1. Premiul Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franţa, care se acordă pe nişte criterii drastice încă de la bun început, din anul 1903, vine acompaniat de o recompensă financiară de… 10 euro. Juriul francez consideră că autorul este suficient recompensat de faptul că a primit faimosul premiu şi astfel urmează să vândă foarte mult (în medie, peste 500.000 de exemplare), aşa că nu îi mai dau şi bani pe deasupra.
2. Premiul Academiei Franceze, titulatură care asigură scriitorului cam o zecime din vânzările unui premiat cu Goncourt, îi oferă câştigătorului său, în schimb, şi 10.000 de euro pe lângă mult-râvnita diplomă.
3. Celebrele premiile pentru literatură SF, Hugo şi Nebula, au amândouă o valoare în bani perfect potrivită cu genul literar pe care îl recompensează: o valoare SF. Adică doar în fanteziile noastre. Nimic. Nada. E drept, oferă nişte trofee drăguţe, în formă de rachetă (Hugo) şi, respectiv, de nebuloasă (aţi ghicit: Nebula).
4-6. Los Angeles Times Book Prize, premiu câştigat anul trecut de Cărtărescu al nostru pentru romanul „Solenoid”, are o valoare de 1.000 de dolari. Însă autorul român a câştigat în anii trecuţi mai multe premii internaţionale, cel mai valoros fiind cel de 150.000 de dolari din 2022, FIL (prescurtare de la numele târgului mexican de literatură „Feria Internacional del Libro de Guadalajara”), care se acordă unei scrieri într-o limbă romanică. Cu puţin noroc, Cărtărescu poate câştiga luna viitoare un alt premiu consistent, fiind nominalizat pe lista scurtă a Dublin Literary Award. Acesta are o valoare de 100.000 de euro, iar în cazul în care este câştigat de o traducere (în engleză, evident), se împarte 3/1: scriitorul ia 75.000 de euro, iar traducătorul, 25.000. Şi cu puţin mai mult noroc, o veni odată şi-odată şi Nobelul acela mult-aşteptat…
7. National Book Award, premiu american decernat, începând din 1950, mai multor categorii literare variabile, însă în principal pentru ficţiune, non-ficţiune şi poezie, asigură câştigătorilor câte un cec de 10.000 de dolari şi o statuetă de cristal.
8. Cel mai faimos premiu american (pentru literatură, dar nu numai), Pulitzer, vine acompaniat de un cec destul de modest, de 15.000 de dolari. Aş fi pariat că e mai valoros…
9-10. Booker Prize, cel care premiază literatură engleză scrisă şi publicată în Regatul Unit şi Irlanda, are o valoare de 50.000 de lire sterline. Aceeaşi valoare o are şi International Booker Prize, care recompensează o traducere în engleză a unei cărţi străine, cu precizarea că acest premiu se împarte în mod egal între autor şi traducător – ceea ce mi se pare impresionant.
11. Premiul spaniol Planeta de Novela oferă câştigătorului (autor de roman în limba spaniolă) peste 600.000 de euro, iar scriitorului de pe locul 2, „doar” 150.000. Acest premiu este, însă, uşor controversat de o vreme încoace, deoarece oficial se acordă unor manuscrise anonime, trimise juriului înainte de a fi publicate vreodată, dar de multe ori s-a dovedit că scriitorii premiaţi erau de fapt autori „de casă” ai grupului care acordă premiul. De altfel, acest premiu a şi fost refuzat în timp de unii câştigători, precum Ernesto Sabato.
12. Premiul Nobel pentru literatură are aceeaşi valoare pentru toţi laureaţii lui dintr-un anumit an: 11 milioane de coroane suedeze, adică un pic peste 1 milion de dolari. Până în 2023, fusese de „doar” 9 milioane de coroane, dar a fost mărit ca să ţină pasul cu inflaţia.
