Cireşe dulci-amare

– Cât sunt cireşele?, o întreabă bătrâna din faţa mea pe vânzătoarea ambulantă care oferă fructe şi legume din portbagajul maşinii.

Ni s-a închis piaţa din cartier săptămâna trecută. Pentru o modernizare care nu a început nici măcar cu un semn de şantier sau o panglică sau vreun geam demontat de atunci. Nimic. Nu se ştie când va începe, nu se ştie când va fi gata. Şi nici alternativă nu ni s-a oferit, nici nouă, nici vânzătorilor din piaţă. „Descurcaţi-vă cum puteţi”, e mesajul trimis de primăria noastră mafioată, probabil însoţit de un scuipat simbolic, aşa cum ne-am obişnuit să fim trataţi în sector în ultimii cinci ani… Ne vom descurca, desigur. Din ce în ce mai înrăiţi, hăituiţi şi săraci, dar ne vom descurca.

– Astea sunt cincisprezece lei kilogramul şi douăzeci, celelalte, că sunt dintr-alea pietroase, răspunde vânzătoarea.

Bătrâna se afundă într-un complicat proces de gândire, care dă semne că va dura mult. O ştiu de prin cartier, e teribil de slabă şi, după cât îi sunt de traşi înăuntru obrajii, pare să nu mai aibă mulţi dinţi. Se îmbracă destul de modern pentru o bătrână, probabil că a fost mai emancipată la viaţa ei, dar acum a devenit clar ciufută şi neinteresată de vreo relaţionare socială.

Vânzătoarea mă întreabă din priviri ce doresc. Îi spun că e ok, nu sunt grăbită, să o aşteptăm pe doamna să se decidă. (De fapt, mint. Chiar sunt grăbită. Am ieşit repede să fac nişte cumpărături care nu suportau amânare, dar am mult de lucru acasă şi se mai şi pregăteşte o furtunică, judecând după norii adunaţi pe cerul cartierului.) Când observ că, totuşi, bătrâna pare să se eternizeze, dau să îi spun vânzătoarei că doresc nişte vinete, dar nu apuc:

– Şi varza asta cât este?, o alege bătrâna pe cea mai mică dintre verzele noi şi mici, cam cât nişte meloane, din spatele lădiţelor cu cireşe.

Vânzătoarea se scuză faţă de mine, din priviri, şi cântăreşte mini-varza:

– E un leu cincizeci, anunţă ea.

– Atunci iau varza, anunţă şi bătrâna, după care se caută de bani prin buzunare, îşi pune varza în trollerul de cumpărături şi pleacă cu aceeaşi figură impasibilă spre acră dintotdeauna.

Îmi iau şi eu cele patru vinete pe care intenţionez să le fac salată astă-seară (zece lei), apoi adaug oarecum spre surprinderea proprie:

– Daţi-mi şi un kil de cireşe, dintr-alea pietroase, vă rog.

Nu mănânc aproape deloc cireşe, nu îmi plac. Însă ideea de „cireşe pietroase” îmi e dragă, mă teleportează mereu într-o copilărie lipsită de griji, cu o curte părintească în care creşteau doi cireşi pietroşi, la culesul cărora invitam, primăvara, toţi colegii şi prietenii. Şi cum anul ăsta chiar nu am gustat încă cireşe, îmi zic că acum e momentul.

De-abia în liftul care mă duce acasă îmi dau seama că aş fi putut să îi dăruiesc şi bătrânei câteva cireşe. Era clar că poftea la ele, dar nu îşi permitea costul lor. Nici eu nu îmi permit foarte multe, dar măcar o jumătate de kil aş fi putut să îi cumpăr. E incredibil cum mi se blochează creierul uneori şi nu am reacţiile potrivite pe moment, într-o situaţie dată! Dar nu face nimic: mă duc acasă, îmi las cumpăraturile şi mă întorc repede pe stradă. Bătrâna mergea destul de încet, poate am noroc să o mai prind şi îi propun cadoul acesta.

