Cărticică despre coronavirus, pentru copii mici şi îngrijoraţi

Am dat ieri, în peregrinările mele online, peste cărticica aceasta virtuală pe care o cred inspirată şi utilă în vremurile de azi. O povestioară simplă, despre un căţel îngrijorat că aude peste tot de coronavirus, că se închid şcolile, că se îmbolnăvesc cei dragi ş.a.m.d. şi despre o asistentă bufniţă care îl ajută explicându-i clar nişte lucruri.

Atât de drăguţă mi s-a părut, încât am tradus-o repejor (oricum îmi place să traduc poezii pentru copii…) şi am pus şi eu în circulaţie varianta românească. Sigur că este imperfectă, că ar fi trebuit mult şlefuite versurile acelea, cât despre calitatea desenelor ce să mai vorbesc, nu sunt chiar punctul meu forte, însă cred că merge foarte bine şi aşa, să fie citită celor mici.

 

Vă las aici toate link-urile de unde o puteţi accesa:

pagina de Facebook a blogului meu, unde se află paginile în română ale cărţii;

– acest link de unde puteţi descărcă fişierul .pdf (cu multe mulţumiri prietenilor care au sărit în ajutor să îl facă, la fel ca şi filmuleţul de mai jos): Catelul-raul-si-coronavirusul PDF

aici, un film .mp4;

versiunea originală, în engleză, pentru care trebuie să le mulţumim celor de la Nurse Dotty Books:.

 

Lectură plăcută şi să fim sănătoşi!

Ce şi cum le spunem copiilor în momentele grele

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă moartea unor persoane dragi, cum ar fi bunica sau chiar tatăl. Ca să nu sufere, cică. Acei copii au avut nevoie de psihoterapie după ceva vreme, să depăşească tristeţea de a nu-şi luat rămas bun de la cineva apropiat, imposibilitatea de a-şi consuma doliul la timpul lui şi împreună cu restul familiei, teama că vor fi mereu minţiţi de cei în care aveau cea mai mare încredere.

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă boala gravă a unuia dintre părinţi. Ca să nu se îngrijoreze, cică. Acei copii au dezvoltat anxietate şi chiar au somatizat frica aceea neclară pe care o simţeau, devenind bolnavi la rândul lor. Pentru că frica de un pericol necunoscut este mult mai mare decât cea de un pericol pentru care ne pregătim rezonabil. Şi pentru că este o prostie să ne imaginăm că aceşti omuleţi micuţi, care trăiesc alături de noi, nu simt emoţiile, durerile şi neliniştile noastre.

Am cunoscut copii care nu-şi mai puteau stăpâni temerile şi izbucneau în plâns disperat de fiecare dată când îşi vedeau un părinte cu lacrimi în ochi. Copii care căpătaseră ticuri de la îngrijorarea că cineva de care depinde viaţa lor este într-o suferinţă prea mare. Pentru că există părinţi care plâng prea mult în faţa copiilor lor, uitând că rolul lor este de a le face zilele mai frumoase celor mici, pe cât posibil.

Există şi aici, ca în orice altceva pe lumea asta, o cale de mijloc, raţională şi eficientă, pe care trebuie să o căutăm cu toate forţele noastre. În timpuri grele, aşa cum este şi perioada prin care trecem cu toţii azi, soluţia nu este să ne ascundem suferinţele sau îngrijorarea în faţa copiilor, ci doar să le diminuăm, cât să nu îi facem pe ei să sufere sau să se îngrijoreze prea tare. În mod concret, acum, nu are niciun sens să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat, că aşa e normal – să nu ieşim din case, să nu mergem la şcoală, să nu ne vedem cu prietenii şi familia. Nici să inventăm minciuni abracadabrante pentru a da alte explicaţii situaţiei pe care o trăim. Le putem povesti copiilor un adevăr edulcorat, despre un virus nou, pe care oamenii nu îl cunosc încă prea bine şi de care e mai înţelept să ne ferim, stând în casă. Îi putem asigura că oamenii de ştiinţă fac totul pentru a găsi leacul acestui virus şi că instituţiile Statului fac totul pentru a ne apăra de el. Le putem zice că majoritatea oamenilor infectaţi până acum s-au făcut bine, ba chiar că cei mai mulţi nici măcar nu îşi dau seama că sunt bolnavi, atât de uşoară poate fi boala. Dar că e necesar să ne ferim să ne îmbolnăvim prea mulţi deodată, ca să aibă timp doctorii să se ocupe de toţi.

Iar lucrul cel mai important pe care trebuie să îl spunem copiilor noştri e că vor găsi mereu un sprijin în noi. Că vom fi mereu acolo, cu ei, lângă ei şi pentru ei. Că ne pot pune orice întrebare doresc şi ne pot împărtăşi deschis orice teamă îi frământă. Că e normal să le fie teamă puţin – tuturor ne este – dar că trebuie să fim optimişti că totul se va termina cu bine.

