Am fost în văcănţică

Pentru că anul acesta nu m-am învrednicit să caut locul ideal din paradisul insulelor greceşti în care speram să ne petrecem obişnuita săptămână de vacanţă de vară, nici nu am avut tupeul să comentez (prea mult) atunci când bărbatu-meu m-a anunţat că o să mergem pentru câteva zile într-un resort uriaş de pe litoralul bulgăresc, Sol Nessebar Palace. Adică ALL-INCLUSIVE + BULGARIA nu e deloc egal cu LOVE în mintea mea de turist cultural care nu înoată, nu face sport, nu vrea să aibă program fix în vacanţă şi aglomeraţie în jur, nu aia, nu aialaltă… Dar am luat-o ca pe o sarcină de serviciu – cineva trebuia să însoţească copilul, în calitate de mamă, la trecerea frontierei – şi m-am dus. E drept, a atârnat în balanţă şi faptul că bărbatu-meu a specificat:

– Au club pentru copii. O vom lăsa pe Luna acolo dimineaţa şi o mai luăm seara. Iar noi o să putem sta mult în cameră…

Ceea ce nu s-a întâmplat, desigur. Luna a stat lipită ca marca de scrisoare de noi (a se citi “de taică-său”), iar în cameră nu am stat decât ca să dormim cu toţii. Noroc că am avut şi eu micile mele bucurii, pentru a compensa dezamăgirea unei promisiuni tentante neţinute şi statul pe şezlong cu orele, cât ei înotau neobosiţi în piscina hotelului: nu am găsit aproape nimic de criticat. Eu. Care critic aproape totul. Ei bine, complexul acesta hotelier pare administrat de armata germană dupa ce a absolvit un curs american de asigurarea calităţii. Toţi angajaţii zâmbesc neforţat şi sunt eficienţi în ceea ce fac, fiecare îşi îndeplineşte cu siguranţă părticica pe care o are de îndeplinit, programele orare sunt respectate, programele de divertisment variate, iar mâncarea şi curăţenia foarte bune. Toate prejudecăţile cu care m-am dus acolo au fost, deci, dărâmate şi aş recomanda cu mare încredere acest hotel unora care şi-ar dori să îşi petreacă vacanţa în acest sistem. E drept, nu am termen de comparaţie cu altul de acelaşi tip, dar un lucru ştiu cert: că dacă nu i-am găsit eu nicio hibă înseamnă că e chiar bun. Adică evident că au existat şi motive de nemulţumire, dar mici şi acceptabile în context (cum ar fi faptul că nu se găsea cafea bună la automate sau că “plaja” hotelului nu era chiar pe plajă, ci un pic mai sus, într-o zonă umbroasă unde nu te lovea briza fix în faţă, aşa cum îmi place mie). Şi evident că au fost şi feluri de mâncare de nemâncat, după gustul meu, dar cui i-ar putea plăcea toate cele câteva zeci de sortimente culinare etalate în uriaşul restaurant ultra-all-inclusive? Cât despre risipa aiuritoare de plastic şi de alimente şi băuturi nesănătoase de acolo, prefer să nu deschid discuţia, pentru că nu ştiu care ar putea fi alternativele…

În mare, zilele noastre acolo s-au scurs uniform. Mic-dejun, plajă, înot (ai mei), citit (eu), dejun, somn, plajă, înot (ai mei), citit (eu), cină, plimbare în oraşul vechi (Nesebăr are câteva străduţe istorico-turistice, într-un cap terestru, care s-au apropiat întrucâtva de culoarea locală pe care îmi place mie s-o văd atunci când plec undeva), un ultim cocktail de la dozator şi iar somn.

Iar în mic, acestea sunt întâmplările pe care aş vrea să mi le amintesc peste ani şi ştiu că nu am nicio şansă să fac asta dacă nu le scriu acum:

ZIUA UNU – dimineaţa

Prima surpriză a excursiei noastre, începută înspre prânz, de fapt, şi cu ceva emoţii (ne-am adus aminte la vamă că uitaserăm paşaportul copilului acasă şi alte câteva asemenea), a fost că imediat cum am trecut graniţa, a şi început să strige Waze-ul la noi. Eu nu folosesc aplicaţia asta, pe de o parte pentru că oricum merg cu viteza legală (ha!), pe de alta pentru că nu sunt deloc prietenă cu tehnologiile moderne şi mi se pare mai eficient să stau cu ochii în parbriz decât într-un ecran micuţ de alături. Dar acum şofer era bărbatu-meu, aşa că nu am avut niciun cuvânt de spus. Şi nu ştiu ce anume l-a făcut pe Waze-ul ăsta să creadă că se află într-o maşină de evrei, dar cert este că a început brusc să ne vorbească în idiş şi nu oricum, ci răstindu-se într-un mare hal: “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”. Şi după câţiva “metrim”: “Bakikar… smolaaaaaa-PNE!”. Cam cu tonul cu care un pifan s-ar trezi într-o dimineaţă însărcinat cu înviorarea colegilor săi de pluton veterani, ăia care l-au pus să şteargă luni de zile vasele de WC cu periuţa de dinţi. “Sculaaaaa-REA! Stânga-mpreeeee-JUR!”. N-am îndrăznit nici măcar să umblăm în meniu să schimbăm limba. Noroc că drumul a fost preponderent drept şi că nu ne-am rătăcit decât o dată, nedându-i astfel posibilitatea să ţipe excesiv de des la noi.

Ziua UNU – seara

După aprox. patru ore de drum, am ajuns la hotel unde, după cum spuneam, era mult mai bine decât mă temusem, şi ne-am revenit emoţional. Iar seara aveam, se pare, creierii de-a dreptul relaxaţi, deoarece copilul nostru a scos una dintre puţinele perle pe care le-a produs pe pământ bulgăresc:

– Oh, ia uitaţi-vă: aurora boreală!

Ziua DOI – dimineaţa

M-am dus la recepţie să întreb cum se poate ajunge pe plajă. Hotelul era la vreo sută de metri de mare, pe un promontoriu, în faţa lui se întindea o curte uriaşă, cu piscine, aqua-park, foişoare, terase, gazon etc., iar după aceasta, cât vezi cu ochii, albastra Mare Neagră. Dar niciun firicel de nisip nu se zărea, şi nici vreun drum care să coboare spre ceea ce speram să fie o plajă a hotelului pe malul mării. Recepţionera căreia i-am adresat întrebarea s-a uitat puţin încurcată la mine, apoi mi-a făcut un gest larg cu mâna, înspre mare, care se vedea pe geamurile panoramice ale holului.

