Mă doare capul

Prietena fiică-mii a fost zilele trecute să-l susţină din sală pe unchiul său, la preselecţiile pentru emisiunea iUmor. Am luat-o adineaori cu maşina de-acasă, ca să se joace cu Luna şi, bineînţeles, am fost curioasă să-i aflu impresiile:

– Cum a fost la filmări?

– Păi m-am sculat la şase singură nu ştiu ce am avut şi mama a vrut două cozi împletite şi eram în pantaloni scurţi de blugi şi în ie şi bunica era la fel şi am plecat la zece şi am stat până la şase şi am văzut maşina lu’ Cheloo şi maşina lu’ Bendeac şi maşina lu’ Cheloo seamănă cu un tractor că este de-aia de urcat pe munţi şi maşina lu’ Bendeac e gri decapotabilă doar maşina lu’ Delia n-am văzut-o dar am văzut-o pe Delia nemachiată şi e brrr că să vezi şi pe unchiul meu cum l-au machiat că nu-l mai cunoşteai când l-au făcut pisică şi l-au îmbrăcat în costum de pisică albă cu albastru dar el trebuia să fie broască dar i-a fost ruşine de doamna care l-a machiat să-i spună că l-a machiat greşit pentru că o oră întreagă muncise să îl machieze pisică şi până la urmă abia pe la trei i-au făcut şi costumul de broască şi i-au pus burtă falsă că el e slab vai de capul lui ca şi mine dar numai Delia i-a dat da iar Cheloo şi Bendeac nu pentru că nu avea umor de fapt.

Apoi am ajuns acasă. Acum fetele au o oarecare controversă pe tema „Cum o arăta maşina Deliei?”: Luna zice că e roz sau culoarea ei preferată (care o fi şi aia?), prietena ei zice că e gri. Doar la un singur aspect au căzut de acord: e o decapotabilă.

Matematică şi durere

Pentru că, în continuare, refuză să facă orice fel de teme în această vacanţă, suntem nevoiţi să îi punem Lunei creieraşul la treabă cu exerciţii ad-hoc, inspirate de situaţii cotidiene. De fapt, „suntem nevoiţi” este mult spus. Pentru că nouă chiar ne place să facem asta. Şi credem că este o metodă de exersare a neuronilor mult mai eficientă, pentru copiii electronici din ziua de azi, decât plictisitoarele tomuri cu exerciţii, fie ele şi mascate sub forma unor cărţi prietenos ilustrate sau cu nume mai atractive decât tradiţionalele  „manual” şi „culegere” cu care ne-am luptat noi, hăt, demult, în copilăria noastră şcolară comunistă.

Nu că exerciţiile noastre n-ar fi şi ele plictisitoare pentru fiică-mea. Şi încă cum!

Acum vreo trei luni, mergeam pe autostradă spre finii noştri de la Piteşti. Luna era nerăbdătoare să ajungă, drept urmare ne întreba ca papagalul – des şi cu ton egal:

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

Prima dată pusese această întrebare după primele cinci minute de mers. Adică nici nu ieşiserăm bine din cartier. Apoi a mai întrebat prin Militari. Apoi de două ori pe autostradă. M-am enervat:

– Uite, pe panoul ăla scrie că suntem la kilometrul 24. Dacă de la Bucureşti până la Piteşti sunt 110 km în total, câţi mai avem acum?

Până a calculat ea, am ajuns pe la kilometrul 30. E drept că taică-său conduce cam repede…

– Bine, dar în cât timp ajungem acolo?, a insistat ea.

– Păi să calculăm, am continuat eu, necruţătoare. Dacă până la Piteşti, mai sunt, iată, 80 de kilometri, iar maşina merge cu 145 km/oră (Ceee?! Mergi mai încet!!!), în cât timp ajunge?

Linişte. Stupoarea Lunei era mai mare decât tendinţa ei naturală de a vorbi neîntrerupt.

– Hai să simplificăm, am propus eu. Mai avem încă 70 km de mers, iar tata merge cu 140 km/oră (Şi mai încet, te rog!!!). Acum poţi calcula mai uşor în cât timp ajungem.

