Perle FB 11

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Anunțuri

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.

Jurnal de Europa. Partea întâi

Şapte ţări am văzut în vacanţa asta. De fapt, într-a şaptea doar suspectăm că am intrat un pic, în brambureala aia de la graniţa dintre Germania şi Franţa, unde ne-am trezit că eram din nou în Austria, deşi o părăsiserăm în urmă cu sute de kilometri, iar indicatoarele spuneau că Elveţia ar fi la colţul tunelului. Nu era prima dată când ne rătăceam pe drumul ăsta (şi s-a dovedit că nu era, pe departe, nici ultima), dar a rămas cea mai spectaculoasă dintre ele – chiar să încurci nişte ţări nu ni se mai întâmplase, deci are şi Uniunea asta Europeană farmecul ei.

Totuşi, în afara acestei graniţe aburitoare şi nepăzite, la toate celelalte dinainte am stat la cozi neaşteptate, care ne-au întârziat neprevăzut. Nu se controlau actele decât la vama dintre România şi Ungaria, însă la intrările în celelalte ţări se făceau controale vizuale care încetineau mult traficul. În Germania, de exemplu, maşinile erau puse să treacă pe o singură bandă, încetişor, iar o doamnă şi un domn care vorbeau între ei ca doi buni vecini pe laviţă, la poarta casei, se uitau la pasagerii dinăuntrul lor. Am aşteptat deci cam o oră şi jumătate doar ca să fim „scanaţi” în felul acesta şi lăsaţi să trecem. Dar m-am bucurat să aflu că prezint şi eu, în sfârşit, încredere în ochii autorităţilor vamale; acum aproape douăzeci de ani, când am plecat într-o vizită de afaceri în Israel, am părut atât de suspectă încât m-au controlat peste tot (şi nu exagerez cu nimic când spun „peste tot”), şi la dus şi la întors, de-a trebuit să mai întârzie avionul câteva clipe să apuc să-mi trag chiloţii pe mine şi să mă urc şi eu.

Şi de nişte accidente am avut parte pe drumul acesta. Cele din străinătate doar ne încetineau semnificativ, blocând o parte din benzile de autostrăzi. În schimb, cel din România ne-a oprit complet, pentru că noi nu prea avem autostrăzi sau capacitate de reacţie rapidă la necazuri dintr-astea. Trei ore am stat pe Valea Oltului, în arşiţă şi pustiu, să aşteptăm deblocarea drumului, după ce un camion plin cu butelii de gaz s-a răsturnat peste trei autoturisme. Din fericire, buteliile erau goale, iar cei şase oameni implicaţi au scăpat cu răni uşoare. Dar este dureros şi umilitor să simţi că trăieşti în ţara nimănui, că un drum european esenţial se poate gâtui complet între nişte munţi şi că autorităţile nu sunt capabile de mobilizare promptă, că nu ai alternativă rezonabilă la drumul acela şi că nimeni, dar nimeni nu dă socoteală pentru nimic. Am sunat vreo jumătate de oră la toate numerele de telefon pe care le-am găsit pe internet ca fiind de la instituţii, organizaţii, asociaţii şi alte alea responsabile cu drumurile. Numere scurte sau lungi, de fix sau de mobil – nimeni nu răspunde nicăieri, să te informeze şi pe tine, ca cetăţean, de ce stai ca prostul în câmp şi cât va mai dura starea asta. Aşa că ne-am enervat descurajator de tare încă de la plecarea de acasă. Şi ne aştepta un drum foarte lung.

Abia pe la zece seara am reuşit să ajungem, în sfârşit, la prima noastră cazare, din apropierea Budapestei. Alesesem un hotel mic dintr-un sat mic tocmai pentru a nu mai pierde timpul cu căutări într-o metropolă ca Budapesta, dar până şi acolo ne-am rătăcit un pic. Pentru că nu aveam GPS…