– Da, o văd, dar cum ajung acolo?, am insistat eu. Nişte scări, ceva, pe undeva?

Iar nedumerire, iar gest larg cu mâna înspre geam:

– Stairs!

Am început să cred că nu înţelege limbi străine, când portarul s-a oferit, tot prin semne, să mă ajute el. M-a luat de braţ şi m-a condus pe terasă, arătându-mi şi el cu un gest larg înspre marea din faţa mea.

– And stairs?, am gesticulat şi eu cu degetele a coborâre de trepte.

– Stairs!, mi-a arătat el treptele din faţa noastră, care duceau în curtea cu piscină a hotelului, şi pe care evident că le văzusem deja, pentru că erau la doar câţiva metri de nasul meu.

Am lăsat-o baltă. La urma urmei, puteam organiza o expediţie, ceva, să căutăm plaja aia în familie, poate că era distractiv. Mă întorc, deci, la familie şi le povestesc nedumerirea mea, dar şi a ălora pe care îi întrebasem. Iar Luna intervine timid:

– Dar, mama, n-ar fi fost mai bine să întrebi în engleză chestiile astea, ca să te înţeleagă şi ei? “Where is the beach?”, adică?

M-a pufnit râsul, bineînţeles. Cum, Doamne, să-şi închipuie că aş fi putut întreba în română toate astea? Dar râsul mi-a îngheţat imediat, pentru că mi-am dat seama că greşisem un picuţ. Nu întrebasem “Where is the beach?”, aşa cum înţelept mi-a propus fiică-mea, ci “Where is the sea?”. Ceea ce ar putea justifica mirarea bieţilor oameni că nu văd ditamai întinderea de apă vizibilă de peste tot din hotel. Deci, dacă veţi ajunge prin zonă şi veţi auzi vreo legendă locală cum că o turistă a întrebat “Unde e marea?” deşi se uita fix la ea, să ştiţi că eu am fost aia.

Ziua DOI – după-amiaza

În lipsă de maidanezi, pentru care păstraserăm resturi de masă de pe drum, am hotărât să hrănim albatroşii locali. Erau mulţi şi foarte, foarte frumoşi. Le-am aşezat pe balcon bucăţi de covrigi şi i-am aşteptat câteva minute bune să îndrăznească să se apropie de noi. La un moment dat, eu am renunţat la pândă şi am intrat în cameră, când o aud pe fiică-mea strigând:

– Mama, mama, uite, a venit unul mai curajos! Cred că e şeful de trib.

Ziua TREI – dimineaţa

Ziua asta a început foarte devreme. Cred că era în jur de 4-5 dimineaţa când m-au trezit nişte voci de copii din vecinătatea apropiată. Sunt obişnuită cu vocile de copii, ştiu cât de tare vorbesc ei de obicei, în speranţa că vor fi mai bine luaţi în seamă de adulţii din jur, dar nu şi să le aud în miez de noapte şi, cu atât mai puţin, într-un hotel. În plus, vocea care se auzea preponderent era a unei fetiţe care pur şi simplu se răstea la cei din jur, genul ăla de femeiuşcă în floare care va fi o pacoste pentru bărbatul ei. În backing vocals, o altă fetiţă, mai mică şi ceva mai puţin vocală, dar cu siguranţă pe acelaşi drum bun cu soră-sa. Pentru că nu se auzea niciun adult care să le spună să tacă. A durat o vreme scandalul, după care fetiţele au dat în plâns. Ceea ce, spre surprinderea mea năucă de somn, m-a bucurat. Nu sunt adepta sancţiunilor fizice, dar am fost recunoscătoare adultului care, probabil, le-a pocnit ca să tacă din isteria aia în care se aflau. Apoi fetele chiar au tăcut şi am reuşit astfel să adorm la loc.

Dar nu pentru multă vreme. După vreo două-trei ore, mini-cucoana isterică a început să se răstească la fel de tare la cineva, fix lângă patul meu. În fine, nu chiar fix-fix, ci în camera vecină, jumătatea mea de creier trează fiind sigură de asta. Singura necunoscută rămăsese în ce limbă anume se purta discuţia isterică de alături, probabil că responsabila cu cunoştinţele lingvistice la mine este cealaltă emisferă cerebrală, cea care încă dormea la şapte dimineaţa (oră complet nepotrivită pentru a face gălăgie într-o staţiune DE ODIHNǍ). Aşa că m-am trezit, am ieşit împleticit pe balcon şi am adresat înspre balconul vecin, pe un ton decis, doar trei cuvinte:

– Silence! Hotel! Mucles!

Cred că ultimul cuvânt mi-a venit dintr-o a treia jumătate de creier, aia pe care nu o am, pentru că altfel nu îmi explic de unde şi până unde le-am cerut unor străini neidentificaţi să facă linişte în romani, dar cert este că ceva a funcţionat, pentru că fetiţele au tăcut brusc şi fără să plângă. Desigur că nu am mai putut adormi la loc, dar măcar am repurtat o victorie. Ceea ce mi-a accentuat convingerea că, în viaţă, e bine să cunoşti cât mai multe limbi străine, indiferent care ar fi acestea.

Paranteză: şi convingerea că fetiţa mai mare era deosebit de prost crescută mi s-a confirmat ulterior, când a băgat capul prin grilajul ce ne separa balcoanele, ca să se uite la noi în cameră, şi când s-a mai auzit ţipând de câteva ori, şi când s-a dovedit a fi singurul copil care răcnea la părinţii ei aflaţi la un metru, doi, depărtare, la piscină (şi care nu îi făceau nicio observaţie pentru asta), deşi absolut toată lumea din jur se uita stupefiată la ea. Singura circumstanţă atenuantă ar fi că familia vorbea idiş, de fapt, or tocmai ne fusese demonstrat, de către Waze, că aceasta este o limbă deosebit de violentă. Dar chiar şi aşa.

Ziua TREI – seara

Luna a aflat cum va arăta peste vreo treizeci de ani. Am crezut că leşină de râs când şi-a văzut caricatura, după cele vreo zece minute cât şi-a ţinut respiraţia, serioasă, să îi pozeze artistului. Apoi şi-a cumpărat un portofel, “suvenire” pentru prieteni, cărţi poştale pentru bunici şi un milk-shake de banane la o terasă din centrul oraşului vechi. Cred că îi puteam atinge fericirea cu mâna.

