O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Reclame

Despre munca în zadar pe banii noştri

Pe la începutul lui noiembrie 2017, am văzut o doamnă în vârstă căzând ca o scândură, cu faţa în jos, pe bordura din faţa farmaciei Dona de la Şincai. Am sărit câţiva trecători în ajutorul ei, insistând să chemăm o ambulanţă, dar a refuzat. Cu greu, am convins-o să intre măcar în farmacie şi să-şi ia tensiunea – căzăturile acestea, mai ales la o anumită vârstă, pot avea drept cauze şi accidentele vasculare cauzate de o tensiune crescută, nu trebuie deloc ignorate. Doamna insista că nu are nimic, ci doar s-a împiedicat încercând să treacă pe bordura îngustă şi ferindu-se de bancomatul din peretele farmaciei, care o blochează. Dar de ce se chinuia biata femeie să treacă pe acolo, când în zonă se află ditamai trotuarul de vreo cinci metri lăţime? Pentru că acel trotuar este prost făcut şi se umple de apă la orice ploicică. În anotimpurile ploioase este o baltă adâncă, întinsă de la un capăt la altul, iarna este un patinoar. Şi nu generalizez aiurea: locuiesc de 17 ani în zonă şi trec şi de patru ori pe zi pe aici, deci ştiu clar despre ce vorbesc.

M-am dus acasă şi am trimis imediat un e-mail primăriei sectorului 4, cu rugămintea să remedieze problema acelui trotuar. Ştiu că peste tot sunt probleme, străduţele din cartierul meu arată ca după bombardament, dar acesta e un trotuar folosit de mii de oameni zilnic, dacă nu chiar zeci de mii, într-o intersecţie importantă şi în faţa singurei farmacii non-stop din zonă. Mi s-a răspuns în câteva zile că cererea mi-a fost înregistrată şi că lucrarea va fi inclusă în următorul şantier posibil, în funcţie de buget.

Au urmat câteva luni în care nu s-a găsit, probabil, buget pentru trotuarul meu. S-a găsit pentru fântâna penisului erect, aşa cum îmi place să numesc oroarea aceea arhitectonică din colţul intersecţiei. S-a găsit pentru nenumărate plante tuia care s-au plantat acolo şi pe tot bulevardul Tineretului, achiziţionate la preţuri super-umflate şi uscate în câteva zile. S-a găsit pentru nebunia bordurilor ce pare fără sfârşit, puse atât orizontal, cât şi vertical, pe fiecare bucăţică de trotuar din zonă şi chiar în locuri unde nu e trotuar. Şi aşa mai departe (am fotografii-dovadă pentru fiecare din cele afirmate mai sus, nu sunt vorbe în vânt). Doar balta-patinoar a dăinuit bine, mersi, peste iarnă. Până săptămâna trecută, când în sfârşit a deranjat-o cineva.

În drumul spre şcoală de acum câteva zile, am văzut că se aşternuse un strat proaspăt de asfalt pe trotuarul în cauză. M-am bucurat să văd asta, dar un drăcuşor din mintea mea nu îmi dădea totuşi pace. Aşa că, la întoarcere, l-am căutat pe şeful de lucrare şi l-am întrebat dacă s-a asigurat că au remediat problema bălţii. Iar domnul respectiv m-a asigurat doar că NU a auzit niciodată de acea problemă. Nimeni din primărie nu îi transmisese că ar exista o plângere pentru acea bucată de trotuar şi habar nu avea că se strânge apă acolo. Mi-a cerut o fotografie, m-am dus acasă, am “răscolit” prin calculator, am găsit una, m-am întors, i-am arătat-o, mi-a mulţumit, apoi mi-a arătat-o şi el pe o doamnă care făcea măsurători cu aparate topometrice şi mi-a promis că vor remedia împreună problema. Iar eu l-am crezut.