Mai sunt câteva lucruri pe care le consider importante să vi le spun acum. Şi pentru că vremurile acestea agitate nu sunt chiar propice concentrării şi scrisului elaborat, o să le pun aici sub formă de listă, sper să nu fie cu supărare:

1. Lăsaţi-vă copiii să aibă talismane. Cei mici au o gândire magică mai dezvoltată decât a adulţilor. În lumea lor încă se amestecă realitate şi magie, întâmplări de zi cu zi şi povestiri din cărţi sau filme, pe care le cred reale. Dacă îşi aleg o jucărie sau o păturică sau o bijuterie, orice obiect care le oferă linişte şi confort atunci când îl ţin aproape, atunci nu îi descurajaţi să facă acest lucru şi în niciun caz nu îi despărţiţi de acel obiect. Iar dacă nu au, nu e niciun necaz să le oferiţi voi unul acum, aşa cum am făcut noi atunci când fiica noastră se pregătea de primele examene mai importante din viaţa ei: i-am oferit un medalion cu mama, tata şi copilul, pe care să îl poarte la gât în timpul examenelor şi să „simtă” astfel că noi suntem întotdeauna cu ea, chiar dacă nu şi fizic, şi o susţinem cu gândurile şi dragostea noastră.

2. Nu vă îngrijoraţi dacă încep să aibă ticuri acum, ele pot fi semn al anxietăţii. Nu râdeţi de ei şi nu le cereţi să înceteze dacă îşi dreg vocea prea des, clipesc de multe ori, înghit în sec sau verifică uşa de la intrare şi toate ferestrele, în fiecare seară înainte de culcare, să fie bine închise. Încercaţi să le ignoraţi manifestările, însă discutaţi cu copiii despre felul în care se simt, despre emoţii, temeri şi stresul eventual prin care trec acum. De asemenea, o metodă de a „lupta” cu ticurile este să le distrageţi atenţia copiilor de la activitatea repetitivă propunându-le o altă activitate de făcut în acel moment, plăcută pentru ei şi relaxantă. Totuşi, ticurile sunt motiv de îngrijorare dacă sunt mai mult de trei care se manifestă simultan şi repetat, pe o perioadă de timp mai mare decât câteva zile, şi dacă îi împiedică pe copii să ducă o viaţă normală. În acel caz, e bine să cereţi părerea unui specialist care să vă sfătuiască ce aveţi de făcut.

3. Nu lăsaţi sursele de ştiri la liber în vecinătatea copiilor. Năvala de informaţii de la televizor nu face decât să alimenteze panica. Selectaţi-vă sursele de informare dintre cele oficiale şi de încredere, şi accesaţi-le mai degrabă în forma lor scrisă, pe internet, decât audio. Sau dacă vreţi să ascultaţi emisiuni live sau înregistrate, faceţi-o când nu sunt copiii în preajmă sau când dorm. Acelaşi sfat e valabil şi pentru momentele în care simţiţi nevoia să plângeţi, la un necaz sau o mare disperare. Părinţii plâng întotdeauna noaptea…

4. Nu vă fie teamă să vă arătaţi sentimentele, emoţiile, temerile în faţa copiilor voştri, dar cu măsură. Explicaţi-le că toţi oamenii, mici sau mari, trec prin aceleaşi lucruri în viaţă şi toţi simt la fel. Discutaţi cu ei deschis despre trăirile voastre şi veţi vedea cum se deschid şi ei apoi faţă de voi. Povestiţi-le întâmplări din trecut, cu situaţii dificile, pe care le-aţi depăşit cu succes. Învăţaţi-i să gândească pozitiv, să fie convinşi că vom trece şi peste această situaţie împreună, citiţi împreună texte luminoase şi desenaţi împreună simboluri ale optimismului. Şi, mai ales, nu uitaţi care e cuvântul-cheie al acestor zile (şi nu numai): ÎMPREUNĂ.

Lupul Igienă mănâncă coronavirusul (Maelenn, 7 ani, Franţa)

5. Am rugat-o pe Luna să mă lase să o filmez citind o cărticică tare potrivită copiilor mici şi fricilor lor: „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto. A mai citit-o anul trecut unei grupe de grădiniţă şi ştiu că le-a plăcut – copiii ascultă altfel de nişte copii, asemănător cu ei, mai cu plăcere decât de nişte adulţi. Iar Catherine Dolto este unul dintre autorii cei mai inspiraţi atunci când vine vorba despre psihologie pentru copii, fiica renumitei Françoise Dolto, una dintre primele voci importante ale parentingului modern. De altfel, Françoise Dolto a fost prima psihoterapeută care a atras atenţia asupra importanţei spunerii adevărului copiilor, într-o conferinţă celebră, din 1984: „A spune şi a face. Totul este limbaj. Importanţa cuvintelor adresate copiilor sau rostite în prezenţa lor”. Conferinţa a fost urmată e o dezbatere şi ambele au apărut apoi sub forma unei cărţi de mare succes, publicată şi la noi de editura Trei: „Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt trişti”. O carte pe care v-o recomand din tot sufletul.

