Zece, azi

 

Părul scurt şi gura mare:

“Timp, la Kaufland, găsim oare?

Ca să stau mai mult cu tata”,

a-ntrebat odată fata

pe o doamnă vânzătoare.

Doamna n-a găsit răspuns…

 

Timpul nu-i nicicând de-ajuns.

Chiar şi când îl ai, el trece

ca un râu cu apa rece

peste zâmbete şi vise,

peste suflete deschise,

peste feţe şi părinţi,

copii şmecheri sau cuminţi.

 

Năpârstocul cela mic,

care cu un glas peltic

ne ura la toţi “Bun dum!”

este fată mare-acum.

Litere nu mai poceşte,

doar cuvinte mai greşeşte

– a  greşi e omeneşte

şi româna-i limbă grea…

 

Dar mi-e tare drag de ea

când începe să le toarne:

Cinceagon sau cinceagoane?

Negreşi, verduri şi pioane,

Sacuri, saturi (saci şi sate…),

prosopit şi papuceate,

comafeza cofaiază,

afară se însorează

şi piciorul se flexează.

Sihologul dezvoltează?

Limba-i neamţă sau germancă?

Liicean şi liiceancă,

Donaltram, Mara Covama,

perechea de blogi a lu’ mama

(sau se zice blugiuri oare?),

degete înjurătoare,

Clotrotrimadolizol,

Aspacardil şi Carmol.

Profesoară oxigentă,

draconierii din Deltă,

căţelul irezistabil,

cameramantul amabil,

şi lista ar continua…

 

Asta este fata mea.

 

Când trecut-au zece ani??!!

Luna, dragă, LA MULŢI ANI!

Reclame

O jumătate de consultaţie cât două la privat

Intrăm zgribulite în sediul micii clinici de la parterul blocului. S-a făcut brusc frig afară, bine că înăuntru e cald, şi curat, şi drăguţ…

– Bună ziua. Am şi eu o programare la dermatologie.

Una dintre cele două domnişoare de la recepţie îmi verifică numele în calculator şi îmi face un semn vag cu mâna înspre cabinetul aflat la câţiva metri de noi:

– Ia vedeţi, am impresia că nu e nimeni.

Şi se întoarce la conversaţia cu colega, din care am întrerupt-o eu.

– Hm, hm… Cum adică să văd?

– Păi, bateţi la uşă!

– Uşa e închisă, or asta e o convenţie cunoscută că nu se poate intra. În plus, mai sunt cinci minute până la ora programată. Şi, sincer, nici nu cred că e treaba mea să fac asta!

Domnişoara ridică din umeri şi îşi vede de ale ei, neînţelegând evident nimic din ce am spus. Ridic şi eu din umerii creierului şi mă aşez pe un scaun din faţa uşii cabinetului. După cinci minute în care domnişoarele s-au hlizit, iar în spatele uşii cabinetului nu s-a simţit nicio mişcare, bat totuşi la uşă. S-a făcut fix ora programată. Suntem invitate înăuntru de către o doctoriţă care era, într-adevăr, singură. Îi povestesc că şi eu, şi fetiţa mea (de nouă ani) avem câteva bubiţe pe piele, cel mai probabil căpătate de la o pisică luată de curând de pe stradă. Eu am doar două, mari şi pe gât, aşa că doctoriţa le poate vedea de la distanţă. Fiică-mea, în schimb, are mai multe şi pe ea o îndeamnă să se urce pe patul de consultaţie. Moment în care intră cineva pe uşă. Ca o furtună, cu câteva cuvinte de scuze faţă de doctoriţa noastră – „Ah, dragă, n-am ştiut că mai eşti aici. Doar îmi las şi eu lucrurile” – şi le lasă. Nişte haine şi nişte genţi pe patul de consultaţie, lângă pacienta cea mică, nedumerită şi jenată. Doctoriţa îşi termină consultul (mai mult de douăzeci de secunde nu a durat) şi se întoarce la birou.

– Aveţi trimitere de la medicul de familie?

