O doamnă şi maşinuţa ei

La unul dintre multele drumuri pe care le-am făcut în vara asta între Bucureşti şi Giurgiu, pe când depăşeam absolut regulamentar – drum european cu două benzi pe sens, la ieşirea dintr-o localitate, eu cu max. 70 la ora, el cu max. 50 – o maşină cu remorcă mică, plină cu pietriş, am auzit nişte sunete deloc plăcute urechii. Ştiţi, sunetele alea de care se teme orice şofer, deoarece după ele urmează un drum la service pentru schimbat parbrizul? Da, pe alea le-am auzit. Şi nu unul, ci două: POC, POC.

Am revenit pe banda mea înjurându-l pe şoferul acela care transporta cu siguranţă în mod ilegal pietrişul. Nu cred că există vreo lege care să permită să pui o grămadă de pietre pe o platformă şi să pleci la drum cu ea aşa, neprotejată nici măcar de pereţi de jur împrejurul acelei platforme, sau de vreo husă, ceva. Însă la o primă vedere înspre parbriz, părea să fi fost întreg. Poate avusesem noroc şi fuseseră două pietricele mici-mici, dar gălăgioase, aşa cum sunt şi eu :-p

Totuşi, am făcut cu inima strânsă restul drumului. Iar când am ajuns la Giurgiu şi am oprit în parcare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific, cu atenţie şi pe dinafară, parbrizul. Mda. Din păcate, temerile mele s-au adeverit: am găsit o „înţepătură” mică pe el, o adâncitură uşoară şi de o culoare puţin diferită de a restului geamului. Deci, vestea proastă era că totuşi se spărsese, vestea bună era că măcar se spărsese într-un singur loc, nu în două.

Am luat din torpedou abţibildul ţinut acolo fix pentru astfel de situaţii. Un cerculeţ transparent, cu un adeziv foarte puternic, dintr-un pliant de la AGER Service, unde am fost ultima oară când am avut un necaz asemănător. Pentru că nu era prima dată când mi se întâmpla aşa ceva, din păcate, cred că era deja a treia când mi se spărgea sau crăpa parbrizul (ambele dăţi în parcarea blocului…). M-am uitat de curiozitate pe pliant: conţinea o ofertă specială valabilă până în toamna lui 2013, deci asta însemna că ultima dată fusesem la ei acum aproximativ opt ani. Doamne, cum mai trece vremea!

Ajunsă acasă, le-am dat telefon celor de la service. I-am rugat să mă programeze la o lipire de parbriz, în speranţa că acea împunsătură nu avea să evolueze în timp şi să se transforme în ditamai crăpătura – ceea ce ar fi dus la necesitatea înlocuirii cu totul a parbrizului. Domnul care mi-a răspuns la telefon m-a sfătuit să o acopăr bine până atunci (ceea ce făcusem deja) şi să o feresc de ploaie (ceea ce nu aveam cum să fac). Şi mi-a spus să vin la service a doua zi. I-am explicat că eram la Giurgiu şi că m-ar avantaja o programare sâmbătă dimineaţă, când urma să mă întorc în capitală. M-a pus pe hold, a verificat probabil dacă era liber în weekend, după care a revenit la telefon:

— Vă aşteptăm sâmbătă la ora zece.

Era perfect. La ora două urma să o iau pe fiică-mea la întoarcerea dintr-o tabără, deci clar mă încadram.

A plouat torenţial în săptămâna aceea. De mai multe ori. De fapt, dacă mă gândesc bine, a fost singura săptămână în care a plouat torenţial vara asta. Mă duceam uneori să verific micuţul abţibild, care părea să reziste vitejeşte puhoaielor. Şi nu am mişcat maşina din parcare deloc, toate zilele cât am rămas acolo, de teamă ca vibraţiile să nu îmi agraveze necazul.

