Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

Reclame

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

20171124_pingpong

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

2017_11_21-sala-curs-banda-

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…

Despre o carte dureros de bună, o carte altfel, scrisă de o femeie pentru femei

Sunt cărţi care mă bucură atunci când lucrez la ele. Sunt cărţi care mă enervează prin conţinutul lor, atunci când lucrez la ele, sau prin calitatea proastă a traducerii. Sunt cărţi pe care le descopăr cu nerăbdare pe măsură ce lucrez la ele şi care mă fac să doresc să nu mai termin lucrul.

Şi sunt cărţi – rare, extrem de rare – la care mă simt pur şi simplu onorată că pot lucra. „Corpul ei şi alte desfătări” de Carmen Maria Machado a fost una dintre ele. Încă de la motto am simţit că această carte are ceva să îmi spună:

Trupul meu e o casă

bântuită, în care m-am pierdut.

Nu are uși, însă are cuțite

și o sută de ferestre.

(Jaqui Germain)

E o culegere de povestiri cu un mesaj incredibil de curajos şi de tranşant transmis unei lumi misogine de către o femeie care a ştiut cum să pună în vorbe emoţia, durerea, sensibilitatea şi nedreptăţile a mii de generaţii de femei de dinaintea ei. Un erotism în acelaşi timp rafinat şi frust, care încântă şi doare simultan. Poveşti cu final neaşteptat, poveşti care te ţin cu sufletul la gură şi rămân fără final, lăsându-ţi plăcerea de a le termina cum îţi doreşti tu, legende urbane şi simboluri ale unor mituri străvechi, şi mai ales multe, foarte multe metafore. E ca şi cum scriitoarea te-ar lua de mână şi te-ar duce, prin ceaţă, într-o lume de poveste, cumva ridicată de la nivelul solului, din care te lasă din când în când să cazi cu brutalitate pe pământ, tăind ceaţa din jur şi dându-ţi drumul la mână, astfel încât să realizezi că nu e nicio lume de poveste, de fapt, ci chiar lumea în care trăieşti. Iar protagonista eşti, de fapt, chiar tu.

Rareori m-a răscolit o povestire aşa cum au făcut-o cele din această carte. Prima, cel puţin, a dat cu mine de toţi pereţii, atât de brutal şi de fragmentat m-a purtat printre subiecte amestecate, aparent fără mare legătură între ele, dar care construiau toate până la sfârşit puzzle-ul uriaş al vieţii unei femei. Iar dacă nu m-au răscolit povestirile, m-au uimit – pentru că există şi una diferită de celelalte aici, o sumarizare deosebit de originală şi, pe alocuri, de un umor rafinat, a serialului „Lege şi ordine”. Şi rareori mi s-a întâmplat să fiu de-a dreptul invidioasă pe un scriitor, aşa cum m-a făcut să mă simt Machado. De ce nu m-am priceput să scriu eu înaintea ei măcar una dintre aceste povestiri? Pentru că am trăit şi eu drame profunde la vremea mea, şi am supravieţuit multor abuzuri şi întâmplări dezgustătoare sau riscante, pe muchia de cuţit a vieţii, de ce nu am ştiut să le torn în cuvinte şi să forjez cu ele inimile cititorilor, aşa cum face femeia asta? Iar răspunsul este: pentru că eu nu am avut curajul ei. Curajul să scriu despre cele mai intime trăiri feminine, despre plăcere fizică şi viol, despre secrete şi revoltă, despre răni de bocanci în suflete fragile, aşa cum a scris Machado. Despre iubire indiferent de sex. Pentru că Machado a avut şi curajul de a alege, după o căutare oscilantă a identităţii personale, să se căsătorească cu o altă femeie. Şi să povestească deschis despre asta. Când am găsit prima referire în text la „soţia mea”, m-am întors să recitesc în urmă, crezând că e greşit undeva. Ba chiar am verificat din nou numele autorului, poate este totuşi bărbat şi m-a indus în eroare numele. Nu era nicio greşeală. Autoarea era cu adevărat femeie, iar soţia ei la fel. Şi am realizat că nu are nici cea mai mică importanţă acest lucru, în ansamblul cărţii. Sunt poveşti despre viaţă, iubire şi oameni în esenţa lor, unică şi universală, neţinătoare de gen sau de convenţii sociale.

