Cum să-ţi schimbi permisul de conducere categoria B în Bucureşti

Varianta cea mai scurtă

Cu vreo două luni înainte de expirarea vechiului tău permis, te uiţi pe lista cu cabinete autorizate pentru a-ţi elibera fişa medicală şi ţi-l alegi pe cel care îţi este mai la îndemână. Suni pentru o programare, îţi faci controalele necesare (se fac şnur, durează max. o oră, iar cele de care ştiu eu au costuri între 135 şi 280 lei). Cu fişa completată (termen de valabilitate: un an), te duci la medicul de familie, care are şi el de pus o ştampilă acolo. Apoi intri pe site la D.R.P.C.I.V. şi te programezi online la ghişeu.

În ziua programării, ar fi bine să ajungi la timp la D.R.P.C.I.V. (şoseaua Pipera nr. 49, la un sfert de oră de mers pe jos de la metrou Aurel Vlaicu / mall Promenada). Permisele pentru Bucureşti se eliberează la etaj. Programările online merg foarte rapid dacă ai toate actele în regulă (fişa medicală în original, copie după cartea de identitate, permisul vechi). De asemenea, e bine să ai bani ficşi la tine, pentru orice eventualitate: 68 de lei costă taxa pentru preschimbarea permisului. La ghişeu eşti pus să dai o semnătură, să îţi verifici datele pe un formular şi să stai drept la poză. Cinci minute durează cu totul, cel mult. Apoi, dacă mai e minimum o oră şi jumătate până la terminarea programului, poţi lua permisul în aceeaşi zi. Dacă nu vrei să aştepţi sau dacă li se termină mai devreme programul, permisul ţi se trimite prin poştă în câteva zile.

Şi asta e tot. Stai liniştit pentru încă zece ani.

–––-

Varianta epopeică (a mea)

Începi să îţi faci griji că va trebui să îţi schimbi permisul de conducere cu vreun an înainte de data expirării acestuia. Doar trăieşti în România şi cunoşti prea bine birocraţia şi incompetenţa de aici! În plus, ai văzut de prea multe ori la televizor cozi de oameni disperaţi care aşteaptă cu zilele să ajungă la ghişeele alea de la D.R.P.C.I.V. (indiferent ce o mai însemna şi asta). Cauţi instrucţiuni pe Google şi eşti direcţionat către site-ul D.R.P.C.I.V. – instituţia emitentă a permisului. Dar acolo nimic nu e clar, e doar o grămadă de comunicate în limbaj de lemn şi hotărâri de guvern etc., aruncate de-a valma. Aşa că mai cauţi o dată pe Google şi ajungi la un site ceva mai util, al prefecturii Bucureşti. Noroc cu Google, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să caut pe site-ul prefecturii unui oraş (care nu este judeţ, deci) informaţii despre un permis de conducere autovehicule, când avem o direcţie Circulaţie în Poliţia Română, cu care dai, de altfel, şi examenul pentru permis.

De la prefectură afli lucruri ca programul de lucru cu publicul şi actele necesare, dar nu găseşti răspuns la întrebări mai complexe, precum cu cât timp înainte este necesar să îmi fac controalele medicale, ca să fiu sigur că am timp pentru toate şi apoi pentru programare la D.R.P.C.I.V. până îmi expiră permisul? Sau cât timp sunt valabile acele vize medicale primite? Adică să nu mă duc nici prea devreme să îmi fac controlul, ca să nu mai fie valabil atunci când mă duc şi la ghişeu, la expirarea permisului…

Până la urmă, cele mai clare informaţii tot pe un blog privat le găseşti. Citind ce scria acolo, inclusiv comentariile vizitatorilor, afli că lucrurile în domeniul ăsta merg destul de uşor în ultima vreme, aşa că te mai linişteşti. Şi stai oarecum calm până cu o lună înainte de fatidica zi a expirării.

Ajungi cu un pic de teamă la clinica la care te-ai programat pentru controlul medical. Te gândeşti că poate oftalmologul te va trimite mai întâi să-ţi faci ochelari, ca să-ţi poată da voie să mai conduci. Sau că neurologul se va arăta interesat de ameţelile tale ocazionale. Dar te-ai temut degeaba. După ceva ce seamănă cu proba olimpică la hexatlon (adică o cursă contra cronometru şi adversari, între şase cabinete diferite unde ai de bifat în grabă nişte întrebări standard şi ţi se ia tensiunea prin mâneca hainei, pentru că nu e timp nici măcar pentru suflecat), ieşi hăituit dar şi victorios de acolo, cu o hârtie pe care ai şase ştampile valoroase. Pe a şaptea o capeţi de la medicul de familie, care e uşor nemulţumit că ai ales să te duci la altă clinică decât cea recomandată de el (dar care era cu vreo sută de lei mai ieftină).

