O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Cele două oraşe ale tinereţii mele: Giurgiu şi Twin Peaks

Puţine erau distracţiile posibile într-un orăşel ca Giurgiul meu natal, înainte de deschiderea spre ferocele capitalism hedonist din anii ’90: aveam două cinematografe în care rula câte un film în fiecare săptămână (nu îmi aduc precis aminte, dar presupun că unele filme, precum cele indiene, rezistau pe ecrane mai mult de o săptămână), o Casă de Cultură pe scena căreia se ţineau absolut toate manifestările artistice din oraş, de la brigăzile de pionieri locale la piesele de teatru cu actori celebri veniţi de la Bucureşti, vara se deschidea şi un teatru de vară, unde puteai vedea deopotrivă spectacole live sau proiecţii de filme, mai era şi o discotecă deschisă la ocazii speciale – şi cam atât. Nu tu multiplexuri în care să poţi alege dintre zeci de filme, nu tu cluburi în care să-ţi etalezi atributele dăruite de Mama Natură la naştere, îmbrăcat(ă) aproape la fel ca atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu tu cafenele în care poţi vedea o piesă de teatru în timp ce stai la masă cu prietenii… Nimic. Aşa că tinerii giurgiuveni au fost nevoiţi să găsească o cale pentru a-şi satisface instinctele normale estetice şi de socializare sau destresare, iar această cale s-a numit ştrase.

Desigur, denumirea era o ironie provenită din nemţescul „Straße”, adică „stradă”, şi exact asta însemna: o stradă. Dar nu orice stradă, ci una dedicată plimbărilor ritualice.

Bătrânii îşi aminteau vremurile de dinainte de comunism, când giurgiuvenii se puteau plimba pe „farfurie” – o stradă circulară din centru, construită în jurul turnului cu ceas, din care porneau, ca razele unui soare, toate străzile principale ale oraşului. O idee urbanistică poate nu unică, dar cel puţin originală, care diferenţia Giurgiu printre oraşele României. Dar comuniştii au distrus „farfuria”, în elanul lor de a uniformiza (şi) prin construirea de blocuri toată ţărişoara. Probabil că cei care au luat decizia asta erau foşti proletari frustraţi de ordinea nescrisă în care pe aleile „farfuriei” aveai dreptul să te plimbi exclusiv în funcţie de vârstă şi de condiţia socială. Dar noi, adolescenţii anilor ’80, nu apucaserăm „farfuria” şi ne mulţumeam cu bulevardul principal al oraşului. De fapt, era vorba despre o stradă ceva mai lată, dar nu foarte lungă, care făcea legătura între parcul principal al oraşului şi centrul său, pe care ne duceam şi ne întorceam de două, trei, … zece ori pe seară, ca să vedem şi ca să fim văzuţi. Toată lumea „bună” a oraşului ieşea pe ştrase, cel puţin în weekenduri, pentru că acolo îl zăreai aproape cu siguranţă pe cel pentru care oftai în secret, acolo se năşteau idile şi se rupeau relaţii, acolo se şoptea cine de cine se mai îndrăgostise şi cine fusese înşelat… Un bulevard al rutului inocent era, de fapt, ştrase-le nostru. Şi era mereu plin. Cu o singură excepţie: în serile când la televizor rula serialul Twin Peaks. Atunci, ştrase-le se golea.

Twin Peaks a fost primul fenomen mediatic pe care l-am cunoscut eu. E drept că avea şi avantajul de a fi apărut în România curând după Revoluţie (prin 1991, parcă), într-o perioadă în care televiziunea de la noi încă era în scutece. Dar nu numai asta a fost cauza succesului său uriaş. Twin Peaks a atras şi pentru că era ALTFEL. Altfel decât tot ce cunoscusem noi, ca spectatori de film, altfel decât ce se făcuse până atunci în cinematografie. Comedie şi dramă, horror, thriller şi film poliţist de-a valma. Avea mister şi mistică, absurd şi umor negru, personaje carismatice şi penibile în acelaşi timp. Avea paranormal, miracole şi superstiţii, femei frumoase şi prostituate de lux, plus o coloană sonoră obsedantă şi învăluitoare, care te ţintuia în faţa micului ecran de la primele note. Fiecare spectator îşi lua din filmul ăsta partea care îi convenea, ceea ce i se potrivea. Şi aşa cred că se explică faptul că străzile micului oraş al copilăriei mele se goleau fără excepţie în serile în care Twin Peaks era la televizor.