Deci dacă eşti femeie, te rog să încerci să citeşti cartea aceasta. Sunt povestiri despre lucruri pe care le-ai trăit cu siguranţă sau le vei trăi la un moment dat: prima dragoste, dezvirginarea, căutarea (uneori aventuroasă şi haotică) a partenerului ideal, cu care să simţi că vrei să rămâi pe viaţă, eşecul, rănile, abuzurile, atingerile nedorite, sentimentul că eşti neînţeleasă, sacrificiul pentru bărbatul iubit, apoi pentru copilul iubit, sentimentul că eşti invizibilă pentru cei din jur, neputinţa, durerea fizică, epiziotomia, sentimentul că eşti inutilă, odată ce copilul ţi-a plecat pe drumul lui în viaţă. Poate părea grea la început, poate părea ciudată, poate părea o porcărie lipsită de sens sau de pudoare. Dar după duşul rece al primelor pagini, odată ce îţi acorzi răgazul de a pătrunde în universul şocant al lui Machado, asemănător cumva cu cel al lui Dali, în care nimic nu pare a fi cum e şi timpul se scurge în picături materiale, te vei simţi ca şi cum această femeie, autoarea, s-a uitat cu un telescop gigantic de undeva, din vârful lumii, spre viaţa ta, şi apoi a scris-o în cuvinte. Iar rănile sufletului tău de femeie trăitoare într-o lume a bărbaţilor se vor simţi şi ele un pic mai oblojite, aflând că nu eşti singura care le târăşti după tine prin viaţă, de o viaţă.

––––

Detalii practice:

  • Cartea se găseşte pe site-ul editurii Vellant şi, începând de săptămâna aceasta, şi în librării.
  • Autoarea ei este considerată o deschizătoare de drumuri în literatură, prin stilul total original şi îndrăzneala subiectelor abordate. A primit deja numeroase premii pentru această carte de debut, care s-a numărat chiar şi printre finalistele National Book Award din 2017.
  • Traducerea a fost făcută extraordinar de bine de către Vali Florescu, după care nu mai avusesem plăcerea să lucrez şi care a intrat cu această ocazie în top 3 al traducătorilor foarte buni pe care îi cunosc eu. Sunt rari cei care nu numai că înţeleg bine limba din care traduc, dar cunosc bine şi limba în care traduc, din ce în ce mai oropsita română, având în plus şi suficient respect pentru munca lor, astfel încât să acorde atenţie şi gramaticii, şi ortografiei, şi continuităţii… O carte bună presupune mult mai multă muncă decât poate părea din afară. Şi de aceea e şi mai tare păcat să rămână necitită.

Andreea Esca + Florin Salam = Love??!!

Pentru că am avut ghinionul (sau norocul, totuşi, hai să nu fiu prea cârcotaşă) să cunosc mulţi oameni din show-biz-ul tinereţii mele şi să fiu dezamăgită de calităţile lor umane şi intelectuale, am învăţat să separ total cele două planuri: ce se vede pe scenă şi ce e în spatele ei. Şi am hotărât ca cel de-al doilea plan să nu mă intereseze. Nu citesc ziare de scandal, nu mă uit la emisiuni mondene, nu discut cu prietenii despre vieţile aşa-zis „intime” ale unor persoane publice. Desigur, nu am cum să nu văd din întâmplare bucăţele de ştiri de profil, pe internet sau aiurea. Sau să nu zapez uneori pe Kanal D la ceas de seară şi să nu rămân acolo pentru câteva minute, şocată de nivelul emisiunilor şi al discuţiilor din platou.

Tot şocată am fost adineaori, când am citit pe Facebook într-un comentariu că, la majoratul fiicei Andreei Esca, a fost invitat de onoare Florin Salam. Primul impuls a fost să le caut scuza calităţii vocale: Salam are o voce teribil de originală, ştiu că a fost implicat în nişte proiecte internaţionale cu oameni de calitate muzicală şi îmi închipui că, dacă nu ar fi fost român şi n-ar fi cântat manele, l-aş fi privit cu mult mai multă deschidere, ca pe un purtător de etnicitate valoroasă. Apoi am căutat pe net, să văd despre ce a fost vorba. Şi am găsit acest articol din Adevărul, care mi-a desfiinţat şansa oricărei scuze. Deci fetiţa aceea face o petrecere cu tematică kitsch la care se îmbracă precum una dintre surorile Kardashian şi se pozează cu prietena ei Antonia şi cu iubitul ei, „celebrul” Mario Fresh??!! WTF??!! Astea sunt modelele noastre, până şi cele care lăsau cât de cât o imagine de decenţă şi de cultură? Şi aici nu mă refer la odioasele Ştiri de la ProTV, la care mămica este doar o cititoare de prompter, ci la celelalte producţii media ale acesteia, precum interviurile tv ocazionale sau emisiunea duminicală de la radio, şi care au un nivel intelectual ridicat. Eu cred că pur şi simplu nu ai voie să propagi în media o astfel de imagine, chiar dacă este cumva fabricată (deşi mă îndoiesc că acel kitsch este voluntar, anturajul fetei fiind categoric grăitor în acest sens).