Sâmbătă m-am trezit mai de dimineaţă decât îmi place să o fac, mai ales într-o zi de weekend. Mi-am băut cafeaua şi am încercat să îmi potrivesc plecarea în funcţie de Waze, astfel încât să ajung la service la un decent 09:55. Am reuşit un aproape la fel de decent 09:58. „E bine”, mi-am zis eu pe când ieşeam din maşina parcată în curtea service-ului şi intram în hală.

Înăuntru, am căutat fără succes, pentru câteva clipe bune, un recepţioner sau un ghişeu de informaţii sau ceva unde să îmi pot adresa întrebările. La un moment dat, m-a zărit un mecanic, din cealaltă parte a sălii, şi a venit să mă întrebe ce doream:

— Bună ziua, am răspuns eu. Am şi eu o programare la zece, pentru un parbriz spart.

Omul a părut brusc descumpănit:

— Programare?! m-a întrebat el. Dar noi nu facem aşa ceva… Cu cine aţi vorbit?

Ups. Primul şoculeţ. Eu aveam, totuşi, o programare.

— Habar nu am. Cu un domn care mi-a răspuns la telefon.

I-am povestit apoi toată istoria, cu pietrele, cu nemernicul, cu telefonul de luni, cu faptul că eram la Giurgiu, cu programarea făcută în mod special sâmbătă, ca să am timp să fac drumul până la Bucureşti…

— În fine, n-are importanţă, a dat din mână mecanicul oprindu-mă înainte să îi povestesc şi despre tabăra copilului şi cine ştie mai ce mă ducea pe mine valul să îi spun. Haideţi să mă uit la maşină, să văd despre ce este vorba.

Am ieşit amândoi în parcare, i-am arătat care e caşcarabeta mea, iar omul s-a dus şi i-a smuls fără milă abţibildul-minune. S-a uitat o secundă la geam, a pipăit înţepătura, după care s-a uitat la mine cu şi mai multă mirare decât o făcuse deja şi mi-a spus:

— Doamnă, dar asta e o spărtură veche. E deja umplută, probabil de acum câţiva ani buni. Nu vi se sparge niciun parbriz de la ea.

Deci cam aşa poate fi descrisă relaţia dintre mine şi maşina mea, care mă duce de colo, colo, de aproape paisprezece ani deja. În afară de faptul că o pot recunoaşte de la distanţă, într-o parcare, prea multe lucruri specifice nu pot spune despre ea. Iar treaba cu recunoscutul s-ar putea datora, de fapt, nu atenţiei mele deosebite, ci aparenţei ei puţin ieşite din comun: este o maşină în două culori, deci mai uşor recognoscibilă decât altele. Chiar ieri m-a întrebat cineva dacă am un buton pe care scrie P în zona schimbătorului de viteze, şi nu am ştiut să-i spun sigur dacă îl am. Iar acum vreun an mi s-a aprins un led de alertă pe bord, avertizându-mă că aveam o problemă cu airbagul dinspre pasager, iar eu am fugit repede la alt service, să rezolv problema şi, tot aşa, un domn mecanic s-a uitat la mine cu ceva prudenţă şi cu şurubelniţa în mână, după ce îmi deschisese bordul:

— Dar, doamnă, maşina aceasta nici măcar nu are airbag pentru pasager, nu ştiaţi asta?!

Nu ştiam.

Înainte de plecarea de la AGER, l-am rugat pe domnul cu care vorbisem să îmi mai dea un pliant dintr-alea de-ale lor, cu abţibilduri pentru parbriz. Îmi place să am siguranţa că, în caz de nevoie (adevărată), găsesc în torpedou o soluţie măcar temporară pentru problema mea. Mi-a dat un pliant, după care a ezitat puţin şi mi-a mai întins unul:

— Luaţi două. Cu dumneavoastră, nu se ştie…

Filme despre pericolul drogurilor, de văzut cu copiii

Cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram tânăr PDG în înfloritorul sector IT şi trebuia să mă prezint prezentabil (!) pe la diverse evenimente şi interviuri, am fost nevoită să fac ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, şi anume să merg regulat la… coafor. Ba chiar şi la sală am avut impulsul de a mă duce atunci, deşi bănuiam că nu era deloc pentru mine o astfel de ocupaţie. Era în acelaşi centru cu coaforul (primul sediu Miko, dacă îl mai ştie cineva, o casă frumoasă din zona Moşilor) şi mi-am zis că mi-ar prinde mai bine să am antrenor privat, să stea cu ochii şi mai ales cu gura pe mine, ca să şi fac ceva acolo. Dar am sfârşit curând prin a sta eu cu gura pe el, mai mult vorbind decât făcând mişcarea pentru care mă duceam la acele şedinţe. Unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru sport…

Însă nu au fost chiar degeaba acele întâlniri. Pe instructorul de fitness l-am ajutat să îşi croiască un drum mai bun în viaţă, plătindu-i taxa de facultate pe care nu şi-o permitea pe atunci (şi care pentru mine era mică, comparativ cu cât câştigam, de doar 400 USD pe an). A făcut kinetoterapie la ANEFS şi şi-a deschis propria afacere. Iar pe coafeză am ajutat-o cu un disc pe care i-am copiat filme (ştiu, am greşit, erau piratate, dar aşa erau vremurile, nu aveai de unde să le găseşti legal). Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred, că au ajutat la ceva filmele acelea. Nu voi şti niciodată cum au stat în realitate lucrurile.

Pe scurt, fata adolescentă a acelei coafeze plecase de acasă să locuiască cu prietenul ei, prin vecini. Până aici, nu e chiar foarte grav, deşi faptul că era minoră ar fi trebuit totuşi să constituie un impediment în luarea respectivei decizii. Necazul cel mai mare, însă, e că iubitul fetei era un mic dealer de droguri, ceea ce însemna că cei doi erau automat şi consumatori. Iar cu lucrul ăsta mama fetei clar nu se putea împăca. Aşa că era mereu în căutare de sfaturi de abordare a problemei, trebuia să încerce totul pentru a-şi smulge copila din acel anturaj periculos pentru ea.

Singurul lucru la care m-am putut gândi atunci (era înainte să studiez mai serios psihologia şi în plină perioadă cinefilă a mea) a fost să îi recomand câteva filme de văzut cu copilul. Filme despre efectele teribile ale dependenţei, cu drogaţi care au plătit scump slăbiciunea de o clipă – pentru că doar o clipă te desparte de viaţa de coşmar pe care rişti să o duci dacă tragi primul fum dintr-o ţigară sau dacă te înţepi pentru prima dată cu o prostie, zicând că e doar de curiozitate. În contextul acesta, „prima dată” nu va fi niciodată şi „ultima dată”, drogul va cere de la tine alt drog, iar şi iar, până ajunge să te stăpânească complet. Iar „ultima dată” poate fie să nu mai vină niciodată, fie să vină definitiv…

Coafeza mi-a povestit că au stat amândouă şi au văzut toate filmele de pe disc. Şi că fata ar fi părut impresionată de ele, şi că s-a întors la ceva vreme acasă. Poate au ajutat, deci, şi filmele acelea la ceva. Poate a fost doar o întâmplare.

Din păcate, nu mai ţin minte toate filmele pe care le pusesem pe DVD-ul acela dat mamei în nevoie. Ştiu sigur că, cap de listă, era „Recviem pentru un vis”, din 2000, („Requiem for a Dream”, poate fi văzut la noi pe Netflix). Este acolo o scenă teribilă, cea mai dureroasă dintre toate pe care le-am văzut, cu prostituarea unei fete, care descrie perfect cât de jos poţi ajunge când devii dependent, cât de mult poţi decade şi cât de puţin mai contezi, de fapt, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine însuţi. Şi acum, când doar scriu despre scena aceasta, la două decenii de când am văzut-o, mi se strânge stomacul şi mă apasă în piept, atât de mult m-a impresionat atunci!

