Greusus a începutusus

După cum era de aşteptat, după discuţia de ieri seară, cand fiică-mea nu putea dormi de grija „Cine-a fost primul, mama: oul, găina, laptele sau vacele?”, curioasa mică şi insomniacă a vrut să ştie lucruri şi mai complicate pentru mine:

– Da’ România de când este?

Zic că sunt şi mai complicate întrebările din istorie pentru că aici nu merge să te dai lovit că nimeni nu ştie cum a fost, că Facerea lumii, că bla, bla… Aici trebuie să vii cu cifre precise.

– Ǎăă… România Mare, aşa cum o cunoaştem noi acum, s-a format în 1918. Chiar, la anu’ împlineşte o sută de ani.

– O sută de ani?!, se miră fiică-mea. Doar atât?! Nu, pe mine mă interesează să ştiu de când era România mică. Cât de mică, micuţă o fi fost ea.

Fac rapid o trecere în revistă a cunoştinţelor mele în domeniu („rapid” pentru că am puţine, merge repede rememorarea). Să-i zic de Cuza? Da, că îi place de el. De solistul de la Noaptea Târziu, adică.

– Era acum mai mult de un secol şi jumătate. Aici, unde suntem noi, se numea Ţara Românească, în Moldova era, ce să vezi, Moldova, şi…

– N-ai înţeles. Îţi spun altfel: primul român, când s-a născut el?

Şi atunci îmi aduc aminte că tocmai ce-a fost cu şcoala la o expoziţie tematică despre Roma Antică, la un mall (unde altundeva?), şi s-au îmbrăcat cu togi, şi s-a întors oripilată că au văzut nişte ţâţe de lupoaică, şi amărâtă că ea nu a înţeles nimic, iar eu am profitat şi i-am spus că, dacă ar citi şi ea câte ceva din când în când, ar şti, precum unii dintre colegii ei, şi despre împăraţii romani, şi despre zeii din mitologie… Cam o oră a durat atunci interesul ei pentru cultura antichităţii. Am răsfoit vechea mea carte cu mitologia greco-romană, am schiţat un arbore genealogic al zeilor principali, de ne-am prins amândouă urechile cu incestuoşii ăia de se cuplau frate cu soră, mamă cu fiu etc. şi atât. A doua zi, uitase cu desăvârşire cât de ruşinată se simţise că nu ştiuse să răspundă la nicio întrebare de-a animatorilor de la mall. Dar eu nu am uitat, aşa că prind momentul acum:

– Mai ţii minte cum era cu romanii ăia de la mall?

– Mda, răspunde ea evaziv. Cu băieţeii ăia, Romanosus şi frate-său… cum îi zicea?

Nu-i prea zicea. Că eu deja hohoteam. Romanosus! După ce îmi recapăt darul vorbirii, o iau de mai aproape:

– Demult de tot, prin anul 100, cam în locul României de azi era o ţară care se numea Dacia.

– Ca maşina?

– Maşina e ca ţara, dar să trecem. Şi Imperiul Roman, care era foarte puternic şi cucerea totul prin jur, a cucerit şi Dacia. Mai ştii cum îl chema pe împăratul ăla roman care…

– Asus!

Asus e laptopul lu’ taică-său. După ce râdem iar sănătos, îi mai dau o şansă. Ultima:

– Chiar nu mai ştii cum îl chema pe împărat?

– Mmm…, meditează ea. Cumva… Poseidos?

Şi uite-aşa şi-a risipit şi ultima şansă la răbdarea mea. Tot incultă s-a culcat şi azi.

luna-in-roma-antica.jpg

Perle FB 3

Iunie 2016

Vreo zece minute am încercat să îi explic copilului cum e cu exit-poll-urile, cu procentele şi cu rezultatele finale. Nu a înţeles nimic. Îşi păstra încă speranţa că va câştiga, până la urmă, candidatul „nostru”. I-am desfiinţat-o fără milă. După vreun minut de tăcere nelămurită, mă întreabă din nou:
– Mama, în Nicuşorul ăla mic este un vot?
– Care Nicuşor mic?!, hohotesc eu în ciuda supărării.
– Uite, ăsta, de aici!, îmi arată ea cu degeţelul pe ecran. E şi votul tău acolo?
Uf… 🙂

–––––

Ne întoarcem obosiţi acasă, pe caniculă. Copilul se aşează relaxat pe canapea, picior peste picior, şi îşi dă drumul la televizor. Părinţii – în picioare, la bucătărie. Facem o salată, când auzim:

– Tata, îmi aduci şi mie…, începe răsfăţata de Luna să ceară ceva.