Precedenta mare dezamăgire de acest gen pe care am avut-o, acum câteva luni, a fost legată de Vlad Petreanu. De câţiva ani de zile mă trezesc pe matinalul Europa FM, moderat de el, printre alţii. Îi sunt foarte recunoscătoare, lui şi colegilor lui, pentru bucuria pe care mi-o dau să mă trezesc dimineaţa, în condiţiile în care eu urăsc să fac asta, dar sunt nevoită (pe motiv de dus copilul la şcoală). Avem aceleaşi păreri politice, îmi place dezinvoltura cu care vorbeşte, luciditatea cu care analizează lucruri şi, poate cel mai important, faptul că are umor. Pentru că ştiu că nimeni nu poate fi sută la sută de acord cu cineva, am trecut cu vederea lucrurile asupra cărora avem păreri diferite (cum a fost susţinerea lui pentru masacrul maidanezilor, în timp ce eu cred că mai degrabă ar fi trebuit adunaţi de pe străzi şi închişi în condiţii jalnice oamenii care au produs acei maidanezi, prin abandon) şi alte câteva de-a lungul vremii. Dar peste fotografiile de la nunta sa pur şi simplu nu am putut trece cu vederea. Avem cam aceeaşi bulă de Facebook şi, la un moment dat, am fost uimită să îi văd mireasa într-un vesel grup de fete de la Antene. Am înţeles că şi ea este (sau a fost) jurnalistă acolo şi am înţeles parţial acea fotografie. Deşi faptul că Gabriela Firea trona în mijlocul grupului nu mi se părea chiar OK. Şi uite-aşa am fost curioasă, ca şi azi, să merg mai departe din clic în clic şi am ajuns la nişte poze pe care zău dacă aş fi vrut să le văd: Petreanu de gât cu Capatos. Sau Petreanu cununat festiv de Firea. Sau Petreanu de mijloc cu Simona Gherghe de la cea mai abjectă emisiune pe care o ştiu eu, Acces Direct (la concurenţă mare cu emisiunea lui Măruţă, soţul Andrei, care şi ea e jalnică în insistenţa cu care se laudă cu bărbatul ei la orice altă emisiune o zăresc – prea des – la televizor, de parcă ar fi cel puţin laureat de Nobel, şi nu moderator de emisiuni cu manelişti). Apoi citesc că Petreanu e chiar naşul lui Gherghe, şi chiar îşi fac concediile împreună. Şi gata, s-a rupt filmul. Pentru că una este să păstrezi relaţii cu foşti colegi de trust, alta este să îi şi inviţi la nunta ta, şi cu totul şi cu totul alta să ai prietenii profunde şi cumetrii cu astfel de oameni. Cum îmi mai demonstrezi mie că tu eşti mai bun decât ei, că pot avea încredere în judecata ta şi în calităţile tale umane personale, dacă acesta este anturajul tău: fix oamenii pe care îi ironizezi sau chiar ataci în emisiunile tale?

Lui Petreanu i-am transmis tristeţea mea, într-un comentariu pe FB, la o postare la care mai mulţi am făcut acest lucru. A încercat să se scuze că sunt foştii lui colegi de trust, de pe vremea când lucra la Antene. I-am răspuns că şi eu am avut colegi de şcoală care au ajuns corupţi, în puşcărie sau doar cu gusturi şi calităţi îndoielnice, şi mi s-a părut normal să nu păstrez relaţia cu aceştia, doar în virtutea faptului că am fost odată colegi de ceva. Dacă nu te delimitezi de ceea ce tu consideri non-valoare, atunci eşti cel mai probabil un ipocrit. Iar dacă te mai şi lauzi public cu astfel de relaţii, atunci eşti direct răspunzător de legitimarea acestor non-valori şi de perpetuarea modelelor greşite pe care le are societatea noastră de ceva vreme încoace.