De asemenea, mai era pe disc „Plaja” („The Beach”), un film tot din 2000, prost cotat de critici, dar cu potenţial impact la puştimea în căutare de senzaţii tari (şi cu Leonardo DiCaprio tinerel…). Arată cum poţi ajunge pe nesimţite de la o simplă aventură, exotică şi potenţată de ţigări, la crimă de-a dreptul. Regia este a lui Danny Boyle, care făcuse în 1996 alt film-eveniment despre drogaţi, „Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate” („Trainspotting”). Iar DiCaprio mai făcuse şi el un film despre dependenţa de droguri, în 1995: „Jurnalul unui baschetbalist” („The Basketballdiaries”), le pusesem pe amândouă pe discul acela, cel mai probabil.

Şi „Gia” cred că era acolo („Gia”) , filmul făcut de Angelina Jolie în 1998. E vorba tot despre ravagiile datorate drogurilor asupra unei vieţi tinere şi cu un viitor ofertant deschis în faţă.

Şi cam atât îmi amintesc acum. Niciunul dintre aceste filme, însă, nu este recomandat copiilor. Au toate nişte scene prea puternice şi prea explicite (mai ales sexual). Într-adevăr, scopul vizionării unor astfel de filme este să îi sperie pe tineri, să vrea să se ferească de droguri şi de orice dependenţe de acelaşi gen. Însă nici să îi traumatizezi nu este în regulă…

Aşa că v-aş întreba acum dacă ştiţi filme asemănătoare, despre ravagiile dependenţei, dar potrivite de văzut cu adolescenţi, să ştie dinainte la ce se pot aştepta dacă, Doamne fereşte, se ating o dată de droguri. Şi dacă ştiţi filme mai noi de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că acestea din lista mea mai pot impresiona puternic spectatorii de azi. Poate completăm lista şi ajutăm mai mulţi părinţi astfel. Sau poate aveţi şi alte sugestii în ajutorul părinţilor de adolescenţi, nu numai filme. Pericolul drogurilor este unul în creştere în societatea noastră şi trebuie să îl combatem necontenit.

Poveşti cu vaccinuri şi muzică

Nu mi-a picat deloc bine când am intrat la Mega, după primul meu vaccin anti-covid, în primăvară, iar acolo a început să se audă tare în difuzoare „Fragile” a lui Sting. Adică şi-aşa eram cu inima cât un purice, de teama eventualelor efecte adverse cu care mi se împuiaseră vrând-nevrând ochii şi timpanele, dar când mai şi auzi o melodie care zice (aprox.) că „plouă şi plouă şi ploaia ne spune cât suntem de fragili”, te cam înfiori, totuşi. Iar ca să fie tacâmul complet, când am ieşit din Mega a început şi să plouă…

Până la urmă, am supravieţuit efectelor adverse, şi anume o durere mare de braţ şi câteva puseuri de tensiune. Iar după rapel am mers direct acasă, ca să evit alte experienţe traumatizante.

Cu totul altfel au stat lucrurile cu vaccinul fiică-mii. În centrul ei de vaccinare, la Palatul Copiilor, se auzea foarte tare ASIA, atunci când am intrat prima dată. „Dă-mi nopţile-napoi”, dacă îmi aduc bine aminte. Deci era mai pe veselie, aşa… Cât am completat la formulare, însă, a început Holograf, şi am început şi eu să mă întreb dacă nu cumva şi ăsta e un semn, iar dacă e, care anume (prietenii ştiu de ce :-p). Cred că nici copilului nu i-a priit muzica cu pricina pentru că mi-a făcut semn să îmi apropii urechea şi mi-a şoptit: „Hai să plecăm”. Cam până acolo îi ţinuse curajul în faţa perspectivei de a fi înţepată. Dar a rezistat eroic, totuşi, şi înţepătura s-a produs pe ritmuri de Smiley. A fost OK, n-a simţit nimic, toată lumea a fost foarte drăguţă cu ea, s-au risipit toate emoţiile.

