Călător prin tradiţii (chinezeşti) de primăvară

Când vezi anunţul ăsta:

afis-1

şi un articol ilustrat cu imaginea asta: afis-2

şi scrii un mesaj cu textul ăsta:

„As vrea sa o inscriu pe fetita mea la atelierul de maine, 18 februarie, cel cu martisoarele. Mai aveti locuri?”

şi ţi se răspunde cu textul ăsta:

„Ne pare rau, dar pentru data de 18 feb nu mai sunt locuri.”

şi tu, totuşi, insişti:

„Dar pentru sambata viitoare, pe 25 februarie, mai aveti un loc?”

şi primeşti răspunsul:

„Multumim, dar nu mai avem locuri la atel. Martisor de maine, doar la cel de Felicitari.”

şi te mulţumeşti şi cu atelierul de felicitări de mâine, şi te scoli dimineaţă într-o zi de sâmbătă, şi baţi tot oraşul să ajungi la muzeu, şi îţi laşi fetiţa într-o cămăruţă cam suspect de goală, şi când te întorci să îl iei, după o oră, îţi arată semnul ăsta de carte pentru tine:

mamaşi semnul ăsta de carte pentru tata:

tataşi felicitarea asta pentru bunicu’:

titişi semnul ăsta de carte pentru ea însăşi (că cam cât pot să lipeşti la hârtiuţele alea ca să nu te plictiseşti până se termină ora de lucru?):

eu– când se întâmplă toate cele de mai sus, deci, se cheamă că eşti cam fraier, nu-i aşa?

S-a umplut oraşul de proiecte artistice şi activităţi pentru copii, unele mai neinspirate decât altele, pentru că s-a ajuns la concluzia că e foarte simplu de lucrat cu cei mici, că ei se bucură de orice lucru nou, joacă sau atenţie care li se acordă, şi că părinţii fac orice sacrificii pentru ei. Iar unde apare o astfel de vacă de muls, apar şi inerenţii impostori. Şi nici măcar nu este vorba despre iniţiative private, ci de cele subvenţionate total sau parţial de instituţii publice, ca şi cea de astăzi, probabil, ca şi cele de la Creart sau alte câteva la care am participat, unde organizatorii îşi denumesc pompos şi atractiv activităţile, pentru ca la faţa locului să te trezeşti cu o organizare în pripă, câteva rechizite ieftine şi o activitate fuşerită, bazată aproape exclusiv pe potenţialul de entuziasm al copiilor participanţi.

Noroc că azi era soare afară şi că se simţea, cumva, în aerul din muzeu (din curte, adică, pentru că în clădire nu mirosea deloc bine, ci din contră) o promisiune timidă a unei proxime primăveri – ceea ce ne-a creat o bună dispoziţie care nu a putut fi umbrită de trista constatare că am pierdut o dimineaţă aiurea. Ba mai mult, bărbatu-meu a găsit şi puterea de a glumi la plecare:

– Daaaa, foarte tradiţional! Îmi aduc aminte că şi bunică-mea tot aşa făcea de Mărţişor: ornamente cu forme de muffinşi.

Acum nu ne mai rămâne decât să introducem în cărţile pe care le citim semnele alea 3D. Nu au decât vreo 200 cm pătraţi şi vreo 3 cm înălţime, nu poate fi prea greu, mă gândesc. Şi mă consolez la gândul că putea fi mai rău: dacă prindeam loc la atelierul de mărţişoare şi trebuia să purtăm toată familia în piept, indiferent de sex, în luna martie, vreun lampion chinezesc, de exemplu. Eventual, aprins.

Prinţesa cosmeticalelor

– Şi mai întâi era un primar care era şopârlă. Dar eu nu eram în visul ăla. Şi primarul fura, şi l-au prins. Şi…

Durează cam trei minute visul ăsta. Combinaţie de Zootropolis cu educaţie anti-corupţie. Apoi:

– Al doilea vis, era oraşul Heartlake. În visul ăsta eram şi eu. Prinţesă. Tata era rege şi tu erai regina, bineînţeles. Şi…

Încă vreo cinci minute şi visul ăsta. E mai lung şi mai complex, la urma urmei este vorba despre oraşul pe care îl cunoaşte ea cel mai bine şi unde îşi petrece conştient mult mai mult timp decât oriunde altundeva: oraşul seriei Friends de la Lego. Cred că a construit până acum mai mult de jumătate din el.