13. Cel mai valoros premiu literar de vreodată poate fi considerat cel al unei emisiuni de talente de mare succes din Emiratele Arabe Unite, un talent show de… creaţii poetice, numit „The Million’s Poet”. Imaginaţi-vă o „Vocea României” în care concurenţii nu cântă, ci îşi recită propriile creaţii, juriul îşi dă cu părerea, iar poporul votează. Premiul cel mare al acestei emisiuni a depăşit 1,3 milioane de dolari. O mare surpriză a fost când o femeie din Arabia Saudită a fost votată de public să ajungă în finală, unde s-a clasat pe locul 3 (şi a primit peste 800.000 de dolari, ceea ce nu e deloc de neglijat). Deja fusese o surpriză pentru mulţi faptul că o femeie fusese lăsată să urce – e drept, învăluită complet în niqab – pe scena acelui concurs dintr-o ţară rigid musulmană. Hissa Hilal scria de mult poezie şi publica sub pseudonimul Remia. Tot de mult îşi dorea şi să participe la emisiune, dar soţul ei s-a codit câţiva ani să îi dea aprobarea scrisă de a ieşi din ţară pentru a participa la casting. Căci, da, în 2010, femeile măritate aveau nevoie de aprobare scrisă de la soţii lor să poată circula liber… Participarea Hissei la acel concurs, după cum era de aşteptat, a constat şi în poezii cu mesaj împotriva clericilor fundamentalişti şi s-a lăsat şi cu ameninţări cu moartea primite de curajoasa femeie. Însă premiul câştigat, chiar dacă nu cel mare, a fost şi un semn, şi un factor al schimbării oarecum timide, dar constante, care pare să se petreacă în prezent în zona Emiratelor. Căci forţa literaturii e mult mai mare decât realizează unii. Şi e mare păcat că se citeşte din ce în ce mai puţin în zilele noastre.
— Bine aţi venit! le spun eu fetiţei care sare să mă îmbrăţişeze imediat cum coboară din microbuz şi mamei ei.
De fapt, nu este mama ei adevărată, ci asistenta maternală la care locuieşte de câţiva ani. Îi spune „mamă”, însă, iar ea chiar se poartă ca o mamă bună cu ea, aşa că am ales să o numesc şi eu tot aşa. Pentru cine nu ştie cum ne-am cunoscut, am povestit aici la vremea respectivă.
Carina (pe care nu o cheamă aşa, dar acesta e numele „de cod” pe care i l-am dat de la bun început când am scris despre ea) are 11 ani şi jumătate acum, e aproape la fel de înaltă ca mine, dar nu are prea des ocazia să vină la Bucureşti, aşa că se bucură enorm că este aici. Ne aşteaptă câteva ore împreună, am plănuit un tur prin oraş şi un film 3D, după care se vor urca din nou în microbuz şi se vor întoarce în satul lor aflat la vreo 60 de kilometri distanţă.
— O să mergem mai întâi în Centrul Vechi, le anunţ eu pe drum, să vă arăt una dintre cele mai frumoase librării din lume. Apoi vă duc să mâncăm ceva foarte bun, în zonă, apoi mergem la film. Azi am venit fără maşină, ca să ne descurcăm mai uşor prin oraş. O să luăm metroul. Ai mai fost vreodată cu metroul, Carina?
— Am fost pe naiba! îmi răspunde ea amuzată. Eu n-am fost nici măcar cu liftul vreodată, iar dumneavoastră mă întrebaţi de metrou…
Ca un ciocan în moalele capului mă loveşte răspunsul ei. Ştiu prea bine ce discrepanţe uriaşe de civilizaţie, cultură, stil şi nivel de viaţă există între locuri atât de apropiate geografic de la noi, şi tot mă uimeşte să le descopăr, de fiecare dată.
— Eh, a mai fost, dar nu-şi aduce ea aminte, intervine mama. Când am fost la spital, de exemplu.
Da, probabil că amintirile cu spitale nu sunt dintre cele mai luminoase, pentru nimeni, aşa că ele se estompează cel mai uşor.
— Ei bine, ai noroc, o anunţ eu pe fetiţă. La librăria unde mergem acum este un lift. E drept, nu urcă prea mult, dar tot e ceva.
Dar liftul de la Cărtureşti Lipscani nu funcţionează, din păcate. Oricât aş încerca să nu gândesc într-un mod superstiţios, nu pot să nu-mi confirm în minte, pentru a câta oară, că fetiţa aceasta are mult ghinion. Pornind de la povestea ei cruntă de viaţă şi până la alte mici lucruşoare pe care le-am tot observat şi la alte întâlniri ale noastre, drumul Carinei nu a fost niciodată uşor şi, cumva, fetiţa se împiedică mereu de obstacole, fie ele şi atât de minore precum un lift defect.
