Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Din ciclul „Temele, ah temele!”: azi despre litera W

Are fiică-mea ca temă de găsit câte un nume pentru fiecare literă a alfabetului de la Ş la Z. Bineînţeles că nu se descurcă, până şi mie mi se pare greuţ, aşa că intervin cu apropouri şi întrebări ajutătoare. Până ajungem la litera W, unde se împotmoleşte definitiv.

– Să ştii că la „W” chiar cunoşti cuvinte, Luna, îi spun eu cu un uşor reproş pentru lipsa de interes în a găsi singură răspunsurile.

– ??!!??!!

– Aveai un personaj preferat când erai mică. Din desene animate.

– ??!!??!!

– Unul tare drăguţ, vedeai filme cu el, citeai şi cărţi, şi reviste…

– ??!!??!!

– Hai să ne gândim la altceva: e un poet englez, mare de tot.

– ??!!??!!

– Cel mai mare. A scris şi teatru.

– ??!!??!!

– OK, poate că e prea greu. Deşi îl ştiai… Dar trebuie să ţi-l aduci aminte pe tizul lui! Era unul dintre prietenii tăi imaginari, când erai mai mică.

– ??!!??!!

– Ne înnebuniseşi cu el! Toată ziua foloseai numele ăsta, făcea o groază de lucruri domnul respectiv, nu pot să cred că l-ai uitat! De fapt, chiar săptămâna trecută am vorbit despre el.

– ?!!??!!

– Atunci hai să o luăm cu ceva extrem de simplu, încerc eu să o deblochez. Unde faci pipi?

– La… oliţă?

Zău dacă mai pot! Sunt zile în care îmi pun serioase întrebări asupra IQ-ului fiică-mii, pe care îl sper(asem) cât mai mare. Multe zile.

– Pardon, „WC” era, nu-i aşa?, îşi revine şi ea, spăşită, când mă vede cu ochii cât cepele.

– Sigur că da. De unde şi până unde „oliţă”, Luna? Că n-o mai foloseşti de vreo cinci ani!

– Păi dacă m-ai tot pus să îmi amintesc de copilărie…

Aha. Ca de obicei, mama e de vină pentru toate.

 

Note explicative: Personajul de desene animate era, bineînţeles, Winnie the Pooh. Poetul englez era, tot bineînţeles, William Shakespeare. Iar prietenul imaginar, ei bine, aici se află una dintre marile enigme ale copilăriei fiică-mii: de ani de zile ne tot povesteşte diverse despre… William Popopvschi. Nici nu vreau să mă gândesc de unde şi până unde a putut inventa un astfel de nume! De fapt, ştiu că „William” vine de la William Brânză, cândva candidat la nişte alegeri electorale, iar cum Luna este, după cum bine ştiţi, cetăţean implicat, a reţinut fascinantul nume. Dar POPOPVSCHI?! Aşa ceva…

Şi am avut şedinţă de bloc…

Aşa cum vă povesteam la sfârşitul articolului precedent, după succesul monden al pomenii la care a participat, împreună cu vecinii mai vârstnici din bloc, fiică-mea a ţinut morţiş să meargă şi la şedinţa anunţată de săptămâna trecută. Emotivă şi prăpăstioasă fiind, cred că şi-a făcut o groază de planuri şi de supoziţii în gând, începând de la cum o să se îmbrace şi până la cum o să mă voteze. Pentru că, după cum mi-am dat seama abia acum vreo două zile, visul ei secret era ca eu să ajung preşedintă de bloc. M-a luat prin învăluire, iniţial, întrebându-mă cam despre ce anume se discută la o astfel de şedinţă, mi-a cerut apoi în mod ceva mai direct lămuriri asupra subiectului care o interesa cel mai tare („Cine se alege: cel mai harnic, cel mai bun, sau cum?”), pentru ca la sfârşit să mă întrebe de-a dreptul:

– Mama, da’ tu ai fost vreodată preşedintă de bloc?

– Nu, bineînţeles că nu, am răspuns eu râzând. Şi nici nu îmi doresc.

– De ce?, s-a întristat ea un pic. Pentru că eu te-aş vota.

A trebuit să o dezamăgesc – urma să fie un alt subiect pe ordinea de zi a şedinţei:

– Care?