– Vino tu să iei!, i-o retează, frânt, taică-său.

– Ce?

Era tare bucuroasă că urma să i se dea ceva. Numai că nu ştia ce anume.

Căldură mare, monşer! 🙂

–––––

Iulie 2016

Pentru că bărbatu-meu nu intră pe FB, uneori îi mai povestesc texte, glume şi alte întâmplări de pe-aici. Aseară, de exemplu, se uita cu un ochi la un film cu Chuck Norris, iar eu mi-am adus aminte de bancul ăla mişto, pe care tocmai îl citisem pe net:
– Cică tot Chuck Norris e cel mai tare: a prins toţi pokemonii de pe telefonul fix, chicotesc eu.
Chicoteşte şi bărbatu’, chicoteşte şi copilu’, îmi dau seama că fiică-mea nu ştie cine e Chuck Norris şi i-l arăt cu degetul pe ecran, povestindu-i cum e el supereroul care se descurcă în orice situaţie, din orice poziţie etc. etc., mai chicotim un pic, după care dau să plec spre treburile mele, când aud o voce mititică din urmă:
– Dar ce e aia „telefon fix”?
Care eraţi, mă, ăia de mă consolaţi că nu sunt bătrână la 46 de ani?

–––––

Deoarece intenţionau să se trezească eroic, pe la un 5 jumate, şi să plece împreună la pescuit, Luna a dormit azi-noapte cu taică-său în dormitor; nu voiau să mă trezească devreme şi pe mine, cea cu bioritmul pe dos. Mi s-a relatat că lucrurile au decurs în felul următor între ei:

Ora 7:00
– Luna, treze….
– Mama, lasă-mă să dorm!
Ora 7:30:
– Luna, trebuie să…
– Nuuu! Nu vreau supă!
Ora 8:00:
– Dacă nu ne trezim acum, se face prea târziu pentru pescuit.
– Mai lasă-mă cinci minute!

Eu m-am trezit cam ca în orice altă zi de vacanţă, la 9:15. Auzisem o uşă trântindu-se la camera de alături şi nişte paşi mici, mititei, lipăind pe parchet. Nici azi nu mâncăm peşte…

–––––

– Băi, da’ p-ăştia care faultează ÎN HALUL ĂSTA nu îi bagă nimeni la puşcărie sau ceva??!!, se revoltă fiică-mea văzând la televizor cum a fost trântit unul pe teren atât de violent, încât aproape că a căzut în cap, de la vreo doi metri înăţime.
O las să-şi verse năduful, cu toată înţelegerea. În primul rând că cel faultat e de la Steaua, echipa de suflet a lui taică-său, iar ea încearcă să fie suportivă. În al doilea rând, era deja supărată dinainte, draga de ea. Până la urmă, au plecat la pescuit. Tot cam pe la ora 5. Iar peştele, în loc să muşte la ea, a muşcat-o PE ea. Un somn dinţos şi curajos, care a ţinut să-şi manifeste nemulţumirea. Ce şi-o fi spus: „Mama lui de pescuit sportiv! Care mă deranjezi, mă, pe canicula asta, de la ora 5 DUPĂ-AMIAZA??!!”

De la poezie la filosofie nu e decât un pas

E posibil să fi greşit cu haiku-urile de acum câteva zile. Imediat după lectura lor, cu comentariile literar-filosofice aferente, a început fiică-mea să mă încurce rău cu întrebările ei. Nu că înainte nu ar fi făcut-o, din contră (şi ştiu că orice părinte de copil 5+ înţelege despre ce vorbesc), dar acum le-a crescut îngrijorător frecvenţa. Aşa se face că, a doua zi după ziua poeziei, am avut parte de ziua filosofiei:

– Mama, de unde vine laptele?, m-a întrebat ea pe seară, aşezându-se relaxat pe înălţătorul de bucătărie, în timp ce eu spălam vasele.

– Păi… orice femele care devin mame… femele, adică nu numai femeile, ci şi…

– Da, ştiu, m-a întrerupt atotştiutoarea. Nişte VACE, să zicem. Treci mai departe.

