol atât de bine scris, concis şi cu date probate de studii ştiinţifice, încât mi s-a părut o idee bună să îl traduc. L-am rezumat la datele esenţiale, l-am adaptat pe ici, pe colo şi l-am publicat aşa, pentru a facilita citirea lui şi de către persoanele care au dificultăţi să înţeleagă limba engleză.

Durează doar 3 minute şi conţine tot ce trebuie să ştie cineva despre subiect. Şi poate salva vieţi.

Originalul se află aici:

https://elemental.medium.com/only-5-of-people-wash-their-hands-properly-a140aaa775e

Doar 5% dintre oameni îşi spală mâinile corect

E unanim acceptat faptul că spălatul pe mâini este un mod de apărare de importanţă vitală împotriva enteroviruşilor, bacteriilor ucigaşe şi altor germeni contagioşi, printre care gripa, răceala comună, violentul norovirus etc. Şi totuşi, oamenii continuă să ignore acest obicei atât de simplu: spălatul consecvent pe mâini, cu apă şi săpun.

Bolile se pot răspândi foarte uşor. Un sfert de linguriţă de diaree infectată poate avea 5 miliarde de particule de norovirus, iar pentru a te infecta sunt suficiente doar 20 (un vârf de vârf de ac).

Germenii sunt persistenţi

S-a demonstrat că un simplu strănut poate transporta particule de virus gripal de la un capăt la altul al unei camere. Atunci când o persoană infectată cu norovirus vomită, particule microscopice de virus pot călători prin aer până la 7-8 metri distanţă. Şi mai sunt multe alte căi prin care ne putem infecta:

  • Viruşii răcelii comune pot rezista pe mâna cuiva mai mult de oră, aşteptând cu nerăbdare o nouă strângere de mână şi o nouă gazdă;
  • Viruşii gripali rămân viabili până la 24 de oră pe o suprafaţă tare, precum o tejghea;
  • Stafilococul auriu rezistent la meticilina, cel care poate cauza infecţii mortale, poate rezista zile întregi şi chiar săptămâni pe anumite suprafeţe, în aşteptarea atingerii tale.

Epidemiile virale sunt mai obişnuite iarna, pentru că viruşii se simt bine la temperaturi mai joase şi pentru că oamenii stau mai mult la interior când e frig, deci mai apropiaţi unii de alţii, ceea ce duce la o contagiune mai uşoară.

Cum şi când să ne spălăm

Ca orice alt lucru pe lumea asta, şi spălatul pe mâini trebuie făcut cu măsură. Nu trebuie să cădem în mania spălatului pe mâini, de frica microbilor, astfel încât să ne compromitem imunitatea sau să ne afectăm calitatea vieţii cu o obsesie. Însă e necesar să ne spălăm atunci când:

  • Ne apucăm de pregătit masa.
  • Am folosit toaleta.
  • Ne-am suflat nasul.
  • Am atins gunoi.
  • Am mângâiat un animal.
  • Am schimbat scutece.
  • Am avut o interacţiune cu o persoană bolnavă.

Reguli de spălat pe mâini:

  1. Folosiţi săpun normal şi apă curgătoare.
  2. Faceţi mult clăbuc între degete, pe dosul palmei şi mai ales sub unghii. Săpunul dezlipeşte microbii de pe piele.
  3. Frecaţi cel puţin 20 de secunde (cântaţi prima strofă din „Deşteaptă-te, române!”). Frecarea e esenţială pentru dislocarea germenilor.
  4. Clătiţi bine, cu jet de apă.
  5. Uscaţi-vă cu un prosop curat sau cu aer cald.

Cum funcţionează săpunurile?