– Prea complicat pentru tine, n-are sens să îţi încarci memoria cu aşa ceva, i-am tăiat eu scurt pofta de explicaţii suplimentare.

De fapt, nici eu nu înţelesesem de ce trebuia să ne adunăm ca să discutăm dacă suntem sau nu de acord cu o potenţială expertiză tehnică pentru o potenţială reabilitare termică a blocului, în condiţiile în care nu ştiam cât ar costa acestea, dar ştiam că nu se vor face în viitorul apropiat. Noroc că Luna nu a mai insistat de atunci. Iar timpul s-a scurs şi iată-ne cu cinci minute înainte de începerea şedinţei. Sunt şi puţin supărată pe ea (face fiţe peste fiţe de o vreme-ncoace), parcă nici n-aş vrea să stea în frig pe scara blocului… Mai bine mă duc singură:

– Luna, vezi că eu cobor la şedinţă.

A ţâşnit înainte să apuc eu să mai spun ceva, orice:

– Acum este??!! Du-te, că mă îmbrac şi vin şi eu imediat!

M-am dus. Şi a venit şi ea, după vreo zece minute. Îmbrăcată „ultimul răcnet”, cu un pulovăraş roz aruncat neglijent (sanchi!) pe deasupra combinezonului pe care i l-am luat ieri ca să aibă ce să-i ţină cald pe dedesubt, în proxima tabără de schi – adică o bluză strâmtă şi nişte colanţi negri dintr-un fel de nailon termoizolant. Noi le zicem „izmene”, dar ei i se par sexi. Pentru că avea pe urechi căştile de ascultat muzică de la mp3 player, am presupus că fusese prevăzătoare şi îşi luase măsuri ca să nu se plictisească. Dar nu. Player-ul nu era pornit. Era doar pentru ca outfitul său emancipat să fie complet.

De plictisit, nu prea a avut timp să se plictisească. Şedinţa a fost foarte scurtă şi, practic, degeaba. Nu o să vă risipesc acum timpul cu detalii lipsite de importanţă. Mai ales că am rugat-o pe Luna să scrie rezumatul şedinţei pentru voi – ceea ce a făcut cu multă bucurie, venind apoi să mi-l citească în bucătărie. Şi am stat mult în cumpănă ce variantă să postez: textul scris, din care nu se înţelege mare lucru, dar se vede clar cât de frumos ne-a desenat pe toţi, aşa cum stăteam noi înşiraţi pe scară (mama, vecina E. – adică Elena, vecinul P. – adică poliţistul, şi vecinul ? – adică „domnul-ăla-pe-care-nu-ştim-niciodată-cum-îl-cheamă”) sau lectura ei filmată, din care măcar aflăm, datorită intonaţiei, ce naiba a vrut să scrie în agramata compoziţie? Până la urmă, le-am pus pe amândouă. Urme ale trecerii noastre. Peste mulţi ani, sper să râd împreună cu ea de ele.

sedinta-de-bloc

P.S.1 Ultima frază din caiet a fost adăugată ulterior filmării:

– Mama, pot să mai scriu ceva? Te rooog, că am uitat ceva important!

Presupun că este vorba de doamna de optzeci de ani, fostă juristă, probabil, care a explicat că hotărârea Consiliului Local prin care se alocă procente diferite de subvenţie, în funcţie de veniturile proprietarilor, deşi suprafeţele locative sunt identice la noi în bloc, ar putea fi lovită de nulitate, deoarece Consiliul este exponentul în teritoriu al puterii executive şi… Vă mai spun?

P.S.2 Mi se pare mie, sau m-a desenat cam grasă în „poza” aia cu asociaţia de proprietari?…

Blocofilie

– Da’ cu Geta ce-o fi de nu a venit?

– Nu ştiu, poate că nu s-a încumetat să iasă afară pe zăpada asta.

– Eu sunt prietenă cu Geta… Văd că nici tanti C. nu e.

– Poate că nu au invitat-o şi pe ea.

– Păcat. Da’ ce bine că nu i-au invitat şi pe vecinii noştri!

– Care vecini?

– Ǎia care stau în locul lui tanti Ţ.

– Sunt cam ciudaţi, nu-i aşa?