Ceea ce este cel mai greu în astfel de circumstanţe este să rămân serioasă când o aud spunând aşa ceva cu tonul cel mai grav din lume. Ea le ştie pe toate şi este mai presus de greşeală. Deci trec mai departe, ce să fac! Şi am tot trecut până am ajuns la facerea lumii (da’ vacele alea din ce s-au făcut, da’ celula aia din care ne tragem toţi din ce s-a făcut, da’ Universul etc.), pentru că acolo voia ea să ajungă, doar că m-a luat mai pe ocolite. Discuţia s-a încheiat în coadă de peşte, cum se încheie toate discuţiile noastre despre de unde venim şi încotro ne îndreptăm – ajungem la un moment în care îi spun că nu ştie nimeni ce s-a întâmplat şi că acolo intervine rolul lui Dumnezeu pe lumea asta, să ne dea răspunsuri facile la întrebările fără răspuns.

A plecat (nelămurită şi necorectată, pentru că mie vace mi s-a părut adorabil şi nu i-am spus că e greşit) să se uite puţin la „Las Fierbinţi”. Nici seria asta nu ne place la fel de mult ca a opta, cea la care chiar ne-am uitat consecvent, dar se întâmplă să mai zapăm pe ea. Or tocmai în seara aceea s-a găsit Robi, şeful de post al comunei, să pună shakespearian întrebarea „Ce e viaţa?”. Ia ghiciţi cine a venit la mine în bucătărie (da, eu tot la spălat de vase eram) să mă întrebe exact acelaşi lucru! Nu am prea ştiut ce să-i răspund, am dat-o cotită şi am emis mai multe tipuri de interjecţii pentru a evita să-i spun cuvintele alea urâte ce îmi veneau în mintea depresivă, însă ea părea pregătită să îmi dezvăluie adevărul:

– Dar ştii ce aş răspunde eu dacă mi-ar pune mie întrebarea asta?
– Nu.
– Aş spune că viaţa e bucurie. Simplu.

Nu am contrazis-o, pentru că probabil aşa şi este, şi doar eu sunt de vină că am uitat lucrul acesta.

Iar la vreo oră după aceea, înainte de culcare, tirul întrebărilor mult prea filozofice ale fiică-mii s-a încheiat apoteotic cu:

– Ce-ai alege, mama: să fii deştept dar singur sau prost dar cu prieteni?

M-am gândit puţin şi am răspuns:

– O să ţi se pară bizar, dar aş alege deşteptăciunea. Îmi plac mult prea mult bucuriile spiritului. Şi mă simt bine aşa, în snobismul meu. Prietenii, din păcate, vin şi pleacă în viaţă…

– Mda, eu aş alege prietenii.

– De ce?

– Pentru că aşa zicea şi învăţătoarea noastră. Că viaţa e mai frumoasă când ai prieteni.

Aha, deci. Învăţătoarea e de vină. Mă pregăteam să îi dau dreptate, pentru că ştiu, în străfundul sufletului meu, că are, când a trântit-o în dulcele stil al casei:

– În plus, dacă ai prieteni, ai şi cui să laşi cheia de rezervă de la casă. Ai văzut ce bine a fost când ne-am încuiat pe-afară şi aveam o cheie la A.?

Şi uite-aşa am căzut noi frumuşel din înalturile filosofiei abstracte în realul vieţii cotidiene, unde lucrurile mărunte capătă o importanţă nebănuită, mai ales pentru copiii care văd lumea cu totul altfel decât noi – altfel şi, evident, mult mai bine.

(Re)venirea la poezie

 

Varianta 1

Ieri a citit fiică-mea într-o carte cuvântul „haiku”. M-a întrebat ce înseamnă, i-am spus cât am ştiut – că e o poezie tradiţional japoneză, cu un număr fix de silabe (17) împărţite în trei versuri, după formula 5-7-5 – apoi am căutat exemple pe net şi acesta a fost primul pe care l-am găsit, pe Wikipedia:

Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

Mă pregăteam să îi explic şi despre el câte ceva, să-i vorbesc despre sugestii şi simboluri, despre trecerea vieţii şi despre zădărnicie, când i-am văzut faţa: era uimită şi bucuroasă în acelaşi timp, transfigurată de descoperirea Poeziei într-un mod de-a dreptul surprinzător pentru un copil atât de mic. Sau poate că nu mai e atât de mic. Poate că înţelege mai multe decât îmi închipui eu, poate că inima ei şi-a găsit forma şi limbajul potrivite, poate că n-ar fi rău să îi citesc deja din Blaga, din Barbu, din Nichita – însoţitorii şoptitori de frumos şi de sens ai adolescenţei mele. Mie cu siguranţă mi-ar fi bine…

 

Varianta 2

Primul ei haiku –
Zâmbetul ei fermecat
Şi lacrima mea.

