Pas cu pas, de-adevăratelea

Domnul Petru are 58 de ani şi un rucsac de vreo 14 kile, cu care a plecat în spate de la Iaşi la Atena (Grecia). Pe jos. Şi-a propus să facă drumul acesta pentru a atrage atenţia asupra unor necesităţi ale societăţii noastre: o finanţare suficientă a învăţământului şi a investiţiilor în cunoaştere şi cercetare, precum şi primenirea clasei politice actuale, dovedită drept incapabilă să ne conducă spre mai bine. Are, de altfel, şi un steag tricolor la el, pe care şi-a scris obiectivele:

  • 6% pentru învăţământ
  • Fără penali în funcţii publice

Şi mai are un obiectiv domnul Petru: înfiinţarea unei biblioteci de filosofie şi de limbi clasice şi orientale la Iaşi. Doar că textul ăsta era cam lung să încapă pe galbenul tricolorului, aşa că nu l-a mai scris acolo. Dar dorinţa o poartă mereu în suflet cu el. Pentru că domnul Petru crede că democraţia este baza ideală a oricărei societăţi, iar primele texte ale democraţiei s-au scris în greaca veche. La fel, filosofia este cea care dă naştere gândirii critice, indispensabilă oricărei democraţii, iar marile filosofii ale lumii tot în marile limbi clasice au fost scrise – iar aici domnul Petru include greaca, latina, chineza şi sanscrita. A fost o vreme când visa la construirea unei universităţi dedicate, tot la Iaşi, în care să se înveţe aceste limbi. Şi a unui institut de cercetare la care să se poată angaja absolvenţii acelei universităţi. Dar erau vise prea îndrăzneţe. A rămas doar cu cel al bibliotecii. Şi a pornit-o la drum.

Toată viaţa lui a fost împărţit domnul Petru între iubirea de filosofie şi nevoia de bani. A renunţat la facultatea de filosofie pentru a se duce în Valea Jiului, să se angajeze în mină. Şcoala îl dezamăgise, i se părea că mai mult îi îngrădea educaţia decât i-o dezvolta. Iar în mină auzise el că erau cele mai mari salarii din ţară. Şi chiar erau mari. Dar şi munca pe măsură. Căra în braţe bolovani de lut de 40 de kilograme, pe scările verticale dintre abataje, şi trunchiuri groase de copac pe umăr, pentru fixarea tavanelor. În mină şi-a făcut, de altfel, condiţia fizică pe care o are şi azi, cea care îl ajută, printre altele, să facă la aproape 60 de ani un drum de 2.100 km pe jos, cu un rucsac greu în spate. Banii câştigaţi în Valea Jiului s-au dus preponderent pe cărţi. Vreo 700 de cărţi şi-a cumpărat domnul Petru în anul acela cât a muncit acolo. O consideră şi în ziua de azi investiţie – în minte, suflet şi vise. Cea mai importantă dintre toate.

Şi armata i-a folosit la ceva domnului Petru. Deşi nu i-a fost uşor nici acolo, nu o consideră timp pierdut, deoarece i-a format rezistenţa fizică şi la stres, disciplina de viaţă, poate şi simţul umorului un pic, cu hazul de necaz pe care îl faci, vrei nu vrei, atunci când eşti un răcan filosof pus să îndeplineşti sarcinile acelea absurde ale superiorilor şi veteranilor. Dar spiritul liber nu i l-au putut distruge nici şcoala comunistă, nici munca grea din mină, nici armata. Aşa se face că, pe la jumătatea anilor ’80, domnul Petru a simţit că se sufocă aici. Că trăieşte într-o colivie care a devenit prea strâmtă pentru el. Şi a hotărât să plece.

