La revedere, Gyuri

Am crescut într-o casă cu difuzor. Stătea atârnat de un toc de uşă, fix la mijlocul casei, pentru a putea fi auzit de peste tot, şi transmitea ceea ce eram lăsaţi să ascultăm, de către cei de la staţia de radioficare locală: o selecţie din emisiunile celor două sau trei radiouri naţionale existente. Plecam la şcoală pe muzica uşoară de la matinal, mă întorceam la fix pentru a prinde cotele apelor Dunării, seara aveam ora locală, cu ştiri din Giurgiu, apoi vreo piesă de teatru radiofonic, sâmbăta după-amiază era Ora veselă, la care ne amuzam în familie, iar serile de joi erau de departe preferatele mele, pentru că atunci se transmitea muzică de la Cenaclul Flacăra. Aveam şi un pick-up, cehesc, bineînţeles, la care ascultam până la memorare perfectă poveşti şi teatru radiofonic, precum şi muzica permisă de regim, „plăcile” pe care le puteam cumpăra de la singurul magazin de profil din oraş. Casetofonul a fost o achiziţie târzie la noi în casă, care a adus după ea posibilitatea de a înregistra emisiuni întregi cu Cenaclul şi chiar nebuneasca aventură de a asculta uneori BBC şi Europa Liberă, preponderent tot în căutare de muzică. Dar pe aceasta nu aveam curajul să o înregistrez. Ai mei nu erau disidenţi, nici măcar revoltaţi pe sistem nu păreau a fi (deşi anumite şuşoteli îmi mai ajungeau pe la urechi uneori), ci erau o familie simplă şi cuminte, care încerca să se adapteze unui sistem totalitar şi înjositor, înspre binele unicului lor copil.

În aceste condiţii, e lesne de înţeles cum de mă şoca îndrăzneala unui artist ca Alexandru Andrieş, pe care nu îl auzisem niciodată la radio bătând apropouri fine, ca în concerte, la imbecilitatea conducătorilor neamului. Versurile acelea par acum o nimica toată, dar atunci, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, erau dovada unui mare curaj. Iar cei mai curajoşi dintre toţi mi-au părut, de departe, „actorii” grupului Divertis. Eram la Costineşti, într-o tabără, când i-am văzut prima dată în spectacol, la teatrul de vară. Glumele lor clar îndreptate împotriva sistemului erau atât de spumoase încât nimănui nu-i era teamă să râdă la ele. Nici măcar Securitatea nu îi cenzura pe băieţii ăia simpatici care făceau să răsune arhiplinele tribune de hohote de râs. După un scurt moment de stupoare („Am voie, oare, să râd pe faţă la aşa ceva?!”), m-am relaxat şi m-am simţit mai bine decât niciodată, printre oameni ca mine, puţin speriaţi, puţin curajoşi, solidari în intenţia de a face haz de necaz, atâta cât permiteau vremurile. Era pe acea scenă un umor accesibil tuturor, şi oamenilor mai simpli, şi celor mai „citiţi”. Iar cel care provoca cele mai furtunoase aplauze şi hohotele cele mai nestăvilite era, în mod clar, Ioan Gyuri Pascu. Actor cu replici de geniu, multe dintre ele improvizate pe loc, fonotecă ambulantă plină cu cele mai neaşteptate sunete, potrivite în cele mai neaşteptate situaţii, muzician priceput. Esenţă tare în sticluţă mică.

După Revoluţie, am avut norocul să îl şi cunosc. Am frecventat, pentru câţiva ani, aceleaşi cercuri mondene, în care distracţia era garantată de oameni cu mult, mult simţ al umorului, ca Mircea Vintilă şi Mircea Baniciu, Leluţ Vasilescu şi Teo Peter de la Compact, precum şi, uneori, Gyuri Pascu. Atunci când îl lăsa nevasta. Avea o aprigă de femeie acasă, care îl ţinea într-o lesă foarte scurtă şi pe care o suspectam că nu avea deloc simţul umorului, atât de lipsită de înţelegere faţă de soţul ei părea a fi. Poate că era doar grijulie cu sănătatea lui şi încerca să îl ţină departe de excesele bahice inerente ale nopţilor de după cântări. Din iubire. Poate tot din iubire arunca după el, prin casă, cu farfurii, conform unei „legende” care circula pe-atunci printre apropiaţi – noroc că ea era cu un cap mai înaltă decât el, deci proiectilele zburau întotdeauna pe deasupra lui. Pe el nu părea să îl deranjeze nimic: o iubea nebuneşte şi o asculta cuminţel, chiar dacă asta însemna să încaseze ironii de la prieteni sau să o ia pe o cale profesională discutabilă.