Pe prima noastră gipiesă o chema Mary. Era o voce calmă şi cu un impecabil accent englezesc, care ne-a călăuzit, din bordul maşinii, de-a lungul câtorva mii de kilometri făcuţi prin Europa, acum nişte ani. Ne-a sugerat scurtături, ne-a ferit de blocaje şi chiar ne-a găsit şi cazări în drum, atunci când i-am cerut-o. Mary se enerva foarte rar, doar atunci când insistam să mergem mult în direcţia opusă celei indicate de ea, şi atunci ridica uşor, dar hotărât, tonul la noi: „U-turn! U-turn!”. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu ea, cert este că la un moment dat a dispărut pur şi simplu, şi în locul ei a apărut Grete. Cu Grete a fost o cu totul altă poveste. Se încăpăţâna să ne vorbească în germană, deşi i-am umblat la toate setările posibile şi deşi i-am spus repetat că niciunul dintre noi nu stăpâneşte această limbă. Poate că bătrâna noastră maşină nemţească se senilizase şi îşi aducea aminte doar limba ei maternă acum. Până la urmă, a trebuit să ne recapitulăm, cu mare efort, cunoştinţele de germană din îndepărtaţii ani de şcoală şi să facem dreapta când zicea ea „Recht”, stânga când zicea „Links” şi stânga-mprejur, rapid-rapid, când începea să urle la noi cuvinte ininteligibile. Am plecat cu mici emoţii la drumul ăsta nou prin Europa, la gândul că va trebui să fim tare atenţi să nu o supărăm pe Grete, să nu  mai urle aşa. Dar ne-am făcut griji degeaba. Pentru că şi Grete a dispărut în mod misterios şi, din păcate, în locul ei nu a mai apărut nimeni. GPS-ul maşinii noastre a decedat complet. Şi uite-aşa ne-am pricopsit cu Honey.

Honey e vocea călăuzitoare din aplicaţia de drum a telefonului Blackberry al lui bărbatu-meu. Am botezat-o aşa pentru că e mai blânduţă cu noi când ne rătăcim (şi ne-am rătăcit destul de des în excursia asta, după cum spuneam). Problema e că dă doar indicaţii de localităţi, nu şi de adrese poştale. Şi că s-a tot rătăcit şi ea. Are o mare sensibilitate la sensurile giratorii, de parcă e prietena mea care şi-a luat carnetul de şofer acum câteva luni şi tot o apucă seara până să îndrăznească să pătrundă în vreo grozăvie dintr-astea. Spre deosebire de prietena mea, însă, Honey intră în sensurile giratorii, dar nu prea mai ştie să şi iasă din ele, ceea ce a dus la vreo şapte-opt rătăciri aiurea până să ne dăm seama că e mai bine să ne luăm după indicatoarele de pe drum decât după ea. De fapt, numai eu mi-am dat seama de asta, pentru că bărbatu-meu a continuat să îi acorde ei credit, deşi se dovedise păguboasă de atâtea ori. Şi deşi eu – copilot de nădejde – îi indicam mai corect drumul decât vocea electronică, bazându-mă pe semne şi pe atlasul rutier tipărit, de modă veche, pe care îl ţineam în poală. Tare supărată am fost că nu mă credea pe mine şi ajungeam să ne rătăcim… Mai ales că îmi aduceam aminte de păţaniile altora care ajunseseră cu maşina în lac, de exemplu, luându-se după GPS, sau care îşi găsiseră casa demolată la întoarcerea de la serviciu, doar pentru că GPS-ul echipei de demolări indicase o adresă greşită („Tu-ţi dai seama ce ceartă o fi fost acolo?!”, îşi încleştase Luna mânuţele pe piept când a auzit ştirea asta la radio. „Mie nu mi-ar fi plăcut deloc, dar DELOC să păţesc aşa ceva. Să se atingă cineva de căsuţa mea??!! Eu le făceam o ceartă…”). Dar până la urmă am ajuns cu bine peste tot pe unde ne-am propus, chiar dacă uneori cu ocoluri mari sau mult după ora plănuită.

Dat fiind, deci, că eram deja păţiţi cu rătăcirile în ultimele zile, am fost tare năucă atunci când am ajuns în Franţa şi a trebuit să caut hotelul la care aveam rezervare, în Colmar. Era un Ibis aflat la ieşirea din oraş şi îl alesesem pentru accesul uşor la Europa Park, confortul promis (paturi bune, cablu TV şi piscină) şi, nu în ultimul rând, preţul ceva mai mic decât al mediei hotelurilor din zonă. Doar că fără GPS… Norocul nostru a fost că am zărit la intrarea în oraş un alt hotel Ibis şi ne-am gândit că cei de acolo trebuie să ştie să ne îndrume către fraţii lor de lanţ. Hotelier, desigur. Aşa că m-am dus la recepţie şi am cerut indicaţii.

