Playlist emoţie

De nişte ani mulţi încoace, prea mulţi chiar, ascult foarte rar muzică. Nu aş şti să spun exact de ce am renunţat să mai pun discuri, cum puneam înainte (sau mai înaintea lor casete şi şi mai înaintea lor plăci). Nici măcar radio nu mai ascult atât de mult ca înainte, acum simt nevoia să aud vorbe de oameni undeva, chiar şi în surdină, în jurul meu. Aşa că las deschise canalele TV de ştiri prin casă, să am impresia că se întâmplă lucruri în viaţa mea rutinieră şi repetitivă, petrecută preponderent în faţa unui ecran de calculator. Despre dimineţile de sâmbătă în care îmi făcusem un obicei de a asculta un concert clasic ce să mai spun, şi ele aparţin de mult trecutului.

Acum doar în unele seri, foarte, foarte rare, mai ascult muzică pe calculator: uneori împreună cu fiică-mea (cu care şi dansez câteodată, dar nici asta nu mai facem la fel de des ca înainte), uneori singură, atunci când caut câte o melodie nouă de postat pe pagina mea de Facebook cu muzică franţuzească. Iar aseară a fost una dintre acele seri. A trecut mai mult de o lună de la ultima mea postare acolo şi m-am gândit că ar fi momentul să dau din nou o tură pe YouTube-ul franţuzesc, în căutarea unei piese noi de tradus şi postat. Şi aşa se face că am ajuns, de la un clic la altul, la o cântare-surpriză a lui Maitre Gims în metroul parizian, care mi-a adus brusc lacrimile în ochi. Vedeam acolo călători liberi, fără măşti şi fără temeri, care se opreau la grămadă pe peron, să îl asculte pe interpret. Vedeam oameni cântând din tot sufletul, oameni fericiţi, oameni veseli. Vedeam lipsa fricii care a ajuns să ne guverneze azi vieţile. Şi m-am întrebat dacă vom mai ajunge vreodată să trăim aşa. Să ne putem duce când şi unde vrem. Să urcăm în mijloace de transport în comun aglomerate şi să ne bucurăm că putem face asta, în loc să ne plângem de înghesuială, cum făceam pe vremuri. Să ne adunăm în grupuri mari pe stradă, să râdem împreună, să mergem la concerte. Să ne vedem copiii bucurându-se de libertatea asta, având şansa de a cunoaşte emoţia unui stadion uriaş plin cu zeci de mii de oameni care cântă în cor, alături de cântăreţii lor preferaţi. Să ne vedem copiii crescând liberi, netemători şi împreună. Să ne vedem copiii crescând…

Am plâns mai mult de o oră aseară, în timp ce continuam să dau clic după clic. Concerte-surpriză ale unor mari vedete în staţii de metrou, care aduc bucurie imensă trecătorilor. Necunoscuţi cu idei frumoase, care îi fac să cânte în cor pe toţi pasagerii morocănoşi ai unui tren de navetişti, într-o dimineaţă. Concerte la care interpreţii de pe scenă de-abia de apucă să cânte câte un cuvânt, pentru că publicul le ştie toate cuvintele şi se ridică peste ei, o voce grandioasă ce presupun că este idealul oricărui artist. Sau concerte la care publicul e o masă unitară, pulsând ca o singură inimă, uriaşă, în ritmul muzicii de pe scenă. Cereri în căsătorie cu coregrafie stradală atent pregătită. Flashmoburi uriaşe, cu zeci de oameni care cântă şi dansează împreună în locuri publice (ocazie cu care am descoperit că fiică-mea nu mai văzuse niciodată un flashmob, a fost uluită, a fost uluită să îl vadă pe cel rusesc din listă, care este absolut extraordinar, transmite o uriaşă bucurie de a trăi). O fată simplă, cu un rucsac roşu în spate, care intră într-un magazin şi cântă dumnezeieşte la un microfon de karaoke. Un liceu întreg care îi pune la cale o surpriză poliţistului şcolar iubit de toţi.  Şi aşa mai departe.

Le-am adunat pe toate într-un playlist pe YouTube, poate găsiţi şi voi ceva să vă placă, să ascultaţi de acolo. Şi poate că, până la urmă, o să găsim şi o urmă de optimism şi speranţă în toate acestea. Muzica are acest dar magic, să ne ridice din greutăţile de pe umeri, măcar pentru un moment. Să respirăm puţin, să uităm de necazuri, să fim încrezători că, dacă nu mâine, măcar peste o lună va fi mai bine, sau poate peste un an – dar va fi.