– Luna, dar nu te trezeşti mai obosită dimineaţa, după atâtea vise complicate?, o întreb eu, din proprie experienţă de visătoare cu ştate vechi.

– Nu! De fapt…, se gândeşte ea mai bine. S-ar putea să ai dreptate, că m-am trezit cu urdori la ochi azi.

– Alea nu-s de oboseală. Şi se spală. Dacă te-ai spăla pe faţă dimineaţa…

– Nu sunt din alea care se iau. Sunt din alea negre, uite aici.

Şi îmi arată larg sub ochişori:

– Alea nu sunt urdori, ci cearcăne.

– Aha, da! Cearcăne. Credeai că nu m-am spălat? De când mi-ai zis tu că apa rece face bine la… Cum le zice la dungile alea?

– Riduri?

– Da. De când mi-ai zis că face bine la riduri, mă spăl pe faţă în fiecare dimineaţă. Şi a funcţionat. Mai ştii că aveam aici ridul ăla mare de tot?

Cam juma’ de faţă pare să-i fi fost atacată de ridul gigant, după cum îmi arată ea cu degeţelul. Iar eu nici măcar nu am observat, mamă neatentă ce sunt!

– Ei bine, a dispărut! Sau, în fine, mai e puţin, puţin…

Cât pe ce să se scape şi să recunoască că nu are nevoie de cremele alea pe care mi le cerşeşte mereu.

În fine, ce voiam să vă zic e că avem şi drum de dus la şcoală, nu numai de întors. Că tot povestesc despre discuţiile noastre de la întoarcere când, iată, avem unele bogate şi dimineaţa.

Şi mai voiam să vă întreb şi dacă aveţi copii pasionaţi de cosmetică, haine, machiaj, coafură – de aspect exterior, în general. Că eu nu mai pot cu a mea, de la o vreme încoace. Şi mi se pare tare devreme opt ani, dar poate că e normal?…

Dramoletă de Sfântul Valentin

V-am promis că schimb tema. Şi ce altă temă mai potrivită pentru ziua de astăzi decât…

– Mama, să vezi ce s-a întâmplat azi!, îşi începe entuziasmată fiică-mea raportul, în drumul spre casă. X. a profitat că e Ziua Îndrăgostiţilor şi ne-a declarat că el le iubeşte pe toate fetele din şcoală. Apoi a adăugat: „Şi în general pe Luna şi pe Y.”.

O văd cum se chinuie să pară modestă, dar zâmbetul de satisfacţie i se întinde necontrolat până la urechi. Deşi e o şcoală mică, nu-s prea multe fete. Dar să trecem.

– Ce drăguţ! Unde a declarat asta?, îi zâmbesc şi eu.

– La prânz, la cantină. Cam ciudat, nu-i aşa?

Încerc să îmi închipui scena. S-o fi sculat în picioare ca să se facă auzit? O fi ridicat vocea peste ciripiturile celorlalţi? Ce-o fi vrut să spună, de fapt, cu „în general” ăla?

– Mda, e cam ciudat, convin eu.

– Şi cel mai ciudat îmi pare că este o diferenţă cam mare între noi, continuă Luna. Adică pe Y. înţeleg s-o iubească, că e colega lui. Da’ de unde şi până unde să mă iubească pe mine, care sunt în clasa A DOUA, el, care e de-abia în clasa zero? Totuşi, să fim serioşi!

Să fim serioşi, cum să nu, dar putem?

Ultimul articol pe teme politice (sper…)

În ultimele zile, am făcut progrese în a mă sustrage controversatei realităţi politice actuale. Adică am dat mai puţin drumul la televizor, am văzut preponderent filme emoţionante, am intrat în mai puţine polemici pe net şi am evitat subiecte inflamante în conversaţiile cu persoane cunoscute. Nu chiar pe toate, dar sunt pe drumul cel bun. Trebuie cumva să ies din bucla asta care mă ţine captivă într-o uimire perpetuă la aflarea veştilor dinspre penibila noastră clasă politică. Şi într-o enervare continuă mă ţine, care cu siguranţă nu îmi face bine. De aceea cred că e necesar să încetinesc puţin pasul şi să relativizez. Nu să îmi pierd interesul, vigilenţa şi spiritul critic, dar să îmi văd mai mult de chestiuni personale. Cum ar fi, de exemplu, viitorul concret al copilului propriu. S-a terminat şi vacanţa, e clar că mă voi ocupa mai mult de fiică-mea decât de orice altceva, de azi înainte:

– Ce-aţi făcut azi la şcoală?, o întreb eu pe drumul de întoarcere acasă.