Pentru că, uşor-uşor, Gyuri s-a cam pierdut din primul plan al scenei. S-a îndepărtat de Divertis în cam acelaşi timp în care grupul se îndepărta de umorul de calitate, după părerea mea. A preferat să facă muzică, dar nu cred că avea acelaşi geniu acolo ca în teatru. Am aflat azi de dimineaţă, după ştirea morţii lui premature, că în ultimii ani continuase să facă şi teatru (ba chiar avea un nou proiect acum, de-abia început zilele acestea, Teatrul Spiritual), şi un pic de film, avea numeroase concerte prin ţară şi scrisese un blog şi o carte pentru copii. Mi-a părut bine să aud că avusese, de fapt, o carieră mai împlinită decât crezusem. Nu mai ştiusem nimic despre el, până în iunie anul acesta, atunci când l-am auzit cântând în Herăstrău. V-am povestit despre seara perfectă petrecută acolo, pe o pajişte, cu muzică frumoasă şi căldură în suflete. Am regăsit pe scenă un Gyuri mai bătrân şi mai trist (şi mai bolnav, pot adăuga acum, când ştiu ce s-a întâmplat), cu o chitară în mână şi cu acelaşi vechi prieten alături, la clape, Vlady Cnejevici. Nu îi cunoşteam nicio piesă din repertoriu, dar le-am învăţat rapid pe toate, pentru că aveau refrene melodioase şi optimiste („Nu te lăsa! Nu te lăsa! / Viaţa-i frumoasă, tu o faci să pară grea”) – părea că Gyuri îşi pusese în ele toată bucuria lui de viaţă şi de aceea era el atât de trist. Ne-o dăduse nouă.

Am vrut să mergem la concertul lui de duminica trecută, de la Berăria H. Am tras de ai mei, dar nu am reuşit să-i conving să ieşim din casă. Altădată, poate… De cele mai multe ori, ne purtăm ca şi cum ziua de mâine ar fi garantată. Dar nu e. Lumina se poate stinge oricând. E după cum vrea Doamna. Iar acea pajişte pe-nserat, cu câteva zeci de oameni adunaţi să se bucure împreună, pe o muzică scrisă în ritmul inimii, va rămâne ultima mea amintire cu Ioan Gyuri Pascu. Un artist mare cu un noroc mic. Odihnească-se în pace.

gyuri

Recomandări, un pic întârziate, pentru weekend

V-am promis săptămâna trecută că o să vă povestesc ce am făcut în weekend. Nu de alta, dar aveam o listă lungă, lungă, de tentaţii şi până şi eu eram curioasă la câte dintre ele o să ajungem, de fapt.

Am ajuns la două. Câte una pe zi. Ceea ce este, desigur, un număr mai mic decât cel propus, dar astea două au făcut cât şapte. Despre prima, cea de sâmbătă, am scris deja – atelierul de la eematico. A doua zi ne-am dus la Ham Fest şi ţin neapărat să vă povestesc şi despre asta, pentru că am bifat două premiere importante acolo. Dar nu pot acum. Sunt încă năucă după o săptămână de regim semi-negru (am avut şi eu, şi fiică-mea, o enteroviroză „drăguţă”) şi nici nu pot scrie contra cronometru, de felul meu. Iar acum mă grăbesc să vă înşir iar o listă de recomandări de activităţi cu copiii în perioada următoare, pentru că am promis şi asta şi, uite, e deja vineri seară şi n-aş vrea să se facă prea târziu. Deşi pentru unele dintre ele s-a cam făcut, cum ar fi concertul Pasărea Rock de la Basme cu Cai, care începe la 20:00 (dar mai e unul şi mâine).