Ziua PATRU – dimineaţa

Ne-am aşezat la coada pentru îngheţată (într-un astfel de resort, e imposibil să găseşti ceva fără coadă, dar aici până şi cozile au fost deosebit de scurte şi de civilizate). Pe măsură ce ne apropiam de stand, ne făceam planuri cu ce culori să ne luăm. Pentru că nu existau etichete la cele 7-8 recipiente pline cu îngheţată în diverse tonuri cromatice. Fiică-mea ştia clar că vrea o cupă din cea mov, indiferent cu ce ar fi ea, dar pentru a doua era încă nehotărâtă:

– Mama, întreabă tu cu ce e aia albastră!

Am întrebat. Iar vânzătoarea, pe modelul recepţionerei cu gesturi largi (le-o învăţa la training, cine ştie?), a ridicat şi ea o mână către cer şi a declamat cu un ton zen şi zâmbitor:

– Blue sky!

Fiică-mea a fost imediat de acord să mănânce îngheţată de cer albastru. Iar cerul a avut gust de cocos.

Ziua PATRU – seara

Pentru că Doamne-Doamne nu doarme şi a văzut că nu m-am distrat mai deloc acolo, deşi sunt şi eu un sufleţel bun şi aş fi meritat, vineri seară i-a pus pe animatorii hotelului să se îmbrace în îngeraşi şi să ne organizeze o discotecă pe plajă. Nu am mai dansat în public de câţiva lustri, cred, aşa că am profitat şi m-am zbânţuit împreună cu Luna mai mult de jumătate de oră, înainte de a merge la culcare. Dacă ne-ar fi pus şi muzică, ar fi fost şi mai bine. Pentru că, totuşi, parcă n-aş numi astfel înşiruirea aia infinită de “bunţi-bunţi” pe care nici măcar puştii ăia angajaţi să facă asta nu ştiau să danseze. E păcat de câtă muzică bună e pe lumea asta să o ignori aşa. Dar a fost OK, per total. Şi, uitându-mă în jur la adulţii cu media de vârstă patruzeci cărora le sclipeau ochii de bucurie că pot dansa undeva unde sunt primiţi cu nişte omuleţi de maximum un metru atârnaţi de ei, mi-am dat seama de cât de necesare ar fi prin oraşe nişte discoteci prietenoase cu părinţii de copii mici, frustraţi de un stil de viaţă care i-a definit cândva. Sau cel puţin cât de mult mi-ar plăcea mie să existe aşa ceva.

Ziua CINCI – dimineaţa

Am descoperit în sfârşit componenţa ideală a micului dejun, de m-am sculat satisfăcută de la masă şi cu aparatul digestiv aparent funcţional. Apoi am prins pentru prima dată un şezlong cu poziţie centrală la piscină. Şi am detectat un automat care făcea o cafea semi-frecventabilă.

Apoi am plecat, pentru că se terminase sejurul. “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”

Reclame

Cine zice, ăla e!

Vorbesc cu bărbatu-meu la masă despre radicalizarea discursului public online. Adică despre duritatea postărilor unora de pe reţelele sociale, despre virulenţa răspunsurilor altora, despre dubla măsură cu care ne judecăm unii pe alţii, despre violenţa care răzbate de peste tot, de parcă suntem în prag de război civil (şi poate chiar suntem). Fiică-mea încearcă o vreme să ne abată atenţia făcând diverse jonglerii, apoi ne somează deschis să vorbim şi ceva pe înţelesul ei, apoi îşi dă seama că n-are încotro şi începe să asculte ce zicem. Ba chiar şi înţelege acum, pentru că o văd uşor îngrijorată de ceea ce aude.

– Mama, dar tu ai primit comentarii dintr-astea rele?

– Da, sigur că da. Au fost oameni care mi-au scris cuvinte foarte urâte. E drept că unii preferă să o facă în privat, mă înjură prin mesaje personale, ca să nu îi vadă şi alţii.

– Wow… pe bune?! Dă-mi şi mie un exemplu, te rog.

Şi i-am dat. A fost destul de complicat, dat fiind că nu ştia o groază de termeni şi a trebuit să mă opresc de mai multe ori din povestit pentru a-i explica, dar până la urmă am reuşit. Pe scurt, povestea este următoarea:

Acum câteva luni, o fetiţă era cu bunicul ei într-un tramvai. Când au ajuns la destinaţie, fetiţa a coborât în staţie, dar bunicul nu a apucat, pentru că tramvaiul a închis uşile şi a plecat mai departe. Călătorii au început să ţipe şi să bată în cabina vatmanului („Ce e aia vatman, mama?”), să oprească tramvaiul ca să poată coborî şi bunicul, dar vatmanul şi-a văzut de drumul lui, insensibil. Bunicul a coborât la următoarea staţie, s-a întors pe jos, într-un suflet, la staţia unde era copilul, copilul (plângând în hohote) fusese recunoscut de un vecin şi dus între timp acasă… în fine, a fost o aventură uriaşă. Mama copilului a povestit-o pe pagina ei de Facebook, supărată pentru ceea ce se întâmplase cu fetiţa ei, care se pare că s-a speriat teribil şi nu s-a putut opri ore bune din plâns. Postarea a avut o groază de distribuiri şi de comentarii, în special de la alţi oameni revoltaţi contra relelor tratamente aplicate călătorilor de către angajaţii RATB („Ce e aia RATB, mama?”), devenind virală şi făcând chiar obiectul unei ştiri la jurnalul de seară de la ProTV. Primăriţa Capitalei a anunţat măsuri drastice împotriva vatmanului vinovat, ajungând până la concedierea lui, iar asta i-a pus pe jar pe colegii săi de la RATB. Au apărut puhoaie de comentarii injurioase pe pagina mamei cu pricina şi se pare că a fost atacată foarte urât şi în privat, cu mesaje abjecte şi pline de ameninţări. Cum de a îndrăznit să îi distrugă, iată, viaţa unui profesionist care îşi făcea doar meseria, în condiţiile în care ea nu a fost în stare să-şi educe corect plodul sau să aibă grijă de el, ci l-a lăsat cu un moş senil etc. etc. etc.