În zilele următoare am continuat să simt la picior dâmbul de care mă temeam că va bloca scurgerea ca şi până acum. Pur şi simplu treci pe acolo şi îţi dai seama că e o zonă mai ridicată înspre margine, nici măcar nu îţi trebuie aparate sofisticate de măsură pentru asta. Dar am sperat să mă înşel, aşa cum fac mereu oamenii cu educaţie şi bun simţ, care îşi pun mai întâi la îndoială propria raţiune şi abia apoi dau vina pe alţii. Din păcate, însă, nu m-am înşelat, iar aceasta este o fotografie de azi-dimineaţă, după ce azi-noapte a plouat în cartier:

La o ploaie ceva mai hotărâtă, zona acoperită de apă îşi triplează suprafaţa.

Azi în intersecţie se lucra în continuare, dar nu chiar aici, ci la parcare (plus borduri, evident). Şeful cu care am vorbit zilele trecute nu era acolo, nici doamna cu măsurătorile. Aşa că, odată întoarsă acasă, am trimis fotografia pe e-mail la primărie, cu întrebarea de ce nu au comunicat între ei şi de ce se cheltuie banul public inutil, cu lucrări deficitare. Acum aştept un răspuns. Probabil, degeaba, atâta vreme cât noi, ăştia care încercăm să facem ceva, măcar cu o vorbă sau o idee, suntem atât de puţini, iar ei sunt atât de mulţi. Oare cum ar fi dacă voi toţi cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă balta asta, chinuindu-vă să nu călcaţi în ea, aţi reclama-o la primărie, în loc să vă mulţumiţi să înjuraţi în barbă sau să vă lamentaţi pe Facebook? Sau dacă i-aţi trage de mânecă pe muncitorii ăia pe care îi vedeţi că fac mai mult rău decât bine, şi nu i-aţi lăsa să facă asta? Sau dacă aţi ieşi la vot o dată la patru ani, că n-o fi foc să vă mişcaţi fundurile câteva sute de metri până la circumscripţia voastră, ca să le desfiinţaţi sinecurile tuturor impostorilor care ne conduc?

Nu cred că voi afla vreodată să răspunsul la aceste întrebări. Pentru că trăiesc într-o ţară în cădere liberă, din toate punctele de vedere, de care îmi este din ce în ce mai ruşine.

Perle FB 13

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

–––––––

Martie 2017 (continuare)

De câteva ore traduc un act de mă dor ochii şi creierii. Toţi. Copilul m-a înţeles o vreme şi şi-a văzut de treburile lui până acum când, din senin, m-a întrebat:
– Mama, ce mănâncă lemingul?
Ce naiba fac copiii ăştia la şcoală, în clasa a doua, de pune astfel de întrebări încuietoare?

–––––––-

[după câteva minute]

Hai c-am rezolvat-o cu lemingii. I-am transmis Lunei (din partea domnului Google) că mănâncă ierburi, rădăcini, seminţe şi ce-or mai găsi ei prin tundra aia a lor, apoi i-am reamintit că am de lucru, să mă mai lase un pic. Şi m-a lăsat. Un pic mic.

– Mama, da’ ursul polar ce mănâncă?

Presupun că e mai greu cu zmeura şi mierea pe la Cercul Polar, aşa că îi zic rapid:

– Animale mici, cred… Şi peşti.

Pare a se bucura şi mai capăt un minut de linişte.

– Mama, da’ vulpea polară ce mănâncă?

E clar, nu mă pot eschiva la nesfârşit. Las lucrul deoparte, deschid Wikipedia şi îi citesc:

– „Hrana vulpilor constă din lemingi…”

N-a vrut să-i mai spun continuarea. Cam cât ghinion să ai să auzi aşa ceva când scrii de zor la o bandă desenată în care un leming, un urs polar şi o vulpe polară sunt prieteni? Aşa că am avut apoi liniştea necesară pentru a-mi termina traducerea. După patru ore şi jumătate de lucru încrâncenat, o pun pe e-mail, îi dau send şi în aceeaşi clipă mă sună prietenul care mă rugase azi să i-o fac de urgenţă:

– Ştii, nu e cazul să te mai grăbeşti cu traducerea aia, că nu mai am nevoie de ea.

După cum spuneam: cam cât ghinion să ai?