– Habar nu am! Nu ştiţi că eu nu mă pricep la maşini?, s-a oţărât Luna la noi.

Până la urmă, am reuşit să o facem să calculeze. Am mai scos un zero de la fiecare număr, am mai sugerat o comparaţie între întreg şi jumătatea lui, în fine, a dat, triumfătoare, răspunsul corect la un moment dat. Apoi a mai îndrăznit să întrebe abia peste vreo jumătate de oră, cu voce joasă şi doar pe taică-său:

– Tata, te rog să nu mă mai pui să calculez, dar îmi poţi spune cât timp mai avem?

Deci,  de la o simplă lecţie improvizată de matematică, am obţinut nu numai un copil un picuţ mai isteţ decât la plecare, ci şi mai politicos şi, cel mai şi cel mai important, am obţinut linişte în maşină la drum lung!

Am ţinut-o mai mereu în astfel de „lecţii”. Uneori nici nu îşi mai dă seama că e pusă la încercare. Alteori se plânge cu cerul şi cu pământul de cât de tare o chinuim, şi abia apoi se apucă de calculat. Ultimul exemplu a fost chiar azi de dimineaţă, când tăticul Lunei ne-a adus gogoşi calde. În timp ce le devoram cu toţii, s-a apucat să o întrebe:

– Să presupunem că la magazin sunt 40 de gogoşi.

– Bleah…, s-a auzit copilul, deja plictisit de ceea ce ştia că urmează să se întâmple (mâncăm prea des gogoşi).

– Vine un client şi cumpără 18. Câte au mai rămas?

Gândire profundă. A durat mult.

– … 22?

– Da! Foarte bine! Din astea 22, 5 sunt cu gem, 7 cu ciocolată şi restul simple. Câte sunt simple?

– Asta e grea, m-am simţit eu datoare să fiu solidară cu puiul. Presupune două operaţii de făcut, e mai compli…

– Ştiu: 10!, a răspuns Luna mult mai devreme decât mă aşteptam.

Eram mândră nevoie mare. Dar şi curioasă ce metodă a folosit: 5+7=12 şi apoi 22-12=10? Sau: 22-5=17 şi apoi 17-7=10? Este mult mai important să o ajutăm să îşi dezvolte un simţ logic universal decât să memoreze formule, scheme şi metode sterile, utile pe moment, dar nicidecum pe termen lung.

– Cum ai calculat?

– Păi am făcut aşa: 22-10, care e 5+7-2=12-2, şi 22-2… Stai, că m-am încurcat. Deci: 22-… cât?

Mda. Parcă a fost mai uşor ieri, după întâlnirea cu o prietenă de-a mea, în parc, când m-a întrebat:

– Mama, câţi ani avea doamna asta?

Pe „doamna” asta o ştiu de pe când avea câteva luni şi scutece (pline). Pentru câţiva ani, pe când eu eram în facultate, a avut mama grijă de ea. Acum plănuieşte un doctorat în antropologie şi are…, ia să vedem câţi ani are:

– E născută în 1991. Deci câţi ani are?

– E prea greu…, s-a întristat Luna.

Aşa este. Nu a făcut niciodată calcule cu mii. În plus, până şi mie mi se pare dificil să calculez cu trecere peste mileniu, noroc ca m-am născut în an rotund (1970) şi măcar vârsta mea îmi iese uşor la socoteală. Şi mă înspăimântă. În fine.

– E greu, dar ştiu că poţi, am încurajat-o eu. Dacă eşti atentă. Deci e născută în 1991, iar noi suntem în 2016.

– Aaa, ştiu!

Fiică-mea părea a avea o revelaţie. Am aşteptat cu încredere răspunsul corect. Care, într-un fel, a şi venit:

– Are peste o sută de ani!

„Case closed”, cum zicea odată un personaj celebru. Degeaba a adăugat Luna „25”, după câteva secunde, răul fusese deja făcut: am realizat că aş fi putut fi mama cuiva născut în secolul trecut. Fir-ar ea să fie de matematică!