De altfel, am lăsat la urmă în playlist (ultimele două clipuri) ceva ce inspiră exact acest lucru. Poate vă mai amintiţi de concertul acela de tip flashmob organizat într-o piaţă din Spania, cu o orchestră şi un cor întreg, care au cântat Oda Bucuriei. A avut zeci de milioane de vizualizări acel clip şi mi-a umplut inima de o bucurie măreaţă şi acum mulţi ani, când l-am văzut pentru prima oară. Ei bine, în primăvara lui 2020, parte din interpreţii de atunci s-au adunat simbolic într-un clip nou, ca să transmită semenilor mesaje de încurajare pe vremea acelui prim val al pandemiei de covid, atât de teribil în ţara lor. Au scris atunci, pe foi de hârtie şi fiecare din casa lui: „Ne vom întoarce”. Aşa să fie. Să ne întoarcem, cu toţii, cândva. Şi să fim sănătoşi!

Playlist-ul se găseşte aici: https://www.youtube.com/watch?v=pPv88339WMs&list=PL31lbNl5A6zgx5i3o_sc3UMtBTsAFD89A

Macaroons şi fapte bune

Viaţa mea de la o vreme încoace e plină de bizare coincidenţe între lumea virtuală şi cea reală, de mi-e şi teamă că ziua aceea în care nu va mai fi vreo delimitare între cele două e mai aproape decât credem. Ieri dimineaţă, am citit o postare foarte emoţionantă, despre cum un gest banal, de mic ajutor între necunoscuţi, s-a întors după o vreme, cu o recompensă, către cel care l-a făcut. Am plâns puţin, am distribuit postarea pe pagina mea, apoi mi-am văzut de treburile mele. Iar treburile astea m-au dus în zona Pieptănari (Eroii Revoluţiei, în cazul puţin probabil că s-a rătăcit printre cititori vreun tinerel născut după schimbarea numelui locului, de după 1989). Ajung destul de rar în zona aceea, aşa că, de obicei, profit pentru a intra în cofetăria aflată între pizzeria Domino’s şi mini-autogara de Giurgiu, unde se fac nişte prăjituri frumuşele şi cu un gust acceptabil.

Am intrat şi ieri în cofetărie, şi m-am aşezat la rând în spatele singurului client de acolo, un bărbat mai în vârstă, care era deja la casă. În timp ce mă uitam la vitrină, încercând să mă hotărăsc ce prăjituri să mai încerc de data asta, a intrat în magazin o femeie în vârstă, în jur de 70 de ani, aş zice, îmbrăcată foarte modest. A trecut în faţa mea şi o tot auzeam cum vorbeşte în mască, nehotărâtă şi ea ce anume să cumpere. Nu m-am supărat că s-a băgat în faţă, sunt unii oameni pe care chiar nu e cazul să te superi… După câteva zeci de secunde de bombăneli, a început să îi pună întrebări vânzătoarei: o întreba care e diferenţa dintre o prăjitură în formă de şoricel şi amandine – ce gust are una, ce gust are cealaltă, ce conţine fiecare şi, mai ales, care e diferenţa de preţ dintre ele. Şoricelul era 6,50 lei, iar amandina, 7 lei. Se vedea că era mai atrasă de ideea de amandină, însă ăia 50 de bani în plus păreau să atârne destul de mult în balanţa deciziei sale.

Şi a început bătrâna să-şi scoată banii din portofel, mai multe hârtii de un leu mototolite care nu păreau a fi suficient de multe pentru o biată prăjitură. Şi îşi tot vorbea în barbă în timpul ăsta, evident uşor confuză şi tulburată din cauza situaţiei în care se afla – nu cred că i se întâmplase prea des până acum să intre într-o cofetărie elegantă… Şi atunci, am auzit-o pe vânzătoare:

– Hai că vă dau eu o amandină, nu contează câţi bani aveţi.

Fix în momentul în care ridicasem mâna să îi fac şi eu semn, pe la spatele bătrânei, să îi dea ce prăjitură doreşte, pentru că i-o plătim noi. Ne-am zâmbit reciproc, eu şi vânzătoarea (aţi observat ce uşor se văd zâmbetele chiar şi pe puţinul din faţă rămas neacoperit de măşti?), femeia a început să înşire o groază de mulţumiri, şi a aşteptat să termine de cumpărat domnul de dinaintea ei şi să plece, ca să-şi poată lua pacheţelul cu amandina dorită şi să iasă şi ea din magazin.

Am ajuns la casă, am început să îi cer vânzătoarei ce doream şi am adăugat:

– Şi să nu uitaţi să puneţi şi amandina doamnei la socoteală.

– Nu e nevoie, a plătit-o deja domnul care era aici.

Şi uite-aşa, mi-au dat lacrimile pentru a doua oară într-o singură dimineaţă, de la emoţia gesturilor frumoase pe care nişte necunoscuţi le pot face unii pentru alţii: fuseserăm trei persoane acolo care am vrut, simultan, să o ajutăm pe bătrână.

Iar bătrâna a intrat atunci din nou în cofetărie, cu o bancnotă de 5 şi două de 1 leu în mână – se chinuise să le îndrepte şi să le aranjeze frumos laolaltă – şi a zis:

– Îmi mai dai, maică, una? Că eu am doi nepoţi, de fapt, şi acum nu mai e nevoie să îi pun să împartă o singură prăjitură, le pot da câte una la fiecare.