Din păcate, însă, nu am mai prins-o. Nici măcar nu observasem în de direcţie plecase, am alergat puţin pe toate străduţele din jurul maşinii cu produse, dar nu am zărit-o nicăieri. Curând, au început să cadă şi picurii mari care prevesteau potopul. Am luat-o înapoi spre casă, încă învinuindu-mă pentru lipsa mea de spontaneitate, dar şi consolându-mă cu gândul că o voi mai vedea pe bătrână, imposibil să nu o mai văd prin cartier, şi o să-mi iau revanşa.

În faţa blocului, zăresc o vecină, foarte în vârstă şi ea. Ultima rămasă în viaţă din gaşca de băbuţe de care eram apropiate, Luna şi cu mine. S-au cam dus toate în ultima vreme, semn că trece viaţa pe lângă noi cu o mare viteză, chiar dacă suntem ocupaţi cu alte alea şi nu observăm. Vecina aceasta era foarte bucuroasă când era fiică-mea mică şi o chema pe nume, zicea că e prietena ei. Când îmbătrâneşti, lumea se crede obligată să îţi vorbească respectuos dar de la depărtare, cu acel „dumneavoastră” pe care, de fapt, puţini dintre noi şi-l doresc cu adevărat. În realitate, am vrea să fim mereu percepuţi ca tineri, să fim „tu” de-a pururi cu puştanii cartierului şi ne doare de-a dreptul fiecare „săru’ mâna” aiuritor pe care îl primim de la tinere de douăzeci de ani…

Dar să revenim la vecină. Şi-a pierdut soţul acum câteva zile şi e încă, vizibil, confuză. Nu doar că au trăit o viaţă lungă împreună, dar a şi rămas cu un băiat (bărbat, deja) cu ceva probleme de sănătate, chiar nu ştiu dacă se poate descurca singură cu el. Vine şi ea de la cumpărături acum, şi-a pus sacoşa jos şi îşi trage sufletul pe aleea din faţa blocului. Sau poate că îi este greu să se întoarcă acasă şi tot amână momentul, cine ştie? Îmi amintesc senzaţia pe care o aveam când am făcut burnout-ul, în 2005. Ajungeam în faţa scărilor care duceau la birou şi, pur şi simplu, mă blocam, nu puteam să le urc. Mă buşea şi plânsul atunci, am încercat o vreme să mă amăgesc că e o problemă temporară, că o pot învinge cu psihoterapie, dar nu a mers. Singura soluţie a fost să îmi dau demisia.

Dar vecina mea nu îşi poate da demisia de la casa ei şi de la ceea ce i-a mai rămas din familie. Ea trebuie să meargă mai departe, cât i-o fi dat să mai meargă şi ea. Aşa că îi propun să o ajut, ce să fac?

– Vreţi să vă duc eu sacoşa?, o întreb.

– Dacă vrei…, îmi răspunde ea repede, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi. Ce face aia mică?

E prima întrebare pe care mi-o pune întotdeauna când ne întâlnim, doar că acum, pentru prima oară, adaugă:

– Dar cum o cheamă? Că am uitat…

Îi duc sacoşa până la uşă şi îi spun încă o dată ce i-am spus deja, după ce am aflat că a rămas singură:

– Dacă aveţi nevoie de ceva, îmi bateţi la uşă. Oricând.

Îmi mulţumeşte şi plec. Nu cred că o va face vreodată, să îmi bată la uşă. Dar de cele mai multe ori e suficient doar să ştii că poţi cere ajutorul cuiva, chiar dacă nu ajungi să îl ceri efectiv.

Ajung şi eu acasă, cu câteva etaje mai sus. Nu am reuşit să îmi repar greşeala de mai devreme şi să îi îndeplinesc o mică poftă unei bătrâne in nevoi. Dar uite că am dat un mic ajutor alteia, tot amărâtă şi ea, cu ocazia asta. Poate chiar aşa trebuiau să se întâmple lucrurile – eu să fac o gafă pe care să o realizez târziu şi să ies din nou afară, astfel încât să mă nimeresc acolo fix când cealaltă bătrână avea nevoie de sprijinul cuiva. Sau poate că a fost, aşa cum este viaţa de obicei, „pentru cine se nimereşte”. Nu voi şti niciodată.