Până duminică, mai găsiţi deschis la:

  • târgul Gaudeamus de carte şcolară, vizavi de Universitate, în caz că vreţi să cumpăraţi auxiliare pentru copii (sau poate chiar manuale, pentru că am înţeles că e un dezastru şi anul acesta în ceea ce priveşte manualele gratuite distribuite copiilor în şcoli);
  • Strada de C’arte de la Biblioteca Universitară, care are şi o secţiune pentru copii – cu ocazia asta puteţi băga un cap şi la World Education Fair de la Hilton, în caz că vă gândiţi să le deschideţi, prin educaţie, calea străinătăţii copiilor voştri (ceea ce nu e un lucru prea rău);
  • festivalul Narativ, organizat de editura Curtea Veche la Şcoala Centrală – atelierele pentru adulţi îmi par cele mai interesante, spre deosebire de cele pentru copii, la care „miros” un pic de confuzie asupra vârstei celor cărora li se adresează (noi am fost anul trecut la unul şi nu a fost prea reuşit, dar organizatorii au fost plini de bunăvoinţă şi atenţii faţă de participanţi); festivalul se desfăşoară nu numai în acest weekend, ci şi în următorul;

Sâmbătă spre prânz ar putea fi interesant de ajuns la Muzeul Ţăranului Român, cu ocazia Zilei Internaţionale a Limbilor (străine, aş adăuga eu, pentru dezambiguizare), spre seară la Nocturna Bibliotecilor, (care ţine până la două noaptea), iar spre noapte clar, clar, clar la iMapp, în piaţa Constituţiei. Proiecţiile încep la 22:30. Să nu plouă…

Şi dacă tot aveţi nişte zile libere, poate rezervaţi locuri la cele două mari manifestări ce încep în perioada următoare: Festivalul international de teatru pentru copii (vă recomand cu mare căldură cea mai frumoasă piesă de teatru pe care a văzut-o fiică-mea vreodată, Fapte VitejEşti, a companiei Petec, de joi, 6 octombrie) şi Bucharest Science Festival (nu m-am lămurit de pe site cărei categorii de vârstă se adresează atelierele, dar sunt unele interesante, cu chimie şi avioane). A, şi se mai anunţă şi câteva ateliere gratuite de Lego şi astronomie, săptămâna viitoare, la Orăşelul Cunoaşterii, care necesită rezervare din timp.

Sper că e suficient. Iar dacă o să-mi ziceţi că e chiar prea mult, o să vă răspund că îmi face plăcere să le strâng eu pe toate la un loc, manifestările astea, verificate cât de cât, ca să nu vă treziţi ca noi sâmbăta trecută, când era cât pe ce să ne ducem la un teatru cu morţi.

Ne anunţă o prietenă că, în faţa Ateneului, e o piesă de teatru cu nume grele, iar ei au plecat deja cu copiii într-acolo, poate ne ducem şi noi. Îi răspund politicos că pe bărbatu-meu îl doare foarte rău spatele, deci nu poate sta mult în picioare. După care îi spun şi lui însuşi bărbatu-meu. Şi îl aud:

– Da’… la teatru aş cam vrea. Hai să mergem, că m-oi descurca eu!

Şi ne îmbrăcăm, şi aproape plecăm, când acel „ceva” ce mă zgândărea neclar pe creier de când auzisem distribuţia piesei devine clar ca bună ziua:

– Auzi, da’ Ion Lucian nu cumva a murit de mult?

Prietena mea citise pe net programul unui festival de acum câţiva ani. Pentru că nu prea multă lume se mai sinchiseşte să îşi dateze articolele de pe internet şi, dacă nu eşti atent… Până la urmă s-au mulţumit să le arate copiilor, la pas, monumentele de pe Calea Victoriei. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e chiar ideal ca distracţie pentru nişte copii – şi mă refer aici la celebra Ţeapă cu cartof, monument tematic, aş zice, pentru aventura lor din acea seară.

Unde-s trei, puterea creşte!

Obişnuiesc să îi citesc fiică-mii ceea ce scriu despre ea pe aici. Cu mici excepţii – atunci când scriu lucruri pe care chiar cred că e prea mică pentru a le înţelege corect. De fiecare dată ascultă cu mare atenţie şi, la sfârşit, îşi dă cu părerea asupra stilului literar şi potenţialei audienţe a articolului, de obicei prin chicoteli entuziaste sau mormăieli îngândurate. Acum câteva luni, după ce i-am citit nu mai ştiu ce relatare a unei boacăne de-a ei, m-a întrebat:

– Mama, dar n-ai putea să scrii şi tu măcar o minciună despre mine? Trebuie să fie totul, totul adevărat?

– De ce?, m-am înduioşat eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă pentru devoalarea nemiloasă a prostioarelor ei.