Cele două întâmplări de mai sus nu-mi vor schimba obiceiurile. Sunt la o vârstă la care ştiu să aleg bobul de neghină şi să iau partea convenabilă pentru mine din unele lucruri. Voi continua să mă trezesc dimineaţa pe matinalul Europa FM (mai ales că îmi place de mor umorul comentatorului sportiv de acolo, Luca Pastia) şi să mă uit uneori, foarte rar, la jurnalul de seară de la ProTV. Exact aşa cum făceam şi înainte de a fi dezamăgită de nişte oameni pe care nu îi cunosc personal, dar pe care îi respectam profesional. Şi încă îi respect, pentru că nu au greşit cu nimic în profesiile lor. Doar că nu au realizat că statutul de persoană publică vine la pachet cu nişte responsabilităţi morale. Dar trebuie să fii tu însuţi o persoană extrem de cultivată pentru a şti acest lucru. Ceea ce e rar. Din ce în ce mai rar.

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Perle FB 15

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Aprilie 2017 (continuare)

– Tata, ştii să faci elefantul?

– Cum e asta?

– E atunci când o pui între gaura mare şi gaura mică.

– Aha.

– Da’ spike ştii să faci?

– Spike e aia când o pui în vârf, nu-i aşa?

Pour les connaisseurs. De kendama.

––––––

Sală de aşteptare la veterinar. Intră o doamnă cu un căţel foarte speriat:

– A, văd că e coadă… Mă întorc mai târziu, atunci, că am doar să-i dau nişte bani domnului doctor…

– Daţi-mi-i mie, îi zâmbesc eu larg şi evident glumeţ.

– Mda, îmi răspunde ea sec şi face stânga-mprejur.

Sunt uşor debusolată şi îi mărturisesc fiică-mii:

– Ce nu-mi plac mie oamenii fără simţul umorului!

– De ce spui asta?

– Pentru că nu a râs deloc la gluma mea.

– Ai făcut o glumă??!!

– Mda, am răspuns şi eu sec…

––––––

Din ciclul “Văd bătrâneţea cu ochii”:
– Lunaaaa! Vii, te rog, să mă ajuţi să desfac capacul ăsta? Că are protecţie pentru copii şi nu reuşesc…

––––––

– Bună dimineaţa, puiuţ, ce vrei la micul dejun?
– Ceai.
– De care?
– “De care” ce?
– De care ceai.
– Nu vreau ceai, vreau lapte.
– Ai zis “ceai”…
– Nu. Am zis “ce ai”. Adică “ce ai la micul dejun, mama”?
Simt o uşoară iritare în tonul fiică-mii şi decid să schimb subiectul, ca să nu escaladăm potenţiale conflicte de la prima oră a dimineţii:
– Cine e domnişoara, mă rog?, mă prefac eu interesată de micuţa marionetă de deget pe care o poartă Luna pe inelarul drept astăzi.
– E o VACĂ, mama…

E clar: prima dimineaţă de după întoarcerea din vacanţă este grea. Revin cu poveşti după ce beau o cană dublă cu cafea. Sau cu ceai. Sau cu ce am 😉

––––––

Mai 2017

– Mama, pot să împrumut o gumă de la tata?

Evident că îi răspund „Da”: e vorba de gumă de mestecat, iar eu sunt tare curioasă să văd cum îi returnează datoria 🙂

(din februarie 2016)

––––––

– Asta ce ţară e?

– Georgia.

– Da, da, dar ce ţară e?

– N-auzi?? Georgia!!

– Ba aud! Dar ce ţară e???

Da, ne uităm la Eurovision, iar fiică-mea se contrazice cu mine că Georgia ar fi un nume de ţară.

––––––

– Uite, mama, vine „Fest and furios ŞAPTE”, îţi dai seama??!!, îmi ţipă fiică-mea în ureche.

– Luna, te-am rugat de atâtea ori să nu mă mai sperii când sunt la volan… Şi măcar dacă ai fi văzut vreun film din serie, ca să te bucuri în halul ăsta!

– N-am văzut, dar vreau să văd. Pentru că e cu Zâna Măseluţă.

– Ba nu. E cu Bona de la Forţele Speciale, o contrazic eu.

