Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Am de dat o carte cu activităţi pentru copii

Pentru că e vacanţă şi sunt sigură că v-ar prinde bine o cărticică cu idei de activităţi simple, atractive şi educative, atunci când rămâneţi în pană de idei proprii. Pentru că îmi place să cred că n-om fi noi singurii părinţi care avem un copil pe cap, aproape la propriu, care nu se dă dus nicăieri, în tabere, în vizite, la bunici – nicăieri. Pentru că am lucrat şi eu la cartea asta şi îmi place să mă laud, în general.

Pentru toate aceste motive şi încă vreo câteva, declar deschisă lista de înscrieri pentru doritorii unui exemplar din Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat, de la editura Gama. Dacă aveţi un copil de vârstă preşcolară, cu siguranţă veţi găsi aici idei folositoare de umplut zilele lungi de vară. Nu vă lăsaţi intimidaţi de titlul pompos sau de faptul că “volumaşul” bate spre kilogram; este de fapt o carte plină de ilustraţii şi descrieri clare ale unor activităţi pe care le puteţi face cu obiecte uzuale, la îndemână prin casă, pentru a pune seminţele unor bune obiceiuri ale copiilor sau a le explica în mod prietenos fenomene din vecinătatea lor apropiată. La urma urmei, asta este şi esenţa acestei pedagogii cu nume exotic pentru unii, Montessori: educaţia de bază, simplă şi de bun simţ, adaptată capacităţilor fizice şi de înţelegere ale unui copil mic.Deci, dacă doriţi cartea, îmi scrieţi un comentariu despre activitatea voastră preferată în vacanţă (nu de alta, dar şi eu am mare nevoie de inspiraţie) şi intraţi în tragerea la sorţi. Câştigătorul va fi anunţat duminica viitoare. Succes!

Prietenia nu are vârstă

Eu nu îmi aduc aminte să fi fost atât de atrasă de bătrâni, atunci când eram copil, pe cât este fiică-mea de când se ştie. Toţi vecinii în vârstă o plac pentru felul ei deschis în care îi salută şi stă la taclale cu ei, de parcă ar fi de-un leat. Iar cu vecinele e de-a dreptul prietenă la cataramă: îşi povestesc vieţile atunci când se întâlnesc în lift sau pe la piaţă, unora li se adresează pe numele mic, iar cu altele chiar se vizitează uneori. Vecina noastră cea mai apropiată era, până acum câţiva ani, când a murit, o bătrânică singură şi bolnavă, pe care o ajutam care cât puteam (eu fizic, iar Luna cu giumbuşlucuri care să îi aducă zâmbetul pe buze). Bona Lunei, care m-a ajutat ea atunci când trebuia să mă împart între un copil prea mic şi o mamă prea neputincioasă, era tot o vecină de-a noastră, trecută de şaptezeci de ani, pe care Luna a adorat-o. Iar anul ăsta, de Mărţişor, o nouă idilă s-a legat între fiică-mea şi vecina noastră de dedesubt, nici ea tocmai tinerică, căreia i-a dus o zambilă la uşă, aşa cum a dus tuturor doamnelor din bloc pe care le cunoştea:

– O primăvară frumoasă!, i-a întins Luna floarea peste prag, cu un zâmbet.

– Oh… Nu am primit nimic de la nimeni până acum, îţi mulţumesc mult, i-a răspuns vecina, vizibil emoţionată.

Cred că a şters instantaneu cu buretele toate lipăielile de paşi mici care i se perindă pe deasupra capului, zilnic, şi ţipetele care răzbat uneori prin tavanul ei, şi inundaţiile (involuntare, desigur) pe care le-a îndurat în anii ăştia de când locuim noi deasupra…

La Giurgiu, din cauza faptului că nu locuim la bloc, numărul de cunoştinţe al Lunei este cu mult mai redus, implicit al celor în etate. Acolo există, desigur, bunicul, de care fiică-mea este foarte apropiată, dar parcă tot îi lipsesc vecinele cu care să schimbe o vorbă, două, aşa cum face la Bucureşti. Dar nu complet:

– Mama, ne laşi să ieşim în parc mai târziu cu doamna Rodica?, mă întreabă Luna ieri pe la prânz, cu ochişorii sclipind de bucurie, la întoarcerea acasă de la cumpărături, împreună cu prietena ei (de opt ani).

Doamna Rodica e o doamnă de peste 70 de ani, cred, pe care fetele au cunoscut-o într-una din verile trecute şi cu care au legat o inexplicabilă relaţie de prietenie, bazată pe cele câteva minute cât au vorbit, în mijlocul străzii, despre câini şi alte nimicuri. M-am întâlnit şi eu o dată cu ea, Luna ne-a făcut emoţionată prezentările, iar doamna mi-a povestit cum pendulează locativ între Timişoara, Bucureşti şi blocul de vizavi de noi, de la Giurgiu. Eu nici nu mai ţin minte cum arată, Luna în schimb… Ei bine, Luna aduce vorba cel puţin lunar despre doamna Rodica, iar faptul că nu a mai văzut-o de foarte multă vreme (peste un an, cred) o întristase: „Dacă a murit, că era bătrână?”

Deci clar că azi nu poate fi decât extrem de fericită că doamna Rodica este bine, mersi şi, în plus, dornică de plimbare:

– O să se mute în Berceni, lângă noi!, mă ţine Luna la curent cu ce au mai discutat ele, ca fetele, pe stradă.

– Şi de unde şi până unde să ieşiţi în parc împreună?, întreb eu reticentă.

– Ea a zis. A zis s-o strigăm la geam, după şapte seara, şi ea coboară să meargă cu noi.

Păi da, că aşa se obişnuieşte la bloc, mă gândesc eu, copiii se strigă unii pe alţii la geam ca să iasă la joacă. Dau să îmi manifest neîncrederea că săraca femeie are şi alte motive pentru a face aşa ceva în afară de politeţe, când Luna îmi interpretează eronat ezitarea şi adaugă repede:

– Stai liniştită, că nu ne poate face nimic rău. E bătrână. Cred că, dacă îi dau un picior, moare.

Şi se încruntă demonstrativ, aşezându-se în poziţie de karatist cu greutate. Deci cam până aici ne-a fost cu gerontofilia.

Perle FB 8

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.

Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea

Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?