Urcăm pe scări până la etajul cu literatură pentru copii şi îi spun că îşi poate alege ce doreşte ea de acolo, dar că avem un buget limitat. Probabil ne vom permite vreo două cărţi, la preţurile din zilele noastre. Dupăo vreme petrecută în faţa rafturilor, cu ochii sclipind la vederea coperţilor frumos colorate, Carina şi-l alege pe ursuleţul Paddington. Am impulsul de a-i spune că e o carte pentru copii mai mici, însă mă opresc la timp când realizez că nu întâmplător a ales-o: Paddington este un orfan ca şi ea. În plus, eu am primit cartea aceasta cadou când am împlinit 30 de ani şi mi s-a părut adorabilă, am citit-o cu mare bucurie, chiar şi la vârsta aia. Aşa că îl luăm pe Paddington şi încă o carte şi ieşim.
O luăm în sus pe Lipscani, pentru că vreau să le duc la o cafenea specială. În drum, observ că magazinul acela spectaculos din lanţul Diverta s-a deschis din nou. Au şi ei lift acolo, şi el tot spectaculos, îmi aduc aminte ce mult i-a plăcut fiică-mii acum câţiva ani, când l-am luat înspre un subsol tenebros şi apoi spre cafeneaua din mansardă. Intru bucuroasă în librărie, dar, surpriză, şi pe liftul acesta era un bilet lipit cum că nu funcţionează…
Cafeneaua în care le duc pe musafirele mele este şi ea una mai specială. Se află imediat lângă magazinul Victoria şi am fost o singură dată acolo, cu bărbatu-meu, acum vreun an, doi. Era iarnă şi frig afară, iar noi eram cumva nostalgici pentru că Luna îşi făcuse program singură prin oraş, lăsându-ne să ducem dorul weekendurilor noastre în trei de când era mai micuţă, aşa că am rămas cu o amintire foarte caldă dinăuntrul acestui local: mirosul de cafea bună, prăjiturile excepţionale, care se topeau în gură, şi accentul drăguţ al proprietarului extrem de serviabil – un peruan pe care l-a săgetat Cupidon pe la noi şi s-a stabilit în România, în urmă cu zeci de ani. De altfel, tot ce vinde el acolo e ori de provenienţă peruană, ori gătit după reţete tradiţionale de-ale lor, iar eu m-am gândit că, pentru o fetiţă care n-a ieşit din satul ei decât de câteva ori în viaţă, precum Carina, ar fi ca şi cum ar traversa oceanul, spre bucăţica aceea de ţară exotică.
Ambele mele musafire se jenează să comande ceva, mai ales că au văzut ce preţuri măricele sunt aici, incomparabile cu cele din provincie. Dar eu le propun fursecuri din acelea bune şi câte o băutură, iar ele acceptă. Carina prinde curaj şi cere un fel de sandviş, tot după o reţetă peruană, precum şi o cafea, aşa cum cerem şi noi, oamenii mari.
— Că tot n-am băut niciodată cafea, să văd şi eu cum este! îşi motivează ea alegerea, cu mult curaj.
Îi comand un latte cu un prăfuşor de cafea, pentru că nu au nimic decafeinizat, iar fetiţa o savurează cu bucurie. Şi mama ei e încântată de băutură:
— Păi se compară cu ce facem noi acasă?…
Şi fursecurile sunt bune, şi sandvişul (care a fost uitat, însă, a trebuit să comand încă o dată – un alt mic ghinion din cele ce o înconjoară pe fetiţa aceasta). Dar sunt prea mari pentru a fi terminate aici, aşa că sunt frumos împăturite în şerveţele şi băgate în geantă, „pentru mai târziu”. Cumva, suspectez că sunt de fapt pentru restul familiei, bunicii şi tatăl şi fraţii rămaşi acasă. Să guste şi ei bunătăţi. Dar nu zic nimic: şi eu aş fi făcut la fel în locul lor.