– Nu avem. Am venit în grabă, când am prins un loc liber, văzând că se agravează bubiţele astea, nu am avut timp să mai trecem şi pe la medicul de familie.

– Vai! Data viitoare să veniţi cu trimitere, că e păcat să plătiţi din buzunar când aici se decontează total!

În timp ce se apucă de scris reţeta, mă gândesc că e drăguţă şi grijulie. Asta e, o să dau acum vreo sută de lei, dar data viitoare mă conformez şi vin cu trimitere. Sunt întreruptă din gândurile astea de o altă persoană care intră în cabinet fără nicio jenă. Pare o asistentă care are de căutat ceva prin sertarele biroului. O ajut pe fiică-mea să se îmbrace, pentru câteva secunde, iar când întorc capul, o văd pe doctoriţă rujându-se (suntem, probabil, ultima programare):

– V-am scris aici două creme şi un şampon. Cu una vă daţi dimineaţa, cu a doua seara, iar cu şamponul vă spălaţi zilnic pe cap, vreo lună de zile. Amândouă la fel. Şi reveniţi peste o săptămână la control.

Ieşim din cabinet după maximum 5 minute, deci. La recepţie e şi mai mare veselia, sunt vreo cinci domnişoare acum. Am două reţete simple în mână: una cu tratamentul nostru, alta pe care mi-o cere recepţionera, cu câteva cuvinte mâzgălite de doctoriţă.

– 240 de lei, vă rog.

Şi atunci realizez că acele cuvinte sunt: „Două consultaţii”. Şi mi se pune obişnuita ceaţă pe creier din situaţiile care mi se par absolut de neînţeles. Cum să fie două consultaţii în nici cinci minute, cu o mamă şi un copil cu aceeaşi boală, cu acelaşi tratament şi cu o singură persoană efectiv consultată? Dar scot totuşi banii, ca proasta, şi îi dau.

– Şi să îmi faceţi programare peste o săptămână la control, vă rog.

– Tot 30 de minute, ca şi astăzi? Sau aveţi nevoie de două consultaţii, o oră?

Ceva din privirea mea o face pe fată să înţeleagă că a pus o întrebare tâmpită. Sau poate că până şi ea realizează absurdul situaţiei. Tace şi notează o singură programare.

Afară a început să plouă torenţial între timp. E bine, mintea mea este ocupată acum să înjure vremea, în loc să reia iar şi iar filmul acestei vizite incredibile dintr-o clinică privată. E din ce în ce mai rău în domeniul acesta. Medici din ce în ce mai puţini şi mai hăituiţi, personal din ce în ce mai prost calificat spre deloc, tarife din ce în ce mai mari spre nesimţite. Iar asta e o clinică micuţă, de cartier, nicidecum una din reţelele acelea uriaşe, cu renume şi pretenţii, care s-au întins prin tot Bucureştiul. Clinicile mari nici măcar nu se mai încurcă cu decontări de la Casa de Asigurări, e prea mare bătaia de cap. Dar las’ că recuperează astea mici, căpuşele, că are Statul de unde plăti 240 de lei pentru cinci minute de consultaţie superficială.

Au trecut două săptămâni de la această întâmplare. La câteva zile, după ce am stat şi am rumegat mai la rece cele întâmplate, le-am trimis totuşi o sesizare celor de la Polimed. Pe formularul de contact de pe site, să afle şi conducerea că nu e tocmai în regulă la sediul lor din Tineretului. Le-am cerut şi returnarea contravalorii unei consultaţii, deşi sunt absolut sigură că îmi pot invoca oricând nenumărate motive administrativ-birocratice pentru a nu face aşa ceva. Pentru că tendinţa pe care am remarcat-o în sistemul privat în ultima vreme este de a depăşi birocraţia de la Stat. Obiceiurile proaste se propagă mai puternic decât cele bune. Însă am scris totuşi acel mesaj pentru că cel mai tare m-a deranjat felul în care am fost tratate. Lipsa de proceduri civilizate din clinică, din moment ce este pus clientul să încerce o uşă închisă de cabinet, în loc ca fata de la recepţie să ştie dacă se poate sau nu intra acolo. Lipsa de intimitate a pacientului, peste care au intrat două persoane în câteva minute, deşi putea fi dezbrăcat complet la un consult. Şi lipsa de maniere a unei doctoriţe care se rujează în timpul consultaţiei, dar asta desigur că nu mai ţine de managementul clinicii, ci de cei şapte ani de-acasă.