Şi mie mi-a plăcut mult serialul. Am devenit, de altfel, o mare consumatoare de Lynch după aceea, bucurându-mă de fiecare dată când regăseam, în vreun alt film al lui, simbolurile din serial, precum piticul dansator. Un serial atât de penetrant încât până şi acum mă gândesc la Twin Peaks dacă văd într-o încăpere o draperie roşie, iar pe toate femeile numite Laura din lume le cheamă automat şi Palmer, în capul meu. Dar asta nu înseamnă că m-am bucurat şi să aflu că s-a făcut o continuare a serialului, a cărui premieră mondială a avut loc aseară, şi pe care o putem vedea şi noi începând din seara asta, de la 22:00, pe HBO. Cu ocazia asta, s-au difuzat în buclă, în  ultimele săptămâni, reluări ale serialului original. Nu am rezistat tentaţiei de a mă uita, deşi bănuiam că voi fi dezamăgită. Atât de dureros de penibil totul… Atât de demodat totul, deşi parcă cei 25 de ani care ne despart nu înseamnă chiar aşa de mult… Atât de departe de amintirea idealizată pe care i-o păstram…

Eu cred că sunt continuări care pur şi simplu nu trebuie făcute. Continuările lucrurilor perfecte. Oare la a câta carte s-a diluat complet perfecţiunea seriei Dune? Şi la al câtelea film din Star Wars au început să iasă din sală, nemulţumiţi, băieţeii care au crescut visând să ajungă Luke Skywalker? Ce gentleman veritabil va cumpăra noul Channel nr. 5 pentru doamna de o viaţă a inimii sale? Şi ce adult care a plâns în hohote la sfârşitul perfect al lui Toy Story 3 va vrea să vadă şi deja-programatul număr 4 al seriei?

Şi totuşi, ştiu că nici diseară nu voi rezista să nu mă uit la noul serial. Chiar dacă raţiunea îmi spune clar că voi fi din nou dezamăgită, undeva într-un colţ de suflet există amintirea unei fete de douăzeci de ani fugind pe înserate, cu sufletul la gură, spre casă, de pe ştrase, ca să prindă un serial la greoiul televizor alb-negru din casa părintească. Şi mă voi uita pentru a nu pierde acea amintire, la fel cum s-au pierdut din viaţa mea acea casă, televizorul, părinţii, oraşul, ştrase-le şi tinereţea de atunci.

Mâncărurile uitate ale copilăriei

„Tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac”.

Spun des lucrul ăsta, şi îl aud des în jurul meu, în special în apropierea weekendurilor, când femeile au mai mult timp pentru bucătărie. Chiar şi acum, când scriu, îmi dau seama că nu am poftă de mai nimic din ceea ce aş putea pregăti din conţinutul frigiderului meu – pui, porc, miel, brânză, ouă, verdeţuri… Nu s-ar putea zice că am frigiderul gol şi totuşi…

Şi îmi aduc aminte cât de simplă era viaţa pe vremea copilăriei mele, acum 30-40 de ani, când nu se găsea poate nici a suta parte din materiile prime disponibile acum. Mama făcea doar puţine feluri de mâncare, niciunul prea complex, dar toate cu un gust perfect. Şi nu mă plictiseam niciodată de ele.

În primul rând, erau multe ouă în meniul nostru. Oul fiert de la micul dejun, oul prăjit ocazional la vreun prânz, oul şodou din weekendurile de vară, când găinile noastre erau mai productive.

Apoi era multă carne de pui. Supa de pui cu tăiţei făcuţi de mama în casă. Părţile mele de pui preferate, exclusiv în castronelul meu: pipoţica, inimioara, târţiţa. Bleah acum, numai când aud cuvântul!

La felul doi, rasolul de găină – carnea fiartă, morcovul şi cartoful scoase din supă, servite stropite cu puţin ulei şi zeamă de lămâie. Sau grătarul, preponderent de pui. Uneori vită sau peşte, în special pentru tata, căruia îi plăceau şi capetele peştilor. Le scobea ochii şi le sugea creierul, cu o mişcare ce mă îngreţoşa şi atunci, şi acum, în amintire. Deşi am auzit că e delicios capul de peşte.