De-abia la plecare, pe când mă pregătesc să îi plătesc domnului pentru consumaţie, îmi dau seama ce coincidenţă trăiam şi cum le aranjează viaţa asta pe toate, cumva, iar noi observăm semnele mult prea rar. Carina îşi alesese cartea cu Paddington fără să ştie unde urma să o duc după doar câteva minute. Iar Paddington este, după cum ştie toată lumea, un ursuleţ născut în… „întunecatul Peru”, căruia îi plac dulciurile la nebunie. În fine, nu chiar toată lumea. Pentru că am surpriza să descopăr, atunci când îi arăt cartea proaspăt cumpărată proprietarului peruan al cafenelei, că el nu a auzit niciodată de acest celebru personaj literar. Însă e emoţionat să afle că un conaţional de-al lui e atât de celebru şi iubit în toată lumea, fie el şi un biet ursuleţ fictiv. Îmi cere voie să fotografieze coperta cărţii, ca să se intereseze ulterior de ea (a se citi: „S-o întreb pe nevastă-mea dacă o ştie”), iar eu recomand să caute şi filmele cu Paddington, care sunt agreabil de urmărit la orice vârstă (deşi, ca orice alte ecranizări, nu au cum să se ridice la valoarea cărţilor după care sunt făcute). La schimb, se laudă şi domnul că are un prieten scriitor, astfel încât îmi vine rândul să spun că nu am auzit eu de el.
După un mic ocol pe la Universitate – ocazie de a le prezenta musafirelor mele câteva clădiri şi statui şi locuri importante –, ne urcăm în metrou şi ajungem la mall. Ştiu deja de la vizita de anul trecut a fetiţei că nu e deloc impresionată de magazine. Deci nu o duc acolo acum, ci la cinematograf. Care se află la etaj. Adică ocazia perfectă de a urca, în sfârşit, într-un lift! E o călătorie scurtă, de doar un etaj, dar e mai bine decât nimic. Nici la cinema nu a fost niciodată Carina, mă bucur că s-a nimerit în program un film perfect potrivit pentru ea: o animaţie 3D despre o tânără curajoasă şi despre puterea de a-ţi îndeplini dorinţele, indiferent cât de potrivnică îţi pare viaţa şi cât de puternici îţi sunt adversarii. Filmul se numeşte chiar aşa, „Dorinţa” („Wish”), şi ne place tuturor. Păcat că floricelele de azi nu sunt deloc gustoase, aşa cum sunt de obicei la Sun Plaza (ştiu asta pentru că noi mergem des acolo la film). Probabil un alt mic ghinion din serie. Măcar de ar rămane aşa, doar ghinioane micuţe, în viaţa acestui copil, de acum înainte…
După film ne grăbim spre staţia de microbuz. S-a înserat deja şi ne e teamă să nu fie prea aglomerat, fiind cu doar două zile înainte de Crăciun. Facem o mică ieşire în faţa mall-ului, care este împodobit ca în basme, apoi intrăm din nou la metrou. Într-adevăr, microbuzul pe care intenţionaserăm să îl prindem a plecat deja, plin, aşa că trebuie să îl aştepte pe următorul. Dar e OK, înăuntru e cald şi scaunele sunt confortabile, nu e un capăt de lume. Eu îmi iau la revedere şi mă întorc acasă tot cu metroul. Mă bucur că i-am putut oferi Carinei o zi frumoasă (am mai încercat de câteva ori în ultimul an, dar se pare că este foarte complicat să plece de-acasă, cu birocraţia de la DGASPC), dar regret că nu am putut aranja altfel lucrurile, să fi prins şi luminiţele aprinse în oraş, să fi ajuns şi la un târg de Crăciun… Data viitoare!
–– Am tot amânat să scriu povestea aceasta, deşi mi se părea necesar să o scriu nu doar pentru mine, ci şi pentru cei câţiva prieteni sau cunoscuţi de pe Facebook care i-au trimis Carinei cărţi şi bani atunci când am povestit prima dată despre ea. Aş vrea să ştie că am păstrat legătura cu fetiţa, că i-am dus regulat cărţi, de Sărbători, de ziua ei, la începutul vacanţelor şcolare, că vorbim din când în când la telefon şi ne vedem aproape de fiecare dată când mă duc la Giurgiu, ea locuind într-un sat apropiat. Uneori, am ajutat-o şi cu întrebări despre lecţii, dar îmi pune foarte puţine, deşi am asigurat-o că mă poate suna oricând are nevoie. A făcut-o doar de câteva ori.