––––––-

Despre lemingi, copii şi teme de secolul XXI – ultimul episod 🙂

S-a încheiat cu bine saga lemingilor, începută acum câteva zile aici, pe FB, şi continuată până aseară, când tema fiică-mii a fost finalizată. Pe scurt, povestea benzii desenate pe care a făcut-o sună cam aşa:

Un urs polar, o vulpe polară şi un leming pleacă împreună într-o excursie în munţi. Fiecare are în rucsac ceva de-ale gurii – ursul trei sticle cu apă şi nişte peşti, vulpea nişte păsări, iar lemingul nişte ierbuţă. (A se remarca eludarea cu graţie a faptului că animalele astea se mănâncă, de fapt, unul pe altul. Nici vulpea nu are lemingi la pacheţel, nici ursul vulpi.) Şi ghici cine apare în drumul bunilor prieteni? N-aţi ghicit! Apare Moş Crăciun. Care le dă tuturor, pe lângă nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă (foame mare în tundra aia!) şi un… teleportor. Exact. Ca să poată ajunge la Pol la Moşu’ oricând vrea muşchii lor. Probabil ca să le mai dea nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă. Sfârşit.

–––––––––-

Din ciclul „Să râdem cu temele copilului”, azi vă prezentăm subiectul SCRUMBIOARA

Păi da, că tot o terminasem ieri cu lemingii, era şi cazul să găsim un alt animăluţ să leşin eu de râs singură prin casă. În lecţia pe care Luna a ţinut morţiş adineaori să mi-o citească (deşi nu m-am arătat interesată), se făcea că un morun bătrân le zicea unor scrumbioare aventuroase: „Voi sunteţi peşti migratori”. Şi mi-am manifestat curiozitatea:

– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „migrator”?

– Sigur! E atunci când mergi de colo colo.

Am intenţionat să o aprob, dar din păcate a continuat:

– De exemplu, eu migrez la Giurgiu. Aşa şi scrumbioarele.

Şi n-am mai putut zice, bineînţeles, nimic 😀

––––––––––

Simt că a început numărătoarea inversă pentru mine. Foarte, foarte curând nu voi mai putea răspunde rezonabil întrebărilor copilului. Adineaori, mi-a desenat următoarele şi m-a întrebat:

– Dacă cineva pune o cană cu cafea pe maşină, aşa, mai la spate, şi maşina pleacă, ce se întâmplă cu cafeaua? Va curge pe parbriz?

Singurul lucru sigur pe care i l-am putut răspunde a fost că ăla nu e parbriz, ci lunetă. În rest, mă bazez pe prietenii mei cititorii, care sunt cu siguranţă mai deştepţi decât mine în ale fizicii 🙂

A fost bărbatu-meu la conferinţa Oanei Moraru despre vârsta adolescenţei

Şi articolul s-ar putea opri deja aici, pentru că titlul este el însuşi o ştire atât de surprinzătoare, încât nu ar mai fi nevoie de continuare. Bărbatul meu e acel gen de om de afaceri cu picioarele pe pământ, cu inteligenţă mult peste medie şi sensibilitate autentică, dar bine mascată, care la începutul relaţiei noastre obişnuia să ia în râs cam orice discuţie legată de psihologie pe care încercam să o avem. Acum s-au mai schimbat lucrurile, deşi încă mă mai boscorodeşte când face Luna vreo fiţă, reproşându-mi “tu şi cu psihologia ta, uite ce ne face copilul ăsta!”. Dar per total cred că şi-a dat seama că prea rău nu este, şi speră şi el, odată cu mine, că adevăratele rezultate se vor vedea abia peste vreo zece, cincisprezece ani. Rezultatele care contează, adică, să crească un om onest şi implicat social, mulţumit şi încrezător în sine, cu respect pentru valorile morale fundamentale şi pasiune pentru cariera (bine) aleasă, dar şi cu bucuria de a trăi pe care ar trebui să o avem cu toţii, mai ales în tinereţe – vârsta marilor nebunii. Pentru că toţi am trecut pe acolo şi nu are sens să ne ascundem după deget, toţi ştim cum e.