Amintirea memorabilă a bucăţilor de porc prăjite în ulei de zugravii angajaţi de tata. Nu mâncasem niciodată aşa ceva (prea nesănătos pentru familia noastră, probabil) şi presupun că uimirea mea la descoperirea acelui gust divin le-a părut şi ea uimitoare ţiganilor care mă invitaseră să gust din tigaia la lor. O singură dată am regăsit acel gust, acum vreun an, în atelierul unor instalatori din cartier. Mă dusesem să caut un reparator de robinete şi am găsit o madlenă a fericirii absolute. Reparatorul s-a dovedit un escroc mai târziu, nu-l recomand.

La gustarea de după-amiază, coltuc cu brânză. Un colţ de pâine proaspătă scobit de miez, în care înghesuiam o bucată de brânză fărâmiţită. Pâinea era pe cartelă atunci, o apreciam cu totul altfel după ce stăteam uneori şi cu orele la coadă după ea. Friganele. Sau chiar pâine prăjită în ulei, presărată cu zahăr – până şi pe asta mi-o amintesc extraordinară.

Scovergi uneori, sau floricele de porumb pentru coacerea cărora ajungea să mă doară mâna învârtind la cilindrul de metal cu manivelă făurit de tata în atelierul lui din subsolul casei. Poc, poc, poc-poc-poc, poc…

Iar cina… Ceaiul de tei sorbit din bucata de covrig înmuiată în cană, alături de bucăţile de telemea sărată, al cărei gust rareori îl mai pot regăsi astăzi la piaţă. Sau macaroane cu brânză.

Mămăliguţa cu lapte, când nu era brânză.

Sau tăiţeii cu lapte.

Sau grişul cu lapte.

Sau orezul cu lapte. Îmi plăcea mult laptele, am mers cu o sticlă plină la şcoală până, hăt, în gimnaziu. Şi cu biberon în vârf, nu aveam nicio jenă să beau confortabil, şi nici nu îmi aduc aminte să fi râs vreun coleg de mine.

Rar de tot, la noi în casă se făceau cartofi prăjiţi. Atât de rar, încât îmi amintesc şi acum seara de sâmbătă în care m-am aşezat în faţa televizorului, pe întuneric, cu un castron plin în poală, aşteptând să înceapă un serial nou: Rădăcini. Cartofi prăjiţi şi Kunta Kinte – o asociere preţioasă în memoria mea.

Şi mai rar decât cartofii prăjiţi: Pepsi, salam de Sibiu, mandarine. Muşchiul ţigănesc fript pe jăraticul de lemne, în soba de teracotă din dormitor. Toate au rămas preferatele mele şi acum, deşi savoarea lor s-a pierdut cu timpul.

Şi să nu uit dulciurile. Nu foarte multe nici ele, nici rafinate, dar fantastice. Bezele, fursecuri, prăjitură Figaro, uscăţele. Cremă de zahăr ars, boule-de-neige, plăcintă cu mere. Spuma de căpşuni, demodata minune a copilăriei mele. Eu culegeam căpşunile, de sub frunzele care se întindeau de la an la an, luând uşor în stăpânire cam toată curtea.

Mai erau dulceaţă, peltea şi şerbet, când veneau musafiri. Pe unii îi suspectez că veneau special pentru dulceaţa mamei, de la cireşul pietros din curte.

Suc de trandafiri tot din curte, vin de portocale făcut de bunicul meu adoptat, cu mare efort, pentru că citricele nu se găseau chiar pe toate drumurile pe atunci. Mai făcea şi vin de soc, vin de smochine… Aici amintirile mele sunt mai mult olfactive, pentru că vârsta îmi limita dreptul la degustare. Şi mama. Deşi tot mama era cea care mă îmbia cu o gură de ţuică (îi improvizase tata şi un mic alambic, de pus pe aragaz, pentru producţia internă de ţuică din gutuiul nostru): „Pentru poftă de mâncare”. Ţuica nu îmi plăcea, şi nu îmi place nici acum. În schimb, scurgeam cu mare pasiune paharele de vin alb rămase nebăute în urma musafirilor, de preferinţă cu ajutorul grisinelor. Nu cred că există copil de pe vremea mea să nu fi supt vin cu grisina. Şi nu cred că am ajuns toţi alcoolici, aşa cum ne speriau părinţii când ne prindeau în flagrant. Ba chiar nici măcar nu îmi place şpriţul acum, prefer vinul roşu sec atunci când beau, rar, câte un pahar.