Bineînţeles că nu mi-a răspuns nimeni la sesizare. Dar nici eu nu m-am mai întors la control acolo. M-am dus la medicul de familie şi, cu trimitere, am ajuns la un dermatolog tânăr şi încă ne-plictisit, care s-a uitat atent şi la pielea mea, şi la a copilului, şi care ne-a confirmat că urmăm tratamentul potrivit, doar că îl aplicăm cam prost. Pentru că, în cele câteva secunde de consult, prima doctoriţă nu avusese, desigur, şi timpul să ne explice cum se face corect. Păi se putea, fără ruj?…

Un sfat, pe fugă, despre Moş Crăciun

Tot aud zilele astea povestindu-se despre copii din generaţia fiică-mii sau apropiaţi ca vârstă, care află că Moş Crăciun nu există şi, din cauza asta, trec prin supărarea vieţii lor de până acum. Unora le spun înşişi părinţii lor, alţii află întâmplător, de la şcoală, prieteni sau chiar aiurea, de pe stradă – eram acum câteva zile la coadă la Mega şi două fetiţe de aproximativ 12 ani vorbeau cu un aer important şi în gura mare despre faptul că ele nu mai sunt mici şi fraiere, să creadă că Moşul chiar există, putea auzi orice copilaş din jur.

De aceea, revin cu un sfat din experienţa proprie, pe care l-am tot repetat pe aici, prin online, tocmai pentru că mi se pare foarte util: nu vă minţiţi copiii! Nici măcar dintr-o cauză atât de „nobilă” precum bucuria Crăciunului, dorinţele copiilor, vise şi magie sau orice altă motivaţie de acest gen. Da, povestea Moşului este una foarte frumoasă şi poate fi izvor infinit de idei de surprize. Dar în niciun caz nu merită să risipeşti pe ea încrederea de care ai nevoie să o clădeşti în relaţia cu copilul tău. Încrederea este baza oricărei relaţii sănătoase între oameni, de altfel, iar ea se construieşte greu şi se dărâmă la prima adiere de vânt, ca un castel din cărţi de joc. Dacă eşti părinte şi îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să îţi vorbească deschis despre problemele vieţii sale, să te facă părtaş şi la bucurii, şi la necazuri, şi la boacăne, dacă vrei să rămâi o persoană la care să vină când are nevoie de un sfat – atunci nu îţi minţi niciodată copilul!

Ştiu, sunt situaţii în care pur şi simplu nu îi poţi spune unui copil anumite lucruri. Ar fi greşit să îi vorbeşti despre morţi violente unui copilaş de trei ani, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi ascunzi existenţa morţii. La fel, nu îi poţi arăta filme pornografice unui copil de şapte ani, dar cu siguranţă el trebuie să ştie ce are între picioare şi faptul că nu barza l-a adus pe lume. Şi bineînţeles că există o groază de întrebări de-ale celor mici la care e mai bine să evităm să răspundem pentru moment: unele necesită mai mult timp de gândire, pentru a da un răspuns potrivit, altele trebuie amânate până când copilul mai creşte şi poate asimila corect respectivul răspuns. Însă minciuna nu este niciodată, niciodată răspunsul potrivit. Evitare, edulcorare, adevăr. Cele trei variante posibile.