– Mergeţi spre centru, la primul semafor luaţi direcţia zonei industriale, apoi când ajungeţi la Statuia Libertăţii faceţi stânga şi aţi ajuns.

Ǎăă… Statuia Libertăţii??!! WTF??!! Să nu spui că Honey ne-a ocolit în halul ăsta, de-am ajuns până la New York! Pentru o fracţiune de secundă de năuceală, nici măcar nu mi s-a părut chiar atât de imposibil, dat fiind că în dimineaţa respectivă intraserăm şi ieşiserăm din Germania în Franţa şi viceversa de mai multe ori, după cum vă povesteam, ba chiar ne treziserăm un pic şi în Austria, la capătul unui tunel despre care crezusem că ne va scoate în Elveţia, deci… eram suficienţi de ameţiţi încât să ne închipuim că greşiserăm iar ţara. Dar… totuşi… America… nici chiar aşa!

S-a dovedit că era doar o replică mult mai micuţă a celebrei statui, amplasată într-un sens giratoriu de la ieşirea din Colmar, în amintirea celui mai celebru om născut aici – sculptorul Auguste Bartholdi, cel care a creat statuia dăruită de Franţa Statelor Unite, acum peste o sută de ani. Şi ne-a fost tare utilă pentru orientarea către hotel în zilele pe care le-am petrecut acolo. Despre care o să vă povestesc data viitoare. Dacă nu uit sau nu amân la nesfârşit, aşa cum am făcut cu povestirile de la Eforie Nord, din primăvară, rămase neterminate până în ziua de azi. Dar le termin eu la un moment dat! (Sper.)

(continuarea aici)

A fi sau a nu fi celebru

Cazul 1

Suntem în supermarket. În timp ce eu fac cumpărăturile de pe listă, fiică-mea „scanează” şi ea raionul cu dulciuri. Toate bune şi frumoase, până când dărâmă, cu ceva zgomot, o etichetă de preţ de pe un raft. Un pic speriată, o ia de pe jos şi mi-o întinde cu speranţa că voi şti să îi repar greşeala. Mă îndrept spre raftul cu pricina, când îl văd: Bodyguardul. Mă săgetează cu privirea, de parcă m-ar fi prins cu buzunarele pline de produse nedeclarate la casă. Apoi se uită lung şi foarte, foarte atent la copil. Să vezi că ne încătuşează pe amândouă!

– Tu eşti Luna, nu-i aşa?, îl aud eu pe un ton surprinzător de prietenos.

Şi atunci îmi dau seama că am de-a face cu un cititor. Cineva care îmi citeşte blogul şi m-a recunoscut. Îmi place zâmbetul lui, e clar că îmi apreciază umorul. Aşa că îi zâmbesc şi eu înapoi.

– Şi tu, Aluniţa, ce mai faci? Să tot fie vreo treizeci de ani de când ne-am văzut… Noroc cu Facebook-ul ăsta, că ne mai recunoaştem din poze!

Era, de fapt, un fost coleg de şcoală generală. Deci cam atât mi-a fost cu celebritatea. Of… ce mi-ar mai fi plăcut să mă cunoască doar după scrisul meu!

Cazul 2

– Hai, lungeşte-te aici, să te văd. Mai jos, mai jos… aşa… e bine acum… Şi zi aşa, te cheamă „Mama Aluniţă”, nu? Ridică mai mult… aşa… Mi-a zis asistenta mea, când ţi-a văzut numele pe programare. Cică te ştie pentru că îţi citeşte blogul, şi s-a bucurat că o să te cunoască.

Am zâmbit uşor în direcţia asistentei. Nu o puteam vedea prea bine, cum stătea ea acolo alături de medicul ginecolog, între picioarele mele, ţinând speculul în timp ce el mă controla.

– Şi eu mă bucur, am murmurat.

Deşi de acest ciudat moment de celebritate m-aş fi putut lipsi, totuşi.

––––-

Nu-i aşa că femeile nu sunt niciodată mulţumite? 😉

Am găsit un pui de pasăre. Cum procedăm?