Pentru început, urma să facă înconjurul lumii. Apoi o mai vedea. Îşi dorea în special să vadă India şi China, ţări care îl fascinau cu culturile lor. Însă era o utopie să visezi la aşa ceva într-o ţară din lagărul comunist, cu graniţele închise, precum era România. Şi atunci i-a venit ideea să se angajeze ca docher în port, la Constanţa, urmând să aştepte momentul propice pentru a se putea furişa pe un vas şi să plutească spre libertatea mult dorită. Lucrurile nu au ieşit din prima aşa cum ar fi vrut, prietenii cu care pornise la drum în aventura asta au renunţat pe rând la visul lor, însurându-se şi hotărându-se să se mulţumească cu ceea ce aveau aici. Şi aşa se face că abia în septembrie 1989 s-a urcat, în sfârşit, domnul Petru pe un vapor. Chinezesc. El şi prietenul cu care se aruncase în aventura asta observaseră că vasele din ţările comuniste erau păzite de doar un singur paznic, spre deosebire de cele capitaliste, care aveau doi. Deci şansele să urci pe un vas fără să te zărească cineva erau duble în cazul unuia comunist, iar de trecut tot prin strâmtoarea Bosfor trebuiau să treacă toate vasele, indiferent cui aparţineau, aşa că au hotărât să urce pe acesta şi să „coboare” în Turcia, acolo unde era strâmtoarea mai îngustă şi puteau înota mai puţin până la mal. Numai că socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea de pe vas, iar cei doi fugari au stat ascunşi patru zile într-un loc întunecos, fără hrană şi fără apă, deoarece vasul nu a mai plecat în ziua aceea. S-a desprins de mal abia într-a cincea şi într-o zi a ajuns în vizatul Bosfor, iar oamenii s-au aruncat în apă şi s-au apucat să înoate spre mal. Care era mult mai departe decât credeau (au calculat greşit momentul), la vreun kilometru. Prin miracol, au reuşit cumva să ajungă pe uscat, uzi, hămesiţi, istoviţi şi, desigur, în chiloţi. S-au bucurat că în Turcia era mult mai cald decât în România pe care o lăsaseră în urmă şi că de pe mal i-a cules o femeie care i-a dus acasă la ea, să se usuce şi să le dea o cafea. Apoi a chemat, bineînţeles, poliţia. După câteva luni de stat sub supraveghere acolo (domnul Petru îşi aminteşte cu mare drag de ospitalitatea turcească şi de bunăvoinţa poliţiei locale), s-a întors în ţară, în ianuarie 1990. Într-o ţară pe care o spera liberă de acum, după Revoluţie.

Au urmat aproape treizeci de ani de proiecte, vise şi afaceri. Unele s-au realizat, altele nu, iar afacerile toate au falimentat. Trebuie să ai o anumită construcţie, atât genetică, cât şi educaţională, pentru a reuşi în afaceri. Or filosofii sunt doar nişte visători, nişte handicapaţi în chestiunile practice ale supravieţuirii, aşa cum însuşi domnul Petru o spune despre absolvenţii de limbi clasice: pur şi simplu nu sunt pregătiţi pentru viaţă, după ce termină o şcoală gândită prost, făcută pe nişte manuale aiurea şi fără niciun scop pe termen lung. Pentru absolvenţii aceştia vrea dânsul să poată face ceva acum. Măcar să le pună la dispoziţie o bibiotecă unde să poată găsi resurse de valoare pentru nevoile lor de cunoaştere. „O bibliotecă vie”, spune domnul Petru, cu acţiuni săptămânale, atractive şi educative, care să îi atragă şi pe alţi tineri pe calea cunoaşterii acestui domeniu atât de minunat care este filosofia. Să se pregătească acea nouă generaţie pe care ne-o dorim cu toţii pentru ţara asta, cea cu gândire critică îndreptată constructiv, înspre salvarea ei.

— Nu se poate să ignori o problemă zeci de ani şi să te aştepţi să rămâi nepedepsit, spune domnul Petre la masa la care ne-am aşezat să bem o cafea cât timp îmi notez eu una, alta, pentru acest articol. Educaţia la noi în ţară nu poate rămâne la nesfârşit o Cenuşăreasă. Trebuie o revoluţie acolo. Oamenii din sistem trebuie să-şi rupă lanţurile pe care le acceptă acum, să-şi schimbe conducerea asta de incompetenţi pe care o au. Ministerul Educaţiei ar trebui să fie independent politic. Tinerii să înveţe din nou despre valorile fundamentale ale omenirii: adevăr, dreptate, libertate, curaj…