– Bătrânica, săraca, e OK, noi vorbim cu ea. Am văzut-o şi la metrou, era îmbrăcată în roz şi vindea lucruri. Dar băiatul ei e rău şi o bate. E nebun, că umblă cu unghiile făcute la picioare. Tot roz. L-am văzut eu în vară, când a ieşit în papuci. Şi fetele alea sunt rele. Cu ele nu vorbim. Şi fumează în lift.

– Serios?!

– Nu puteam respira într-o zi! Eu mănânc tot la şcoală. Chiar şi câte două porţii.

– Cum aşa?

– Sunt mici porţiile. Şi doamna de la bucătărie mă iubeşte, după ce i-am dat cadou de Crăciun, şi îmi mai pune dacă mai vreau.

– În ce clasă eşti tu acum?

– Într-a doua.

Etc.

Note explicative:

Geta, prietena Lunei, are vreo şaptezeci de ani. La fel şi tanti C., fosta ei bonă. Tanti Ţ. avea peste optzeci acum câţiva ani, când a murit. Şi cu ea era bună prietenă. Vecinii noştri mai noi sunt cu adevărat nebuni cu toţii, iar cadoul de Crăciun despre care vorbeşte Luna a constat în doar două bombonele şi o felicitare scrisă de mâna ei.

Conversaţia de mai sus a avut loc la restaurant, la pomana unui vecin tot de peste optzeci, la o masă unde media de vârstă nu era cu mult mai mică. Intenţionasem să refuz invitaţia, dar Luna a insistat să mergem. Săptămâna viitoare avem şedinţă de bloc şi m-a pus să jur că n-o să uit să o iau şi pe ea. Mă gândesc că aş putea să o trimit direct singură, mai bine…

De ce am ajuns aşa?

Era o vreme când spiritul meu justiţiar nu obosise încă. Împărţeam morală, sfaturi şi dreptate, cu mare generozitate, peste tot în jurul meu. Bine, şi acum o fac, dar cu ceva mai multă parcimonie: cine mai are nevoie în zilele noastre de morală, sfaturi sau dreptate? (Dreptate?? Ce e aia??)

Una dintre ideile de care am fost tare mândră pe atunci a fost textul pe care îl puneam pe parbrizele nesimţiţilor, când vedeam câte o maşină parcată de-a curmezişul pe câte trei locuri, de ex., sau pe vreo străduţă îngustă astfel încât un eventual acces al maşinii de Pompieri, în caz de nenorocire, să fie imposibil. Acestor şoferi le scriam următoarele: „Îţi doresc să rămâi singur pe lume, astfel încât să poţi parca oriunde ai chef!” Şi mi se părea urarea supremă, căreia nici cel mai mare zid al nesimţirii nu i-ar fi rezistat.

Mi-am adus aminte de bileţelele mele azi de dimineaţă, când m-am dus să pornesc motorul maşinii. Nu am nicio intenţie să-mi scot maşina din parcare până la primăvară (şi atunci numai cu ghiocei pe parbriz, cum bine mi-a spus cineva ieri), însă e necesar măcar să încălzesc motoraşul ăla cât de cât. Sau să încarc bateria – nu ştiu exact care este scopul acelei porniri zilnice pe care o practic în fiecare iarnă, dar aşa am fost sfătuită, deci aşa fac. În plus, dau şi zăpada strânsă pe maşină, pentru că nu cunosc greutatea maximă pe care o pot suporta parbrizul şi chiar tabla. Am o maşină mică…

zapada-1Deci mă duceam eu spre maşină oarecum liniştită, văzând de departe cum stă ea firesc îngropată sub un morman de zăpadă proaspăt ninsă, pe care îmi făceam curaj să îl dau la o parte (şi peria mea de curăţat e mică), până când am ajuns lângă ea şi am vrut să mă îndrept spre portiera şoferului. Şi atunci am văzut asta:

zapada-2

Şi, brusc, mi-am dorit să fi avut din nou la mine (pe lângă puşcă) acele bileţele scrise pentru oamenii egoişti, pentru cei care nu se gândesc nici cât negru sub unghie la semenii lor, care îşi văd doar de interesul lor propriu şi imediat. Cât de frumos ar fi fost ca vecinul meu de parcare să aibă o urgenţă medicală, iar maşina mea să fie a singurului medic capabil să-i salveze viaţa, dar care nu ar putea ajunge la timp pentru că nu poate intra în maşină? Sunt situaţii care nu le pot trece prin cap unor astfel de oameni. Probabilitatea ca ei să aibă, la un moment dat, nevoie de semenii lor pe care îi ignoră. Dar probabilitatea asta există. Iar oamenii aceştia chiar că ar merita să rămână singuri pe lume, pentru că doar atunci ar înţelege esenţa însăşi a umanităţii, când nu ar mai avea-o. Nici măcar nu aş numi-o „dragoste faţă de aproapele”, cum este ea cunoscută din religiile noastre şi impusă din vorbe, de multe ori ipocrite, credincioşilor mai mult sau mai puţin autentici. E greu să îi ceri cuiva cunoscut dragoste necondiţionată, darămite unui necunoscut. Dar măcar un pic de „grijă faţă de aproapele” ar trebui să mai existe în fundul sufletelor noastre înnegrite şi alienate de traiul într-o ţară din ce în ce mai urâtă – şi nu, nu sunt subiectivă spunând asta, nici depresivă, nici prea critică. Este o realitate pe care oricine se uită cu atenţie în jur o poate vedea. Pentru că nu zidurile fac cetatea, ci sufletul ei. Suma sufletelor noastre.

N-o să închei chiar atât de dramatic, totuşi, mai ales că am mai folosit o dată citatul cu cetatea pentru a încheia un articol (apropo, după o perioadă – scurtă – în care Mega Image nu a mai depozitat acolo deşeurile reciclabile care luaseră foc în noaptea cu pricina, obiceiurile au fost reluate ca şi cum nimic nu s-ar întâmplat şi ca şi cum ar fi legal, după cum se poate observa din pozele de azi). O să vă spun că am intrat până la urmă în maşină, prin partea dreaptă, unde zăpada îmi ajungea doar până la genunchi, nu peste cap, şi nici nu era plină de bucăţi imense de gheaţă, ca pe stânga, unde vecinul meu de parcare a aruncat tot ce a curăţat de pe locul lui. Motorul a pornit la prima cheie şi am putut da zăpada de pe jumătate de parbriz. Şi chiar mi-am făcut un plan să o dau şi de pe cealaltă jumătate: o să îmi iau o perie mai mare. Doar pe bileţelul de pus pe parbrizul vecinului nu ştiu încă ce o să scriu. Dar găsesc eu ceva!

zapada-3

Ajutor de învăţat uşor tabla înmulţirii

Pentru că nouă ne-a plăcut la nebunie, şi pentru că nu se mai termină vacanţa asta, şi pentru că se plictisesc copiii acasă, şi pentru că în programa clasei a doua este prevăzută în perioada asta învăţarea tablei înmulţirii, care nu e chiar uşoară pentru nişte ţânci de circa opt ani – pentru toate aceste motive, deci, azi o să vă recomand un material didactic auxiliar. Tabla înmulţirii hip-hop. Aşa am botezat noi acele fişiere în care o învăţătoare inspirată cântă tabla înmulţirii pe un ritm modern şi plăcut, acompaniată la clapă de soţul ei.

Autoarea materialului are o poveste de viaţă interesantă, ea fiind o învăţătoare caldă, dedicată şi inventivă, care îşi făcea meseria cu dăruire şi era mereu în căutarea unor metode atractive de învăţare pentru elevii ei. Până când i-a luat foc casa. Şi a realizat că în România nu ar reuşi niciodată să îşi reclădească o viaţă cât de cât decentă pe cenuşa fostei sale vieţi. Aşa că a emigrat în Anglia, împreună cu soţul şi cei doi copii, la fel cum fac mulţi semeni de-ai noştri cu bun simţ şi scaun la cap. Şi cum tocmai am aflat că a făcut şi altă învăţatoare aşa cum ar trebui toate să fie, Ema de la Ema la şcoală. Cu diferenţa că ea a plecat în Franţa. Sistemul nostru putred îi rejectează pe cei buni. Şi acum se bucură elevii englezi şi francezi de priceperea şi calităţile acestora, în timp ce ai noştri…