– Ei, da! Bonă era Cichicean! Ǎsta e Zâna Măseluţă.

Avem cultură cinematografică sau ce? 😉

––––––

– Uite, Luna, domnul acela cu barbă este cel care a făcut expoziţia, îl cheamă Dan Perjovschi şi e un desenator foarte bun. Iar domnul acela mic, în costum, cu care vorbeşte, este un foarte cunoscut om de cultură, pe care îl cheamă Mihail Şora şi are o sută de ani!

– Ceee??!!!

– Poate chiar o sută unu, dacă mă gândesc bine…

– Wow!

După cinci minute:

– Dar domnul acela mic e chinez?

– Nu! De ce?

– Păi are faţă de chinez.

– Of… E bătrân, Luna, din cauza asta arată aşa. Dar e român.

– Eşti sigură-sigură?

– În fine, e drept că a trăit foarte mult în străinătate…

– Vezi? Eu cred că a fost şi în China şi de acolo şi-a luat faţa asta!

După o jumătate de oră:

– Mama, da’ chinezul ăla… pardon… adică… DOMNUL ACELA chinez mai este încă activ la 101 ani??!!

(expoziţia era World Attractions de la galeria Sandwich)

––-

După două săptămâni:

Auzim într-un film o bucată dintr-o melodie celebră de-a lui Tom Jones:

– E un cântăreţ foarte cunoscut, o asigur eu pe fiică-mea şi adaug ca să îi captez interesul: e şi în juriu la „Vocea Angliei”! Mie îmi place mult vocea lui. Şi îi plăcea şi maică-mii, pentru că e foarte bătrân…

– Aaaa, e chinezu’ ăla, nu-i aşa?, izbucneşte ea bucuroasă că a ghicit.

– Nu, Luna, nu e Mihai Şora…

––––––

– Vai, ce joc aiurea jucau băieţii astăzi! O prostie mare de tot, habar nu am cum poate să le placă aşa ceva!, se revoltă prietena Lunei.

– Ştii, băieţeii se maturizează mai greu decât fetiţele, încep eu o explicaţie savantă şi împăciuitoare.

– Daaa, ştiu!, se bagă-n seamă şi mândra mea. A scris şi BUG Mafia asta!

Şi se pune pe cântat, drept răspuns la ochii mei cât cepele:

„Da’ se zice că băieţii se maturizează mai târziu
Probabil că-i aşa, uite copilu’ pe viu” etc.

Să mai zică cineva că B.U.G. n-ar fi educativ, frate! În fine, partea care poate fi dată la radio… :-)))

(pentru conformitate: https://www.youtube.com/watch?v=7fc9jhvzjSg)

––––––

– Ce limbă e asta, Luna?, o testez eu zapând pe un film italian la televizor.

– Spaniolă?

– Nu, dar nu eşti departe.

– Bulgariană? Nu, ştiu că am zis o prostie… Greciană!

Nu m-a lăsat inima să o mai las să încerce.

– Of… e italiană, Luna… Ţine şi tu minte, te rog, că e atât de muzicală…

– Bine, bine, închide ea politicos subiectul. Acum îmi faci şi mie, te rog, un sandviş? Unul cu ŞVAUŢER şi unul cu caşcaval normal?

Deci eu cred că nu poate, pur şi simplu 🙂

Sunt ei oare reali, prietenii de pe internet?

De o vreme încoace, îmi petrec deosebit de mult timp făcând… nimic. Mai întâi a fost vacanţa şcolară, şi mi-am zis că n-ar strica să îmi iau şi eu una mică de la rutina cotidiană, odată cu fiică-mea. Apoi am terminat cărţile pe care le aveam în lucru şi nu a mai venit nimic, dat fiind că şi editurile o lasă mai moale în perioada aceasta de concedii, de obicei. Apoi a plecat copilul în tabără şi am fost ca paralizată săptămâna aia, pentru că ne tot plângea la telefon serile şi credeam că nu se simte bine acolo. Apoi a venit canicula. Apoi a venit lenea. Şi apoi au venit necazurile: mai întâi am stat cu Luna în spital, două zile, pe motive de edem Quincke, apoi am stat cu socru-meu în spital vreo cinci zile, pe motiv de accident vascular, şi se pare că mai avem de stat câteva. Or când zic „stat în spital”, chiar e stat. Adică acolo nu am făcut chiar nimic. Doar am supravegheat un copil, respectiv un bătrân, să nu îşi facă şi mai rău decât le era deja.