– Ǎăă… o să ţi se pară bizar… dar…

Ups.  Nu începe deloc bine. Ce-o mai fi făcut?

– Am discutat despre… PSD.

Desigur. Credeam că mă pot sustrage, dar iată că nu am cum. Fiică-mea are o expresie pe jumătate vinovată, pe jumătate ghiduşă şi pe jumătate patriotică (da, da, ştiu că sunt trei, le-am numărat pe măsură ce le scriam).

– Unde aţi discutat? La ore? Aţi avut o dezbatere cu învăţătoarea sau cum?

– Eu cu X. şi cu Y. În pauză.

– Păi de unde şi până unde?, mă mir eu că a avut astfel de conversaţii cu colegii ei.

– Practic, X. a deschis subiectul, că el a fost şi la protest. Apoi Y. a spus că pesedeii sunt răi. Atunci am zis şi eu câte ceva despre legile alea ale lor, ştii tu care. Şi am făcut un chestionar prin clasă: nimeni, nimeni nu a votat cu PSD-ul de la noi!

Pare o clasă bună, implicată civic şi cu conştiinţa dreptăţii. Păcat că sunt doar şase copii în clasa asta. Mi-ar fi plăcut să fie mai mulţi, să ştiu că avem pe cine ne baza la alegerile din… 2026. Pentru că abia atunci vor căpăta drept de vot aceşti mici cetăţeni aflaţi în clasa a doua acum. Şi la cum se văd lucrurile astăzi, tare mi-e teamă că tot împotriva PSD vor fi nevoiţi să voteze…

Masa familiei. Sculptură în omăt

Am fost crescută de o mamă care nu avusese şansa la o educaţie şcolară pe măsura inteligenţei ei native. A prins vremuri grele, în care supravieţuirea chiar era o problemă dificilă, nu a fost bogată, s-a sacrificat douăzeci de ani pentru un bărbat şi patruzeci pentru un copil – în fine, eu ştiu că ar fi meritat mult mai mult. Şi i-am acordat cuvenitele circumstanţe atenuante atunci când mi-am dat seama, la maturitate, că a greşit enorm proiectând asupra mea ambiţiile ei neîmplinite. Sunt convinsă că aşa a crezut ea că e bine, împingându-mă mereu de la spate să fac lucruri extraordinare, din ce în ce mai multe, deşi nu aveam timp pentru toate. Să fiu la fel de bună în absolut toate domeniile cu care mă intersectam, deşi nu aveam talent pentru toate. Să iau zece pe linie la toate materiile şcolare, deşi nu aveam aptitudini pentru toate. Etc. Am iertat-o, dar mi-am propus să nu fac aceeaşi greşeală cu fiica mea. Mai ales că şi teoriile decente de parenting spun acelaşi lucru: să lăsăm copiii să-şi găsească propriul drum în viaţă, să nu-i forţăm să facă ceva ce ne place doar nouă şi să-i încurajăm în a încerca ceea ce îşi doresc (doar) ei.

Numai că teoria e una, iar practica e cu totul şi cu totul altceva. În teorie, îmi propusesem să îmi laud copilul la orice nimicuţ urma să îl facă ea cu mânuţele ei, la orice participare din proprie iniţiativă la vreo competiţie, fie ea şi ştafeta de 20 de metri mers cu spatele ducând o tavă plină cu pahare, şi la orice notă de 7 muncită la o materie nesuferită sau cu profesor aşijderea. În practică… rareori am putut să îi spun copilului un „Bravo!” ne-urmat de „Numai că…” atunci când îmi aducea, mândră tare de ea, vreo mâzgăleală din care numai ea putea înţelege ceva, sau când mă anunţa că doreşte să iasă pe stradă în ceea ce ea credea că este ultima combinaţie şic şi perfectă estetic, compusă din bluză galbenă, colanţi bleumarin, tutu roşu elegant, sandale aurii peste şosete albe şi, neapărat, şapcă de rapperiţă neagră. Muncise mult la respectivul desen sau outfit, ştiu, dar zău dacă mă lăsa inima să nu îi explic câteva reguli de bază ale esteticii, dacă tot venise vorba.