Mai vorbim o vreme despre lucrurile acestea, despre ceea ce îl animă pe el să bată tot acest drum până la Atena, leagănul democraţiei moderne. A ajuns duminică în Bucureşti, după trei săptămâni de mers pe jos de la Iaşi. A dormit la prieteni, la fosta soţie (care l-a sprijinit şi îl sprijină încă în proiectele lui, la fel ca şi fiica pe care o au împreună), prin gări şi chiar pe câmp, o noapte, pe lângă Urziceni. A mâncat când şi dacă a avut ce anume. Cel mai generos om întâlnit pe drum a fost, culmea, tot un turc: un şofer de tir aşezat pe marginea drumului pe care mergea şi el, care l-a invitat de cum l-a văzut la çay şi ekmek (ceai şi pâine), deşi nu vorbea o iotă de română.

În Bucureşti, şi-a petrecut dimineaţa încercând să rezolve o problemă cu cardul pe care are nişte bani pentru drumul ăsta. Nu sunt prea mulţi, speră să se mai adune câte ceva pe parcurs, mai ales că nu are nimic prevăzut pentru cazările de pe drum (va ţine calea ferată, ca să poată dormi tot în gări), nici pentru drumul de întoarcere de la Atena. Nici măcar cu fosta soţie nu fusese nimic aranjat în prealabil, s-a întâlnit cu ea din întâmplare într-o gară şi aşa s-a făcut că a ajuns să se odihnească o noapte în casa ei. Nici credit pe telefonul mobil nu mai are acum, nici pe pagina de Facebook nu scrie prea clar că are nevoie de bani şi cum îi poate trimite cineva vreo donaţie, cât de mică, pentru proiectul său. E cu adevărat un filosof şi un visător domnul Petru, el ştie doar că şi-a pus o idee frumoasă în cap şi că va face tot ce poate el ca să o îndeplinească. Adică va merge 84 de zile, 2.100 km, trei milioane şi jumătate de paşi. O groază de paşi. De altfel, aşa se şi numeşte proiectul lui: Prin Educație Pas cu Pas spre Democrație. Iar în cazul lui, expresia „pas cu pas” nu e doar o vorbă în vânt, ca la alţii – el chiar vrea să facă toţi paşii ăştia.

— Şi ce-o să faceţi dacă rămâneţi fără nimic?

— Merg mai departe.

— Dar nu vă este frică deloc? Nu numai de lipsa banilor sau a mâncării, dar de dormit pe câmpuri sau de infractorii din drum?

Domnul Petru se gândeşte puţin înainte să îmi răspundă la întrebarea asta. Se uită în jur şi vede bulevardul din faţa Universităţii, supra-aglomerat de maşini:

— V-ar fi frică să traversaţi strada asta acum, nu-i aşa?

— Da… cred că da…

— Dar dacă ar fi fetiţa dumneavoastră pe partea cealaltă a străzii, în pericol, şi v-ar striga, nu-i aşa că v-aţi duce fără ezitare la ea?

— Sigur că m-aş duce, dar nu prea văd legătura…

— Din iubire v-aţi duce la copil, nu din alt motiv. Eu cred că trebuie să ne depăşim frica, dacă vrem să facem ceea ce iubim.

–––––––––-

CONCRET:

Pe pagina de Facebook a proiectului se povestesc mai multe, şi despre obiective, şi despre etape (domnul Petru relatează impresii de pe drum, pe măsură ce îl parcurge), şi despre felul în care poate fi sprijinit în visul de a fonda biblioteca. Ştiu că există şi o campanie pe Patreon, dar nu am găsit detaliile concrete. Doar datele bancare le-am găsit şi vi le pun aici, în caz că vreţi să îl ajutaţi:

Banca Transilvania

Cod SWIFT: BTRLRO22

Nume: Petru Ghilan

Cont RON: RO92BTRLRONCRT0290813701

CONT EUR: RO42BTRLEURCRT0290813701

CONT USD: RO46BTRLUSDCRT0290813701

––––––

De asemenea,  în caz că reuşeşte să îşi cumpere azi bateria externă de telefon de care are nevoie la drum, domnul Petru ar avea nevoie de o cazare mâine noapte, undeva pe la mijlocul distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu; el speră să găsească ceva la Crucea de Piatră, care e chiar pe acolo şi sună simpatic, dar cred că şi la Călugăreni ar fi foarte bine. Iar noaptea următoare i-ar prinde bine un adăpost în Giurgiu. E un om cu mult bun simţ şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, care are multe poveşti interesante de viaţă, ar fi o companie deosebit de plăcută, în caz că vă hotărâţi să îi oferiţi găzduire peste noapte. Apoi urmează Bulgaria şi Grecia, unde speră doar să existe gări cu scaune mai confortabile decât în România.