M-a cam mirat, aşadar, atunci când bărbatu-meu a acceptat din prima să meargă la conferinţa asta. Şi i-am cumpărat repede biletul, pentru ca nu cumva să se răzgândească. Mi s-a părut mai bine să meargă el, şi nu eu, din mai multe motive. În primul rând, pentru că eu deja sunt “imersată” în lumea asta, a lecturilor şi discuţiilor despre creşterea copiilor, educaţie şi psihologie, de peste zece ani încoace, de când m-am apucat să studiez serios în domeniu. Asta nu înseamnă că nu e întotdeauna loc să mai învăţ ceva, dar mi s-a părut mai util să înveţe şi el un pic. În al doilea rând, pentru că îi cunoşteam angoasa legată de apropierea adolescenţei la Luna; şi mie mi-e tare teamă de acea perioadă (îmi aduc foarte bine aminte cât de antipatică am fost eu însămi la acea vreme, şi cât de conflictuală a devenit relaţia cu mama mea atunci), dar lui îi este de două ori pe-atât, în calitate de tată de fată. Şi în al treilea rând pentru că ştiam sigur că această conferinţă îl va “prinde”, fiind susţinută de Oana Moraru, pe care o urmăresc cam de când a apărut în spaţiul public şi îi cunosc talentul de a-şi capta publicul, indiferent de componenţa sa. Am fost la una dintre primele ei conferinţe din Bucureşti şi am ieşit un om mult mai fericit de acolo, unde mi se confirmase că nu sunt singură şi absurdă în lupta mea pentru un învăţământ mai normal pentru copiii noştri.

În fine, pe bărbatu-meu l-a captat doar pe jumătate, în sensul în care s-a întors acasă entuziasmat, cu zâmbet pe faţă şi cu complimente la adresa Oanei Moraru, dar la jumătatea conferinţei. După mai mult de trei ore de discuţii, a considerat că e suficient pentru o singură zi şi nu a mai rămas şi la următoarele probabil trei, în care accentul ar fi căzut pe experienţele adolescenţilor invitaţi la conferinţă şi pe întrebările din sală.

Eu regret că nu a stat, la fel cum regret că nu a luat mai multe notiţe. Dar a fost bine şi-atât. Pentru că a învăţat acolo despre:

  • vârstele dezvoltării emoţionale a copilului, fiecare cu specificul şi importanţa ei;
  • necesitatea absolută a sprijinului adulţilor la vârste mici, pentru construirea unei personalităţi echilibrate şi încrezătoare în forţele proprii; copiii au nevoie să se simtă înţeleşi mai mult decât să li se dea permanent lecţii;
  • schimbările neuronale care se petrec înspre 12 ani – se rup, cică, legăturile existente, dar nefolosite dintre neuroni şi se formează unele noi, ceea ce duce la un pic de haos şi conflict interior, care se revarsă şi la exterior, sub formă de crize adolescentine;
  • absurdul concursurilor şcolare în clasele primare, despre cât de mult le dăunează, de fapt, copiilor mici stresul acestora şi ierarhiile de “valoare” care sunt stabilite pe baza punctajelor obţinute; mult mai utile pentru copii ar fi competiţiile sportive şi mai ales cele de grup, pentru a construi încredere în sine şi coeziune cu semenii, şi pentru asimilarea conceptelor de succes şi eşec;
  • importanţa sentimentului de apartenenţă la un grup, care este definitoriu pentru vârsta adolescenţei – adolescentul are ca nevoie primară fidelitatea, convingerea că este acceptat de grupul sau gaşca sa.

Iar lucrul cel mai important cu care a venit acasă a fost sfatul de a sprijini copilul în orice activitate pe care îşi doreşte să o facă, indiferent dacă este sau nu talentat pentru aceasta şi indiferent dacă ţie, ca adult, ţi se pare o prostie.

Coincidenţa face ca fix în această perioadă noi să fi fost uşor excedaţi de pregătirile Lunei pentru un concurs de dans. Din septembrie, o ducem la o şcoală de dans care pe noi nu ne încântă foarte tare: este departe de casă, nu fac propriu-zis lecţii de mişcare, aşa cum mi se pare mie că ar fi normal să facă, iar din când în când (şi din ce în ce mai des, în ultima vreme) organizează nişte concursuri de dans pentru care se face un hei-rup formidabil în ultimele şedinţe, cu stat peste program, costuri suplimentare şi stres organizatoric. Lunei, însă, îi place atât de tare, încât am continuat să facem toate aceste eforturi, e drept, bombănind-o mereu pentru asta.