– Ca să par şi eu mai vedetoasă, aşa…

Presupun că a continuat să o macine problema, deoarece săptămâna trecută s-a trezit tare bucuroasă, într-o dimineaţă:

– Mama, ştii ce vis frumos am avut? Aveam un fan nou. Pe Antonia (n.a. cântăreaţa). Îţi citea blogul şi mă suna pe mine, să mă felicite pentru ce fac.

Ştiam de unde i se trăgea brusca celebritate onirică: cu o zi înainte, primise o invitaţie la un atelier. Era o scrisoare frumoasă, personalizată, cu numele ei, în care organizatorii îi scriau că le plac poveştile ei şi că o aşteaptă cu drag să construiască un ceas. Nici nu a mai contat că nu suntem deloc genul „bricoleur”, că nu am ţinut niciodată în mână vreo sculă mai serioasă sau că avem deja suficiente ceasuri prin casă, Luna a ţinut să mergem neapărat la eematico. Sincer, şi mie mi-a plăcut felul în care îşi pregătiseră evenimentul, cu mare atenţie la detalii, aşa că am mers cu drag acolo, sâmbătă dimineaţă. L-am luat cu noi şi pe tatăl Lunei, singurul din familie dotat cu simţ practic, îndemânare şi cunoştinţe utile în domeniul bricolatului. Şi bine am făcut, pentru că el a fost cel care a avut ideea designului viitorului ceas. Şi cam atât. Restul lucrurilor le-a făcut chiar Luna, ajutată, bineînţeles, de cei de la eematico: de la tăiatul placajului cu bonfaierul electric până la lipitul cifrelor cu pistolul, cu trecere prin netezire cu şmirghelul şi pictura pe lemn. Cât despre mine, am dat câteva indicaţii verbale, dar esenţiale, ca de obicei. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că totul fusese foarte bine plănuit de către organizatori, după cum bănuisem. Sunt mulţi, serioşi şi entuziaşti.

Vă recomand măcar o incursiune în spaţiul eematico: au multe idei interesante de activităţi, de la atelierele personalizate (în care te poţi duce să confecţionezi ceva ce îţi doreşti, cum ar fi o casă de păpuşi, de exemplu) la taberele de vacanţă tematice (în care peste o sută de copii s-au distrat învăţând lucruri utile, vara trecută) şi de la Săptămâna Altfel la petreceri tematice. Au cursuri utile pentru dezvoltarea abilităţilor cu adevărat necesare în viaţă şi o timpurie orientare profesională – aspecte total ignorate de şcoala noastră de astăzi. Găsiţi pe site oferta completă, inclusiv pe cea a atelierelor de tip Maker Duo, la care am fost noi şi de la care am plecat deopotrivă cu bucuria unui timp de calitate petrecut în familie şi cu regretul că s-a terminat:

– Mama, putem să mai facem unul, te rooooog?, m-a întrebat Luna când şi-a dat seama că ceasul nostru este aproape gata, deşi eram acolo de vreo două ore şi jumătate.

A, şi să nu uităm că am plecat de acolo şi cu un ceas funcţional, totuşi.  Plus un cuvânt nou, cu care fiică-mea a contracarat chiar adineaori încercarea lui taică-său de a o închide la jocul fazan:

El: Idee.

Ea: Eematico.

sa-incepempare-periculosinelctcprodusul-finit

Olivia

– Mama, ţie îţi place numele „Octivian”?

– Adică… Octavian?

– Cred că da…

– Ştii că tu ai un văr Octav?

– Da??!!

Ca de obicei, e foarte interesată să îi povestesc despre familia ei extinsă.

– E frate cu ăla din copaci?

Nu, nu e vorba despre teoria evoluţiei, despre care i-am povestit uneori. Ci chiar are un văr care îşi petrece bună parte din viaţă în copaci, lucrând ca peisagist în Spania. Iar Luna e topită de admiraţie când îi vede pozele pe FB. E Spiderman-ul ei familial.

– Nu, e văr cu ăla.

Şi mă apuc să-i povestesc, pentru a câta oară?, cum e cu rudele astea pe care nu le-a văzut niciodată:

– Reluţa şi Mioara. Alexandru şi Mircea. Olivia, Octav, Dragoş şi Sabin.

– Sabin?!, se miră ea.

– Da, Sabin.

– E românc?

Presupun că faptul că nu am corectat-o niciodată atunci când a spus „moldoveanc” e de vină pentru construcţia asta, pe care o aud acum pentru prima oară. Dar e prea drăguţă, o las şi pe asta netaxată.