Posibil să mai fi fost câteva feluri de mâncare repetitive în arsenalul mamei mele. Da, chiar, am uitat de budinca cu brânză, cum am putut uita de ea? Şi de musacaua de cartofi, a cărei reţetă o moştenise de la bunicii ei greci. Dar nu cred că au fost mult mai multe. Erau vremuri simple, cu mâncare simplă şi cu viaţă simplă. Acum totul e complicat. Apropo, tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac…

Perle FB 6

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

 

––––––

 

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

 

––––––

 

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Micul erou mare

Mi-am adus ieri aminte de un episod din Visuri la cheie, acea emisiune de la Pro TV în care o echipă de designeri, arhitecţi şi constructori reconstruiesc locuinţa unor nefericiţi ce nu îşi pot permite să o facă singuri. Era vorba atunci despre o familie cu doi băieţi, lovită de necazul unui accident vascular care o paralizase parţial pe mamă. O familie unită, în care mama nu se lăsase învinsă, ci lupta pentru a se reabilita fizic, cu o voinţă şi un simţ al umorului absolut uimitoare, de parcă ea ar fi fost cea care trebuia să îi sprijine pe ceilalţi, şi nu invers. În timp ce casa lor era şantier, au fost cazaţi la mare, la un hotel de lux (probabil Iaki), iar mama le-a pregătit o surpriză bărbaţilor din familie: o întâlnire cu Gheorghe Hagi. Ea însăşi mare fană a marelui fotbalist (ştia date importante din viaţa acestuia), era convinsă că soţul şi băieţii ei vor fi de-a dreptul fericiţi să dea mâna cu legenda vie a fotbalului nostru. Şi chiar aşa s-a întâmplat: cei trei s-au fâstâcit cu totul când s-au întâlnit, ca din întâmplare, cu Hagi. Soţia, mult mai relaxată, l-a pupat pe acesta pe obraji, că doar se cunoşteau deja, iar soţul a părut să prindă şi el curaj:

– Pot să vă pup şi eu?, l-a întrebat el pe Hagi.

Acesta a zâmbit şi s-a pupat şi cu el pe obraji. Şi apoi s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aşteptase. Bărbatul a plusat cu o întrebare:

– Pot să vă pup şi gheata stângă?

Şi fără să aştepte încuviinţarea lui Hagi, s-a aplecat în genunchi şi a pus mâna pe gheată. Bineînţeles că fotbalistul nu l-a lăsat să i-o pupe, dezmeticindu-se repede şi ridicându-l de pe jos, jenat de intenţia lui. Dar cred că omul ăla nu s-ar fi simţit nicidecum umilit dacă ar fi apucat să facă aşa ceva. Ar fi fost onorat, chiar. Pentru că, toată lumea o ştie, aceea era gheata Regelui.

Hagi este unul dintre acei sportivi cu o carismă uriaşă, care au bucurat vieţi şi au influenţat destine. Iar modestia lui nu a făcut decât să îl ajute să ajungă pe soclul pe care, iată, oamenii singuri l-au pus, deşi el nu a cerut-o. Nefiind microbistă şi nici măcar sportivă, nu mi-aş fi dat seama de importanţa unor astfel de eroi pentru oamenii care cred în ei, dacă nu aş fi văzut astfel de întâmplări. Mi-au dat lacrimile atunci, la fel cum am făcut acum câţiva ani, când Novak Djokovic l-a chemat alături de el, pe bancă, pe băiatul de mingi care îl proteja de ploaie ţinându-i umbrela deasupra capului şi şi-a împărţit sucul cu el. Mai ştie cineva dacă în acel meci a învins Djokovici? Nu cred. Dar cu siguranţă şi-a căpătat încă mulţi fani în acea zi. Şi mulţi copii au înţeles că poţi fi mare cu adevărat doar dacă eşti atent la cei mai mici decât tine.