E vorba de chimie simplă. Polaritatea moleculelor e cea care hotărăşte cu care alte molecule vor interacţiona. Moleculele polare, precum zahărul, se amestecă bine cu apa. Moleculele nepolare, ca uleiul, nu se amestecă. Moleculele de săpun sunt amfipatice, adică au şi proprietăţi polare, şi non-polare. Aşa se face că săpunul poate dizolva majoritatea tipurilor de molecule, care apoi sunt îndepărtate uşor, de apă, de pe mâini.

Apa trebuie să fie caldă?

Nu neapărat. E drept că apa călduţă oferă o senzaţie de confort şi atunci eşti tentat să te speli mai des şi mai pe îndelete. Însă apa rece are exact aceleaşi proprietăţi de curăţare, iar folosirea ei mai ajută şi la protecţia mediului.

Atenţie la produsele ineficiente!

Produsele antibacteriene nu ucid viruşii. Nu numai că nu s-a dovedit vreo eficienţă a lor superioară apei şi săpunului, dar pot şi să facă mai mult rău decât bine, slăbind rezistenţa organismului la infecţii bacteriene.

Astfel de produse sau orice soluţie de curăţat mâinile cu cel puţin 60% alcool sunt de ajutor atunci când nu aveţi acces la apă şi săpun. Însă nu uitaţi că nu înlătură toţi germenii şi nici nu curăţă bine atunci când mâinile sunt pline de grăsime.

Secreţiile nazale – mucii ăia lipicioşi, adică – ajută la lupta împotriva infecţiilor. Scopul lor este să dezactiveze şi să scoată afară din organism viruşii şi alţi microbi invadatori, dar folosesc şi pe post de gel protector. Natura lor vâscoasă împiedică acţiunea dezinfectanţilor, aşa că mucii pot rămâne activi, pe mâini şi sub unghii, până când se usucă complet, chiar şi după curăţarea cu geluri antiseptice.

Şerveţelele umede pentru bebeluşi nu au proprietăţi antimicrobiene, aşa că trebuie să vă spălaţi foarte bine pe mâini după ce curăţaţi copilul la fund.

Dacă voi nu vă spălaţi, atunci cine?

Dacă încă nu v-aţi convins că e necesar să vă spălaţi pe mâini, gândiţi-vă la un alt aspect: majoritatea oamenilor ori nu se spală, ori se spală atât de prost, încât continuă să transporte microbi dintr-o parte în alta.

Într-un studiu american din 2013, au fost observate persoane care ieşeau de la toalete publice. 15% dintre bărbaţi şi 7% dintre femei nu se spălau deloc. Iar dintre cei care se spălau, 50% dintre bărbaţi şi 22% dintre femei nu foloseau săpun. Concluzia studiului a fost că numai 5% dintre oameni s-au spălat în mod corect, cu săpun şi suficient de îndelung, încât să ucidă toţi microbii cauzatori de boli.

Perle de noiembrie

În căutare de inspiraţie pentru vreun articol nou cu care să mai populez acest blog, rămas în umbra Facebook-ului, deschis-am adineaori fişierul cel stufos în care îmi notez, de peste opt ani, perlele fiică-mii şi întâmplările legate de ea pe care aş vrea să mi le pot aminti cu drag la bătrâneţe. Şi am căutat acolo, de curiozitate, însemnările de noiembrie din fiecare an. Am făcut şi pentru voi o selecţie, nu de alta, dar eu nu mă pot hotărî dacă putem vorbi de o reală maturizare a copilului în toţi aceşti ani:

 

NOIEMBRIE 2011 (avea aproape 3 ani)

Luna vrea să meargă la Giurgiu fără mine, doar cu căţeluşa noastră, Babe, pe care să o pună la volan.

– Dar Babe e căţel, îi tai eu elanul. Nu poate conduce.

– Ba da. Îi pune tata cheie şi e motolizată.

 

NOIEMBRIE 2013 (5 ani)

– Mama, taţii au chiloţi?

 

NOIEMBRIE 2014 (6 ani)

Eram mai devreme la calculator.