Azi m-am grăbit să o scriu pentru că este ziua Carinei, împlineşte 12 ani, şi m-am gândit că e cel mai potrivit fel în care pot eu să adun gânduri bune pentru ea. Las mai jos şi câteva fotografii cu cărţile donate de acei oameni generoşi şi de editura Arthur sau cumpărate de mine, pentru ea, din banii donaţi de aceştia. Cu ocazia acestei aniversări, am cam terminat toate fondurile, mai aveam vreo 60 de lei, din care am luat culori pentru textile şi un caieţel superb, gen jurnal, de la Jumbo, să îşi coloreze puţin viaţa. O să îi pun şi câteva cărţi în pachet, ca de obicei, pentru că mai am multe în vraful adunat pentru ea: îi dau cu porţia şi doar potrivit vârstei. Nu am avut cum să ajung chiar azi la ea, dar i-am telefonat să-i urez La mulţi ani şi i-am promis că ne vedem în vacanţa de Paşte.
Să ştiţi că am fost foarte chibzuită cu banii, am cumpărat cărţi cu reduceri de la târguri şi anticariate sau cu punctele mele de fidelitate de la Cărtureşti, i-am dus zdrăngănele doar dacă aflam că şi-ar dori aşa ceva (cum a fost cu nişte jucărioare de Crăciun, după ce mi-a spus că şi-ar dori ceva care să lumineze frumos), la film am adus ochelari 3D de acasă, căci aveam oricum mulţi rămaşi de pe vremea când mergeam regulat (şi i-am lăsat ei amintire, evident), am contribuit şi eu la absolut toate drumurile, cheltuielile şi cadourile făcute. Dacă doreşte cineva, am păstrat şi aproape toate chitanţele, le pot arăta oricând.
Şi închei mulţumindu-vă tuturor (şi în primul rând prietenei care a avut inspiraţia şi generozitatea să o aducă pe Carina la acel atelier de la Giurgiu, ştiu că şi ea continuă să o ajute), încă o dată, pentru gesturile voastre frumoase. Iar dacă nu sunteţi siguri că ele au folosit la ceva, o să vă mai spun o poveste – foarte scurtă, jur 🙂
În toamnă, la nu multă vreme după începutul şcolii, Carina m-a sunat foarte emoţionată să îmi spună că a luat un 10 la română – primul din viaţa ei, pentru că de-abia începuse clasa a 5-a. Am întrebat-o pentru ce anume şi mi-a spus că profesoarei îi plăcuse mult compunerea ei despre cum îşi petrecuse vacanţa mare. Şi a sărit imediat să mi-o citească la telefon. Emoţia a făcut-o să se poticnească de câteva ori, dar era clar că textul era, într-adevăr, unul bine scris. Când a terminat, am dat s-o felicit, dar m-a întrerupt:
— Staţi puţin, că nu am citit bine. Mai citesc o dată!
Şi am mai ascultat o dată o compunere de copil cu o viaţă, acum, liniştită. O compunere care nu ştiu dacă ar fi fost posibilă fără toate acele cărţi citite de copil înainte. Şi cred că nota aceea de 10 ar trebui trecută în carneţelele de viaţă ale tuturor celor care am făcut-o posibilă.
Azi am ajuns în sfârşit undeva unde îmi tot ziceam să ajungem de câţiva ani încoace: Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”. Nefiind mai deloc amatoare de artă populară, în general, scopul nu era de a vedea exponatele, ci a de respira din aerul înmiresmat al grădinii cu pomi înfloriţi despre care tot citisem pe net.
Am parcat maşina în faţa fostei Gări Regale Băneasa (sau, mai bine zis, în faţa a ceea ce va fi la un moment dat o nouă staţie de metrou, pentru că deja s-a tăiat o pădurice pe-acolo şi s-a început un şantier) şi am intrat în curtea splendidei case construite acum peste o sută de ani, la cererea fratelui lui Mina Minovici, părintele medicinei legale de la noi din ţară.