Ei bine, după conferinţa de sâmbătă dimineaţă, nu numai că ne-am propus să nu o mai bombănim de acum înainte, dar am şi dus-o la repetiţii suplimentare şi la mama naibii (duminică, patru ore, pentru că vor avea un concurs internaţional duminica viitoare, iar stresul e cvadruplu!). Şi am şi rezistat eroic să ne arate de câteva ori coregrafia învăţată până acum, preponderent un dans tribal cu ţopăituri în jurul focului şi strigăte sălbatice, de bucurie, fără atributele de auz muzical, ritm şi graţie necesare unei dansatoare profesioniste.

Ca să nu mai zic de răbdarea generoasă şi înţelegătoare cu care am ascultat relatările ei asupra respectivei coregrafii:

– Şi la început intră în scenă turiştii, care de fapt sunt şi ei canibali, doar că îmbrăcaţi, dar apoi se dezbracă, şi noi tragem cortina, şi apar toţi canibalii, şi dansăm împreună cu dansatoarele hawaiiene, apoi aducem prada pe băţ, e o fetiţă mai mică pe care o s-o facem ciorbă în cazan, şi ne bucurăm în jurul focului, apoi ea ne roagă să o lăsăm în pace, şi dansatoarele dau din frunze pe margine, şi…

– Dar băieţii? Ei ce fac? Am înţeles că aveţi şi vreo doi băieţei pe-acolo, care se îmbracă cu alt fel de costume.

– Băieţii sunt avioane.

Atât 🙂

Concluzia ar fi că, dacă vă vedeţi copilul încântat să apară pe o scenă în rol de avion, e bine să îl încurajaţi să facă asta şi să îl ajutaţi să îşi îndeplinească acel rol cât poate el de bine. Pentru că va avea tot timpul mai apoi în viaţă să facă şi pe avocatul, şi pe contabilul, şi pe doctoriţa sau pe profesoara pe care va ajunge să le facă. Dar cărămizile construcţiei sale emoţionale se pun doar acum, la vârste mici, pre-adolescenţă. Şi atâta timp cât nu-şi doreşte să se ocupe cu plantatul marijuanei sau cu subtilizatul de portofele în tramvai, e bine să fie lăsat să facă fix ce îi place lui pentru a fi fericit. Iar un adolescent fericit = părinţi mult mai liniştiţi. Deci interesul este mutual.

„Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

E ora 11:00, duminică. Am lăsat-o pe Luna la o activitate şi încercăm să ne găsim şi noi una, pentru a ne omorî ora şi jumătate cât avem de aşteptat. Suntem lângă Piaţa Amzei, ne închipuim că nu poate fi chiar atât de greu.

Dar ne înşelăm. Chiar vizavi, un magazin de cafea este deschis, dar are doar o măsuţă înăuntru, or noi am vrea să profităm de soarele ăsta perfect, de primăvară, şi să stăm la o terasă. În plus, îmi aduc aminte de fursecul cumpărat de acolo, acum vreun an, cu 12 lei, şi îmi zic că mai bine, nu. Alături, o terasă e în renovare, alta e goală, pentru că localul încă nu s-a deschis, deşi orarul aşa ar arăta. Ne îndepărtăm de piaţă. Ştiu eu un local mai încolo, cu curte. Poarta e deschisă, e şi o masă ocupată, intrăm şi ne bucurăm, dar nu pentru multă vreme:

– E închis! Nu vedeţi?!

Celebra voce răstită, de chelner tânăr, aşezat într-o rână la o masă, cu prietenii lui. Beau cafele.

– Păi, poarta era deschisă, aproape ne scuzăm noi. Voiam doar o cafea…

– Poarta e deschisă pentru locatarii de la etaj. Aici e altceva, şi e închis.

Bineînţeles că nu era nicăieri specificat că ar fi două intrări pe o singură poartă. Nici vreun orar nu e afişat la vedere. Ba mai mult, sunt şi câteva săgeţi scrise mare, pe pereţi şi garduri, cu terasa Lugo, ca să ştie omu’ să vină acolo. Nicio problemă, acum ştiu. Să NU mai vin niciodată acolo. Înţeleg acum şi de ce era pustiu în restaurantul ăsta şi data trecută când am trecut pe lângă el. Sper să şi rămână aşa. Nu pentru că nu ne-au dat nouă o cafea, ci pentru felul în care ni s-a vorbit.