Şi jur că de fiecare dată îmi propun să fiu mai puţin exigentă pe viitor. Iar astăzi, în sfâşit, am şi reuşit. E drept, eram cumva şi cam prea obosită să mă mai implic într-un proces educativ, după ce făcusem treburi gospodăreşti toată dimineaţa (apropo, dragul meu, ştiu că mă citeşti acum, încearcă să menţii şi tu măcar două, trei zile, să zicem, ordinea din dressing, că o oră jumate mi-a luat să-ţi aranjez tricourile, pulovărele şi alte alea de acolo!), atunci când m-a chemat copilul să văd la ce lucrase şi ea în cele câteva ore cât stătuse pe terasă, profitând de zăpada generos aşternută peste noapte:

– Mama, mama, vino să vezi, că am terminat!, m-a strigat ea în culmea entuziasmului. De fapt, nu am terminat chiar de tot, dar mai am doar o masă şi două scaune de făcut!

Şi m-am dus. Cred că am făcut bine că mi-am repetat, ca pe o mantră, tot drumul: „Laud-o indiferent de ce a făcut! Laud-o indiferent de ce a făcut! Laud-o…”. Pentru că, atunci când am ajuns pe terasă, am văzut asta:

sculptura-omat-1Şi pe copil care, evident, îşi lăţise gura până la urechi într-un zâmbet mândru:

– Ta-daaaam!

– Ăăăăă… hmmmm…. ăăăăă, am început eu ezitant. E foarte frumos, puişor, dar… CE anume este asta?

Cred că şi ea era prea obosită ca să se simtă jignită de întrebarea mea, aşa că mi-a răspuns senin:

– Un scaun bineînţeles. Uite!

Şi s-a aşezat demonstrativ pe grămăjoara de nea atât de mult muncită.

sculptura-omat-2– Aha! Cum de nu mi-am dat seama?, m-am mirat eu. Mi-ai şi spus că mai ai de făcut DOAR o masă şi două scaune, trebuia să îmi închipui că ăsta era al treilea scaun. Câte unul pentru fiecare membru al familiei.

Exulta toată de bucurie că am înţeles, în sfârşit, despre ce era vorba. Şi a aşteptat cuminţică să mă duc după aparatul foto, ca să imortalizez artistul în atelierul său ad-hoc şi temporar. Căci ar fi fost păcat să nu păstrăm o urmă a operei ei de artă după dezgheţ. Şi după douăzeci de ani. Când va râde şi ea copios văzând fotografiile astea. Sper.

Despre tot felul de alegeri

În fiecare dimineaţă îmi propun să mă rup cumva de realitatea politică a acestor zile, cea care mă ţine captivă în faţa ecranelor, urmărind cu sufletul la gură manifestaţii, declaraţii şi dezbateri, de parcă viaţa mea ar depinde de ele. De fapt, chiar depinde. Şi mi se pare important să mă implic cum pot în viaţa cetăţii. Dar simt că s-a depăşit, uşor, justa măsură în toate. Am devenit pătimaşi, subiectivi, incorecţi, partizani cu unii şi duşmani cu alţii, dându-ne toţi cu părerea în domenii în care până mai ieri nici nu ne pricepeam. Am devenit toţi scriitori, măcar de pancarte, dacă nu de lungi meditaţii politico-filozofice, pe care le postăm la foc automat, deşi nimeni nu mai are timp să fie şi cititor. În fiecare dimineaţă îmi propun, deci, ca azi să îmi mut atenţia asupra altor lucruri. Şi în fiecare seară constat că nici azi nu am făcut mai nimic în afară de privit la spectacolul politic şi de dezbătut (în van) pe subiecte generoase, dar atât de interpretabile, precum libertatea de opinie, drepturile şi obligaţiile aleşilor, logică, sfidare sau respect, adevăr, minciună şi dreptate.
Noroc cu fiică-mea, că mă mai trage inocent de mâneca futilului cu perlele ei copilăreşti care mă readuc la adevărata realitate:
– Mama, ştii că săptămâna trecută am vorbit la Dezvoltare Personală despre alegeri?
Hopa! Să nu spui că a ajuns morbul şi la orele de la şcoală ale piticilor…
– Serios?, mă mir eu.
– Da. Despre alegeri bune şi alegeri rele.
E clar: să vezi că i-a învăţat psihologul despre consecinţe. Despre cum e mai bine să te duci la vot. Şi să votezi în cunoştinţă de cauză şi asumat, pentru a nu regreta mai apoi că ai ales greşit.
– Şi ne-a întrebat dacă putem da exemple de alegeri bune şi rele, continuă Luna. Iar A. a povestit cum a făcut mama lui o alegere greşită, atunci când a pus vin în sticla de apă şi apă în sticla de vin. Iar el, bineînţeles, a băut vin.
Moare de râs copilul meu acum, când îşi imaginează scena. Şi râd şi eu odată cu el, realizând cât de departe mă dusesem eu cu presupunerile şi cu aşteptările, în timp ce viaţa adevărată este cu mult mai simplă de atât. Şi mai distractivă. Astă-seară nu mai deschid televizorul.