Discuţii de maşină, episodul 2.346.597

– Mama, dupa ce moare Babe vreau să aleg eu ce câine să luăm.

Sunt la volan, iar fiică-mea e în spate, alături de căţeluşă. Avem drum lung, iar cu Babe asta a noastră e poveste şi mai lungă. După ce ani de zile am avut doi bichonei frumoşi foc, cu care m-am înţeles excelent şi care nu au avut nicio problemă serioasă de sănătate, în afară de inerentele sâcâieli ale bătrâneţii, m-am pricopsit cu un căţel cu care rareori am avut respiro de veterinar. Adică i s-au întâmplat mai mereu diverse necazuri ce trebuiau rezolvate, inevitabil, la doctori. De pe la un an au început alergiile, cărora nu le-am putut da de cap, în ciuda nenumăratelor controale, analize şi tratamente, aşa că au fost etichetate sub numele ăla de îl dau doctorii atunci când habar nu au despre ce e vorba (dermatita atopică) şi m-am resemnat să îi dau de mâncare doar bobiţe de regim. Ea, săraca, nu s-a resemnat niciodată, fiind un căţel mâncăcios de felul ei. Apoi au apărut complicaţiile, operaţiile, complicaţiile la operaţii etc. etc. etc. Merită un articol dedicat acest câine şi sper să i-l pot oferi într-o zi. Până atunci, mai adaug doar că acum are aproape zece ani, este încă prostuţă ca un pui, a devenit obeză şi se scarpină cam încontinuu.
Totuşi, faptul că fiică-mea se gândeşte la moartea lui Babe nu are absolut nicio legătură cu necazurile şi enervările pe care ni le produce zilnic, ci doar cu dorinţa ei aprinsă de a poseda un chihuahua – dorinţă pe care i-am explicat că şi-o va îndeplini abia atunci când va fi la casa ei, nu la casa mea. Am şi eu limite în ceea ce priveşte pasiunea pentru căţei. Totul până la o chestie ŞI mai urâtă decât Jack Russell-ul nostru, pe care să o feresc în permanenţă când calc pe jos sau când vreau să mă aşez pe canapea, şi care să latre isteric la absolut orice mişcă în raza ei vizuală! Aşa că îi reiterez Lunei hotărârea mea de a NU avea chihuahua în viitorul apropiat:
– Oricum, Babe mai are nişte ani de trăit, în mod normal, îi spun eu. E urât să te gândeşti de pe acum la moartea ei…

Luna pare să înţeleagă. Tace o vreme. Apoi:
– Ai văzut reclama aia cu ce poţi să faci cu 2.000 lei? Cică îţi poţi lua un câine. Şi arată un Ozzy în reclamă!

Se referă la buldogii francezi – altă rasă adorabil de urâtă, care ne place mult dar nu o să ne luăm niciodată (aţi auzit vreun buldog din ăsta sforăind?). Avem doi vecini buldogi, aproape identici, şi pe amândoi îi cheamă Ozzy, aşa că acum, după părerea noastră, îi cheamă pe toţi Ozzy.
– Înseamnă că era un câine cu pedigree, îmi dau eu cu părerea.
– Nu era.
– De unde ştii? Preţul ăsta e mare pentru un câine, eu cred că era cu pedigree.
– Nu e mare. Eu am văzut la petshop şi chihuahua cu 2.000 de lei.

Aha, a reuşit, cumva, să ajungă şi aici.
– Păi da, pentru că acolo se vând câini cu pedigree.
– Ba nici ăia nu aveau!
– De unde ştii?
– Ştiu!

E atât de sigură pe ea încât mă străfulgeră un gând:
– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „pedigree”?
– Nu.
– Şi atunci, de unde ştii că acei câini nu au??!!
– Din instinct!

Na! Mai zi ceva dacă poţi!
Nu am mai zis nimic, deci. Nici ea. Pentru câteva secunde. După care o aud din nou:
– Mama, dar Babe este mulatră? Că are petele astea mai negre, aşa…

Luna-si-Babe

La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuie să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!