Când am ajuns în sala de aşteptare, însă, muzica tinerească a fost întreruptă brutal şi din difuzoare a început să curgă… ia ghiciţi… desigur, Sting! Am luat-o iar ca pe o dedicaţie. Şi mi-am tot frământat mintea, în jumătatea aia de oră cât am rămas acolo, care o fi – dacă o fi – mesajul pe care încearcă universul să mi-l transmită. Având în vedere că nu a fost doar o melodie de data aceasta, ci un întreg album best of, mesajul părea deosebit de complex. Până la urmă, a fost de bine: copilul n-a avut nicio reacţie alergică şi am plecat pe „Desert Rose”, o melodie care nu mi-a plăcut niciodată.

Ieri am fost cu Luna la rapel. Am intrat pe Eminem, am aşteptat pe jazz. E bun Eminem, îţi dă avânt revoluţionar. Şi e bun şi jazzul, n-ai cuvinte de care să te agăţi în speranţa unui mesaj ascuns. Oamenii de acolo au greşit toate înregistrările şi formularele şi tabelele, totul a trebuit modificat sau făcut de două ori, dar înţepătura a fost, ca şi prima dată, fără durere şi fără reacţii alergice. Şi, ca şi prima dată, singura reacţie adversă care a apărut ulterior a fost o durere în mână, la locul injecţiei, dar mult mai blândă şi mai rapid trecătoare faţă de ceea ce am simţit eu, zile în şir după vaccinuri. Şi sper să rămână aşa până la urmă, să nu apară nimic altceva. De altfel, nu am auzit de niciun copil de vârsta ei (12 ani) sau mai mare care să fi avut vreun necaz după vaccinurile anti-covid, toţi par să le fi suportat mai bine ca noi, vârstnicii. Şi cred că e şi normal să fie aşa, au organisme tinere şi mai luptătoare ca ale noastre.

Ca o concluzie, aş vrea să vă rog să vă vaccinaţi, şi voi şi copiii voştri. Uitaţi-vă ce se întâmplă în lume, cum nu se mai termină valurile, nu mai sunt de ajuns literele greceşti şi apar mereu noi şi noi efecte urâte, în timp, la oameni care au fost cândva infectaţi cu covid. S-a dovedit cu supra de măsură că vaccinurile chiar apără de ce e mai rău, nu se mai pune problema acum nici de experimente pe oameni, nici de reacţii adverse aiuritoare, cum am văzut eu într-un film în care o fetiţă râdea într-un scaun rulant, iar maică-sa plângea pe o scenă că ar fi ajuns aşa, chipurile, după vaccinul anti-covid. Ştiu că, atunci când e vorba de copiii tăi, eşti de o mie de ori mai temător şi prudent ca atunci când e vorba de tine însuţi. Şi eu am fost la fel, am ezitat mai mult să îmi vaccinez copilul decât am ezitat să mă vaccinez eu. Însă deocamdată e singura apărare cu adevărat eficientă pe care o avem la îndemână. Şi o avem la liber şi gratuit, spre deosebire de mulţi alţi oameni din lumea asta. E păcat să nu profităm de ea.

Două sutimi

Acum vreo zece ani, am îndrăznit în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să îndrăznesc de mult, şi anume să particip la un concurs de cultură generală. Pentru că, aşa cum unii sunt foarte pricepuţi într-un anumit domeniu sau campioni într-un altul, eu m-am putut mereu lăuda cu o cultură deosebit de vastă, deşi superficială. Adică fix reţeta succesului la astfel de concursuri: să ştii câte puţin din toate.