Sunt multe exponate frumoase înăuntru, picturi şi obiecte de artă populare adunate de Nicolae Minovici, dar cel mai mult mi-au plăcut tablourile pictate chiar de proprietarul vilei, de un colorit şi o modernitate surprinzătoare. Minovici era un artist frustrat, el dorind să o ia pe calea artelor, însă familia presându-l să studieze medicina. Cumva, şi în cercetările sale ca om de ştiinţă a fost interesat de lucruri care aveau legătură cu arta sau folosindu-se de ochiul fin observator, de artist, luându-şi doctoratul cu o lucrare despre „tatuajuri” (apropo de cât de aleatoriu este pluralul neutrelor, de fapt…).
Deşi cred că e păcat că nu a fost lăsat să continue cu pictura, pentru că ar fi creat multă frumuseţe, cred că a fost şi un noroc că s-a orientat spre alte domenii de activitate, pentru că a făcut infinit mai mult bine aşa, pentru cei din jur. A înfiinţat prima societate de salvare din Balcani, pe care a întreţinut-o preponderent din fonduri proprii. Sub egida societăţii, a înfiinţat apoi Şcoala Samariteană, prima instituţie din România unde se predau cursuri de prim-ajutor. Absolvenţii ei au intervenit în aprox. 150.000 de cazuri în timpul Primului Război Mondial. Tot dr. Minovici a fondat şi primul spital cu serviciu de urgenţă de la noi (şi al doilea din Europa, după cel din Moscova).
Complet dedicat concetăţenilor săi, dr. Minovici este ales (chiar şi fără să candideze) primar la sectorul 3 Albastru din Bucureşti şi apoi în comuna Băneasa, unde locuia. A înfiinţat primele cămine pentru mamele necăsătorite, aziluri de noapte, fântâni publice şi primele toalete subterane din Bucureşti. A făcut proiecte de urbanism şi salubrizare, a pavat străzi şi s-a implicat în problema eradicării cerşetoriei.
De asemenea, a dus o luptă hotărâtă împotriva imposturii în medicină, a persoanelor fără pregătire de specialitate care pretindeau că puteau vindeca de diverse prin magie, magnetism, telepatie etc. A publicat şi un studiu pe această temă: „Pericolul social al practicării ocultismului”. Cred că acum se răsuceşte în mormânt, săracul, dacă vede că la peste un secol de la lupta lui s-a umplut ţara de astfel de impostori mai mult ca niciodată…
După Primul Război Mondial, şi-a găsit casa prădată şi operele de artă colecţionate furate. Se pare că soldaţii români îi făcuseră asta, adică fix ăia pe care îi ajutase doctorul cu atâta dăruire, toată viaţa lui. Dar asta nu l-a împiedicat pe Minovici să continue cu actele de caritate, să ajute cu bani pe toţi nevoiaşii care îi cereau ajutorul, să plătească burse şcolare unor copii şi să se implice cu mare generozitate în mersul cetăţii. Iar la moartea lui să lase totul bucureştenilor: case, bani, colecţia de artă strânsă din nou.
Mi-a părut bine să descopăr azi un astfel de personaj impresionant, despre care recunosc că nici măcar nu aveam habar, întotdeauna crezusem că Vila Minovici fusese, de fapt, a ceva mai cunoscutului său frate Mina, cu numele căruia este botezat Institutul de Medicină Legală din Bucureşti.
Iar curtea muzeului este într-adevăr foarte, foarte plăcută. Pe lângă o miniexpoziţie cu spitale dispărute din Bucureşti (am regăsit acolo fostul spital Pantelimon, precursorul celui despre care am scris chiar ieri, şi fostul spital Caritas, din care am o traumă personală cu mult mai urâtă decât ceea ce am povestit în articolul anterior), am văzut şi o altă miniexpoziţie de pictură contemporană, într-un spaţiu aflat sub pământ (ceea ce mi s-a părut tare ciudat).