Azi am avut din nou norocul să văd o astfel de scenă uriaşă prin semnificaţia ei. De-abia începuse, de câteva secunde, cursa de Formula 1 din Spania, ambii piloţi Ferrari atacau cu curaj şi inspiraţie prima poziţie, când maşina lui Kimi Räikkönen a fost făcută sandviş între alte două şi a trebuit să iasă din cursă. Am ridicat capul să mă uit la televizor, curioasă să văd faza ghinionistă, şi atunci l-am văzut pe el: puştiul care plângea. Un copil blond, în jur de şase ani, probabil, îmbrăcat în echipament complet Ferrari şi cu căşti de protecţie împotriva sunetului. Plângea în hohote pentru că cel pe care îl susţinea fusese nevoit să abandoneze după nici un minut. Şi iar mi-au dat şi mie lacrimile, când mi-am închipuit câtă emoţie fusese strânsă în inimioara acelui băieţel, în aşteptarea marelui eveniment la care urma să participe (sunt foarte scumpe biletele la o cursă de F1, nu e ceva ce îţi permiţi să faci des) şi câtă dezamăgire că tocmai idolului său i se întâmplase un astfel de ghinion.

L-au mai filmat de câteva ori pe băieţel în tribune. Norocosul cameraman care a surprins momentul a fost cu siguranţă conştient de valoarea lui, era clar că acea imagine urma să înconjoare pământul. Apoi a părut să îl uite pe copilaş pentru ceva vreme, când deodată îl aud pe bărbatu-meu chemându-mă, emoţionat şi el, să mă uit la televizor: puştiul blond poza fotografilor de lângă umărul lui Kimi, cu o şapcă nouă pe cap, un ecuson de acces la gât şi nici urmă de lacrimi pe faţă. Un mare zâmbet, alături de idolul lui:

(sursa foto: aici)

Şi atunci am înţeles de ce are Kimi atâţia fani, deşi este un tocsun necarismatic şi cu toane, care evită să dea interviuri (sau care, atunci când i se pun întrebări aiurea, nu se sfieşte să răspundă pe măsură), care a câştigat un singur campionat în F1, acum zece ani, şi care îşi strânge jucăriile şi o ia la picior aiurea pe câmp dacă păţeşte un accident stupid în timpul unei curse (iar asta i se întâmplă des). Nu ştiu dacă el a fost cel care a avut ideea ca acel copil să fie invitat la standurile Ferrari pentru a fi consolat, dar ştiu că el a fost cel care s-a coborât în genunchi lângă el, pentru a-i oferi băieţelului ceea ce, sunt sigură, va fi pentru multă vreme momentul vieţii lui. Pentru că numai marii campioni îşi permit luxul să stea în genunchi în faţa publicului lor şi să continue să pară, totuşi, uriaşi.

Luna mai ar trebui să aibă 214 zile şi câteva seri în plus

Ultima dată am fost la un vernisaj acum mai mult de zece ani, într-o suburbie a Parisului. Nu îmi aduc aminte nici numele artistului, nici vreo operă de-a lui (ceva sculptură cu flexul, parcă), ci doar faptul că ne-a cântat un pic Maria Răducanu. Şi că tot într-o fostă hală industrială se petrecea acţiunea, ca şi vernisajul la care am fost aseară cu fiică-mea. De fapt, locul în care am fost aseară semăna mai mult cu anexele unei gospodării de la ţară: un grajd în care erau expuse nişte statui uriaşe din lemn, o curte în care se înghesuiau iubitorii de artă la degustat de vin şi un intrând strâmt între două barăci metalice, pe pereţii cărora avea loc expoziţia propriu-zisă – dar noi n-am ştiut sigur-sigur acest lucru până ne-am întors acasă şi am verificat pe net. Pentru că vorbim, totuşi, despre nişte magneţi afişaţi într-un gănguleţ. Adică ştiu frigidere mai bine dotate decât pereţii ăia… Dar ideea de a aduna bucăţele de lume într-un locşor înghesuit de la marginea Bucureştiului este una interesantă, la fel cum interesant este modul în care s-a realizat expoziţia, cu magneţi trimişi prin poştă de către tot felul de oameni.

Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau un trend, dar mâine va fi organizat un eveniment similar, doar că cu stickere în loc de magneţi (Sticker Attack), iar bănuiala mea este că fiică-mea va dori să participe şi la acela. Pentru că ei i-a plăcut aseară. La început, s-a oripilat toată la vederea statuilor uriaşe, un amestec de reprezentări lemnoase ale lui Picasso, cred, şi de femei cu sânii goi („Bleah! Mama! Cum poţi să te uiţi la AŞA CEVA??!!”), apoi a zărit mesele cu ronţăieli şi cu suc de mere şi s-a înfipt („Bleah! Ce naşpa e miezul ăsta de nucă!”), apoi a zărit standul cu magneţi de vânzare („Bleah! Ia uite ce scrie pe magnetul ăsta: Un munte de căcat!”) şi apoi era cât pe ce să plecăm, pentru că aveam impresia că asta era tot. Apoi, însă, am observat şi expoziţia în sine, iar Luna a fost curioasă să analizeze îndeaproape cam toţi magneţeii de acolo şi în special pe cel care îi lipseşte ei din colecţia de la brânza Hochland („Mama, pot să-l iau eu? Că aduc înapoi o dublură de la alea pe care le am acasă! Pleaaaaaase…”). Şi pentru mine a fost oarecum distractivă ieşirea, nu numai pentru că m-a făcut copilul să râd, dar şi pentru că nu mai fusesem niciodată în acea zonă a oraşului, iar la întoarcere m-am rătăcit prin cartierul Pajura, după bunul meu obicei de a intra cu maşina pe drumuri complet necunoscute şi a persevera în greşeală până când ajung din nou într-un loc cunoscut. Şi am mai văzut ceva interesant aseară: un spaţiu foarte mare, în aceeaşi incintă a Combinatului Fondului Plastic, luminat şi curat, numit Galeria Nicodim. Acolo chiar mi s-a părut a fi un mediu potrivit pentru artă, în genul marilor muzee ale lumii, cu condiţia să ai ce expune. Deocamdată era în lucru viitoarea expoziţie, dar noi ne-am băgat capul curioase, iar Luna a zărit într-un colţ trei lucrări ce i s-au părut familiare (ceva printuri digitale uriaşe inspirate din jocuri pe calculator). Deci ceva mă face să cred că vom mai merge la un vernisaj în curând…

De fapt, planurile noastre de a mai merge undeva în viitorul apropiat sunt extrem de îndrăzneţe. După cum povesteam şi în anii trecuţi pe vremea asta, luna mai este cea mai bogată în evenimente culturale în Bucureşti. Este luna în care nu îmi ajung zilele, forţele şi banii pentru a vedea toate lucrurile pe care mi le propun. De obicei, aleg manifestările muzicale şi, dintre ele, pe cele gratuite, ca să pot face faţă, dar anul acesta mi-au trezit interesul mai multe evenimente din zona artelor plastice, la care intenţionez să merg cu precădere. Şi pentru că nici eu nu pot scrie toată ziua, nici voi nu aveţi atâta timp liber la dispoziţie pentru a citi, o să scriu succint în continuare care sunt atracţiile lunii mai, din punctul meu de vedere, poate vă ajută la planificarea ieşirilor viitoare:

  • la MNAC sunt expoziţii noi şi voi profita de atelierul gratuit despre patriotism la care am înscris-o pe Luna pentru a le vizita;
  • la Dalles a început oarecum festivalul Unfinished cu expoziţia World Press Photo; cred că voi aştepta şi celelalte manifestări ale festivalului pentru a merge acolo, fotografiile expuse acum îmi par prea crude şi pentru mine, darămite pentru un copil empatic ca Luna, şi mă gândesc că ar fi mai comod să am la ce îi deturna atenţia…
  • expoziţiile de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia (cea de colaje care se termină azi şi Salonul Naţional de Pictură care începe după aceea)
  • Art Safari de săptămâna viitoare, la care deja am luat un bilet în presale, pentru că anul trecut mi s-a părut cam scump la intrare.

Cam atât cu artele vizuale, deocamdată. Îmi mai atrăsese interesul Salonul European de Bandă Desenată, unde intenţionam să merg cu Luna, dar bine profesorul ei de la atelierul de bandă desenată ne-a sfătuit să nu facem asta, pentru că ar fi o şuşă cu câţiva creatori de chestii mult prea porcoase pentru vârste mici. Ceea ce mi s-a părut ciudat, mai ales că vorbim despre un eveniment denumit pompos „Salon European” şi promovat chiar de instituţii UE, fără nicio menţiune de limită de vârstă. Voi mai studia chestiunea…

Avem apoi atracţiile muzicale şi festivalurile, târgurile şi celelalte evenimente din parcuri, toate gratuite, care sunt parcă mai multe ca niciodată:

Chiar astăzi încep Etnorama în Herăstrău, Flori pentru suflet – Remember Florian Pittiş în Titan şi Ziua Europei – Unitate în diversitate în parcul Lumea Copiilor (nu vă uitaţi că scrie 11-14 mai, ieri încă nu era nimic acolo, organizatorii nu au obţinut autorizaţie de la primărie decât pentru weekend); habar nu am cum voi reuşi să ajung deseară în acelaşi timp la concertul Viţa de Vie (ultima mare pasiune a Lunei: „Basul şi cu toba mare”), care e cândva în intervalul 18:00-21:00,  în Titan, şi la cel al lui Marius Mihalache (febleţea mea), care începe la 20:30 în Herăstrău. Ceva mă face să cred că îl voi sacrifica iar pe genialul ţambalagiu pe care nu l-am văzut niciodată live, la fel cum am făcut acum două săptămâni, când a cântat la festivalul Yakasha, iar noi eram la Giurgiu. Şi pe Goran Bregovici l-am ratat atunci, din acelaşi motiv, şi mi-a părut rău – pe Goran l-am văzut doar la primul lui concert din România, acum vreo douăzeci de ani, când nu mai era loc în Sala Palatului să arunci un ac şi toată lumea era în picioare, dansând. La Yakasha am reuşit să ajung doar în ultima seară, la Russkaja, o formaţie austriacă ce cânta rock parodic în engleză cu accent rusesc (mama ei de globalizare!) şi a fost foarte distractiv. Iar săptămâna asta am mai fost luni în parcul Tineretului, la Cantus Mundi Show, unde am ascultat un pic de Taxi, Andra şi Vunk (Taxi super, Andra OK, Vunk de neascultat) şi marţi la Ziua Europei din Piaţa Universităţii, pe ploaie, pentru marea noastră iubire comună, Carla’s Dreams, şi veselia nostalgică prilejuită de O-Zone (cred că despre subiectul ăsta ar merita să vă povestes mai pe larg, dar cu altă ocazie). De altfel, Carla’s va avea din nou spectacol chiar mâine seară, la Arenele Romane, unde îşi lansează noul album (ah, să mă săruţi până, până, până la sânge… o să leşine şiruri lungi de puştoaice la concertul ăsta!), iar Andra va cânta şi ea din nou în Lumea Copiilor duminică seară, dar noi probabil că nu vom merge la niciunul dintre aceste concerte.

Azi începe în Bucureşti şi Sibiu EUROPAfest 2017, cu o listă impresionantă de concerte pentru următoarele 10 zile.  La care clar nu vom merge. Am fost luna trecută la Jazz for Kids, concertul-lecţie propus de Mihai Iordache pentru copii, în cadrul festivalului Jazz in the Church. Şi gata. Ai mei au declarat că cele 40 de minute în care au stat cuminţei în stranele Bisericii Luterane şi au ascultat aşa ceva (AŞA CEVA!!!) sunt suficiente pentru anul acesta, mai discutăm în 2018.

Iar mâine se deschide din nou în Herăstrău Roaba de Cultură, unde am petrecut ore tare plăcute în anii trecuţi, fie legănaţi în hamac, fie jucând badminton pe iarbă, fie ascultând concertele de acolo.

Şi nu mă pot abţine să vă semnalez ceva la care cu siguranţă aş fi mers într-o viaţă anterioară, fără copil şi fără prejudecăţile pe care le am acum: o noapte cu Hailu Mergia şi Adrian Minune, ca avanpremieră a festivalului Outernational Days. Dacă Broken Flowers vă spune ceva plăcut, atunci mă înţelegeţi. Dacă nu, nu.

Mai sunt multe, foarte multe locuri în care aţi putea ieşi în această copleşitoare lună mai: festivaluri de film, zilele Africii, teatre convenţionale sau nu, dansuri în stradă, târguri de handmade, bijuterii, burgeri… Eu mă inspir de obicei din newsletterurile venite de la 100 de locuri din Bucureşti şi Cotzoblog, dar desigur că şi paginile de internet pe care puteţi găsi recomandări de timp liber sunt extraordinar de numeroase.