Revenind la delicata problemă a lui Moş Crăciun, evident că şi noi l-am „adoptat” în familie, încă de când era Luna foarte mică. Deşi prima lor întâlnire nu a fost una chiar fericită (s-a îmbrăcat taică-său în costum de Moş şi a venit, chipurile, la noi în sufragerie, de a îngheţat copilul de teamă şi emoţie, nehotărât dacă să plângă sau să se bucure), relaţia care a urmat a fost una frumoasă şi fructuoasă, ca să zic aşa. Moşul a continuat să vină în fiecare an, pe hornul casei de la Giurgiu, şi să lase grămezi de cadouri pentru răsfăţata familiei. O vreme, Luna nu a pus nicio întrebare. Iar noi, desigur, nu ne-am simţit obligaţi să îi dăm niciun răspuns. Apoi a început să observe detalii, să gândească logic, să pună întrebări. Şi m-a durut şi atunci când, pe la şase ani, i s-au umplut ochii de lacrimi după ce şi-a desfăcut toate cadourile şi şi-a dat seama că nu are cui să-i mulţumească pentru ele, o persoană fizică pe care să o poată îmbrăţişa cu recunoştinţă, aşa cum făceam noi toţi, adulţii, între noi – am povestit aici cum l-a întrebat atunci pe tatăl ei, marea ei iubire: „Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?”

Şi atunci i-am spus un lucru simplu, care nu este neapărat un adevăr, dar nici minciună nu este:

Moş Crăciun vine doar la cei care cred în el.

I-am explicat că, în general, copiii sunt cei care cred în Moş. Adulţii, pe măsură ce cresc, uită să mai creadă în poveşti şi atunci la ei nu mai vine Moşul – ceea ce explica faptul că noi mergeam la cumpărături împreună, să luăm cadouri pentru bunici. I-am povestit despre legenda Sfântului Nicolae, adevăratul Moş al copiilor, care obişnuia să le facă multe cadouri acestora. I-am povestit despre succesul avut de imaginea Moşului din reclamele Coca-Cola, care a ajuns simbolul universal al Crăciunului, recunoscut şi de ţările care nu ţin această sărbătoare. I-am vorbit despre amestecarea sfinţilor, simbolurilor şi sărbătorilor, care a dus la transformarea unei zile de mare importanţă pentru religia creştină, naşterea lui Isus Hristos, în ziua aceea din an în care ne scăldăm în cadouri şi ne îmbuibăm cu sarmale. I-am spus că Moşii aceia nenumăraţi pe care îi vede prin filme, magazine şi pe stradă în luna decembrie (şi nu numai) sunt nişte actori care interpretează un rol, iar pe Moşul adevărat nu l-a văzut nimeni niciodată. Iar acesta este motivul pentru care adulţii ajung la un moment dat să nu mai creadă în existenţa sa. Pentru că adulţii au nevoie de probe, de dovezi, de lucruri pe care să poată pună degetul ca să ştie că există. Adulţii nu mai cred în vise.

Nu pare că am greşit absolut deloc făcând acest lucru. Cât a fost mai micuţă, Luna a decis că ea mai vrea să creadă o vreme în Moş Crăciun. Aşa că şi noi am decis să jucăm în continuare acest joc minunat al poveştii şi am continuat să îi luăm pe ascuns cadourile pe care le cerea ea, în scrisorile adresate Moşului. Anul trecut, însă, am văzut deja o scădere a interesului pentru tradiţionala scrisoare, pe care a făcut-o în fugă şi doar pentru că a apărut ceva important de cerut fix înainte de Sărbători. Iar anul acesta, deşi am insistat de-a dreptul să o facă, pe motiv că ne ajută şi pe noi să ne inspirăm pentru cadourile de ziua ei (care este tot în decembrie), nu a mai vrut să o scrie deloc. Mi se pare un semn clar de delimitare faţă de legenda în care nu mai crede, acum, la venerabila vârstă de zece ani fără câteva zile. Şi mă bucur că a făcut trecerea într-un mod firesc şi raţional, fără supărări şi crize de nervi, şi – cel mai important, după părerea mea – fără să să-şi piardă încrederea în noi, părinţii ei, care nu am minţit-o niciodată, ci doar ne-am adaptat cu jocurile noastre diverselor vârste ale viselor ei. Iubire, comunicare şi adevăr. Regula de aur.

Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici nu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.