Tare mi-ar plăcea ca vorba lui Winnie de Pluş să se potrivească şi în viaţa reală: „De cele mai multe ori, să nu faci nimic duce la cel mai bun ceva” (am văzut de curând filmul cu Cristopher Robin şi este minunat, să vă duceţi neapărat să-l vedeţi, dacă aveţi între 7 şi 700 de ani). Dar nu se potriveşte. Acest stat degeaba este, de fapt, ucigător pentru inspiraţia mea. Şi deşi simt că am o groază de lucruri pe care aş vrea să vi le povestesc, de-abia reuşesc să leg două vorbe pe tastatură. Aşa că, în loc să scriu eu prost, o să vă las mai jos traducerea unui articol pe care l-am citit mai demult şi pe care mi-l propusesem drept subiect de meditaţie pentru un eseu de-al meu, în legătură cu prieteniile virtuale.

În primul rând, articolul povesteşte o aventură foarte frumoasă: cineva a pornit la drum, fizic, pentru a-şi întâlni şi cunoaşte personal toţi prietenii din lista sa de Facebook. Povestea asta m-a atins în mod special pentru că, de câţiva ani încoace, eu trăiesc mult mai mult în faţa calculatorului decât în lumea reală, şi în consecinţă şi prietenii mei sunt mai mulţi virtuali decât reali. Şi am descoperit că îmi place mult să îmi petrec timpul liber într-o bulă formată din oameni cu care am multe lucruri în comun, ideatic vorbind, într-un moment sau altul al existenţei noastre. Râdem împreună, ne întristăm împreună şi, mai ales în ultima vreme, ne revoltăm împreună, de la aceleaşi abuzuri care au ajuns să ne facă viaţa din ce în ce mai greu de dus.

Necazul cu bula asta e că se află într-o continuă transformare. Prietenii virtuali azi sunt, mâine nu mai sunt. Îşi schimbă credinţele, sau se satură de mereu aceleaşi subiecte de conversaţie, sau se supără de la o postare sau un articol de blog care nu e chiar pe gustul lor (după ce le-ai scris cincizeci care le-au plăcut…). Foarte puţini rămân alături cu anii, dacă nu îi cunoşti şi personal. E mult mai uşor să te separi de cineva cu care ai petrecut doi ani pe Facebook, să zicem, dar cu care nu te-ai întâlnit niciodată, decât de cineva pe care l-ai cunoscut în copilărie, dar nu l-ai mai văzut de treizeci de ani. Şi nici faptul de a întâlni în viaţa reală un prieten din online nu garantează trăinicia relaţiei în timp. Eu am avut deja câteva experienţe în acest sens şi am observat că energiile nu circulă la fel de armonios în realitate între unii oameni care păreau să fie pe aceeaşi lungime de undă pe internet. Sunt oameni cu care mi-a plăcut mult să mă întâlnesc „pe bune” (nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar aceştia erau aproape toţi din străinătate) şi oameni cu care, după ce ne-am văzut faţă în faţă, nu am mai păstrat nici legătura pe net.

Despre toate acestea şi încă multe altele intenţionam să scriu şi eu pe larg la un moment dat. Dar pentru că, iată, nu găsesc nici timpul, nici inspiraţia necesare, vă las aici link-ul către acel articol care mi-a plăcut mie, cu o traducere foarte rapidă în română, în caz că nu stăpâniţi suficient de bine limba engleză. Şi m-aş bucura să îmi împărtăşiţi părerile voastre în comentarii: oare prieteniile virtuale sunt la fel de valoroase şi ne împlinesc personal la fel de mult ca şi cele reale? Eu recunosc că am fost de acord cu concluzia protagonistei articolului, şi anume că prieteniile pot fi de multe feluri:

«Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive. Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.»

––

Articolul original este aici, cu fotografii cu tot. Iar traducerea mea grăbită este următoarea:

O femeie şi-a fotografiat toţi cei 626 de prieteni de pe Facebook. Iată cinci dintre ei.

Cândva între Revelionul 2010 şi cel din 2011, Tanja a început să-şi pună întrebări asupra conceptului de prietenie.

Cu o seară înainte, scrisese de mână o scrisoare unui prieten aflat în misiune în Afganistan, în timp ce făcea un schimb de mesaje instant cu un altul, din Indonezia.