––––––-

Aici puteţi vedea un scurt reportaj care a apărut la ştirile TVR în ziua în care domnul Petru a plecat la drum.

–––––––-

Iar aici puteţi citi despre crunta realitate că suntem ţara europeană care alocă cei mai puţini bani de la buget pentru Educaţie (3% din PIB anul trecut, iar anul ăsta, după cum se ştie, încă s-au mai tăiat bani de acolo, în special de la Cercetare – această coloană vertebrală a dezvoltării viitorului nostru). Măcar şi din acest motiv, vă rog eu să daţi mai departe povestea domnului Petru. Să ştie cât mai mulţi oameni că e important de luptat pentru şcoală, pentru educaţie şi pentru viitor.

Reclame

Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

La nervi, despre referendum

De câteva săptămâni mă tot gândesc cum să scriu articolul perfect pe subiectul acesta. Strâng materiale din ambele tabere, fac colecţie de citate şi de link-uri, print-screenuri şi articole care mi se par mai relevante, încep ciorne cu poveşti de viaţă pe care le-am cunoscut personal. Am citit atât de multă ură şi intoleranţă pe internet în ultima vreme, de ambele părţi ale baricadei – dar vizibil mai multă într-un din părţi, cea preponderent incultă. Am închis televizorul la atât de multe discuţii aprinse sau promo-uri surprinzătoare pentru mine, venite de la televiziuni pe care le credeam obiective şi mai intelectuale decât altele. Am dezlipit afişe lipite ilegal pe străzile noastre, şi aşa suficient de urâte, cu afirmaţii aberante şi complet rupte de orice adevăr şi realitate. Am citit sute de postări de pe facebook, cu poziţiile oamenilor care refuză sa participe la votare, unele dintre ele cu argumente clare, socio-filosofice, altele cu povestiri cutremurătoare din România profundă, cea care este batjocorită încă o dată prin organizarea acestuia.

Am petrecut mai multe ore zilnic comentând peste tot pe unde mi s-a părut oportun să o fac, pe grupuri de intoleranţi, pe paginile unor ultra-religioşi, ca răspuns la comentarii idioate – oriunde am simţit că aş putea aduce măcar un semn de întrebare în convingerile cuiva, dacă nu chiar o schimbare de mentalitate. Însă mi-a fost pur şi simplu frică să deschid discuţia cu cunoştinţe din lumea reală, pentru că eram aproape sigură că ceea ce îmi vor spune mă va face să mă îndepărtez de ei. Simt că nu aş mai putea avea aceeaşi plăcere să discut cu un om în stare să creadă că cineva îi poate fura copilul doar pentru că aparţine unei minorităţi sexuale. Sau că există ţări pe lumea asta în care s-ar fi legalizat pedofilia şi sexul cu animale, aşa cum şeful partidului de guvernământ a afirmat, într-un delir televizat de curând, iar senatorii lui distribuie într-o veselie pe net.

Am căutat pe net celebrul articol 48 din Constituţie, ca să înţeleg şi eu, de fapt, de ce trebuie să facem toată această risipă de bani, de energie şi de atenţie care trebuiau direcţionate în cu totul altă parte. Şi am găsit asta:

Iar modificarea propusă e asta:

Deci nu înţelesesem greşit, chiar se face un referendum uriaş numai pentru a scrie clar că soţi cu acte nu pot fi decât un bărbat şi o femeie (a se remarca şi ordinea sexelor, cea tradiţional-misogină de pe la noi, cu bărbatul înainte). Nicidecum pentru familie, nicidecum pentru copii. Pentru că există în acest articol, cu doar două rânduri mai jos, punctul (3): „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Deci unde mai e, în cazul ăsta, necesitatea definirii familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie? Dacă şi copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în cadrul ei, atunci unde mai e necesitatea însăşi a căsătoriei pentru a denumi o familie??!! Câtă tâmpenie şi ipocrizie ni se bagă pe gât şi noi, iată, nu numai că înghiţim dar mai şi cerem prin referendum să ni se bage?