– Mama, apasă-mi şi mie pe fete goale şi imprimă-mi vreo şase, te rog.

Abia când a adăugat: „Desenate” mi-am revenit din şoc. Îmi cerea siluete de fete pe care să le poată colora şi „îmbrăca” aşa cum vrea ea, ca în cărţile cu şabloane.

 

NOIEMBRIE 2015 (7 ani)

Zapez plictisită la televizor. Fiică-mea e nemulţumită şi mă tot bombăne, de alături, de pe canapea. Dacă ar fi după ea, ne-am uita numai la desene animate toată ziua. La un moment dat, ajung pe TVR şi o aud ţipând:

– Lasă aici! Lasă aici!

– Aici?!, mă pufneşte râsul.

– Da! Îmi plac bilele alea!

Şi am lăsat acolo. A fost de-a dreptul fascinată. Prima extragere Loto din viaţă nu se uită niciodată…

 

NOIEMBRIE 2016 (8 ani)

Fiică-mea e bucuroasă nevoie mare că are birou nou de la IKEA. Şi-a făcut toate temele şi ceva în plus, doar ca să stea cât de mult poate la birou. Apoi s-a apucat să caute printre cărţile cu exerciţii care zăceau neatinse de mult, unele de ani întregi, în bibliotecă.

– Mama, pot să fac şi eu un test din cartea asta de Logică?

Mă uit furtiv pe copertă: nu mai recunosc volumul, habar nu am despre ce e vorba. O fi şi din cauza emoţiei de a o vedea pe Luna atât de studioasă:

– Sigur!, mă grăbesc eu să îi dau aprobarea. Vezi mai întâi dacă sunt exerciţii pentru vârsta ta…

– Da, da, mă întrerupe ea, grăbită să se întoarcă la piesa ei de mobilier preferată. O să fac vreo două pagini. Trei, patru, cinci, şase…

Ce-mi plac enumerările astea!

Timp de câteva minute, ne vedem fiecare de treaba ei, în tăcere. Apoi îi sună telefonul şi o aud vorbind cu taică-său, cu cel mai voit şi nonşalant ton posibil:

– … Mda… Eh, eram un pic ocupată… Fac nişte probleme de logică… Da… Cam vreo mie de pagini, aşa…

 

NOIEMBRIE 2017 (9 ani)

– Mama, să vezi ce chestie mişto fac adulţii din şcoala noastră! Se numeşte „Secret Santa” şi…

– Ştiu ce e „Secret Santa”. Făceam şi noi la firmă, când lucram. E foarte frumos, păcat că nu faceţi şi voi în clasă.

– Da, şi mie mi-ar fi plăcut. Tocmai de aceea ţi-am spus. Pentru că vreau să vă propun să facem măcar acasă, între noi. Ce zici? Tu cu mine şi cu tata!

Zic că e o idee foarte bună. Doar că va fi un Secret Santa foarte, foaaaaarte mic 😉

 

NOIEMBRIE 2018 (10 ani)

La televizor e o reclamă în care apare Eric Roberts. Ştiu că fiică-mea are o mare slăbiciune pentru sora lui, aşa că îi spun:

– Uite, Luna, e fratele Juliei Roberts.

Într-adevăr, copilul e dat pe spate. Adaug că acest frate a jucat în sute de filme şi că e un actor bun, dar care a ales să facă filme de calitate mai slabă decât soră-sa. La care fiică-mea concluzionează:

– Înseamnă că e un geniu. Că şi soră-sa e o genie…

 

NOIEMBRIE 2019 (aproape 11 ani)

Discuţie la telefon, în prima seară a unei excursii:

– Şi ce-ai mâncat la cină?, o întreabă taică-său.

– Caşcaval pané cu mămăliguţă, carne şi amandină.

Şi uite-aşa afli, la bătrâneţe, că ţi se poate face greaţă doar de la folosirea nefericită a unor biete conjuncţii 😀