Să încercăm şi aşa

Au fost zile nebune. Zile în care a început numărătoarea inversă spre moartea democraţiei, aşa cum este ea definită în cărţi. 10 zile… 9 zile… 8 zile… 7 zile… Zile în care s-a aruncat cu mai multe vorbe decât de obicei în eter, şi pro, şi contra normalităţii. Pentru că normalitatea unora este anormalitate pentru alţii, şi viceversa. Şi aşa este normal să fie, pentru că suntem diferiţi.
De câteva zile încoace, vorbim, scriem, argumentăm, ne certăm mai mult sau mai puţin civilizat, unii înjură, alţii răspund, iar alţii, cei mai înţelepţi, tac, iartă şi ies în stradă – ei ştiu că acolo tăcerea este mai semnificativă decât o mie de cuvinte de pe internet. De câteva zile încoace, se leagă prietenii virtuale doar pe baza unor postări inspirate şi se rup prietenii reale doar din cauza unor simpatii politice opuse. Eu însămi am tăiat câteva nume din lista mea de prieteni de pe Facebook. Profiluri fără faţă, oameni pe care nu îi cunosc, despre care nu ştiu nici măcar dacă sunt reali, cu care habar nu am de ce m-am împrietenit (de multă vreme nu mă mai împrietenesc cu oricine), dar care împroşcau cu venin şi minciuni pe paginile lor şi alte altora. Însă nu am tăiat pe nimeni cunoscut din listă. Pentru că în ei ştiu că, trecând de superficialul strat al culorii politice, se află şi altceva.
Am prieteni care au ajuns ambasadori şi prieteni care au ajuns la puşcărie. Am prieteni care îşi sacrifică toate resursele pentru a ajuta câinii vagabonzi şi prieteni care gonesc un maidanez prietenos aciuat la uşa lor. Am prieteni ultrareligioşi ortodocşi, baptişti, catolici, musulmani, penticostali, adventişti sau atei, ca mine. Am prieteni dependenţi de băutură, ţigări sau telefoane, la fel cum am prieteni care îi desconsideră pe cei care ating până şi o bere. Bărbaţi, femei, români, străini, generoşi, zgârciţi, graşi, slabi, obsedaţi de copii, obsedaţi de pisici, cunoscători de artă, amatori de kitsch, cititori de laureaţi Nobel, spectatori de Kanal D, căsătoriţi, singuri, concubini. Etc. Este clar că cel mai mult îmi plac oamenii cu care am cât mai multe afinităţi, dar este loc pentru toţi în lista mea, atâta vreme cât lucrurile care ne diferenţiază nu fac un mare rău altora şi cât balanţa înclină în favoarea calităţilor umane valoroase. Nu cred că aş putea fi prietenă, nici măcar virtual, cu cineva despre care aş şti sigur că îşi bate copilul. Sau care ar lăsa pe stradă un căţeluş abia născut de câinele lui crescut în casă. Sau care ar vinde heroină. Sau…
Eu cred că ar fi bine să vedem cu toţii filmuleţul acesta care circulă pe net, coincidenţă sau nu, tot de câteva zile încoace. Un film care se numeşte „All That We Share” şi care ne arată cât de multe lucruri avem în comun, de fapt, noi oamenii, indiferent de aparenţele care ne separă. Un film după vizionarea căruia ar trebui să ne acceptăm unii pe alţii, chiar dacă gândim diferit în unele privinţe, chiar dacă stratul nostru exterior (şi superficial) arată altfel şi chiar dacă Dumnezeii noştri au alte nume.
Mi-aş fi dorit să fi fost un pic mai tehnică, pentru a mă pricepe să adaug o traducere în română la filmuleţ. Dacă mă învaţă cineva, o fac. Pot doar să le spun, pe scurt, celor care nu înţeleg engleza, că este vorba despre obiceiul nostru, omenesc dar greşit, de a îi judeca pe ceilalţi după aparenţe. De a-i pune pe oameni „în cutii”. Cei tunşi „regulamentar” într-o „cutie”, cei tatuaţi în alta, cei îmbrăcaţi în uniformă într-un loc, cei cu blugi rupţi în altul, albii / negrii, tinerii / bătrânii… Dar când îi analizezi mai profund pe acei oameni, când îi întrebi despre lucruri mai puţin evidente care îi caracterizează, ajungi să ai surpriza de a vedea că acele cutii se amestecă. „Cine a fost clovnul clasei?” – şi iese în faţă, desigur, un tatuat. Dar imediat este urmat de pensionarul cu bretele demodate, de sportivul în echipament, de mulatra cu aspect de mamă iubitoare şi de puştiul cu şapcă de rapper. În fiecare „cutie” au fost câţiva măscărici, la vremea lor. „Cine este părinte vitreg?” „Cine crede în viaţa de după moarte?” „Cine a văzut OZN-uri?” Sunt mulţi cei care adoră să danseze. Şi mulţi cei care au fost victima bătăilor de joc ale altora. Dar şi la întrebarea „Cine şi-a bătut joc de alţii” au curajul să iasă în faţă câţiva oameni, de toate vârstele şi culorile. Încep să înţeleagă că au greşit şi par să regrete acum. „Care sunt norocoşii care au făcut sex în ultima săptămână?” – nu sunt mulţi, dar sunt tare zâmbitori. „Cine are inima frântă?” „Cine e îndrăgostit?” „Dar singur?” Există şi un bisexual, aplaudat de toţi ceilalţi pentru curajul de a ieşi în faţă. Unii cred că au găsit sensul vieţii, alţii salvează vieţi, iar toţi cei din sală, la sfârşit, se strâng împreună pentru că au toţi în comun iubirea pentru ţara lor (filmuleţul este, de fapt, o reclamă la un post danez de televiziune).