În altă ordine de idei, cireşele nu au fost gustoase, iar vinetele au fost pline de apă, păcat…

Regăsiri

Nu ştiu ce anume s-a schimbat şi la cine – la mine sau la Bucureşti –, dar cert e că, de când m-am întors aici, după mai mult de un an petrecut mai la adăpost de pandemie, oamenii mă tratează tare bizar…

A fost mai întâi domnul acela ştergător de parbrize în intersecţii, care s-a apropiat grăbit şi hotărât de maşina mea când am oprit la semaforul de la Timpuri Noi, făcându-mă să mă pregătesc pentru cearta uzuală în care el îmi stropeşte parbrizul, iar eu îi spun că nu vreau asta, o dată, de două ori, de trei… de oricâte ori e nevoie până pleacă. Ei bine, de data aceasta, domnul s-a uitat fugitiv la mine, a dat din mână şi mi-a spus zâmbitor:

– Ah, da, dumneavoastră sigur nu vreţi.

Şi a plecat. Probabil că stupoarea de pe faţa mea a fost atât de puternică, încât a interpretat-o greşit şi s-a răsucit rapid pe călcâie, arătând cu peria lui cea lungă înspre parbriz:

– Sau poate că voiaţi, totuşi?

Am dat repede din cap că nu, dar recunosc că a fost pentru prima dată când am simţit nevoia să îi dau cuiva bani doar pentru că nu a vrut să-mi ia banii!

Apoi, am trecut pe lângă gura de metrou de la Tineretului, unde stau de obicei oamenii ăia care fac sondaje. În anii trecuţi, am fost agăţată de nenumărate ori şi chiar am participat, când am avut timp, la interviuri. Mie îmi place mult să răspund la chestionare, mi se pare o formă prin care pot ajuta pe cineva pentru binele comun, o fac şi gratis când am timp. Dar recunosc că ultimele dăţi au fost atât de lungi chestionarele alea şi atât de jignitoare recompensele primite, încât mi-am propus să nu mai particip pe viitor.

În fine, ca să revin, mă apropiam de un tip dintr-ăştia cu chestionare în mână, pe care-l vedeam cum încerca să-i oprească pe toţi cei care mergeau în faţa mea, şi deja îmi pregătisem răspunsul-tip „N-am timp”, când ajung şi eu în dreptul lui şi îl văd cum mă trece absent cu vederea, pentru a-i întreba pe cei din spatele meu dacă vor să-i răspundă la întrebări. Cum adică, toţi sunt buni de sondat, numai eu nu? Oare ce are faţa mea, de nu m-a considerat potrivită pentru chestionarul lui? Şi am încetinit discret pasul, să încerc să aflu despre ce produse era vorba.

– Bună ziua! l-am auzit zicându-le următorilor trecători. Aveţi câteva minute să-mi răspundeţi la un sondaj? E despre bere.

Ah, ok, probabil că încă nu am faţă de alcoolică, deşi am investit în proiectul ăsta cu consecvenţă, cam toată pandemia.

Iar ultima ciudăţenie a avut loc azi dimineaţă, când mi-a sunat la uşă poştaşul cu o recomandată (bine, şi lucrul ăsta e total neobişnuit, de obicei poştaşul se mulţumea să lase în cutia poştală orice trimitere, cât să mă umplu eu de toţi nervii din lume că trebuie să mă duc în locul acela infernal numit „oficiu poştal”). Am deschis uşa şi m-a întrebat:

– Aveţi o recomandată de la ANAF, o doriţi?

– Ăăăă… cum adică să o doresc?, am întrebat eu, năucă.

Adică n-aş şti să explic exact de ce, dar în capul meu, dacă îmi zice cineva că mi-a adus o scrisoare, eu îmi doresc să o iau.

– Dacă vreţi să v-o dau.

– Păi, da…

– Cum vreţi, a ridicat poştaşul din umeri, şi mi-a întins plicul, cu milă evidentă.

E posibil să se fi gândit că e vreo amendă, nu-i aşa? Că doar ANAF-ul nu s-o obosi să trimită plicuri de felicitare la nunţi, de obicei e ceva cu sancţiuni înăuntru. Şi probabil că sunt oameni care se feresc să semneze de primire pentru ele, ca să poată nega că au fost avertizaţi. Evident, eu nu mă ştiu vinovată cu nimic, aşa că nu văd de ce m-aş fofila (deşi până la urmă s-a dovedit că tot sunt vinovată cu ceva, şi anume cu nedepunerea unei declaraţii pe care habar nu aveam că ar fi trebuit să o depun, în… 2016!!!).