Mă mai înscrisesem odată la un concurs TVR, pe când eram studentă. Probabil primul care s-a făcut la noi, după Revoluţie. M-am dus la preselecţii, le-am luat prima din prima, m-am întors acasă şi… nu am mai avut curaj să mă duc şi la emisiunea propriu-zisă. Ţin minte că a venit prezentatorul emisiunii, Leonard Miron, să mă caute la cămin, în Grozăveşti, pentru că pe vremea aceea – şoc şi groază pentru cititorii mai tineri! – nu existau telefoane mobile. Nu m-am dus. Am continuat să câştig de pe canapeaua de-acasă o groază de emisiuni de gen, şi de la noi, şi mai ales de la francezi, care au un adevărat cult pentru concursurile de cultură generală.

Va rămâne probabil unul dintre cele mai mari regrete din viaţa mea faptul că nu am îndrăznit mai mult şi mai multe. Ar fi trebuit să mă înscriu la „Vrei să fii milionar” încă de la primele emisiuni, când preselecţiile se treceau uşor iar întrebările erau „de pe vremea mea”. Ba chiar şi primul milion (în fine, era miliard pe atunci, pentru că era înainte de denominare, iar valoarea lui în „bani” era, de fapt, foarte mică, undeva pe la 35.000 de dolari) a fost câştigat cu o întrebare finală uşoară pentru un filolog ca mine: „Sub ce nume a rămas cunoscut eroul național al Spaniei, Rodrigo Diaz de Bivar?”, opțiunile fiind El Cano, El Greco, El Cid și El Salvador.

Ar fi trebuit să mă înscriu şi la o ediţie internaţională, pentru francofoni, a „Questions pour un champions”. Este una dintre cele mai longevive emisiuni de gen: se difuzează zilnic din noiembrie 1988 încoace, în Franţa, deci de aproape 33 de ani, din care 28 cu acelaşi prezentator! Acolo chiar erau întrebări uşoare, trebuia doar să fii atent şi rapid, ceea ce eu chiar eram într-o vreme.

Însă atunci când am făcut, în sfârşit, marele pas şi am sunat la „Vrei să fii milionar”, nu prea mai eram aşa, din păcate… E drept că vremea rodează unele calităţi umane, dar le erodează pe altele. Şi degeaba ajungi să ştii lucruri mai multe la patruzeci de ani decât la douăzeci, dacă nu mai ai şi viteza de reacţie necesară pentru a face bani cu cunoştinţele astea ale tale.

De preselecţia telefonică am trecut relativ uşor. Apoi a trebuit să mă duc la studiourile Kanal D (în Pantelimon erau atunci, parcă…), la filmări. Şi atunci au început complicaţiile, deoarece trebuia să găsesc pe cineva dispus să meargă cu mine (concurenţii trebuiau însoţiţi de o persoană care să participe din public), pe cineva dispus să stea cu copilul (Luna era mititică atunci) şi pe cineva dispus să mă ajute cu varianta „Sună un prieten” (trebuia să dai 5 numere de prieteni pe care să îi poţi suna în timpul emisiunii, în funcţie de tipul întrebării la care te blochezi). Până la urmă, am găsit tot ce trebuia şi m-am dus. Însă acolo, lucrurile nu au stat deloc aşa bine cum sperasem…

Pentru cei care nu (mai) ştiu formatul emisiunii, la început erau 10 concurenţi, aşezaţi la pupitre într-un semicerc, care trebuiau să răspundă cât mai rapid la o întrebare de calificare, astfel încât să ajungă pe scaunul propriu-zis de concurs, faţă în faţă cu prezentatorul, în cursa către milion. Atunci când m-am dus eu, prezentator era Virgil Ianţu, cel care văd că a rămas până în zilele noastre cel mai potrivit pentru astfel de emisiuni. A intrat, deci, Ianţu în platou, am fost instruiţi ce şi cum să apăsăm pe ecranele din faţa noastră, apoi a fost pusă prima întrebare: trebuia să ordonăm nişte actori în ordinea vârstei. Floare la ureche pentru cinefila de mine. I-am ordonat, deci, rapid, am apăsat enter şi am aşteptat să văd rezultatele. Aşa cum mă aşteptasem, am fost prima. Doar că din coadă. Din greşeala organizatorilor, răspunsul considerat corect de calculator fusese inversat, iar actorii aşezaţi în ordinea inversă a vârstei. Aşa că răspunsul meu, rapid şi corect, ajunsese să fie considerat „cel mai” incorect, pentru că era fix invers…