A doua zi de dimineaţă, s-a trezit cu mintea plină de întrebări despre tehnologie şi prietenie. Oare prieteniile online erau la fel de reale ca cele legate în viaţa reală? S-a uitat pe lista ei de prieteni de pe Facebook şi s-a întrebat: „Oare chiar sunt prietenă cu toţi oamenii ăştia?”

Şi atunci a ştiut că trebuia pur şi simplu să afle asta.

Şi-a făcut un plan simplu: să călătorească până în casa fiecăruia dintre cei 626 de prieteni ai ei de pe Facebook, să petreacă un timp împreună şi să îi fotografieze.

Cinci ani a bătut Hollander globul în lung şi în lat ca să îşi întâlnească prietenii, în cadrul unui proiect pe care l-a numit: „Eşti cu adevărat prietenul meu?”. A călătorit, în medie, două săptămâni pe lună, împărtăşindu-şi aventura cu fanii ei de pe Facebook şi de pe Instagram. Când a ajuns la sfârşitul călătoriei sale, în Israel, în 2016, vizitase în total patru continente, 12 ţări, 34 de state şi mai mult de 400 de case.

„M-am aşezat pe podea ca să mă joc cu Lego şi să citesc cărţi împreună cu copii pe care de-abia îi cunoscusem. Mi s-au arătat grădini urbane, găini şi căbănuţe discrete. Am văzut un sanctuar apicol construit în nordul oraşului St. Louis, ca parte a unui proiect de înfrumuseţare urbană. Am împărţit un castron de tocăniţă gumbo, în New Orleans, cu un prieten pe care nu-l întâlnisem în viaţa reală. În Washington D.C., am vizitat aripa de vest a Casei Albe cu un prieten care făcuse parte din echipa de fotografi a preşedintelui Obama.

Am ascultat poveşti despre tragediile şi forţa unor familii, despre greutatea traiului în climatul economic actual. Iar cel mai important, am învăţat despre bunătatea umană şi despre compasiune. Încă mă simt uimită de numărul mare de oameni, în special aceia care îmi erau în totalitate străini în viaţa reală, care mi-au deschis uşile căminelor lor, oferindu-mi un loc unde să stau, o bucăţică din viaţa lor, poveştile lor, familiile lor şi acceptul de a face publice toate aceste lucruri.”

În timp ce Hollander afla lucruri noi despre ea însăşi şi despre prietenie, în cursul călătoriilor ei, fanii săi erau nerăbdători să schimbe păreri despre subiect.

Hollander a început să solicite comentarii cu ocazia diverselor evenimente sau seri de lectură, să le ceară participanţilor să scrie pe post-it-uri răspunsul lor la întrebarea „Ce este un prieten adevărat?”

Până la sfârşit, a adunat sute de răspunsuri, le-a scanat pe toate şi le-a postat pe site-ul său web, într-un minunat colaj multicolor.

„A fost fascinant să văd oameni dintre cei mai diverşi cum răspund la această întrebare”, a spus ea. „S-a întâmplat ca un copil de grădiniţă să dea aceeaşi definiţie prieteniei ca cineva cu trei doctorate.”

Există moduri mai rele de a petrece o după-amiază decât să-ţi treci în revistă lista de prieteni.

Răspunsurile au fost dintre cele mai variate. De la unele drastice – „un prieten adevărat te ţine de frunte atunci când eşti beat” – la unele de-a dreptul profunde – „un prieten adevărat te vede minunat chiar şi atunci când eşti la pământ” – sau la unele uimitor de emoţionante – „un prieten adevărat duce o viaţă diferită, dar cu aceeaşi inimă”.

Hollander spune că proiectul i-a răspuns la toate întrebările ei despre prietenie.

„Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive”, spune ea gânditoare. „Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.”

Cât despre împărţirea tipurilor de prietenie în online sau offline, Hollander spune că are o certitudine: „Nu exista diferenţe între prieteniile online şi cele offline. Este ceva ce se întreţese în tot ceea ce facem, literalmente – de la muncă până la prietenie. Există oameni pe care îi văd în persoană mult mai des decât prieteni care există numai pe internet, dar asta nu înseamnă deloc că aş fi mai apropiată de acei oameni pe care îi văd în fiecare zi.

Social media este doar o formă diferită de comunicare.”