Cofetăria se numeşte Macaroons şi e cea din imagine. Dar nu am făcut fotografia asta ieri, ci în august 2019, atunci când am fost prima dată cu fiică-mea acolo. Era foarte nehotărâtă şi ea în acea zi, ce să aleagă dintre multele prăjiturici expuse, şi îmi cerea mai multe decât mi se părea mie raţional să cumpăr. Şi atunci, a apărut un bărbat din spate (unde au laboratorul, se poate vedea cum se prepară produsele) şi i-a oferit Lunei, bonus la ce cumpărasem, o prăjiturică dintre cele pe care părea să le dorească mai mult. Am zis atunci să le pun poza pe net, să îi laud pentru gestul drăguţ, dar uite că nu am făcut-o. Până acum, când mi-am adus aminte de el. Se pare că sunt locuri unde bunătatea umple mai puternic aerul din jur decât în altele. Şi e bine să ne molipsim cât mai mulţi de ea, pentru că, uite, sărăcia lumii este din ce în ce mai mare şi va continua să crească…

Blugi şi conştiinţă

A fost fiică-mea la mall cu taică-său, să-şi caute blugi. Când vine vorba de cumpărături, îl preferă pe el drept prelungitor de portofel, pentru că este mult mai risipitor decât zgârcita de mine. Însă a avut ghinion, pentru că nu a găsit nimic care să o mulţumească. Nu ştiu cum e la băieţi, dar la fete e un dezastru perioada asta în care nu sunt nici copii-copii, nici adulţi-adulţi: nu se găseşte mai nimic potrivit pentru mărimile şi gusturile lor. Şi e fix perioada în care e mai important decât oricând felul în care arăţi şi totul devine uşor tragedie greacă în cabina de probă…

În fine, după epuizarea tuturor magazinelor unde s-ar fi putut găsi mult-dorita pereche de blugi, în drum spre ieşirea din Sun Plaza, ai mei au trecut şi pe lângă magazinul Levi’s. Cumva, taică-său a convins-o pe Luna să intre şi acolo (deşi ştiau că au preţuri mari). Iar acolo s-a nimerit să fie de serviciu cea mai amabilă vânzătoare din tot universul, care s-a apucat să o întrebe direct ce şi cum îşi doreşte, ca să ştie ce să îi arate. Sunt rari adulţii care li se adresează direct copiilor sau cărora le pasă şi de părerile lor. De obicei, întâlnim doar vânzători care mă întreabă pe mine ce îşi doreşte copilul sau chelneri care nu îi dau şi ei un meniu. Şi zău dacă sunt conştienţi cât de mult pierd, comportându-se aşa, pentru că ăştia micii pot fi, de fapt, nişte clienţi foarte generoşi.

Revenind la vânzătoarea de la Levi’s, Luna i-a răspuns imediat, simţindu-se băgată în seamă. Şi i s-a plâns lung de lungimi, de lăţimi, de cute, de materiale, prea mult skinny, prea mult slim, prea mult elastic, prea mult talie joasă, prea mult albastru… În fine, prea mult orice, în afară de ce şi-ar dori ea: o pereche de blugi cu croială clasică, ne-mulaţi şi de preferinţă negri, care să i se potrivească unei fetiţe de 11 ani. Iar cea mai amabilă vânzătoare din tot universul i-a găsit, rapid, fix ce îşi dorea. Wow. Luna a probat, i-a plăcut, s-a bucurat, apoi… s-a uitat la eticheta cu preţul: 450 lei.

– Nu, tata, nu pot lua aşa ceva, a spus ea resemnată în timp ce îi întindea perechea înapoi vânzătoarei.

– Ştii… dacă tu crezi că e ceva vital pentru tine…, a început taică-său, care îşi aducea perfect aminte câtă dramă a fost la noi acasă din pricina lipsei acestei perechi de blugi, în condiţiile în care urma să înceapă şcoala şi nu avea nimic potrivit să îmbrace. Am putea să îi luăm, totuşi, dacă…

– Nu, i-a tăiat-o ea cu ton hotărât. Îţi dai seama că noi trăim DOUĂ SĂPTĂMÂNI cu banii ăştia??!!

– Ăăă…

– Sau ia gândeşte-te: dacă ni se strică ceva în casă? De exemplu, dacă ne cade tavanul, cam tot atât ne-ar costa să îl reparăm. Deci, NU!

Habar nu am când a ajuns copilul ăsta atât de traumatizat imobiliar, mă gândesc dacă nu i s-o trage de la multele emisiuni „Visuri la cheie” pe care le-a văzut, poate că îi dăunează mai profund decât mi-aş fi putut închipui.

Şi ţin să îi prezint, pe această cale, scuzele noastre celei mai amabile vânzătoare din tot universul, pe care al meu a rugat-o să le pună deoparte blugii ăia, poate se întorc, totuşi, să îi ia. Pentru că au uitat să se întoarcă…

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

  1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
  2. Cu participare online, de acasă.
  3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!