Conform indicaţiilor Societăţii Române de Ornitologie, cea mai bună variantă este să aşezăm puiul cât mai aproape de potenţialul cuib din care a căzut şi cât mai sus, la adăpost de prădători. De obicei, părinţii îl hrănesc sau îl recuperează cumva. Sau chiar, dacă puiul are deja pene, se întoarce el însuşi acasă, după ce prinde puteri. Desigur, există şi situaţia în care puiul este vizibil rănit, şi atunci e mai bine să ne adresăm unor specialişti, aşa cum ne arată şi posterul de mai jos:

Îmi pare rău că imaginea nu este de cea mai bună calitate, aşa am găsit-o şi eu pe net. Am căutat-o şi pe site-ul la care face trimitere, al unui proiect european de protecţie a păsărilor migratoare, dar acesta nu pare să mai fie activ. Totuşi, dacă aveţi copii interesaţi de viaţa păsărilor, se pot găsi pe acest site informaţii utile şi prezentate într-un mod agreabil, unele chiar prin jocuri.

Poate că vă întrebaţi de unde şi până unde mi-a venit ideea să scriu un articol pe această temă. Ei bine, răspunsul este că sper ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi oameni, inclusiv la „domnul” care a oprit-o mai devreme pe stradă pe fiică-mea şi i-a spus:

– Ai tu grijă de ăsta!

După care i-a pus în pumnişorul ei de opt ani un pui de vrabie (sau cel puţin aşa părea după pene, pentru că mă pricep mai deloc la păsări) şi a plecat. Luna nu-l mai văzuse niciodată până acum pe acel bărbat şi a venit într-un suflet acasă, să îngrijim micuţa vietate. Iar eu, nemiloasa, am trimis-o înapoi afară, să îl lase în apropierea cuibului său. Bineînţeles că a început să plângă în hohote, că nu-l poate abandona, şi nu m-a crezut că aceasta este cea mai bună soluţie. Aşa că a decis să se ducă la cabinetul/petshop al veterinarului nostru, pentru o părere mai avizată. Şi s-a întors de acolo tot cu bietul pui agăţat de degeţelele ei:

– Doctorul nu era acolo. Şi mi-au zis cei de la petshop să ţin eu puiul până mâine dimineaţă, când vine el la cabinet.

M-aş bucura să afle, pe această cale, şi „cei de la petshop” (care sunt foarte probabil studenţi la Medicină Veterinară) cum trebuie procedat cu un pui de pasăre căzut în cuib. Pentru că nu mi-a fost deloc uşor să îmi conving copilul să îl lăsăm în natură. Dar am făcut-o până la urmă. L-am lăsat în curtea blocului, care e plină de pomi cu păsări, ne-am îndepărtat vreo zece minute, apoi nu l-am mai regăsit. Luna s-a oprit în sfârşit din plâns şi acum nu ne-a mai rămas decât să sperăm amândouă că puiul este bine, sănătos, alături de familia lui. Pentru „domnul” care i l-a pasat cu atâta lipsă de responsabilitate unui copil nu am deloc gânduri la fel de pozitive.

Banalităţi

S-a vorbit mult zilele astea despre femeia ucisă în chinuri la Motru, de către propriul bărbat, fără ca vecinii să dea măcar un telefon la 112, darămite să intervină personal. Pentru cine nu ştie, şi pe scurt, un bărbat de 52 de ani a petrecut două ore torturându-şi femeia (34) cu un ciob. După care a ucis-o. Acum mai mulţi ani, prima lui femeie a preferat să sară pe geam, de la etajul al doilea, decât să-i mai suporte bătăile. Şi-a rupt ambele picioare, dar şi-a păstrat viaţa. A doua femeie a fost şi ea bătută crunt, dar nu se cunosc detalii, pentru că este încă terifiată şi a refuzat să povestească ceva. După crima de zilele trecute, au urmat veşnicele scuze ale vecinilor (era normal să se audă scandal din acea casă, de ce să dea telefon la poliţie?) şi veşnicele acuze ale vecinelor (victima e de vină, de ce stătea cu el?). Iar eu m-am gândit că e momentul să povestesc cum am fost sfătuită, acum vreo lună, de un poliţist, să nu mai sun la 112 când aud certuri violente prin vecini.

