Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.

Reclame

Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

  1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
  2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
  3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
  4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

O vizită la Muzeul Ciocolatei

Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.

Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉

––

Şi Luna a zis:

– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.

– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.

– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.

Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.

– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.

– Şi cât a durat totul?

– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…

––

Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.

Despre cum ni s-a îmbogăţit vocabularul cu un termen nou: edem Quincke

Ziua de vineri, 10 august 2018, începuse tare frumos, cu un soare generos şi un plan bogat de activităţi. Urma să plecăm din Giurgiu în cursul dimineţii, să mergem la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, la un atelier pentru copii care îmi prilejuia şi mie ocazia de a vedea noile expoziţii de acolo, apoi să trecem pe la biblioteca noastră preferată, apoi să mergem în Piaţa Victoriei, unde se organiza marele protest al diasporei… Deci drumuri multe, dar per total, plăcute. Numai că, exact înainte să ne facem bagajele, fiică-mea mi-a arătat o uşoară iritaţie pe pielea ei, în jurul gâtului. Nu părea grav, dar nici de ignorat. După ce am trecut în revistă toate cauzele posibile, am convenit că ar putea fi o reacţie alergică la ceva (nu ştiam la ce), aşa că ne-am dus la farmacie să căutăm un antialergic. Şi atunci am început să ne dăm seama că ziua aceasta urma să fie una surprinzătoare şi provocatoare, mai degrabă.

Cea mai apropiată farmacie era o Dona. Am deschis uşa, am zărit coada lungă, lungă, de la ambele case, am închis uşa. Ne-am îndreptat către o Catena, aflată la 50 de metri mai încolo. Altă uşă, alte cozi. Habar nu am de ce se întâmpla asta, de obicei se aglomerează farmaciile la început de lună, când îşi iau bolnavii cronici reţetele. Or acum nu era chiar începutul lunii… Ne-am dus la următoarea farmacie din zonă, o Sensiblu. E un lanţ cu preţuri mai mari decât altele, aşa că aici nu am văzut niciodată coadă. Până acum. Erau peste zece persoane şi în farmacia aceasta. Aşa că am traversat şi… surpriză… la Help Net era de-a dreptul pustiu. Am căzut de acord cu farmacista că pare o alergie, dar nu e sigur, i-am luat Lunei un Claritine şi am plecat în curând spre Bucureşti, un pic mai liniştite.

La atelierul de la MNAC ne-am simţit minunat. Organizatoarea, Irina Cangeopol, este o persoană foarte deschisă cu copiii şi cu mare atenţie la detalii, nici nu am ştiut când au trecut cele două ore petrecute acolo. Însă tot supraveghind pielea Lunei, am observat că iritaţia se extindea uşurel, şi în sus, pe faţă, şi în jos, pe tors. Încă nu era vizibilă pentru cineva care nu ştia că există, dar începuse să o mănânce serios. Drept care am sunat la medicul de familie şi ne-am programat la un consult.

vineri la MNAC, ora 13:00

Cine are copii ştie că necazurile de genul acesta, cu boli sau accidente, survin preponderent în weekend (conform vreunei legi de-a lui Murphy, probabil), când singura şansă să vezi un medic este la camerele de gardă ale spitalelor. Deci m-am grăbit să profit de ultimele ore de lucru de vineri pentru a discuta cu medicul nostru, prietenos şi civilizat, în cabinetul său, decât să aşteptăm cu orele pe culoarele vreunui spital de pe la noi…

Am plecat de la MNAC pe la ora 14:00, am ajuns la medicul de familie pe la ora 16:00. Zona cu bubiţe era acum şi mai extinsă, iar verdictul a fost de urticarie, cel mai probabil de natură alimentară. Am trecut în revistă tot ce mâncase copilul cu o zi înainte şi nu am găsit nimic dubios în meniu: pâine cu unt dimineaţa, ca în orice altă dimineaţă, ouă ochiuri la prânz, dar de la găinile noastre, din curte, testate de nişte ani încoace, şi peşte la grătar seara, la restaurant, dar un peşte din care mâncaserăm amândouă, jumate-jumate, iar eu nu aveam absolut nimic. Mai fuseserăm cu o zi înainte în parcul din Giurgiu, la un atelier de pictură în aer liber, dar probabilitatea ca ceva de acolo să o fi iritat aşa (plante, din aer, sau alergeni din acuarele) era extrem de mică. Medicul de familie ne-a prescris în continuare antialergic, plus o soluţie locală pentru calmarea mâncărimilor, şi am convenit să îl sun în caz că se mai întâmplă ceva.

De-abia la ceva vreme după ce am plecat de la medic a început copilul să se umfle. Desigur, trebuie să fie vreo altă lege a lui Murphy la mijloc, în acest caz. Pentru că ar fi fost infinit mai util să se umfle de faţă cu medicul decât de faţă cu mine, care habar nu aveam ce să-i fac. Era ora 17:00, stăteam de vorbă cu prietena noastră de la bibliotecă şi am observat că Luna avea pungi un pic umflate sub ochi. Am sperat să fie legate tot de presupusa alergie, dar cum copilul începuse şi să se simtă cam aiurea, am convenit că nu mai era cazul să ieşim la protest. Ceea ce s-a dovedit a fi partea bună din povestea noastră, dat fiind ce s-a întâmplat atunci în piaţă, până la urmă, cu gaze lacrimogene şi jandarmi nervoşi.