– Evident că e românc (ptiu!, s-a luat!). Dacă e din familia ta, iar tu eşti româncă, şi toţi ceilalţi sunt în România, el ce-ar fi putut fi?

– Americanc. Că aşa sună numele lui.

E pe-aproape: Sabin a plecat în Anglia de curând. În America a emigrat o altă verişoară de-a ei, pe care nu a apucat să o întâlnească. De fapt, ea nu-şi cunoaşte decât o nepoţică mai îndepărtată, cu care ne-am văzut de câteva ori, şi foarte puţini verişori de-ai mei, veniţi la înmormântarea mamei. Pe restul nu îi ştie. Şi sunt mulţi.

Pe bunica din partea tatei o chema Ana şi nu am cunoscut-o. Ştiu despre ea că era din Răşinari, că bunicul meu giurgiuvean a adus-o fraudulos în Regat, ascunsă într-un grup de călugăriţe şi că a născut 16 copii. Copiii i-au trăit din doi în doi şi se zice că a avut timp să se uite în oglindă abia după ce l-a crescut un pic şi pe ultimul: albise fără să observe. De la ea, m-am ales cu 7 veri şi cu 14 nepoţi.

Pe bunica din partea mamei o chema Tudora şi am cunoscut-o prea puţin. Pe mama o pasase soacrei sale, imediat după naştere, pentru că nu îşi dorise fată. A născut apoi trei băieţi şi pe ei i-a crescut. Spre sfârşitul vieţii, tot la mama mea s-a întors, să o îngrijească de boală şi bătrâneţe. Ceea ce mama a făcut. Dar era prea târziu pentru afecţiune. Din partea ei, am avut 5 veri şi 10 nepoţi.

Deci Luna va avea multă treabă, la un moment dat, să încerce să îşi cunoască familia extinsă. Suntem mulţi, dar nu foarte apropiaţi, în primul rând pentru că eu am fost mult mai mică decât toţi verii mei (sunt născută la bătrâneţe), în al doilea rând pentru că viaţa ne-a împrăştiat care încotro. Dar cred că ar fi important pentru ea să ştie că o picătură din sângele ei mai curge şi prin alte vene, chiar dacă acestea sunt, hăt, departe. Mai ales pentru că ea, din păcate, a avut ghinionul unor părinţi copii unici – nu are nici unchi, nici mătuşi, nici veri… Şi mai suntem şi bătrâni. Şi leneşi.

Azi ar fi trebuit să fim la nunta unei nepoate şi nu ne-am încumetat la drum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost în România, ar fi fost chiar frumos să străbatem toată ţara – pentru că nunta este fix acolo unde se atârnă harta-n cui, la Vişeu de Sus – într-o excursie de plăcere. Dar drumul este în România, ţara cu max. 50 km/h viteză medie, ţara cu drumuri care se inundă la prima ploaie şi se blochează cu bolovani căzuţi, de ani şi ani de zile, cam în acelaşi loc. Ţara în care alternativa căii ferate nici măcar nu intră în discuţie. Aşa că am rămas acasă. Cu hotărârea fermă de a pleca într-o aventură românească în vacanţa următoare. Să ocolim ţara în căutarea sângelui familiei. Să îi cunoască Luna pe toţi, nu numai pe fetiţa care se căsătoreşte astăzi. Pentru că eu aşa mi-o închipui, când mă gândesc la ea: fetiţa care zâmbea mereu, în pozele copilăriei, primite regulat prin poştă.

olivia

Mi-a fost oarecum greu să îi povestesc Lunei despre ea, atunci când s-a apucat să-i facă felicitarea de nuntă:

– Zi-mi despre ea, ca să ştiu cum o desenez.

– Păi… e brunetă, cu părul ondulat… şi iubeşte mult animalele.

– Serios?, s-a bucurat Luna să găsească o asemănare între ele.

– Adună tot ce găseşte: câini, pisici, iepuraşi, broscuţe… Are grijă de toate.

Felicitarea a fost gata imediat: două inimioare, foarte mult sclipici şi, evident, un câine. Plus urarea noastră din suflet, de la sute de kilometri depărtare, de numai bine. Să se iubească mereu şi să aibă o viaţă senină. Şi plină de sufleţele dragi.

Casă de piatră, Olivia!

casa-de-piatra