Sunasem pe la miezul nopţii, când tot cartierul răsuna de ţipetele agresive şi agresate ale unei femei şi băiatului ei – ea ameninţând cu dezmoştenirea şi chiar aruncând lucruri pe geam, el ameninţând cu crima şi chiar strângând-o sonor de gât. Urletele se auzeau dintr-un bloc de lângă casă şi nu înţelegeam de ce nu e încă poliţia acolo, deşi ar fi fost zeci de vecini care ar fi putut-o chema. Până la urmă, după vreo jumătate de oră de scandal, am sunat eu. M-au asigurat că sunt pe drum. După o oră, încă nu veniseră. Eram totuşi într-un orăşel, nu în ditamai metropola, aşa că am sunat din nou. Încurcaseră adresa şi credeau că le reclam un alt caz, la câteva străzi distanţă, unde se afla deja echipajul. După o oră şi jumătate, au venit în sfârşit. Certăreţii au tăcut ca prin farmec când au zărit maşina poliţiei. Iar cei doi poliţişti din ea mi-au spus că sunt singurii de serviciu din tot oraşul şi că, dacă ar fi înţeles exact unde îi chem, la telefon, nici măcar nu s-ar mai fi deplasat. La câteva străzi distanţă fusese o treabă mai serioasă, cu răni, spitale şi bebeluşi traumatizaţi, nu cearta asta banală de aici.

– Ǎştia au mai făcut scandal. Şi ştiţi cine locuieşte acolo?, îmi arată poliţistul spre geamul de unde se auzea scandalul. Un poliţist. Soţul doamnei care urlă. Deci dacă ar fi cu adevărat în pericol, ar şti unde să sune şi singură. Şi dacă-mi permiteţi un sfat: nu vă mai băgaţi în astfel de situaţii. Pe mine m-a chemat cineva odată că un tânăr îşi bătea iubita în plină stradă. Am plecat într-un suflet şi, când am ajuns acolo, fata bătută a început să ţipe la mine, să îi las iubitul în pace, pentru că e treaba lor dacă o bate. De atunci, nu mă mai grăbesc deloc la astfel de cazuri.

Şi mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care s-a refugiat la mine, acum vreo douăzeci de ani, speriată de soţul ei turc care era într-o mare criză de nervi şi o ameninţa cu omorul. Bineînţeles că am primit-o, am consolat-o, am asigurat-o că poate rămâne la mine până se liniştesc apele… şi bineînţeles că ea i-a spus lui la telefon unde se află, şi că i-a deschis uşa atunci când a venit acolo, şi că el a intrat şi a început să spargă tot prin jur, în casa mea, şi să mă ameninţe şi pe mine. Până la urmă, a plecat când a auzit că poliţia e pe drum. Iar prietena mea a preferat să plece cu el. Au divorţat abia după nişte ani.

Întoarsă la Bucureşti, i-am ascultat sfatul poliţistului şi nu am mai atins telefonul atunci când am auzit urlete de la vecinii mei de apartament. Locuiesc acolo, ilegal, trei generaţii de lichele (bunica, mama şi fiica), care au uneori partide foarte disputate de certat, nu numai între ei, dar şi cu noi, vecinii. Acum câteva luni, iubitul fiicei a făcut şi el o criză mare de nervi şi a bătut-o (cred) pe bătrână. Atât de tare se auzeau ţipetele şi bufniturile de la etajul şapte, încât jos se adunaseră o grămadă de oameni curioşi. Am ieşit pe geam şi i-am rugat pe agenţii de pază amestecaţi printre acei oameni să urce în ajutor. Au refuzat. Am rugat să cheme cineva poliţia, nu s-a sinchisit nimeni. Atunci am făcut-o eu, deşi mi-e tare frică de acei oameni, deja primisem ameninţări de la ei şi fără motiv, darămite să le mai şi dau unul… Poliţia a venit după vreo jumătate de oră, când în apartamentul vecin se făcuse o linişte mormântală. Au sunat de câteva ori la uşă, apoi mi-au spus că nu au ce face:

– Păcat că nu o mai bate încă (!!), dacă se auzea ceva, am fi avut motiv să intervenim în forţă, dar aşa…

– Ştiţi că s-ar putea să fie linişte pentru că n-o mai putea să ţipe?