Iată ce scria Françoise Dolto în prefaţa cărţii sale, acum peste 30 de ani:

«Îmi exprim astfel speranţa că se va înţelege mai bine rolul „cuvântului adevărat”, al adevărului, aşa cum este el comunicat de către adulţi copiilor care nu numai că îl doresc în mod inconştient, dar şi au nevoie de acest adevăr, după cum au şi dreptul de a-1 auzi. Şi acest lucru în ciuda faptului că dorinţa lor conştientă exprimată în cuvinte, atunci când sunt îndemnaţi de adulţi, preferă tăcerea amăgitoare, generatoare de angoasă, adevărului adesea dureros, dar care, dacă este exprimat şi rostit de ambele părţi, îi va permite subiectului să se construiască şi să se umanizeze

Eu am ales să o cred pe această femeie şi să urmez sfaturile pe care ea le-a dat nu numai pentru că mi se par de bun simţ. Dar şi pentru că cea mai bună dovadă că un specialist în parenting chiar are dreptate este să îi vezi propriii copii. Iar copiii lui Françoise Dolto au ajuns cu toţii împliniţi şi mulţumiţi cu vieţile lor, aşa cum ne dorim cu toţii să îi vedem ajunşi pe copiii noştri.

Filmare: Lectură „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto

Şi să fim sănătoşi!

Muzică albă pentru zile negre

Plănuisem pentru weekendul trecut să adun laolaltă într-o postare sugestiile muzicale pe care mi le trimit prietenii, uneori, pe mesageria Facebook. Sunt câteva doamne care se gândesc la mine atunci când ascultă ceva ce le place, ce le emoţionează sau ce cred că mi-ar plăcea şi mie. Apreciez şi faptul că se gândesc la mine, şi faptul că o fac rar, pentru că nu aş avea timp pentru toate dacă ar fi prea multe.

Nu m-am mobilizat să adun link-urile acelea. Nu mai ţin minte de ce, cred că nu am avut dispoziţia necesară acum o săptămână. Însă azi de dimineaţă, când m-am trezit şi aveam patru clipuri în mesagerie, de la persoane diferite, toate cu înregistrări de aseară, din Italia, mi-am dat seama că trebuie să o fac. Aşa că iată ce muzici emoţionante primesc eu de la doamnele din bula mea!

Mai întâi, filmuleţele primite azi. Pentru cine nu ştie, deşi m-aş mira să nu fi aflat deja toată lumea, aseară la 18:00 s-a organizat, pe reţelele sociale din Italia, un flashmob. Toţi muzicienii aflaţi în izolare, în casele lor, erau rugaţi să iasă în balcoane sau curţi, şi să cânte împreună. Şi iată ce a ieşit – o manifestare a umanităţii, solidarităţii şi frumosului care încă mai există în noi:

  1. ‘A Citta ‘E Pulecinella
  2. Palermo
  3. Agrigento, Sicilia
  4. Siena
  5. Torino

––

Dar înainte de a fi nebunia care e azi, primeam altfel de muzici. Cu scene, cu orchestre, cu spectatori… Ca de exemplu băiatul ăsta care mi-a făcut pielea de găină şi încă mi-o face, de fiecare dată când îl re-ascult şi ajunge la refren. Mi l-a trimis o doamnă din Ungaria:

Dimash Kudaibergen – Opera 2

––

Sau clipul acesta, primit de la o doamnă din Canada. Surprinzător şi care te umple de bucurie ca o perlă găsită în cochilia unei scoici pe care o culegi, la întâmplare, de pe plajă. Un turist corean se plimbă pe străzile Florenţei şi aude cântând un grup de muzicanţi stradali, romi de-ai noştri. Le cere voie să cânte cu ei, muzicanţii îl privesc la început cu neîncredere, însă îl lasă. Iar după primele acorduri îi vezi pe toţi cum se destind, remarcând ce bun instrumentist e trecătorul. Iar şeful se ridică, mândru deja că are ocazia să cânte împreună cu el, şi îşi apropie vioara de contrabasul lui, dând naştere acelui dialog în limbajul universal al muzicii pe care numai jazz-ul ştie să ni-l dăruiască:

Rom Draculas şi Jun-Hyuk Choi

––

Iar de la o doamnă romantică din Italia, acest moment emoţionant de la ultima ediţie a San Remo, un alt dialog muzical, de data asta între două generaţii de mari cantautori italieni:

Sanremo 2020 – Duet Massimo Ranieri şi Tiziano Ferro

––

Şi de la o mamă (cum altfel?) din România, acest dar impresionant adus tuturor mamelor, o melodie care pe mine nu are cum să mă lase cu ochii uscaţi:

––

Şi mai e şi doamna din Slovenia, iubitoare de muzică franţuzească, şi chiar un domn din Franţa, care îmi trimite deseori sugestii pentru pagina mea cu muzică franceză… Sunt mulţi iubitori de muzică frumoasă în jurul meu.

Dacă aveţi sugestii asemănătoare, de frumos şi emoţie, pe care le-aţi avea de împărtăşit cu alţii, le aştept cu drag, în comentarii. Trecem cu toţii prin momente dificile acum şi e mai necesar ca oricând să ne păstrăm raţiunea, încrederea şi, mai presus de orice, umanitatea. Să fim sănătoşi!

Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.