[Paranteză. M-am uitat acum pe site-ul restaurantului Lugo, orarul arată că deschid la 11:30. Nu cred că ar fi fost chiar atât de greu să faci două cafele cu un sfert de oră mai devreme. Dar ar fi fost extrem de rar pentru Bucureşti. Ni s-a întâmplat asta în vara trecută, când, la fel ca şi acum, am lăsat-o pe Luna la o activitate şi am plecat pe jos de la Grădina Icoanei, în căutare de ocupaţie. Era şi mai devreme, cred. Când am trecut pe lângă terasa de la El Pato, am văzut un chelner care de-abia se apucase să aranjeze mesele şi am întrebat într-o doară dacă deschid în curând. Nu numai că ne-a răspuns politicos, dar ne-a şi făcut două espresso delicioase, după care şi-a văzut liniştit de treaba lui. Noi ne-am simţit bine, el a primit un bacşiş mare. Nu a murit nimeni. Am închis paranteza.]

Continuăm să mergem înspre Ateneu. Primul bar întâlnit e încă închis şi el, doar Chocolat se vede în zare a fi deschis. Deci Chocolat să fie.

Aici este deja plină terasa, ceea ce mi se pare normal, date fiind vremea superbă şi faptul că nu pare a avea concurenţă pe o rază geografică mare, dar anormal date fiind preţurile pe care le văd în meniu. E drept că mie mi se par multe lucruri nesimţit de scumpe, de când nu mai am un serviciu fix la care să fiu plătită bine, dar chiar cred că nu e vorba de subiectivitate aici. De ce să coste 10 lei o cafeluţă? Sau 20 un mini-fresh de ananas cu gust rău, de fruct cumpărat de la hipermarket şi pe jumătate stricat?

Şi totuşi atâta costă, şi totuşi e plin, şi totuşi, până şi la preţurile astea, avem parte de aşteptare îndelungată până să prindem un chelner. Servirea se face destul de prompt, dar într-o mare fugă. Nu ştiu de ce, dar mă încăpăţânez să îmi doresc să mă simt bine venită undeva, nu privită că un element de pe o bandă rulantă care nu îi lasă pe bieţii angajaţi hăituiţi să răsufle şi ei o secundă.

În timp ce ne consumăm băuturile, bărbatu-meu îmi povesteşte despre o cunoştinţă de-a lui, patron de cafenea într-un oraş din Ardeal. Are 30 mp localul lui, 5 pe 6 metri, nu cu mult mai mare decât sufrageria mea (cu nişte pereţi desfiinţaţi, desigur). Nu are angajaţi, lucrează el singur acolo. Vinde o cafea cu 5 lei, din care lui îi rămân la sfârşit 2 lei de profit curat-curat. În cea mai proastă zi posibilă, cu furtună afară cât să nu iasă nimeni din casă, vinde 500 de cafele. Un calcul simplu ar da că o lună de câştig minim, la cinci zile pe săptămână lucrate, înseamnă 20.000 lei. O groază de bani. Dar desigur că este mai mare de-atât câştigul real, omul spune că cea mai slabă lună a lui a fost când a câştigat 30.000 pe lună, net. Un câştig mai mult decât foarte bun, după părerea mea. La 5 lei cafeaua. Restul e lăcomie.

Ne terminăm băuturile şi cerem nota. De-abia aşteptăm să plecăm de aici, nici măcar nu ne-am simţit bine în locul ăsta cu mese înghesuite unele în altele, cu vecini turişti gălăgioşi sau familii de fiţoşi bine îmbrăcaţi cu ochii în fiecare în telefonul lui mobil (mama, tata şi copilul). Nici energiile bune nu circulă frumos în unele locuri, iar soarele, câtă putere să mai aibă şi el, săracu’, să le spele în lumină pe toate?