– Eee, lăsaţi, că nu o fi chiar aşa.

Şi nu a fost. Baba era bine, mersi, atunci când am văzut-o, după câteva zile. Iar eu nu mai sun la 112 când îi aud cum urlă alături. Şi o să-i tot aud, pentru că nimeni nu îi poate scoate din bloc, deşi nu au niciun drept legal să stea acolo şi nici nu plătesc vreo întreţinere, din cauză că poliţia e neputincioasă, iar justiţia nu îşi face treaba.

Scriind acum, îmi aduc aminte şi de femeia aceea de la ţară, de undeva de pe lângă Bucureşti, care a ajuns la spitalul Marie Curie, pe o ploaie torenţială, într-o duminică dimineaţă, bătută de bărbat, şi ea şi fetiţele ei. Una dintre fetiţe avea nevoie de internare, dar pentru mamă şi soră nu s-a găsit loc. Şi aşa se face că le-a zărit pe hol o prietenă de-a mea, şi ea internată cu copilul acolo, şi a aflat că bărbatul le bătea des, ştia tot satul, dar nu aveau unde să se ducă, aşa că rămâneau acasă, să fie bătute iar. În spital nu era nimeni să le ajute – nu tu un consilier, un psiholog sau un poliţist (deşi sunt multe astfel de cazuri care apar în spitale, iar aici vorbim, mai mult, de un spital pentru copii). Aşa că prietena mea a chemat poliţia, iar poliţia le-a explicat că nu e în circumscripţia lor, că trebuie să se întoarcă în sat să depună plângere, că nu trebuia să fugă de acasă, că ar trebui să meargă şi la IML, dar costă şi e complicat pentru că e şi duminică. De lucrul ăsta mă convinsesem şi eu, pentru că timp de câteva ore le-am căutat un adăpost celor două, sunând la toate numerele de telefon pe care am reuşit să le găsesc de pe la diverse direcţii de asistenţă socială şi protecţie a copiilor, precum şi la organizaţii de profil. La Stat nu a răspuns absolut nimeni, la privat a răspuns vag cineva, dar până a doua zi la prânz, când m-au sunat înapoi de la acel ONG, să discutăm mai detaliat despre o eventuală mână de ajutor, lucrurile se „rezolvaseră”: peste noapte se găsise un colţ de pat de spital pentru mamă şi cea de-a doua fiică, astfel încât să nu o lase singură şi speriată pe cea mică, internată, iar a doua zi au plecat din spital cu numărul de la DGASPC în buzunar şi atât. Sunt absolut convinsă că s-au întors acasă. Pentru că astfel de femei cred că nu au unde să se ducă. Şi nu le ajută nimeni.

Vi-o mai amintiţi pe coafeza împuşcată în Dorobanţi de soţul ei abuziv? Dar de vânzătoarea de la nu ştiu ce magazin de lux de pe Calea Victoriei, ucisă şi ea la serviciu? Ambele făcuseră cereri de ordine de restricţie faţă de soţii lor, de parcă se credeau în filmele americane, să le şi obţină! Pe tânăra bătută în public, într-un local din Petroşani, de interlopul acela cunoscut în oraş şi cu antecedente serioase, o mai ştiţi? A făcut vâlvă şi ea atunci, hotărâtă să ceară sancţiuni şi răzbunare, vuia mass-media, s-a intentat proces, pentru că exista dovada video clară a infracţiunii – filmarea în care se vedea şi pumnul, şi felul în care bărbaţii din jur continuaseră să stea indiferenţi la masă… Apoi fata şi-a retras plângerea şi gata cu procesul, sancţiunile şi răzbunarea. Oraş mic, mafie mare, fată neajutorată. Rămâne cum am stabilit.

Nu e o situaţie tipică României, ea este întâlnită peste tot, inclusiv în lumea „civilizată”. Femei-victime, instituţii ineficiente, semeni nepăsători. Doar că la noi, probabil, ea este mult mai des întâlnită decât în alte părţi. Acum nişte ani, am citit că, în Franţa, mureau în medie 6 femei pe lună din cauza violenţei conjugale. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar ştiu că pentru România nici măcar o statistică pe subiect nu am reuşit să găsesc atunci. Cine să o facă?…