I-am scris şi eu un comentariu acelei mame. E o mămică-blogger pe care o cunosc din online, de câţiva ani buni, dar aş fi comentat şi dacă nu aş fi cunoscut-o. Pentru că, indiferent ce s-a întâmplat acolo, indiferent de cine şi când a greşit, indiferent de cauzele incidentului, singurul lucru care mi s-a părut mie clar a fost că acel copil s-a speriat îngrozitor. Şi i-am transmis doar părerea mea de rău asupra celor întâmplate, sugerându-i mamei să consulte un psiholog, pentru că traumele copiilor pot apărea şi ca urmare a unor astfel de incidente aparent minore; e mai bine să o ia din timp, să nu lase situaţia să se agraveze. Atât. Nu am acuzat pe nimeni de nimic, nu am jignit pe nimeni.

Apoi am primit un mesaj privat de la o angajată RATB, după cum declara ea în profilul personal că este, care mă făcea foarte proastă. Cam asta e povestea.

– Pe bune, mama??!!

– Da, pe bune.

– Şi tu ce i-ai răspuns?

– Nu i-am răspuns nimic, pentru că nu cred că astfel de mesaje merită răspunsuri. Şi nici astfel de oameni nu merită să pierdem timp cu răutăţile şi cu prostia lor. În plus, m-a şi blocat imediat după ce mi-a trimis mesajul, să se asigure că nu-i pot răspunde…

– Păcat. Eu i-aş fi răspuns. Nu cred că e bine să lăsăm aşa astfel de lucruri.

– Şi, mă rog, ce i-ai fi răspuns tu?, zâmbesc eu cu îngăduinţă şi oareşce curiozitate.

– „Cine zice, ăla e!” Asta i-aş fi răspuns. E atât de simplu!

Bineînţeles că am râs la replica asta. Ce simplă e viaţa copiilor! Dar, la două zile după discuţia de mai sus, copilul m-a întrebat iar:

– Mama, i-ai scris lu’ barmaniţa aia „Cine zice ăla e”?

– Nu ştiu dacă să o fac. Dar nu era barmaniţă…

– În fine, BATMANIŢǍ, sau cum ai zis! Să-i scrii!

Dacă mă gândesc bine, cred că are şi copilul ăsta dreptate, în felul lui. Şi că, deşi nu chiar corecte din punct de vedere filosofico-politico-moralmente şi educaţional, răzbunările au şi ele potenţialul lor reparatoriu. Aşa că, dragă Angely Angelyn, dat fiind faptul că m-ai blocat pe Facebook, luându-mi posibilitatea de a-ţi da acolo replica pe care o meriţi, o las aici, cu dedicaţie pentru toţi oamenii răi şi proşti, ca tine, care nu-şi pot vedea de vieţile lor meschine şi simt nevoia să se bage în ale altora, încercând să le urâţească şi pe acestea. Ei bine, aflaţi că nu vă reuşeşte mereu chestia asta. Şi că uneori reuşiţi să fiţi doar motiv de caterincă. Iar veritabilele victime în astfel de situaţii sunteţi, de fapt, tot voi. Pentru că sunteţi ridicoli şi uşor de manipulat. Uitaţi-vă la ceea ce trebuie curăţat în vieţile voastre, priviţi voi mai cu atenţie în oglindă, nu vă mai exhibaţi prostia dând replici ca nuca-n perete şi dovedind incapacitatea voastră înnăscută şi ne-educată de a înţelege anumite lucruri. Încercaţi să fiţi buni, măcar, dacă de inteligenţă nu poate fi vorba. Şi nu uitaţi că totul se plăteşte în viaţă, mai devreme sau mai târziu. Atunci când vi se va părea că soarta a fost nedreaptă cu voi, dându-vă o lovitură pe care vi se pare că nu o meritaţi, aduceţi-vă aminte de momentele în care aţi împroşcat cu răutate în jurul vostru, absolut nejustificat. Şi nu uitaţi că la prostie cel mai bine se răspunde tot cu o prostie. Deci… cine zice ăla e, cine zice ăla e!

Perle FB 14

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Martie 2017 (continuare)

— Cum a fost azi la lecţia de prim ajutor?

— Foarte mişto!!! Au venit patru domni, cu un manechin, şi ne-au învăţat cum să salvăm oameni înecaţi şi altele.

— Şi cum îi salvaţi?

Am ştiut că am greşit din clipa în care am început întrebarea. Dar era prea târziu. Pentru că răspunsul de care mă temeam a venit imediat:

— Las’, că-ţi arăt acasă!

Acum a terminat să mă salveze pe mine şi i-a luat la rând pe ceilalţi locatari ai casei. Sper să supravieţuim cu toţii manevrelor ei de salvare…

––––––––-

— Mama ta ce face?, o întreabă fiică-mea pe o prietenă de-a ei, de nici şapte ani.

— Eee, duce lucruri de colo, colo… nu ştiu cum să spun…

— Eu credeam că e om de afaceri.

— Nuuuu, ea doar scrie mesaje, sună oameni, chestii dintr-astea. Dar tata e om de afaceri!

— Da? Şi el cu ce se ocupă?

— Păi, uite, chiar aseară s-a întâlnit cu o doamnă şi au făcut… cum îi zice…

— Afaceri?

— Probabil. Şi ea era blondă, şi…

Asta ca să ştiţi, dragi tătici, să nu vă luaţi niciodată copiii cu voi când vă duceţi să faceţi… cum îi zice… afaceri. Cu blonde 🙂

–––––––

În drum spre şcoală, descoperim un graffito nou pe blocul vecin:

— Of, dacă tot risipesc timp şi materiale, de ce n-or face şi ei măcar un desen frumos?, mă plâng eu, mare amatoare de culoare peste pereţii gri ai oraşului.

— Dar ce înseamnă SMAK47?, întreabă fiică-mea.

— Nu ştiu sigur, bănuiesc că este semnătura artistului.

— Eh, lasă, mama, că se putea şi mai rău, mă consolează ea. Mai ţii minte când am văzut pe peretele ăla scris „DINAMO”? Şi mai era un cuvânt acolo, nu mai ţin minte exact, parcă „HAI”… Mă rog, reparase cineva, că scrisese şi „STEAUA” mai jos.

Pui stelist. Care încă nu cunoaşte vocabularul galeriei. Dar are tot timpul să-l înveţe 😉

–––––––

Din ciclul „Răspunsul tot nu l-am aflat, dar măcar ştiu cine naibii a făcut întrebarea”

— Mama, ce-a fost mai întâi: oul sau găina?

— Hai, că te-ntreci!, îi zâmbesc eu complice fiică-mii, ghemuită toată pe un fotoliu de lângă biroul meu, pe motive de insomnie.

— Cu ce?

— Cu şmecheria. E o întrebare-capcană clasică, ştiu că ştii şi tu asta. Aţi învăţat-o la Dezvoltare personală sau ce?