Nu ştiu dacă v-am ajutat cu ideile mele sau mai mult v-am ameţit. Eu, cel puţin, când sunt bombardată cu atât de multă informaţie, am tendinţa de a nu mai face nimic 🙂 De aceea, ca să mă revanşez cumva, vă las aici şi un mic desert, pour la bonne bouche, cum ar zice verişorii noştri francezi. Dacă aveţi aceleaşi gusturi eclectice cu mine, atunci o să apreciaţi momentul următor – prestaţia Jamalei, câştigătoarea Eurovision de anul trecut, la prima semifinală de anul acesta (de fapt, aproape toată prima semifinală, pe care am văzut-o marţi seara la televizor, a fost impresionantă, cu multe melodii speciale, puternice sau sensibile, şi foarte bine lucrate). Mie mi-a făcut pielea de găină, dar e drept că n-ar fi prima dată când mă emoţionez doar eu la lucruri dintr-astea bizare:

Şi apropo de Eurovision, îi rog pe cititorii mei din alte ţări (sunteţi impresionant de mulţi, şi vă mulţumesc pentru asta) să voteze cu România la finala de mâine seară. Chiar dacă nu vă place „Olario” ăla al nostru, dar tare mult mi-aş dori să facem şi noi la un moment dat spectacolul ăsta în România. Participarea la un Eurovision este de mult pe bucket list-ul meu, alături de învăţarea limbii portugheze, un curs serios de bucătărie etc. etc. etc.

Fetiţa mea. A mea, a mea, a mea <3

Mai întâi şi mai întâi, am întrebat-o dacă vrea să scape de obiceiul ăsta prost. Pentru că este foarte important să vrea ea, altfel nu putem reuşi. Şi a zis că da, vrea. Apoi am întrebat-o de ce crede ea că face asta. Şi mi-a zis că uită să îşi ia şerveţele la ea. M-am dus la baie, am luat mai multe bucăţi de hârtie igienică şi m-am întors:

– De-acum înainte, îmi ceri mie când ai nevoie.

După aia, am întrebat-o ce îi place ei mai mult şi mai mult. Mi-a răspuns că îi place să citească. Şi atunci mi-a venit o idee: le-am denumit „capitole”, în loc de „lecţii”. Ca să-i placă mai tare, să fie atrasă să facă asta, pentru că de lecţii nu prea e nimeni atras. Apoi am întrebat-o care e al doilea lucru care îi place cel mai mult. Mi-a răspuns că să biciclească. (Adică să meargă pe bicicletă, dar cred că ai înţeles şi tu asta…) Şi i-am zis aşa:

-Fii atentă! Primul capitol: când îţi vine să bagi degetul în nas, întinzi mâinile în faţă şi dai din picioare, ca atunci când mergi pe bicicletă.

Şi chiar aşa a făcut! Şi a funcţionat! Deci am trecut la capitolul doi: să ţină mâinile la spate în loc să şi le bage în nas. A fost puţin mai greu, dar a mers şi asta. Atunci m-am gândit să o întreb care e al treilea lucru care îi place cel mai mult. Cică să cânte. Şi am făcut capitolul trei: când îi vine să bage degetele în gură, începe să cânte! Iar asta e o chestie genială, pentru că nu poţi să cânţi cu degetele în gură, că ţi le muşti şi te doare. Deci a reuşit şi capitolul trei, nu a mai băgat degetele în gură!

Să vedem mâine ce facem, că i-am dat şi temă pentru acasă: va trebui să ia o foaie de hârtie şi să îşi noteze pe ea de câte ori mai face gestul ăsta, ca să ştim cât am progresat.

De ce nu zici nimic, mama? Da, ştiu, e ciudat, pentru că ea a mai fost şi la psihologi şi nu a reuşit, dar eu mă gândesc că şi eu sunt puţin psiholog, aşa, că eu sunt mai înţeleaptă, şi în plus sunt şi copil, deci e mai uşor să mă înţeleagă decât dacă aş fi fost adult. Eu cred că dacă mai lucrăm puţin la chestia asta, o să scape de tot de obiceiul ăla prost. Ce? Nu înţeleg ce zici… Ce e aia coghi… cog-ni… compor… Nu înţeleg nimic din ce spui. Normal că nu am învăţat niciodată terapie din aia de care zici tu, pur şi simplu aşa am gândit eu că trebuie să fac. Nu pot să cred că plângi acum!!! Ah, da, eşti emoţionată şi mândră de mine! Na, că acum mi-au dat şi mie lacrimile! Hai, mă, mama!!!