În curtea propriu-zisă sunt multe băncuţe şi şezlonguri, de care am profitat pentru a citi câteva pagini la soare, în mirosul de liliac şi glicină. Aş fi citit mai mult dacă nu erau vreo sută de grade la soare la ora aceea a prânzului, data viitoare mă duc în costum de baie acolo 😊 Deşi mă îndoiesc că va fi curând acea dată viitoare: oricât de tare mi-a plăcut locul, drumul de acasă până la el este totuşi cam lung.
Mai e o vilă superbă cu un alt muzeu alături, de artă europeană medievală, dar acolo nu am mai intrat. În schimb, la plecare am luat-o pe peronul gării Băneasa, aflată vizavi. Cam la fel de deprimantă ca toate gările noastre, dar parcă nu chiar în halul în care am descoperit că e gara Giurgiu Nord, de exemplu, nu demult. Aici măcar era curat, iar scaunele de plastic de pe peron erau întregi. Gara Regală, aflată în continuarea peronului, era nu numai pustie, dar şi închisă. Am înţeles că se mai deschide doar pentru unele evenimente înalte.
Însă nu a fost deloc timp pierdut că am trecut pe acolo, am învăţat ceva foarte util cu această ocazie. Pe când mă uitam înăuntru prin peretele din geam gros al gării, m-a amuzat să descopăr că se vedeau fix WC-urile şi am dat să le fotografiez. Dar evident că mi-era imposibil fără să surprind mai degrabă reflecţia mea şi a celorlalte lucruri din exterior, decât a obiectelor din interior. Şi atunci a intervenit fiică-mea, spunându-mi:
— Dar trebuie să lipeşti telefonul de geam, mama! E atât de simplu!
O fi fost simplu pentru ea, nativă digitală ce este, dar mie nu-mi trecuse niciodată prin cap până acum. Aşa că i-am mulţumit pentru sfat, am făcut fotografia dorită cu WC-urile regale şi m-am gândit cu multă recunoştinţă la faptul că, acum vreo 16 ani aproape la zi, am decis să fac un copil.
Nu am cum să uit întâlnirile mele cu spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti – au fost puţine, dar marcante. La fel cum au fost, de altfel, toate întâlnirile mele cu spitalele de Stat din ţara asta, locuri ce par blestemate a nu fi niciodată complet bune cu cei care îşi caută în ele alinarea.
Prima dată am ajuns acolo acum 10 ani, când mama mea a căzut în casă şi a fost dusă la Urgenţa acelui spital, cu Salvarea. Am povestit pe blog doar un crâmpei din ceea ce s-a întâmplat atunci, cu promisiunea că voi reveni. Dar nu am mai revenit niciodată, nici cu gestul pe care îl făcusem în ziua aceea – cel mai urât din viaţa mea, pe care îl voi regreta până la moarte –, nici cu continuarea aventurii mamei mele după internarea în acel spital.
Am recitit acum articolul acela şi am avut surpriza să descopăr că scandalul de acum, cu acuzaţiile de ucidere controlată din acel spital, a izbucnit la fix 10 ani de când ajungeam noi acolo pentru prima dată, la doar câteva ore diferenţă. Am descoperit şi că acea întâmplare care m-a impresionat enorm atunci, cu brancardierul acela şi cu gestul făcut la sfârşit de biata mea mamă, pare scrisă complet fără suflet – ceea ce ar putea explica şi de ce nu a fost prea citit acel articol, de-a lungul vremii. Acum, cu siguranţă, l-aş scrie cu totul altfel. Articolul se găseşte aici, dacă e cineva curios.
Iar dacă citiţi articolul şi vă întrebaţi ce s-a mai întâmplat în continuare, o să vă spun că lucrurile au fost foarte amestecate în acel spital. Mama a nimerit într-o aripă frumos renovată şi la un medic extraordinar, pe care l-am tot recomandat de atunci şi despre care sper că a rămas acelaşi bun ortoped şi acelaşi OM care era acum 10 ani. Îl chema Florin Groşeanu şi îmi amintesc pregnant trei lucruri despre el: cum a refuzat cu încăpăţânare orice „atenţie” de la noi, cum a sugerat cu o jenă infinită să îi dăm totuşi ceva anestezistului care urma să îl asiste la operaţie şi care, evident, nu era la fel de integru ca el, şi cum a luat-o pe maică-mea în braţe să o ducă la ecograf, pentru că scaunul cu rotile în care era ea deplasată nu încăpea pe uşa acelei încăperi, din aripa ne-renovată a spitalului. E drept, mama rămăsese o mână de om cu ochi verzi şi uriaşi, cumva părea gestul firesc a fi făcut în acele condiţii, dar ştiu sigur că doar foarte puţini oameni precum acel medic ar fi avut un asemenea impuls.