— Nu. Am inventat-o eu acum. Că de-aia cred că nici nu pot dormi. Ştii că eu mă întreb mereu cum e cu infinitul ăsta şi mă enervează că nu am răspuns. Adică cine a fost mai întâi: roşia sau planta roşiei, care a ieşit din sămânţa roşiei? Oul sau găina, iată? Laptele sau VACELE?

Păi când se blochează copilu’ ăsta pe ceva… De joi o ţine cu vacele alea… E drept că nici eu nu mi-am dat silinţa să o deblochez 😉

––––––-

Aprilie 2017

— Iac!, zice Luna uitându-se la televizor.

Şi nu, nu se uită la vreun documentar cu animale exotice, ci la o scenă de film artistic, în care doi tineri se sărută pe gură, cast. Cred că şi din blocul de vizavi i s-ar putea citi dezgustul de pe faţă. Prietena ei, care are doar şase ani şi nu a intrat încă în faza de „câh, bleah, iac” şi alte alea la vederea aproprierii naturale între sexe, este un pic încurcată.  Îşi freacă mânuţele şi începe timid:

— Ştii… mama şi cu tata… şi ei…

— … fac des aşa ceva, nu?, o „ajut” eu, doar-doar o înţelege şi mironosiţa de fiică-mea că e ceva normal, să ne lase şi pe noi în pace, că deocamdată e jale când ne vede (rar, că suntem bătrâni).

— Daaa, des!, confirmă uşurată mititica.

— Păi dacă ai tăi fac des, înseamnă că ai mei sunt praf!, se umflă în pene Luna. Tot timpul, tot timpul!

Şi uite-aşa cred că tocmai am intrat în legalitate cu pupatul prin casă, doar pentru că fiică-mea nu acceptă să fie vreodată pe locul al doilea. Şi am aflat că ea crede că „a fi praf” e de bine. Să te ţii de-acum încolo: beţii, pupat, beţii, pupat, beţii… Ura!:-)))

–––––––

— Mama, „leapşa” cum se scrie?

— Cum se-aude.

— A, OK!

Uneori, scap foarte uşor când e vorba de ajutat copilul la teme…

–––––––

— Mama, tu cu ce vrei să-ţi fac cinste, acum că am luat 100 de puncte la toate evaluările şi Comperurile şi toate alea?

— Cu o masă la restaurant?, îndrăznesc eu să sper.

— Prea mult! Eu am zis să vă dau câte un suc, iar tata a cerut în plus şi o gumă de mestecat. Mă gândeam că poate vrei şi tu una. Sau maxim două sucuri pot să-ţi dau, ce zici?

Eu zic că fată zgârcită ca a mea n-am văzut la nimenea. Deşi, dacă mă gândesc bine, întotdeauna e loc de mai rău: dacă îi trecea prin cap să ne ceară ea nouă recompensă, în loc să ne dea? 😉

Hârtie cu dragoste

Mă întorc de la şcoală. E ultimul întors de dimineaţă pe anul ăsta şcolar, apoi vine vacanţa. Pe de o parte, mă bucur că azi am făcut gestul meu preferat din toate timpurile (am anulat alarma de dimineaţă pentru zilele următoare), pe de altă parte, am o strângere de inimă la gândul că s-a mai dus un an. Şi ştiu că mă îndepărtez pe zi ce trece de ea, de fetiţa mea care încă se sperie la gândul că ar trebui să meargă singură la şcoală, dar care nu va mai face mult timp asta. La început va fi: „Mama, lasă-mă să încerc, să văd dacă pot, doar azi…”, apoi: „NU te mai ţine după mine!!! NU am nevoie de tine!!! Râd colegii de mine!”. Dar încă nu suntem acolo.

Şi aşa cum mă întorceam eu gânditoare de la şcoală, pe drumul ăsta care mi-a furnizat material de multe, multe articole meditative de blog şi de postări vesele de Facebook, mi-am dat seama că nici nu mi-a trecut prin cap să îi mulţumesc. Nu că nu aş face-o de fiecare dată când este cazul. Eu îi mulţumesc copilului meu cu aceeaşi politeţe cu care mulţumesc oricui, atunci când îmi oferă ceva, când mă ajută cu o treabă, când îmi face o bucurie. Îi mulţumesc când ne întoarcem de undeva unde s-a comportat frumos – ea se comportă peste tot frumos, şi dintotdeauna, dar mă întreb dacă ar mai fi făcut asta şi în cazul în care nu i-aş fi zis de fiecare dată, la sfârşit: „Îţi mulţumesc că te-ai purtat frumos acolo şi că nu ai deranjat cu nimic. Sunt foarte mândră de tine când te porţi aşa!”. Dar azi cu atât mai mult ar trebui să îi spun că îi sunt recunoscătoare, pentru încă un an de şcoală terminat cu bine, cu calificative foarte bune la ore şi premii la concursurile la care a participat, cu o răbdare de care eu nu aş fi fost capabilă, să treacă peste dificultăţile unei clase cu probleme şi chiar să contribuie eficient la rezolvarea acestor probleme. De ce să primească hârtii şi cartoane colorate de la tot felul de entităţi abstracte, începând cu Comper-ul şi terminând cu ultimul muzeu vizitat, diplome de merit sau de curaj că a stat cuminţică să i se ia sânge pentru analize, iar de la proprii săi părinţi să nu primească o astfel de manifestare scrisă a recunoştinţei lor?

Şi mi-am adus aminte cu un nod în gât de câtă modestie şi dragoste a dat dovadă anul trecut, atunci când a insistat foarte tare să cumpărăm un trofeu. Ştiţi, acele trofee mici, din plastic, ce se găsesc acum pe toate drumurile şi se dau pentru fiecare nimic, dar care, iată, încă sunt râvnite de unii. Mă văzuse cumpărând unul pentru cineva şi comandându-i o plăcuţă personalizată cu „Cel mai bun…”, şi i-a plăcut mult ideea. Atât de tare a tras de mine să îi cumpăr şi ei o prostioară dintr-asta, încât la un moment dat am cedat şi am spus „da”. Iar atunci când vânzătorul m-a întrebat ce să graveze pe plăcuţă, i-am propus Lunei să scriem „Cel mai bun copil”.

– Nu, mama, eu nu vreau asta!

– Dar să ştii că eşti cu adevărat un copil bun, i-am zâmbit eu. Pentru noi, cel mai bun.

– Poate, dar e trofeul meu, aşa că mă laşi să scriu ce vreau eu, te rog.