Mi-am zis să nu scriu la nervi şi la supărare. Apoi mi-am adus aminte că articolele mele cele mai citite nu au fost cele la care am lucrat ore întregi, uneori şi zile, ci exact cele dezlânate, scrise la nervi şi la supărare.

Mi-am zis să renunţ la ideea de a pune în oglindă comentariile unor golănaşi agresivi cu cele ale unor intelectuali rafinaţi, să arăt diferenţa incredibil de mare dintre susţinătorii isterici ai unei coaliţii ce se vrea creştină şi ateii plini de înţelegere şi toleranţă care i se opun cu argumente şi politeţe. Pentru că nu e deloc elegant să faci astfel de comparaţii şi să împarţi oamenii în tabere după criterii elitiste. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai e loc de eleganţă în războiul acesta iscat de nişte impostori care ne conduc şi în capcana căruia am căzut, se pare cu toţii. Şi dacă tot am căzut în capcana unui referendum absurd şi nefondat pe o necesitate, vă întreb: cu cine vreţi să fiţi asociat ca valori şi gândire, cu Şişu de la La Familia sau cu aproape toţi intelectualii autentici din ţară şi nu numai? Cu oamenii aceia de la ţară care habar nu au că Pământul se învârte în jurul Soarelui, darmite ce e cu homosexualii ăştia, dar care se vor duce în turmă la votare, să pună ştampila pe „da”, aşa cum i-a îndemnat popa din sat să facă? Sau cu oamenii citiţi care ştiu că homosexual te naşti, nu te faci, şi că această „mică” victorie de etapă ar reprezenta un impuls nemaipomenit pentru retrograzi să continue pe drumul scoaterii din Europa civilizată şi întoarcerii spre Evul Mediu întunecat, cu limitarea altor şi altor libertăţi şi drepturi individuale?

Ca de exemplu fanii lui Şişu:

versus ateul cu mai multe valori creştine decât creştinii:

Iar ca „lecturi” suplimentare v-aş propune aici interviurile de la Vax Populi (păcat că nu sunt pe net şi cele din ultimele zile, din emisiunea Starea Naţiei de la Prima TV, cu întrebări de genul „Nu-i aşa că Homo Sapiens e o ruşine şi ar trebui scos din manualele de biologie?” şi răspunsuri covârşitor de multe de „Da”). Şi genialul articol al lui Liviu Iancu, atât de incorect politic cum nu am crezut că poate avea cineva curajul să scrie în zilele noastre. Şi cum, iată, m-am hotărât şi eu să scriu azi, lăsându-mi la o parte scrupulele.

De fapt, nici măcar nu trebuie să fii neşcolit sau de la ţară ca să nu ştii exact pentru ce votezi. Majoritatea celor care vor vota „Da” la acest referendum nu ştiu asta. Am auzit cu urechile mele la televizor până şi un primar PSD spunând că o să voteze „pentru întregirea familiei”. Chiar aşa, prostire pe faţă?! Sau doar prostie crasă?

Şi hai să zicem că ar fi vorba de familie aici, aşa cum vor ei să ne facă să credem. Cum întregim familia asta „tradiţională” pe care tot ei, cu politicile lor strâmbe şi interesele exclusiv personale, de hoţie şi prostie, au sfărâmiţat-o, trimiţând părinţii care încotro prin lume, să-şi caute de lucru, în timp ce copiii cresc aici lipsiţi de suportul emoţional atât de necesar în primii ani de viaţă? Cu precizarea: copiii cei mulţi, turnaţi cu găleata, pentru că educaţia sexuală e un bau-bau în ţara asta de troglodiţi. Cum apără ei copiii unor părinţi alcoolici şi agresivi, care îşi lasă bebeluşii singuri în case cu lumânări sau sobe aprinse, astfel încât să se facă scrum până se întorc ei târâş de la cârciuma din sat? Ştim cu toţii că e plin de poveşti dintr-astea la noi în ţară, dar ne facem că nu le vedem (recomand cu mare căldură, dar şi cu prudenţă persoanelor mai sensibile, poveştile zguduitoare ale Elenei Stancu şi ale lui Cosmin Bumbuţ, adunate pe acest site). În schimb, murim de frica unei probabilităţi absolut infime, ca un cuplu de oameni de acelaşi sex să vrea să adopte şi să crească frumos, în confort şi înţelegere, un astfel de copil condamnat prin naştere la o viaţă mizerabilă. Drobul de sare la pătrat.