Este de ajuns să găseşti un singur punct comun cu un seamăn de-al tău pentru a te apropia de el şi a simţi acea energie universală pe care o împărţim cu toţii, indiferent de vârstă, sex, rasă, şcoli, servicii, case sau maşini. Nu trebuie să îi judeci pe cei diferiţi de tine după măsura ta, ci să încerci să îi convingi cu răbdare, blândeţe şi argumente atunci când tu crezi că greşesc. Să îi ajuţi să vadă adevărul tău, dacă el este important pentru tine. Şi să nu uiţi că unele bătălii se pot câştiga şi fără niciun asalt. În tăcere. Doar să fii suficient de perseverent.

P.S. M-a întrebat fiică-mea acum despre ce scriu şi i-am spus că ne certăm prea tare zilele astea din cauza lui Dragnea. Că eu cred că ar trebui ne calmăm un pic. Să fim mai toleranţi între noi. Şi i-am arătat şi ei filmul. Are doar opt ani, dar a înţeles de la prima întrebare sensul lui: „Adică arătăm diferit, dar suntem la fel”. Şi mi-au dat, desigur, lacrimile de emoţie. Apoi, în stilul casei, mi-a trântit-o:
– Dar eu nu cred că e bine să publici asta. Cred că lui Dragnea nu o să-i convină ce scrii tu aici.
Am liniştit-o, spunându-i că el nu este abonat la blogul meu. Şi chiar dacă ar fi.