Şi a scris. Şi eu am plâns. Iar până azi nici măcar nu m-am gândit să îi dau şi eu o foaie de hârtie cu câteva cuvinte frumoase scrise pe ea. Însă peste câteva ore, la întoarcerea de la şcoală (ultima întoarcere de la şcoală din clasa a treia), voi remedia situaţia. Şi ceva mă face să cred că această hârtie nu va ajunge la gunoi, aşa cum se întâmplă de obicei cu diplomele primite de fiică-mea de la dentist, de la Gazeta Matematică, de la vreun club pentru copii unde s-a jucat două ore ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa sper, să îşi dea seama cât de valoroasă este hârtia asta, prin comparaţie cu celelalte. Pentru că ea conţine, pe lângă adevăr şi recunoştinţă, şi multă, foarte multă iubire.

P.S. Acum îmi dau seama că diplome fără premii de sfârşit de an nu se prea poate. Ar trebui să îi iau şi un slime, nu-i aşa?…

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Cămăşile albe

Suntem în drum spre serbarea şcolară de sfârşit de an a fiică-mii. Bineînţeles că riscăm să întârziem, ca de obicei. Cu un tată care cu greu s-a dat dus din faţa televizorului, la ora la care juca Halep finala de la Roland Garros, cu o mamă care nu mai încape în nicio haină din dulap suficient de prezentabilă după gustul ei şi cu un copil–sac de nervi din cauza emoţiilor teribile, e mai greu să te încadrezi în timp. Fugim, deci, spre metroul de la Tineretului (cu o mică escală la covrigii lui Paul, că deh, oameni suntem!), când îi vedem sosind: un şir lung de tot de bărbaţi în cămăşi albe, curgând dinspre sud spre gura metroului. Mulţi dintre ei au steguleţe, câţiva au stindarde mai mari, toţi sunt foarte, foarte veseli. E clar o excursie pentru ei, o aventură pe care n-ar fi avut-o fără această ocazie. Coborâm împreună scările şi ne oprim cu mult înainte de uşile staţiei, pentru că până acolo ajunge coada. Fiică-mea se sperie, e la un pas să intre în panică (“N-o să ajungem niciodată la timp!!!”), dar taică-său ne arată că aproape toate automatele de taxare sunt libere, cu excepţia celui la care stau oamenii. Sunt zeci de oameni care nu au văzut niciodată o cartelă de metrou şi care par să aibă doar una, aşa că durează infinit să intre pe rând în staţie. Paznicul staţiei repetă ca o placă stricată:

– Cu partea cu dunga aia neagră în sus! Nu aşa, la stânga!

Acum înţeleg de ce au plecat atât de devreme spre Piaţa Victoriei, e de-abia cinci şi jumătate, dar probabil că va dura mult să ajungă acolo…

Pe peron, se adună la fel, într-un singur loc, grămadă. Ne ducem mai departe. De când cu acele accidente oribile de la metrou, prefer să păstrez distanţa şi faţă de şine, şi faţă de alţi oameni. Fricile ne mănâncă uşor-uşor libertatea. Tot sper să vină metroul mai repede, să nu întârziem prea mult, dar acesta nu apare, iar cămăşile albe afluiesc (!) necontenit. S-a format iar o grămadă mare, gălăgioasă şi veselă, ca şi la intrare. Se vede clar că sunt oameni extrem de simpli, de la ţară, nu au nici pic de obrăznicie în ei, doar lipsă de maniere civilizate. Se uită intimidaţi în jur, la uriaşa groapă de sub pământ în care se află, la oamenii care trec pe lângă ei, la tot.

Când vine trenul, intrăm în vagon, undeva spre capătul mai îndepărtat al peronului. Şi aici sunt multe cămăşi albe, oriunde te uiţi în jur vezi alb. Şi fiică-mea are una, pentru că aşa e costumul de spectacol. Chiar glumim pe tema asta, că ar trebui să se ducă la miting în loc de teatru. Nu apreciază gluma. Iar uşile nu se mai închid. Aşteptăm, aşteptăm… la un moment dat, se aude o voce în difuzorul metroului:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Nici nu trebuie să vedem ca să ne dăm seama că iar s-o fi făcut o coadă lungă la o singură intrare…

La următoarea oprire, de la Piaţa Unirii, aşteptăm din nou mai mult decât ar fi normal. Şi auzim din nou:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Apoi iar aşteptăm. Ne uităm înspre peron şi observăm că un grup de cămăşi albe a coborât acolo şi pare complet dezorientat. Au steaguri, dar n-au conducător. Şi oamenii aceştia râd, dar e clar că sunt şi un pic speriaţi că nu ştiu încotro să o ia. Din difuzorul trenului se aude:

– Trenul de la linia doi merge la Piaţa Victoriei!

Mă mir că încă nu a coborât conductorul să îi ia frumuşel de mână pe oamenii ăia şi să îi bage la loc în metrou, că au coborât la staţia greşită. Fac un schimb rapid de priviri cu o pasageră:

– Săracii de ei, par pierduţi…

– Eh, lăsaţi…

Şi ne pufneşte râsul. Suntem răutăcioase, desigur, dar nici ei nu sunt buni.

La Piaţa Universităţii coborâm şi noi. Alte grupuri albe şi dezorientate şi acolo. Şi o aud pe fiică-mea spunând:

– Eeee, dacă era un chinez pe-aici, altfel stătea treaba!

Sunt uimită. Pe lângă faptul că habar nu am de ce spune asta, tocmai mi se păruse că văd o asiatică în metrou, cu coada ochiului. Întorc capul să văd dacă într-adevăr aşa este, şi asiatica este fix în spatele meu, zâmbindu-mi larg. Îmi închipui că a înţeles ce a zis copilul şi încep să râd, ea îmi spune “Bonita!” arătând înspre Luna (într-adevăr, este foarte drăguţă îmbrăcată aşa, cu tutu şi pălărie negre, pe lângă problematica cămăşuţă albă), eu îi răspund “Xiexien” (care nu înseamnă nimic, am vrut să îi mulţumesc cu puţina chineză pe care mi-o amintesc – se spune “xiexie” – dar nu mi-a ieşit) şi o luăm fiecare în direcţia ei.

– De ce ai spus că ar fi trebuit să fie un chinez pe aici?, o întreb pe Luna, care e şi ea foarte încântată de coincidenţa asta.