Ştiu şi eu poveşti. Cunosc cazul unei fetiţe care a fost născută de o femeie dezechilibrată mental, dintr-un sat. Avea vreo zece fraţi, făcuţi la beţie, cu nu se ştie care şi câţi taţi. A fost adoptată de o femeie necăsătorită (desigur, cu pile, pentru că altfel e imposibil aşa ceva) şi acum este înconjurată de oameni care o iubesc, familia şi prietenii mamei adoptive, şi are parte de o educaţie foarte bună, la Bucureşti. Este asta o familie în sensul pe care vor ei să o votăm noi acum, cică? I-ar fi fost mai bine fetiţei aceleia în familia ei naturală? A verificat-o cineva pe mama adoptivă dacă nu cumva trăieşte cu o altă femeie? Ar fi contat asta?

Mai cunosc cazul unui om de o calitate umană indiscutabilă. Gheorghe era un om bun, un om şcolit, un om ajuns pe merit în nişte poziţii înalte ale timpului său. Soţia l-a înşelat cu cel mai bun prieten. Au divorţat, ea şi-a refăcut viaţa cu altcineva, el a rămas să-l crească pe băieţelul lor. Care a murit de insolaţie, la vreo douăzeci de ani. Omul nostru a rămas, deci, fără familie. Aşa că şi-a împărţit uriaşa casă în care locuia în două: o jumătate a dat-o unei familii oarecare, cu o chirie echivalentă cu preţul unei pâini pe zi, în cealaltă jumătate a adăpostit un cuplu oarecare, cu condiţia să îşi păstreze şi el o cameră doar pentru el şi să i se asigure o masă caldă şi menajul. Apoi acel cuplu a născut o fetiţă – pe mine – şi uite-aşa se face că m-am pricopsit cu cel mai bun bunic adoptat pe care şi l-ar putea dori vreodată cineva. Omul acesta, căruia în copilărie îi spuneam „Geoge, cel mai bun prieten al meu”, a avut un rol providenţial în viaţa mea, fiind cel care mi-a deschis ochii spre carte şi cunoaştere, care m-a învăţat primele cuvinte în limbi străine şi care m-a dus de mână peste tot unde se putea pe atunci în urbea noastră mică: şi la joacă în parc, şi la concerte, şi la teatre… Care a fost adevărata lui familie, soţia cu acte care l-a părăsit la greu sau părinţii mei şi cu mine, care i-am dăruit căldura unui cămin în ultimii lui ani de viaţă?

Şi poate vă amintiţi şi despre americanii aceia despre care am scris de 8 Martie, apropo de familii diverse. Şi despre faptul că eu, personal, nu am crezut niciodată în instituţia asta a căsătoriei, inventată de nişte oameni în scopuri pur administrative şi materiale, acum nişte mulţi ani, care a ajuns să ne farmece, în timp, cu un romantism adăugat. Ca dovadă, şoc şi groază!, nici acum nu sunt căsătorită cu tatăl copilului meu. Şi totuşi, cumva, formăm o familie de vreo doisprezece ani încoace. Cu hăis şi cea, cu bune şi cu rele, cu fericire şi frustrări, dar o formăm, uniţi în jurul acestui sufleţel de om faţă de care avem datoria morală să îi oferim un cămin, fie el şi ieşit din comun.

Aş mai avea o poveste potrivită în context, dar nu mai am timp şi de ea acum, deşi e mai scurtuţă. O să încerc să o scriu până mâine, pentru că mi se pare important ca ziua de poimâine şi cea de duminică să ne prindă cumva pregătiţi şi hotărâţi în ceea ce este înţelept să facem în weekend. Pentru noi, pentru familiile noastre şi pentru copiii noştri, fie ei şi ne-născuţi sau chiar adoptaţi.

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