Perle FB 2

Aprilie 2016

– Mama, să ştii că eu nu aş fi vrut să am o soră geamănă.
– De ce, Luna?
– Dacă ea era urâtă, ar fi trebuit să semăn cu ea…

–––––

– Mama, câţi ani crezi că are Carla’s Dreams?

– Habar nu am. Presupun că vreo douăzeci, aşa…

– Ceeee? Nu se poate!

– De ce?

– Pare de vreo patruzeci mai degrabă.

– După ce îţi dai seama? Că e mereu vopsit pe faţă!

– Tocmai de aceea: aia e vopsea de patruzeci de ani.

–––––

– Băi, da’ doamna asta e pătrată!!!, se miră Luna cu sinceră hotărâre, uitându-se la televizor.

În mod normal, i-aş face teoria cum că nu e deloc frumos să vorbească aşa, că nu trebuie niciodată să discutăm despre fizicul cuiva, că persoana respectivă poate fi bolnavă etc. etc. Numai că doamna cu pricina nu îmi inspiră absolut nici o empatie, după tâmpeniile pe care le-a debitat ea însăşi despre alţii, aflaţi într-o situaţie mult mai gravă (să zicem doar că aveau legătură cu incendiul din Colectiv). Aşa că acum doar mă mir că fiică-mea cunoaşte expresia asta:

– Cum adică, „pătrată”?, mă prefac eu nedumerită.

– Păi tu nu vezi ce unghiuri are?

Opaaa! Fiică-mea vede unghiuri! Şi le mai şi analizează!

– Ce fel de unghiuri?, o ţin eu pe a mea.

– Drepte! Cum altfel, dacă e pătrată???!!!

Să vezi ce-o să mai ţipe asta mică la mine când s-o apuca de trigonometrie sau alte chestii despre care eu habar nu (mai) am. Dar aşa-mi trebuie, prea i le explic şi eu pe toate alea, din faşă! 🙂

–––––

Mai 2016

Fiică-mea are ca temă de răspuns la întrebarea „Cum se numesc locuitorii unui sat/oraş/bloc?”:

– Habar nu am, se dă ea bătută înainte să înceapă să se gândească.

– Hai să le luăm pe rând, îi propun eu, încă calmă (deşi ştiu că voi ajunge inexorabil un sac de nervi peste vreo două-trei ore de teme). Cum se numesc oamenii care stau la ţară?

– Ţărani!

– Vezi că ştii? Deci, oamenii care stau la sat se numesc…

– Sătani… Nu! Ştiu: săteni!, exultă Luna.

– Bravo! Prin urmare, oamenii care stau la oraş se numesc…

Sunt plină de optimism. Răspunsul, însă, vine teribil de frustrant:

– Viteji!

Să mă enervez rău? Sau să îi dau dreptate? 😉

–––––

Datorită genialei idei a materiilor integrate, fiică-mea a învăţat, multe zile la rând, şi la română, şi la matematică, despre părţile componente ale plantelor. Am făcut până la epuizare nervoasă exerciţii cu rădăcina, tulpina, frunzele, florile şi funcţiile lor, din patru manuale diferite. Mai rămânea doar să cânte la ora de muzică „Imnul frunzuliţei” sau „Draga mamii rădăcină” şi gata, era integralitatea integrală. Noroc că la orele de muzică desenează. Dar asta e altă poveste.

Adineauri i-am dat să mănânce un morcov. Au ieşit ăştia noi şi, iepuraş cum e ea, e foarte încântată să ronţăie la ei. Pe când îi întindeam apetisanta legumă, ţinând-o de tulpiniţele verde-crud, m-a trecut gândul (prost) să-i dau un test-fulger:

– Ia, zi, Luna, ce parte a morcovului mănânci tu acum?