– Păi nu ştii că ei sunt foarte pricepuţi la organizări de defilări dintr-astea? Nu s-ar fi întâmplat niciodată haosul ăsta dacă era un chinez pe-aici!

Ce de obicei, perlele unui copil sunt pe jumătate diamante de adevăr.

Serbarea a fost un succes, aşa cum sunt mereu serbările şcolare în ochii părinţilor piticilor de pe scenă. Succes a fost şi ieşirea de după, cu colegii, la o terasă din Centrul Vechi. Cu excepţia acelui mic incident când un comesean ne-a zis cu obidă (şi prejudecată) că “îi creşteţi de mici nesimţiţi şi pesedişti”, arătând înspre mica gaşcă de cămăşuţe albe. Ajungem din nou la metrou, să ne întoarcem acasă. La Piaţa Unirii, surprinzător de multe cămăşi albe. Steagurile au rămas mai puţine, multe au fost probabil aruncate pe drum, şi sunt toate şifonate în mâini. Oamenii sunt tot veseli, dar au şi regrete:

– Ce păcat că nu a durat mai mult “mitingul” ăsta!

– Daaaa, şi mie a început să îmi placă aşa, să nu plătesc nimic, nici la dus, nici la întors!

Mă uit la ceas: e cu puţin trecut de ora nouă (seara!). Oare atât de scurt să fi fost totul? Şi de ce sunt la Piaţa Unirii oamenii ăştia, şi nu mai înspre Victoriei? Şi atunci îmi dau seama că mulţi nici n-or mai fi ajuns la mitingul pentru care fuseseră mânaţi la Bucureşti. Au profitat de faptul că cineva le-a plătit drumul şi s-au plimbat şi ei puţin la Capitală. Mitingul este încă departe de a se fi terminat. La fel cum este şi minciuna asta în care trăim ca popor, de o vreme încoace. O minciună inconştientă şi din ce în ce mai neruşinată, care profită de lipsa crasă de educaţie a majorităţii oamenilor, în special de la ţară, pentru a-i manipula în direcţia intereselor lor personale. Sunt atât de uşor de convins aceşti oameni, de fapt! Un discurs pe limba lor, de la oameni dintre ei, câteva promisiuni mincinoase, cum că o să plouă cu bani dacă votează într-un anume fel, ameninţări că o să li se taie din drepturi, dacă nu votează în acel fel – şi gata, au fost convinşi. Opoziţia va avea o şansă să schimbe ceva în ţara asta doar atunci când va învăţa să nu se mai lamenteze sau oripileze de tacticile Puterii, ci să coboare în stradă, sau şi mai bine, în uliţă, să vorbească în termeni simpli, nu intelectuali şi savanţi, să îşi fixeze puncte de lucru în teritoriu, aproape de oamenii ăştia care nu aşteaptă decât ca cineva să îi asculte şi să le promită ajutor ca să găsească drumul potrivit. Oamenii care cer să fie călăuziţi un pic pe acel drum, până învaţă să meargă şi singuri. Pentru că nu toţi avem norocul să ne naştem conducători, nici măcar deştepţi, dar toţi avem dreptul să fim conduşi cinstit. Iar din vârf de mouse nu se poate schimba mai nimic.

Reflectez amar la toate acestea în timp ce metroul întârzie să plece din staţie. Suntem toţi în acelaşi tren şi depindem unii de alţii. Îi lăsăm cu atâta uşurinţă să ne mănânce din timpul vieţii, deşi atât de preţios…

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!, se aude din difuzorul metroului.

Ne trebuie un chinez.

Ateliere cu idei la oală

Acum câteva luni, într-o librărie, am dat de o carte extraordinară: Ce poţi face cu o idee, de Kobi Yamada. I-am citit-o Lunei în şoaptă (e foarte scurtă, se citeşte în câteva minute), mi s-au umplut ochii de lacrimi de emoţie la sfârşit şi am decis la unison să o cumpărăm. Apoi i-am dat-o la şcoală, să o citească colegilor, şi am avut marea surpriză să aud că toţi au ascultat-o atent, inclusiv cei care refuză cu obstinaţie să citească ceva, orice. Deşi erau un pic mai mari decât pragul de vârstă sugerat pe site-ul editurii (şi pe care eu îl consider eronat). Apoi am făcut-o cadou unor prieteni şi am avut şi de acolo o impresie pozitivă. Apoi i-am sugerat-o cuiva care pregătea un atelier de lectură cu copii şi am aflat că s-a bucurat de succes. Ce s-o mai lungim: părea o carte din acelea cu limbaj universal, care ajunge imediat şi fără greş la sufletul tuturor cititorilor ei.

Aşa se face că, atunci când mi s-a propus să ţin şi eu un atelier de lectură la Biblioteca Metropolitană “Emil Gârleanu”, m-am gândit exact la această carte. Şi se pare că bine am făcut. O să vă povestesc un pic, în caz că v-aş putea inspira să organizaţi astfel de întâlniri şi în familia sau comunitatea voastră.

Mai întâi şi mai întâi, am invitat la bibliotecă prieteni de-ai Lunei pe care îi cunoşteam ca fiind deschişi şi vorbăreţi, ca să mă simt şi eu în siguranţă cu astfel de participanţi, la prima mea manifestare publică de acest gen. Şi le sunt foarte recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo deşi le era cam peste mână, obosiţi după serviciu şi pe o rupere de nori. S-au dovedit cu toţii un public minunat, la fel ca şi copiii necunoscuţi care au venit acolo, şi care au participat împreună la discuţii, cu entuziasm, dar foarte civilizat.

Şi copiii, şi părinţii, au primit post-it-uri colorate, pe care să scrie numele unor invenţii importante după părerea lor, şi pe care le-am citit ulterior cu voce tare. Evident că, pe lângă nave spaţiale şi telefoane, au fost mămici care au scris despre maşina de spălat şi copii care au notat “unicornii şi sirenele”. Am căzut de acord că toate sunt invenţii importante în felul lor, inclusiv “unicornii şi sirenele”, care le fac viaţa mai frumoasă copiilor. Apoi, uşor încălziţi de acest mic exerciţiu comun, am trecut la lectura cărţii.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băieţel căruia îi vine o idee. La început, nu o bagă în seamă, pentru că e mică şi neînsemnată, iar el se crede la fel. Dar ideea nu-i dă pace, se ţine scai de el, şi el începe să se gândească mai serios la ea, iar ideea creşte, şi creşte, până când… Nu, nu vă spun sfârşitul, pentru că este cu adevărat o carte minunată şi mi-ar plăcea să o citiţi.