Dar cum să mă sperii de un biet plicuşor de la ANAF?! Eu, care nici măcar n-am clipit atunci când mi-au sunat doi poliţişti la uşă şi mi-au zis:

– Bună ziua. Avem mandat de aducere pentru dumneavoastră.

În fine, e posibil să nu fi clipit şi pentru că nu puteam, fiind înmărmurită, dar m-am desmărmurit repede, oamenii au văzut că sunt mai în etate şi au adăugat imediat, de teamă să nu păţesc, naibii, lucruri mai interesante, care să implice ambulanţă sau dric:

– Nu vă speriaţi, e pentru procesul acela cu amenda de circulaţie în care sunteţi martor…

În fine, am supravieţuit şi m-am şi dus la procesul ăla. Singură şi nesilită de nimeni, fără mandat sau aducători. Dar asta e altă poveste. Acum rămân cu întrebarea de ce mi se întâmplă toate aceste lucruri inedite. Iar data viitoare când m-o mai surprinde cineva, o să-l întreb direct dacă e faţa mea de vină. Să ştiu o treabă, dom’le.

Când, cum şi mai ales de ce începem să ne jenăm de părinţii noştri?

Am ascultat dimineaţă, la matinalul de la Europa FM, concursul zilnic de cultură generală. Se numeşte „Dublu sau nimic” şi se pun câteva întrebări la care concurenţii trebuie să răspundă în şase secunde. După fiecare răspuns corect, au voie să aleagă dacă merg sau nu mai departe – dacă merg, premiul de la următoarea întrebare e dublu faţă de ce a câştigat până acum, dacă se opresc, pleacă cu ce au, iar dacă greşesc un răspuns, pierd totul. Întrebările nu sunt foarte grele, dar sunt din domenii variate, deci poţi avea ghinionul să pici pe ceva ce, pur şi simplu, nu ştii. Şi ceea ce contează cel mai mult aici e gradul de stăpânire de sine, cât de mult îţi controlezi emoţiile concursului şi ale directului, pentru că e, totuşi, destul de scurt timpul alocat unui răspuns.

Azi-dimineaţă, participantă la concurs a fost o tânără care a povestit că era acasă împreună cu bunica ei – şi asta contează mult, anturajul în care te afli în momentul intrării în direct, pentru că cei din jur te pot ajuta cu răspunsurile. Fata era veselă şi plină de încredere în ea, însă doar până la momentul răspunsurilor, când, ce să vezi, se auzea cum răspundea mai repede bunica, de undeva din depărtare. Tânăra nu părea foarte încântată de asta, avea acel ton discret-agasat pe care îl au copiii mari cu părinţii lor, dar cred că a fost mulţumită până la urmă că a ajuns să câştige astfel 800 de euro. Iar prezentatorii tot încercau să o includă în discuţie şi pe bunică, însă aceasta prefera să rămână deoparte, poate timidă, poate modestă, poate doar bunică ce ştie că trebuie să rămână în umbra nepoţilor…

Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc la câte momente de bucurie caldă şi binemeritată i-om fi privat cu toţii pe părinţii noştri atunci când am crescut şi am început să ne jenăm de ei. De câte ori aş fi putut să o las pe mama să se bucure alături de mine la vreun eveniment – important sau nu, asta nu conta: pentru părinţi, orice nimic din viaţa copiilor lor capătă o importanţă uriaşă. Nici măcar să îi dau ocazia să mă vadă fericită nu am mai făcut-o, începând de prin adolescenţă. Nu ştiu ce mecanism diabolic s-a declanşat în mine atunci, dar pur şi simplu nu îmi permiteam să mă arăt fericită în faţa maică-mii, simţeam nevoia de a-mi cenzura entuziasmul şi bucuriile, trebuia să nu îi arăt niciuna dintre aceste trăiri. De fapt, nici tristeţi sau suferinţe nu îi împărtăşeam. Nu doream să discut cu ea lucruri profunde despre viaţa mea, nu voiam să mă întrebe nimic, discuţiile noastre trebuiau să se rezume strict la chestiunile necesare, gen cumpărături, administrative etc. Nimic intim, nimic cu adevărat important, doar praf în vântul vremii.