– Pe cea portocalie, bineînţeles.

E destul de greu să contrazici un copil care are dreptate. E şi mai greu să îi aduci aminte că a învăţat, nu demult, chestii ceva mai elevate, dar până la urmă a înţeles, totuşi, că aşteptam răspunsul „rădăcina”. Apoi a mâncat tot răspunsul cu ronţăituri mărunte, ale singurului incisiv superior pe care îl posedă momentan.

–––––

Ajutor, prieteni matematicieni!

Făceam exerciţii cu Luna. I-am povestit că zero este considerat număr par prin convenţie şi că există şi o logică aici: zero se află între -1 şi 1, care sunt numere impare, deci zero trebuie să fie par, pentru a respecta alternanţa. Iar ea m-a întrebat dacă infinitul este par sau impar, pentru că şi el se află între infinit minus 1 şi infinit plus 1. I-am răspuns că nu putem şti (evident), dar am rămas cu două dileme:

  1. Infinitul este un număr?
  2. Infinit minus 1 este un număr finit sau infinit?

Bine, mai am şi dilema dacă sunt suficient de deşteaptă pentru a o mai ajuta pe fiică-mea la teme şi la anu’, dacă deja am întrebările astea din clasa întâi…

P.S. Atât de tare a obosit fiică-mea după atâta înţelepciune încât mi-a întins cartea la ultimul exerciţiu şi mi-a ordonat:

– Emojionează-mă, te rog, că nu mai pot să citesc!

–––––

Copacul cel darnic

Am trecut mai demult în revistă, dacă vă mai aduceţi aminte, filmele care m-au făcut să plâng necontrolat, unele chiar ore întregi după ce se terminaseră. Ei bine, azi mi-am adus aminte de o carte care a avut un efect absolut răvăşitor asupra mea: „Copacul cel darnic” – scrisă de Shell Silverstein şi publicată la noi de editura Livingstone (aici am găsit-o la cel mai mic preţ astăzi).

copacul-cel-darnic

Sigur că am mai plâns şi după lectura altor cărţi sfâşietoare – cel mai rapid îmi vin în minte „Flori pentru Algernon” a lui Daniel Keyes, „Tombuctu” a lui Paul Auster sau uriaşa, unica, cea mai copleşitoare carte a tuturor timpurilor, după părerea mea, „Un veac de singurătate” a lui Gabriel Garcia Márquez. Dar „Copacul…” m-a surprins prin capacitatea ei de sensibilizare cu doar câteva cuvinte banale. Am citit-o pe genunchi, ghemuită printre rafturile unei librării, pe când fiică-mea avea vreo trei-patru anişori, iar maică-mea era bătrână şi suferindă de tot cam atâţia, deci eram deosebit de sensibilă la orice avea cât de mică legătură cu ideea de maternitate. Şi am început să plâng de pe la a treia pagină, pentru a ajunge, spre sfârşit, aproape incapabilă să mai citesc. Copilul nu înţelegea mai nimic (era prea mic pentru asta), ceilalţi oameni din librărie nici atât… În fine, atunci am aruncat cartea cât colo şi am plecat în hohote din magazin. Abia peste nişte ani am cumpărat-o. Mi s-a părut un gest obligatoriu să plătesc pentru emoţia pe care acele câteva vorbe, puţine, din paginile cărţii mi-au putut-o produce. Şi mi s-a părut util să am în casă o astfel de poveste moralizatoare, un fel de bani albi sentimentali pentru zilele negre ale adolescenţei, când copiii capătă supărătoarea tendinţă de a minimaliza importanţa sacrificiilor parentale în favoarea lor. Ştiu asta, pentru că am fost şi eu acolo.

Pentru cine nu a citit cartea, o să spun pe scurt că este vorba despre un copac care se sacrifică treptat – azi un fruct, mâine tot trunchiul – pentru visele şi nevoile, uneori egoiste, ale unui copil pe care îl iubeşte. Un copac care se lasă să moară pentru ca acel copil să trăiască. Aşa cum mulţi părinţi o fac în viaţa reală, dar cum puţini scriitori ştiu să exprime în lumea cuvintelor.