Apoi te duci acasă şi vrei să te programezi online pentru permis. Intri pe site, însă vai! toate datele sunt ocupate pe o lună întreagă înainte, iar ţie îţi expiră permisul anterior. Aşa că îţi iei inima în dinţi şi te duci până în Pipera, cu maşina, într-o zi de vacanţă, în care copilul este plecat de acasă. Nu de alta, dar în astfel de escapade ştii când pleci de acasă, dar nu şi când te întorci. După cum ai citit pe blogul acela cu multe mărturii, se pare că partea propice a zilei, în care să nu fie foarte aglomerat, este după-amiaza. Azi e marţi, programul începe la 15:30, deci îţi planifici să ajungi acolo pe la 14:45, pentru orice eventualitate. Şi reuşeşti. Doar că înăuntru ai de parcurs iar un fel de labirint între diverse automate pentru bonuri de ordine, de pe care trebuie să citeşti foarte atent pentru ce operaţiune sunt: pentru permise, pentru înmatriculări, pentru paşapoarte… Şi când zic „foarte atent”, e cu accent pe „foarte”!

Ajungi în sfârşit la automatul care te interesează şi începi o conversaţie digitală (adică cu degetul pe ecran) cam aşa:

Tu:                        Vreau preschimbare permis.

Maşina:               Cum te cheamă?

Tu:                        Voiculescu.

Maşina:               Azi nu mai avem loc. Mai aşteaptă un catralion de persoane înaintea ta.

Tu (mental):        #ő*ř??ƺ*ƔȜȝʉɷ!℠₪

Maşina:               Următorul, vă rog.

Te uiţi în jur şi, da, vezi un catralion de persoane acolo, venite probabil cu luştri înainte, de s-a încheiat ziua de lucru la ghişee înainte chiar de a începe. Apoi pleci amărât şi nervos, suspectând că trebuie să îţi schimbi numele, pentru că altfel nu îţi explici de ce ai fost refuzat de maşină abia DUPǍ ce i-ai spus cum te cheamă.

Întors acasă, mai intri o dată pe site, cu gând să accepţi prima programare care ţi se oferă. Mai ai puţin şi rămâi ne-şofer, ceea ce pentru un oraş mare precum Bucureştiul nu e chiar comod. Pe site – supriză! – s-au eliberat ca prin magie nişte zile care erau ocupate săptămâna trecută. Aşa că dai clic pe prima liberă şi ţi se spune că eşti aşteptat la ghişeu la 16:50, tot într-o marţi.

Zilele curg greu în aşteptare. Îţi pui deoparte dosarul mai mult decât complet (cu câte două còpii în loc de una, pentru orice eventualitate, şi cu banii ficşi ca nu cumva să intri în ei când te duci la piaţă) şi citeşti cu invidie pe net povestirile altor oameni care şi-au ridicat permisul într-o oră, două, fără programări, nimic. Apoi afli, absolut întâmplător, că e posibil să fi conversat cu un automat greşit, de fapt. Că la parter se dau permisele pentru Ilfov, iar cele pentru Bucureşti ar fi la etaj. Unde tu NU ai urcat.

Vine şi ziua P (de la Permis, desigur). Cu copilul de mână te urci în metrou, că doar nu eşti nebun să tai tot oraşul spre Pipera şi retur la oră de vârf, te bucuri că doar ninge uşor şi viscolit, pentru că putea fi mai rău, vreun torent de ploaie, de exemplu, iei vântu-n piept şi ajungi la clădirea D.R.P.C.I.V. Primul lucru pe care îl faci e să citeşti cu mare atenţie afişele. Ei bine, da, ai stat la o coadă greşită data trecută. A ta se află la etaj. Şi nici măcar nu e coadă. Sunt doar vreo 10-15 persoane care aşteaptă la ghişeele fără programare, iar la al tău nu e nici naiba. Îţi faci rapid treaba (acte, copii, semnături, poză, bani) şi ţi se spune să te întorci peste o oră şi jumătate.