Deci, dacă aveţi copii atraşi mai degrabă de muzica modernă decât de învăţarea prin metode tradiţionale (repetiţie, memorare şi băţ), scrieţi un e-mail la adresa media.creativ@gmail.com şi vi se explică acolo ce şi cum să faceţi ca să intraţi în posesia fişierelor. Noi le folosim alternativ cu beţişoarele şi tabelul cu numere de la 1 la 100, care au fost materialele mele de bază în explicarea matematicii pentru Luna, în aceşti doi ani şi cam jumate, de când a început şcoala. Mai ştim şi câteva „artificii” interesante, ca tehnicile de înmulţire pe degete (sunt filmuleţe pe YouTube, pe care Luna le-a văzut la şcoală şi i-au plăcut) sau ca fascinantele aranjamente simetrice şi palindromice ale înmulţirii cu 9. Stăm împreună pe jos şi găsim, tot împreună, reguli şi tipare în ceea ce îi păruse, la început, o taină de complicată. Şi scriem mult. Pentru că eu ştiu că învăţarea se produce mai eficient atunci când scrii, cu mâna ta, pe o hârtie. Şi când oameni dragi stau alături de tine…

Profit de faptul că, la vârsta ei, încă o pot atrage în învăţarea acestei materii fundamentale prin joc. Şi de faptul că încă mă pricep să fac asta. Cel mai târziu în gimnaziu, matematica va (re)deveni o mare enigmă pentru mine, deci nu o voi mai putea îndruma. Dar măcar nişte baze sănătoase şi logice să ştiu că am ajutat-o să îşi construiască. Apoi îl lăsăm pe tati să se descurce cu temele copilului, pentru că el este „the beautiful mind” a familiei.

tabla-inmultirii

Flying babies in the church

Spuneţi-mi că vă era dor de o relatare de pe drumul de întoarcere de la şcoală, vă rog! Pentru că am marfă proaspătă, de azi, din prima zi de şcoală a fiică-mii, şi trebuie neapărat să vi-o spun şi vouă.

Deci.

După ce mi-a povestit că au făcut română, matematică, engleză şi un igloo (ceea ce mi s-a părut absolut în regulă în context), a ţinut să mi se laude că s-a descurcat bine la exerciţiile de engleză. Ştiu că vrea să mă bucure, pentru că ea are un mare handicap faţă de colegii ei care au studiat mult mai mult engleza decât ea. Aşa că, până aflu şi varianta profesoarei ei, mă bucur, ce să fac…

– Dar X. a uitat tot în vacanţa asta, îmi aduce ea la cunoştinţă cu un ton plin de compasiune faţă de colegul ghinionist.

– De unde ştii?

– A mărturisit el.

Îmi gonesc rapid din minte imaginea care tocmai mi se schiţa acolo, cu profesoara de engleză echipată cu patrafir, sub care bietul X. îşi mărturiseşte în genunchi păcatul uitării.

– Dar profesoara l-a liniştit imediat: „Stay calm„, i-a zis. „Repetăm şi ne aducem aminte. No problem„.

– Da’ de ce? Era neliniştit X.?

Nu mă pot abţine să zâmbesc. X. este un copil tare serios, un bărbat în miniatură, care pare a fi mereu îngrijorat de probleme esenţiale precum încălzirea globală sau răspândirea gripei aviare în Africa. Mi-e foarte greu să mi-l închipui „neliniştit”.

– Daaa, sigur că era.

– Cum ţi-ai dat seama?

– Pentru că avea mutra lui de bebeluş zburător.

Hopa, deja am dat-o în fantasy.

– Doamne, Luna, de unde le scoţi?, mă mir eu sincer. De unde şi până unde „mutră de bebeluş zburător”?

– De la mine, mărturiseşte şi fiică-mea. Că jucasem mima mai devreme şi, pentru că toţi mimau prostii, am mimat şi eu un bebeluş zburător cu faţă de maimuţă, na! Iar X. a ghicit.

Respectul meu pentru X. a crescut la cote uriaşe, aflând că a putut ghici aşa ceva. Sau poate că Luna chiar arată a bebeluş zburător cu faţă de maimuţă şi numai eu, broasca-mamă, nu sunt conştientă de asta? Hmmm…