Copiii au înţeles perfect mesajul cărţii şi am discutat o vreme pe marginea textului şi a tuturor simbolurilor sale: cât de important este să nu ne fie ruşine cu ideile noastre, cum trebuie să le “creştem” cu grijă şi atenţie înainte de a le da drumul în lume, cum îndrăzneala pozitivă este de obicei recompensată ş.a. Iar după ce am epuizat critica literară, am trecut la artileria grea şi am scos… oala.

Am primit oala aceasta cadou de ziua mea, de la bărbatu-meu. Un fel de ofrandă pentru ritualul nostru de luni seara, al meu şi al fiică-mii, când este musai să facem paste (aşa cum a anunţat ea şi public, în interviu televizat, să ştie toată ţara că noi mâncăm paste în fiecare luni şi îi mai dăm şi câinelui). Este o sculă foarte isteaţă, cu un capac găurit, pe care îl poţi fixa pe marginea puţin ovalizată a oalei, astfel încât să scurgi apa direct prin el, fără să mai apelezi la o strecurătoare. Nimic savant, dar foarte bine gândit totul. Din categoria lucrurilor aparent simple şi neimportante, dar care ne uşurează viaţa. Am umplut oala cu alte astfel de lucruri de prin casă şi, când i-am scos capacul, evident că cei mici s-au înghesuit, curioşi, să vadă ce era înăuntru. Şi era aşa: un scărpinător de spate cu coada telescopică, ca o furculiţă uriaşă, o cutiuţă cu dopuri din ceară specială, pentru urechi, un dispensor de scotch, un suport de scobitori kitsch-os, dar fascinant, un sul de hârtie igienică în punga de ambalaj, câteva piese de Lego, un curăţitor de legume, un minutar de bucătărie… Practic, am luat la puricat toate sertarele bucătăriei, plus câteva dintre jucăriile preferate ale Lunei. Am vrut să le arăt copiilor că nu e neapărat necesar să viseze la invenţii măreţe, la popularea planetei Marte sau descoperirea leacului universal pentru chelie, ci că e de ajuns să creeze ceva simplu, dar foarte util pentru viaţa noastră de zi cu zi. Şi că lucrurile care nouă ne par inutile pentru alţii pot însemna enorm. De exemplu, pentru un om singur, scărpinătorul de spate e o invenţie genială, pentru cineva născut acum o sută de ani, hârtia igienică e un lux, iar pentru mine faptul că cineva s-a gândit să pună un mic mâner din plastic pungii cu suluri de hârtie igienică este demn de laudă (pentru că aşa pot căra mai uşor cumpărăturile de la magazin). Scotch-ul, care a fost inventat din greşeală – ceea ce este un alt aspect interesant de spus copiilor, şi anume că unele lucruri bune pot apărea şi din greşeli – este în sine o invenţie foarte utilă; dar uite că cineva s-a gândit să o îmbunătăţească şi a inventat acele dispensoare cu lamă, care se pun pe mână şi care salvează o groază de timp şi de mişcări celor care au de ambalat mai multe pachete odată. Şi apropo de invenţii făcute din greşeală, la fel a fost şi cu folia de plastic cu bule, aceea în care se pot împacheta pentru protecţie obiectele fragile. Am pus în oală şi câteva bucăţi de folie dintr-aceasta şi am bănuiala că ar fi fost de ajuns şi atât pentru a capta interesul general, deoarece nu cunosc om să reziste să nu spargă măcar o bulişoară atunci când vede aşa ceva! Copiii şi-au apropriat, de altfel, câteva din obiectele din oală şi cam până aici a fost atelierul nostru ideatic. Au început joaca împreună, folosindu-se de o minge găsită în bibliotecă şi de jucăriile de pe peretele senzorial realizat la iniţiativa Emiliei şi s-a încins o distracţie pe cinste, pentru câteva minute, înainte de închiderea bibliotecii. După atâta efort intelectual, trebuia consumată cumva şi energia fizică, nu-i aşa?

Mi-a părut rău că nu ne-a mai rămas timp şi pentru fişele de desenat idei pe care le pregătisem – pun aici modelul, poate le foloseşte altcineva la activităţi pe tema cărţii acesteia (dar doar dacă nu râdeţi de ilustraţia desenată de mine…):

Făcusem şi un PowerPoint cu invenţii celebre, de rezervă în caz că participanţii nu vor fi interesaţi de cărţi, dar vor fi de un ecran. Dar nu a fost cazul, ba chiar doi sau trei dintre copii şi-au făcut permise de bibliotecă la plecare şi au luat cărţi acasă, ceea ce mi se pare că putem adăuga la realizările serii. Luna le-a dat tuturor semne de carte improvizate de noi, ca să le amintească mereu să fie îndrăzneţi cu ideile lor, şi ne-am propus ca următorul atelier să îl ţinem pe generosul trotuar din faţa bibliotecii, cu o minge, pentru că părea că s-ar distra foarte tare aşa.

Dar bineînţeles că planul pentru următorul atelier era cu totul altul. După cartea aceasta cu ideea, Kobi Yamada a mai scris două, pe acelaşi calapod: Ce poţi face cu o problemă şi Ce poţi face cu o ocazie. Toate trei sunt ilustrate similar, de către aceeaşi foarte inspirată Mae Besom, o chinezoaică ce îşi ia cu ea, dintr-o carte în alta, culorile şi animăluţele preferate, care să îl însoţească pe eroul principal în căutarea marilor adevăruri ale vieţii. Am sperat ca la târgul de carte Bookfest care urma să aibă loc în curând să găsesc publicată în română măcar una dintre ele, dar asta nu s-a întâmplat. Aşa că săptămâna viitoare vom face totuşi atelierul pe baza următoarei cărţi din serie, What Do You Do With a Problem?, chiar dacă o avem doar în engleză, pentru că nu mi se pare un text dificil de tradus, pot s-o fac şi eu. Intenţionez să îmi pregătesc un plan similar pentru discuţii cu copiii, despre problemele lor şi despre felul în care trebuie să ştie să le recunoască şi să le rezolve, atunci când e cazul. Şi pentru moment am şi eu o problemă: nu prea ştiu încă cu ce probleme să îmi umplu, fizic, oala. Pentru că e clar că o voi lua cu mine şi de data aceasta. Dar găsesc eu ceva până miercuri, pentru că, nu-i aşa, majoritatea problemelor sunt făcute pentru a fi rezolvate!

Pentru doritori, detalii despre atelierul următor sunt aici.