M-am gândit la povestea asta de săptămâna trecută văzând imaginile, deja celebre, cu acel club din Mamaia înţesat de oameni, deşi o consumaţie minimală acolo e peste un salariu mediu pe economie. 3.000 lei o roabă cu vin, şi s-au comandat câteva sute într-o zi. 30.000 euro o roabă de şampanie, 100.000 euro cea mai scumpă sticlă. Mă uitam la televizor şi vedeam un loc care semăna cu o piaţă agro-alimentară mai măricică, doar că fără acoperiş şi cu măsuţe în loc de tarabe. Nişte mulţi oameni care stăteau jos sau în picioare, în plin soare, destul de înghesuiţi unii în alţii. O chelie roz-închis care ameninţa să se transforme în roşu-insolaţiu, dacă mai rămânea mult în soare. O piscinuţă în mijlocul locului, complet goală, că doar n-or merge oamenii la mare ca să facă vreo baie, ceva. Iar imaginile de noapte de acolo arătau un dezastru şi mai mare: om lângă om dând din fund (un pic, pentru că nu e loc de prea mult) pe un ritm de dans. Trup lângă trup transpirat, dar nici măcar un cap. Pentru că trebuie să nu ai cap ca să vrei să te duci într-un astfel de loc. Sau cel puţin să accepţi să fii luat drept prost de către nişte patroni şmecheri, care să se uite de sus, din elicopterul lor personal, la chelia ta înroşită şi să se bucure că exişti. „Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Despre o Carte, azi, de Ziua Cărţii

Pentru că am aflat de curând că ziua de 23 aprilie a fost aleasă drept Ziua Internaţională a Cărţii deoarece la această dată au murit, de-a lungul secolelor, câţiva scriitori importanţi, precum Shakespeare şi Wodsworth, iar Miguel de Cervantes a fost îngropat.

Pentru că mi-a plăcut mult să aflu că în Spania, de unde provine această sărbătoare, ea a fost cuplată cu cea de Sfântul Gheorghe, numită şi Ziua Trandafirului, iar oamenii obişnuiesc ca azi să îşi dăruiască unii altora o carte împreună cu un trandafir.

Pentru că mi se întâmplă foarte rar să îmi placă din tot sufletul o carte pe care o primesc în lucru, la corectat, redactat sau tradus.

Pentru toate astea şi poate pentru încă alte câteva motive, azi vreau să vă vorbesc puţin despre cartea “Călătoria mea cu Charlie” de Mark Lowery.

Singura carte pe care mi-a fost teribil de greu să o termin de redactat, pentru că plângeam în hohote citind. Una dintre cărţile acelea care par line şi banale la început, pentru ca spre final să te lovească în moalele capului cu ceva complet neaşteptat. O carte mare, aşa cum nu mulţi oameni pot scrie: pe gustul şi mai ales pe înţelesul tuturor – copii sau adulţi, femei sau bărbaţi, intelectuali sau nu, părinţi sau nu. În biblioteca inimii mele, am aşezat-o deja pe raftul cel mai drag mie, al cărţilor simplu de citit care îţi săgetează inima cu o emoţie copleşitoare, îmbogăţindu-ţi în acelaşi timp mintea cu o înţelepciune practică şi folositoare. Martin Tompkins, băieţelul de 13 ani care încearcă să îşi salveze familia la capătul unei călătorii riscante, stă de acum în sufletul meu alături de alţi mari eroi mici cu vieţi exemplare, precum Tombuctu al lui Paul Auster sau Algernon al lui David Keyes.

I-am luat deja această carte unei prietene care a trecut prin ceva asemănător cu copiii ei (nu pot spune prin ce anume, ar fi ca şi cum v-aş recomanda să citiţi un roman poliţist după ce v-aş spune numele criminalului, descoperit de mine la sfârşitul acestuia). Şi mi-ar plăcea să mă credeţi pe cuvânt că poate fi cadoul perfect pentru oricine azi, de Ziua Cărţii. Inclusiv pentru voi înşivă, dacă simţiţi nevoia unei poveşti care se citeşte uşor şi care vă lasă sufletul ca spălat după o ploaie de primăvară cu frumos în loc de picături de apă, şi cu multă iubire. Un cadou care merită făcut cu un trandafir alături.