Dar îmi amintesc şi comportamentul lipsit de orice omenie, etică sau responsabilitate al asistentelor de acolo, şi al infirmierelor, şi al dumnezeului de palier, marele şef de secţie care venea doar când se aliniau astrele şi care doar trecea superficial prin saloane, cât să explice superior cârdului de urmăritori ce varză e cutare pacient, cât de puţine şanse de recuperare are altul – evident, cu amărâţii ăia de faţă, eventual mai şi dezbrăcând câte o femeie în faţa tuturor, pentru exemplificare. Nu a fost capabil să observe, în schimb, cât de multe lucruri erau în neregulă pe domeniul lui, pornind de la lipsa unei fişe de pacient la fiecare pat (maică-mii i s-a dat complet peste cap tratamentul preexistent, care includea şi medicamente cardiace şi psihiatrice, absolut necesare a fi administrate după o schemă strictă, pe care n-a respectat-o nici naiba acolo) şi până la debandada omniprezentă, cu vizitatori oriunde şi oricând, fără reguli de igienă sau de comunicare cu aparţinătorii etc. etc. etc. Pentru cineva politicos spre timid, ca mine, cu un acut simţ etic şi o creştere în respectul disciplinei, regulilor şi ierarhiilor, care nu îndrăzneşte să deranjeze şi nu ştie să dea (de luat nici nu se pune problema) vreo şpagă, contactul cu un spital în care nu ţi se spune absolut nimic despre omul pe care l-ai internat acolo, la urgenţă, cu o zi înainte este foarte dur… Şi cum mama nu a putut fi operată imediat atunci, după o vreme am luat-o acasă şi am revenit după câteva săptămâni, de-abia, la operaţie. A doua oară nu a mai avut norocul de a nimeri în aripa renovată, ocazie cu care a testat şi saloanele vechi şi deprimante de vizavi. Oamenii rămăseseră aceiaşi, acolo nu am mai avut nicio surpriză. Iar dacă la prima internare îmi petrecusem câteva ore aşteptând în faţa închisei uşi a şefului de secţie, la a doua am tot stat pe la cea (deschisă, e drept) a asistentelor care mai mult se hăhăiau la cafele decât să îngrijească pacienţi.
Din fericire, operaţia mamei a fost perfectă, dr. Groşeanu confirmând că e şi un bun chirurg, nu doar un om bun, mama a fost foarte bucuroasă că anestezistul a stat lângă ea şi a mângâiat-o pe cap, am luat-o acasă „lipită” la loc şi s-a recuperat neaşteptat de bine pentru vârsta ei. A mai trăit un an după aceea, fără nicio complicaţie sau neplăcere de la şoldul operat.
Şi tot din fericire, nu am mai avut de-a face cu acel spital între timp. În fine, dacă nu punem la socoteală faptul că am ajuns să cunosc nu demult pe una dintre directoarele lui, cu care am avut de colaborat într-un mic proiect. În naivitatea mea, nu îmi putusem închipui că un om atât de rău la suflet (şi nu neapărat foarte educat) poate ajunge nu doar medic, ci şi un medic cu funcţie de mare responsabilitate. Acum ştiu că este posibil, din păcate. Într-adevăr, sunt doar impresiii personale şi oarecum superficiale. Însă, coroborate cu scandalul de zilele trecute şi cu acea poveste teribilă de la aceeaşi secţie ATI a aceluiaşi spital, de acum 8 ani, parcă nu par chiar aşa lipsite de adevăr şi obiectivitate. Locuri care ar trebui rase de pe suprafaţa pământului şi reconstruite frumos. Dacă om mai avea cu cine…
Mama Aluniţă 