Şi totuşi, ca să nu mă simt prost că nu mă implic civic într-o astfel de zi, în drumul spre casă am oprit într-o intersecţie să încerc să rezolv problema unei guri de canal descoperite, din mijlocul străzii. Am căutat amândouă obiecte cu care să semnalizăm pericolul, am improvizat ceva din nişte beţe şi nişte pungi, apoi am dat telefoane la Apa Nova şi Radet, până când am reuşit să identific cui aparţinea responsabilitatea acelei găuri şi să obţin promisiunea că se remediază. Cu conştiinţa mai împăcată că făcusem o faptă bună pentru societate (de fapt, abia peste o lună s-a securizat corect acel capac, am trecut de mai multe ori pe acolo ca să verific), m-am concentrat din nou pe fiică-mea. Urticaria parcă avea aceleaşi dimensiuni, ochii parcă nu se mai umflaseră, însă tare urâţică mai era!

acasă, la ora 19:00

Am decis să aştept, totuşi, până mai târziu, să aibă timp să îşi facă efectul toate medicamentele. Şi au părut să şi-l facă. Înainte de culcare, mâncărimea se mai calmase puţin, iar umflătura de sub ochi se retrăsese:

la ora 21:00

Peste noapte nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mi-am setat alarma să mă trezesc regulat, să verific copilul, dar a dormit normal, iar simptomele nu s-au agravat. Priveam cu destul de mult optimism zorii zilei de sâmbătă. Până când s-a trezit şi Luna. Şi, uşor-uşor, a început să se umfle. Rău. Pe la ora 10, când ne-am urcat în maşină ca să ne ducem la spital, arăta aşa:

sâmbătă, ora 10:00

Ceea ce mi se pare uimitor la mine este că niciodată nu panichez în astfel de situaţii. Habar nu am care e cauza – dacă e inconştienţă sau vreun mecanism de auto-apărare – dar ştiu că nu mă pierd deloc cu firea, ci continui să mă comport aparent relaxat, să glumesc pentru a detensiona situaţia şi să acţionez cu calm întru rezolvarea ei. Însă când mă uit cu ochii de acum la poza asta, simt că mă ia cu leşin la gândul că ar fi putut rămâne aşa. Sau că ar fi putut să nu mai fie deloc. În acele momente, am luat în calcul probabilitatea unui şoc anafilactic şi i-am verificat gâtul (care nu era deloc umflat pe dinăuntru) şi tensiunea, aşa cum am citit eu pe net că trebuie făcut. Apoi am sunat medicul de familie şi ne-a sfătuit ceea ce oricum intenţionam să facem: să mergem rapid la spital.

Două zile am rămas internate. Diagnosticul a fost de edem Quincke – ceva de care nu auzisem până atunci şi cu care sper să nu ne mai întâlnim niciodată. S-a tratat cu un cocktail intravenos de antihistaminice, anitalergice şi corticosteroizi, cu un mic supliment de adrenalină în a doua seară, când Luna a făcut un mititel atac de panică (până atunci s-a comportat absolut eroic, nu cred că sunt mulţi oameni ca ea, să nu intre în panică dacă s-ar vedea în oglindă arătând în halul ăla). Niciun medic nu a putut să ne spună o cauză exactă, toţi au spus că cel mai probabil a fost de natură alimentară, dar şi că nu vom afla niciodată cu precizie care dintre alimente a provocat această reacţie. Unii au spus că ar fi bine să facem teste de alergii, alţii că le facem degeaba, pentru că e posibil să fi fost un factor declanşator cu care s-a întâlnit o singură dată în viaţă (cine ştie ce substanţă chimică dintr-o bucăţică de peşte, de ex., pentru care oricum nu există teste disponibile). Singurul lucru cert este că Luna s-a dezumflat suficient de mult după acele trei zile, încât să ni se dea voie să plecăm din spital. Nu că nu ne-ar fi plăcut spitalul acela (am fost la spitalul de pediatrie Medlife, unde chiar s-au purtat toţi impecabil cu noi, ne simţeam în siguranţă, iar rezerva era confortabilă), însă la 900 de lei pe zi, cât costa cazarea acolo, aveam tot interesul să ieşim cât mai repede. Aşa că Luna a făcut frumuşel ordine în urma ei – lucru care trebuie să recunosc că m-a deranjat un pic, pentru că acasă nu face niciodată nimic de genul ăsta, iar acolo, unde era şi inutil, pentru că oricum venea cineva să cureţe toată rezerva după noi, s-a gândit să facă – şi am plecat acasă.

Umflătura s-a mai menţinut câteva zile bune şi a trebuit să continuăm un tratament minuţios, cu pastile. Însă nu s-a mai întâmplat nimic grav. Ne-am luat apoi cu altele şi abia în ianuarie am ajuns la alergolog. Care a fost şi el de părere că nu e cazul să ne îngrijorăm, că putem spera să fi fost un episod singular. Ne-a făcut totuşi şi teste cutanate, pentru detectarea alergiilor de natură respiratorie, şi testele au ieşit perfecte. Deci chiar asta vom face: vom spera să nu se mai repete o astfel de grozăvie. Şi mai sper şi să vă fie util articolul acesta, să ştiţi că se poate supravieţui chiar arătând aşa, dar că trebuie să mergeţi rapid la un medic dacă se întâmplă. Nu de alta, dar am negociat intens cu fiică-mea aprobarea de a publica pozele acestea oribile cu ea. Măcar să merite osteneala 🙂