Astă-seară, fiică-mea şi-a făcut ordine prin bibliotecă şi a ales cartea lui Silverstein dintre toate. S-a aşezat în balansoar şi a citit-o în tăcere şi fără pauză, aşa cum nu am văzut-o niciodată să citească ceva. Am tot urmărit-o cu coada ochiului, curioasă să îi aflu reacţia. Mi-a moştenit sensibilitatea şi glandele lacrimale, şi  plângem cot la cot la scenele emoţionante din filme, aşa încât mă aşteptam să o văd şi acum izbucnind în plâns. Dar asta nu s-a întâmplat. A închis cartea după ce a terminat-o, a pus-o la loc pe raft şi a părut să îşi vadă de treburile ei ca şi cum nimic din ceea ce citise nu o atinsese. Pe de o parte, ştiam că nu e aşa (oricât de mult ar încerca ea să se prefacă altfel decât este, eu încă îi recunosc emoţiile, după mimică şi alte semne nonverbale), pe de alta, eram intrigată de aparenta ei insensibilitate. Aşa că am întrebat-o:

– Nu ţi-a venit deloc, deloc să plângi, Luna?

– Nu, mi-a răspuns ea, un pic prea hotărât şi prea repede, cu glas uşor tremurat. De ce să-mi vină? Copacul ăla a fost fericit să îl poată ajuta pe copil, pentru că îl iubea. Ce este de plâns în asta?

Apoi a fugit la baie şi a închis bine uşa după ea.

Îmi creşte copilul. Începe să judece corect – poate chiar mai corect decât mine, deja – şi să-şi construiască discursuri raţionale. Dar eu ştiu că, în adâncul sufleţelului ei, va rămâne mereu o sensibilă căreia îi va fi greu să îşi ascundă emoţiile. Şi care nu-mi va cere niciodată să îmi tai crengile ca să-şi construiască ea nave de plecat departe. Deşi şi ea trebuie să ştie că eu aş face-o oricând, pentru ea.

Despre şcoală, numai de bine. Şi pac-pac-pac

Sâmbătă dimineaţă. Ne trezim fără alarmă, cu soare în ferestre, ne răsfăţăm cu un mic dejun nesănătos, dar gustos, ne întindem leneş oasele…

– Mama, vrei să îţi povestesc o zi de şcoală de la noi?

– Ǎăă… mda…

– Deci fii atentă! Dimineaţa, ajung la şcoală. Urc la etajul trei, că acolo e toată lumea. Băieţii se joacă pe telefon, fetele nu ştiu ce fac, eu salut, nimeni nu răspunde, eu mormăi „Muţilor!” şi plec să mă schimb. Apoi avem prima oră… româna, să zicem, pac-pac-pac, vine prima pauză. Eu mă duc la … [începe să mi se activeze siguranţa de discurs plictisitor şi să aud pe sărite în următoarele cinci minute, cât durează descrierea pauzei]… băieţii se ceartă ce jocuri să instaleze pe telefon. Apoi a doua oră, pac-pac-pac, sună clopoţelul – pauza mare. O. ţipă „Fructeeee!!!” Mă duc să vorbesc cu învăţătoarea, vin merele, dispar merele. O. a servit patru bucăţi, S. a servit zece…

– Nu se zice „servit”, că nu îi serviţi voi pe alţii, încerc eu să interferez cu ceva util.

– Noi aşa zicem. În fine, ideea e că noi ceilalţi nu am mai apucat mere. Vine ora a treia, pac-pac-pac, pauză…

[…]

După cinci minute:

– … mergem la masă şi apoi la trei şi apoi vii tu să mă iei.

Uf, bine că s-a terminat!

– Marţi! Că asta a fost luni. Deci, marţi, prima oră avem engleza, pac-pac-pac, apoi profesoara ne spune să ne luăm hainele de sport, că avem sportul, şi vine profesorul de sport, şi jucăm Şerpişorul, şi eu câştig mereu, şi să vezi ce acrobat e C., cum merge el în mâini…

[…]

– … ora a treia, pac-pac-pac. A patra la fel… Miercuri! Miercuri e la fel. Doar că la prânz trebuie să am grijă să îi spun lui S. să nu mănânce prea mult, pentru că se duce la înot şi i-a fost rău de mai multe ori.

– Şi te ascultă?

– Nu. Joi!

Dacă nu mai apar o vreme pe-aici, să ştiţi că sunt ocupată. Weekend plăcut şi vouă!