Acum regret enorm că m-am purtat aşa cu mama. Dar este, bineînţeles, târziu. Mult prea târziu. Oare cât de greu mi-ar fi fost să îi povestesc şi ei unele lucruri pe care le discutam atât de aprins cu prietenii momentului (căci prietenii vin şi pleacă, iar părinţii rămân)? Să mă laud cu performanţele şcolare şi profesionale, care au fost destul de multe mereu, sau să îmi las lacrimile să-mi curgă în faţa ei atunci când sufeream îngrozitor, din iubire sau mai ştiu eu ce, dar mă chinuiam să ţin totul cât mai ascuns de ea? Să îi fac bucuria de a mă vedea bucuroasă, să râd în hohote şi nu doar dintr-un colţ de gură, la o glumă auzită împreună? Îmi aduc acum aminte cum îi străluceau ochii de mândrie la orice nimic spus de mine, cât de multă încredere avea în gândirea mea, câtă libertate mi-a dat să-mi urmez drumul în viaţă, iar eu… Eu ce i-am oferit la schimb?

Mă întristează aceste amintiri cu atât mai mult cu cât văd deja semne că e posibil să urmez acelaşi destin cu al mamei mele. Adolescenţa e o perioadă grea şi imprevizibilă, de fapt cu mult mai grea decât era pe vremea mea. Iar tendinţele copiilor de azi par să fie aceleaşi: îndepărtarea de părinţi şi apropierea de prieteni, colegi, chiar şi de unii străini relevanţi – orice, numai părinţi să nu fie. Va depinde, cel mai probabil, de mine dacă vom reuşi să trecem fără prea mari daune peste această perioadă şi să reînnodăm ceea ce se dezleagă, temporar şi firesc, în aceşti ani dificili. Şi de noroc.

Dar ca să încheiem cu un ton ceva mai vesel, totuşi, pentru că începusem să scriu o postare emoţionată şi am ajuns să scriu, iată, încă un articol trist (!!!), vă las cu întrebarea: „Cum îl chema pe buldogul din desenele animate cu Tom şi Jerry?”. Căci dimineaţă a fost şi întrebarea asta la concursul radiofonic, şi tot bunica a fost cea care a ştiut-o :-))))))))

Alţi căţei

A fost o săptămână urâtă, cu greutăţi, suişuri şi coborâşuri, cu multe lacrimi şi gene de speranţă, aşa cum puţine săptămâni ştiu să fie. După ce prima căţeluşă din cuibul din curtea noastră a murit, chiar in dimineaţa de Paşti, am aşteptat cu frică să vedem dacă se mai îmbolnăvesc şi cele patru surori ale ei. Trecuseră deja două zile de când prima arătase semne de boală, le făcuserăm tuturor injecţii întăritoare, au mai trecut două zile şi nu s-a întâmplat nimic, după care… După care au picat, brusc, toate. Marţi dimineaţă erau toate bine, au mâncat şi s-au jucat ca de obicei, marţi la prânz una dintre ele zăcea pe o margine de cărare. Când am ajuns eu acolo, cât de repede am putut, doar una mai era la vedere, celelalte trei se ascunseseră cine ştie pe unde, prin curtea aceea uriaşă şi plină cu de toate. Şi doar pe ea am putut să o duc la veterinar.

Au urmat două zile lungi de căutări, pe de o parte, ale căţeluşelor dispărute şi de tratamente, pe cealaltă parte, a căţeluşei găsite. Nu îndrăzneam să mai sperăm absolut nimic. Apoi, ieri, am găsit două dintre fetiţe, amândouă moarte deja: Numărul 3 şi Pufoasa. Şi a devenit evident că şi a treia (Ţiganca) a avut aceeaşi soartă, chiar dacă, încă, nu i-am găsit trupuşorul. Patru fetiţe, deci, frumoase, jucăuşe şi foarte, foarte tinere, au murit din cauza noastră. Am rămas cu o vină teribilă, care ştiu că nu va trece niciodată. Şi am mai rămas şi cu marea nedumerire că niciunul, nici măcar unul singur dintre ceilalţi şapte câini din curtea aceea nu le-a găsit pe amărâtele astea mici. Nici măcar mama lor să nu le fi simţit mirosul, să nu le ştie în primejdie, să nu încerce să ne semnaleze, cumva, că ar avea nevoie de ajutorul nostru? Nu mi se pare normal să ai un pui bolnav sau mort la doi paşi de tine şi să te comporţi absolut la fel ca întotdeauna. Sau poate că aşa e normal în lumea lor şi doar am văzut eu prea multe filme…