S-a comentat, s-a contestat, s-a verificat, şi-au dat oamenii seama că au greşit, au zis să o luăm de la capăt. Ceea ce poate părea normal – însă în condiţiile alea de concurs cu miză teribilă, când presiunea e uriaşă pe umerii concurenţilor, nu e deloc uşor să o iei de la capăt cu o probă nouă. Mi s-ar fi părut corect să mă calific, pentru că avusesem, totuşi, singurul răspuns corect, dar… asta este. Am trecut la a doua întrebare-fulger. Care întrebare a fost şi ea greşită, din păcate. Nu o mai ţin minte perfect, însă era ceva de genul: „Ordonaţi de la nord la sud următoarele localităţi”, urmată de patru variante de răspuns. Am ezitat să răspund la întrebarea asta, dintr-un motiv foarte simplu: una dintre localităţile de ordonat era Pietroşani, iar în România există mai multe localităţi cu acest nume, scris cu sau fara primul i, de la caz la caz. Ştiu că există un singur oraş Petroşani (deci fără i, totuşi…), însă întrebarea nu se referea la oraşe, ci la localităţi. Iar cum pe lângă Giurgiul meu natal se află un sat numit chiar aşa, bineînţeles că mintea mea s-a dus în diverse direcţii, nu am putut da foarte rapid răspunsul necesar şi nu m-am calificat.

Câţiva concurenţi am comentat şi contestat şi această întrebare. Dar fără succes. Organizatorilor li s-a rupt de corectitudine şi au dat înainte cu concursul. Aşa că nu mi-a rămas să sper decât că cel care ajunsese pe scaun avea să greşească repede, să mai am o şansă de calificare în timpul acelei emisiuni. Lucru care s-a şi întâmplat. A urmat o nouă întrebare-fulger, dar pe aceea nici măcar nu mi-o aduc aminte, atât de supărată am fost pe ea şi pe tot ce s-a întâmplat la concursul acela. De data asta, nu a mai fost nicio greşeală, nici în întrebare, nici în răspunsul meu. Doar că nu am reuşit să scot cel mai rapid timp de răspuns, ci pe al doilea – insuficient pentru a ajunge pe scaunul de concurs. Primul timp fusese cu numai… două sutimi de secundă mai bun decât al meu.

Nu am mai încercat niciodată să mă duc la vreun astfel de concurs televizat. Am fost de vreo două ori la seri de quizz organizate prin cluburi, de pasionaţi, ocazie cu care am realizat că timpul meu a trecut – nici nu mai sunt la curent cu cultura modernă, nici nu mai am rapiditatea de reacţie de altădată. Iar sintagma aceasta, de „două sutimi”, a rămas să îmi bântuie pe veci amintirea şi să îmi răscolească regretele. Doar două sutimi de secundă m-au despărţit de şansa de a câştiga rapid foarte mulţi bani, drept recompensă a unei vieţi întregi de învăţare.

Aşa că pot spune că înţeleg perfect cât de greu trebuie să îi fie unui puşti ca înotătorul nostru minune, David Popovici, care a ratat azi-noapte podiumul olimpic de la Tokyo pentru doar… două sutimi. Oricât de diferite ar fi circumstanţele întâmplărilor noastre – eu concursuleţ Kanal D, el olimpiadă de înot –, frustrarea aceea de a te afla la un fir de păr temporal de locul râvnit în lumina reflectoarelor trebuie să fie cam aceeaşi. Sunt sigură, însă, că el o va depăşi foarte curând. Pare un luptător, ceea ce eu nu am fost niciodată.