A cincea fetiţă, în schimb, s-a trezit azi dimineaţă plină de energie şi de foame. Numărul 2 este. După trei zile de apatie, în care a zăcut aproape tot timpul şi nu părea să o mai intereseze absolut nimic, azi dimineaţă a dărâmat de câteva ori toate obstacolele care o ţineau în curticica ei de contenţie şi a început să latre, să sară, să ceară de mâncat şi de băut – tot ce face un căţel normal, de vârsta şi cu energia ei. Veterinarul s-a arătat complet optimist şi mi-a zis că tot ce a fost mai greu a trecut. Dar eu încă nu îndrăznesc să mă bucur, după ce am văzut cât de fragili sunt copiii aceştia, cât de repede s-a prăpădit sora ei (care şi ea dădea uşoare semne de ameliorare la un moment), cât de agresiv poate fi virusul ăsta nenorocit. Prefer să mai aştept o vreme, să nu o mai văd schelet ambulant, cum a ajuns acum, să mai trecem o noapte, două, cu bine… E mai înţelept aşa.

Însă nici nu m-ar mira foarte tare să se fi făcut, totuşi, bine chiar azi. Curtea aceasta mică pe care am putut-o izola ca să le ţinem pe bolnăvioare în ea este aceeaşi în care am plantat, acum nişte ani, narcisele mamei mele (am povestit despre florile astea aici). Pe prima căţeluşă am adăpostit-o într-un alt colţ al ei, dar acesteia i-am pus coteţul improvizat fix deasupra lor. Iniţial, am făcut asta din întâmplare, căutând un loc mai potrivit în care să o pot instala cât mai bine. Apoi mi-am dat seama că este aşezată peste acele flori şi am vrut să o mut de acolo, să nu le rupă frunzele de tot. Însă m-a fulgerat un gând: cum ar fi ca mama, aşa cum a făcut ea toată viaţa ei şi chiar şi după moarte, ca în cazul acestor flori, să poată da în continuare viaţă, să „repare” lucruri? Şi am lăsat intenţionat coteţul acolo, dintr-o speranţă vagă şi superstiţioasă.

Când am văzut căţeluşa vioaie, azi dimineaţă, nu mi-am putut împiedica gândul – atât de fantezist, sunt perfect conştientă – că mama este, cumva, responsabilă pentru acest lucru. Iar asta din simplul motiv că fix azi se împlinesc şase ani de când a murit. Poate că a fost felul ei de a-mi spune că nu trebuie să mă întristez pe veci atunci când vine, în fiecare an, ziua asta de 7 mai, plină de amintiri urâte pentru mine. Poate că a vrut să mă însenineze azi, când aş fi fost de două ori mai tristă dacă s-ar fi dus şi asta mică. Şi mi-a trimis un semn, şi o minune.

Nu ştiu încă dacă va dura această minune, după cum spuneam. Nu pot decât să sper la asta. Dar faptul că m-am bucurat azi, pentru prima oară după multe zile, este cert un cadou pe care nici măcar nu ştiu dacă îl meritam, dar de care aveam infinită nevoie. Şi mă încăpăţânez să cred că i-l datorez mamei mele, această femeie extraordinară despre care încă nu mi-am găsit resursele să povestesc aşa cum ar merita, iată, nici măcar la şase ani după ce a plecat dintre noi. Cândva – curând – va trebui să fac şi asta. Ar fi mare păcat să nu îi pot cinsti memoria măcar aşa, cu vorbe frumoase şi cu amintirile celor care au cunoscut-o şi ale căror vieţi au fost marcate de ea.

Mulţumim pentru tot, mama!