Hotărăşti să nu stai acolo până atunci. Ai un copil cu tine şi un mall în imediata apropiere, deci pleci într-acolo. La uşă, îţi dai seama că ţi-ai pierdut mănuşile. Te întorci, le cauţi, rogi copilul să exploreze atent, pentru că are ochi mai buni… nimic. Ieşi în vânt cam amărât şi îţi îngheaţă mâinile, dar te consolezi aducându-ţi aminte că, pe vremuri, obişnuiai să pierzi câte ceva la fiecare nou iubit. De obicei era un cercel, dar putea fi şi un nasture sau orice alt lucru mic, de absenţa căruia îţi dădeai seama după prima întâlnire cu cineva. O luai ca pe un semn al universului, un fel plată supremă şi ideală pentru că urma să câştigi ceva: dădeai un cercel pentru un prieten. Îţi zici că şi acum poate fi un semn bun, că dai mănuşile pentru un permis nou, care să te însoţească la volan aşa cum a făcut-o şi fostul, zece ani fără escale pe la poliţişti.

După o oră de bătut magazinele cu jucării din mall, te întorci (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) la D.R.P.C.I.V., unde ţi se înmânează o bucată de plastic cu mai puţine date pe ea decât precedenta, cu o poză în care arăţi surprinzător de bine deşi nu exista oglindă la ghişeu, să te aranjezi înainte de a fi tras în ea (în poză, adică), şi într-o nuanţă de roz ceva mai sălbatică decât bombonul pe care l-ai purtat în portofel de un deceniu încoace. Pleci spre casă (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) şi, când te gândeşti că nimic nu te-ar putea face încă şi mai fericit decât eşti, te uiţi în sfârşit într-o oglindă. În liftul blocului. Şi observi că fesul îţi stă ciudat de ţanţoş pe cap. Dai să-l turteşti un pic, dar nu reuşeşti. Pentru că fesul tău e plin. Ţi-ai pus acolo mănuşile atunci când ţi le-ai scos, în sala de aşteptare, aşa cum bine l-ai învăţat şi pe copilul tău şi îl baţi la cap consecvent să facă: mănuşile se bagă în căciulă, iar căciula se bagă pe mâneca hainei. Ca să nu le piardă. Sau ca să nu meargă ca ciobanul / ca mine prin oraş, cu ditamai cuşma cu moţ (verde) în cap, pe stradă, la mall, în metrou…

Fostul

Anunțuri

În căutarea binelui

Mă grăbesc să duc copilul la cursul de tehnologie. E sâmbătă dimineaţă şi numai să mă trezesc devreme nu mi-aş dori, dar fiică-mii îi place foarte mult la orele astea în care învaţă scratch, arduino şi alte chestii cu nume pitoreşti şi de nepătruns pentru mine. Ca de obicei, mă enervez încă dinainte de a ieşi din casă – zilele unei mame încep mereu cu „Hai odată, că e târziu!”, repetat in infinitum şi cu diverse variaţiuni. Dar adevăratele enervări mă aşteaptă afară. Ştiu asta, sunt ani deja de când văd răul, mizerul şi nefirescul peste tot în jur, de cum ies din casă. Obişnuiam să cred că de vină e depresia mea, dar acum ştiu că este, de fapt, realitatea.

Cerul e înnorat. Genul acela de vreme de la care te aştepţi să plouă dintr-un moment în altul, dacă nu chiar să ningă, pentru că suntem, totuşi, în ianuarie. Ne urcăm în maşină, cu vreo zece minute peste momentul în care ar fi trebuit să o facem ca să nu întârziem, şi plecăm spre capătul celălalt al lumii (tot ce nu e la o distanţă rezonabilă de 5, hai 10 minute cu maşina, aşa îmi pare mie într-o sâmbătă dimineaţă). Prima intersecţie, prima enervare: o maşină ne blochează trecerea. La volan se află o doamnă aparent foarte în vârstă, care face manevre încete şi neinspirate de a muta maşina mai într-o parte, să-i lase şi pe alţii să treacă pe-acolo. E clar că doamna aceea nu mai are ce căuta la volan. Vine o vreme când trebuie să ne acceptăm limitările în creştere şi să ne gândim nu numai la noi, dar şi la ceilalţi. Văd deseori astfel de şoferi cu simţurile diminuate, care nu mai sunt capabili să ia decizii rapide sau să se orienteze eficient în spaţiu. Şi mă enervează gândul că astfel de oameni încă îşi obţin permisele de conducere, pentru că examinarea medicală este o formalitate fuşerită şi inconştientă la noi.

După ce doamna reuşeşte să mute maşina într-o parte a intersecţiei din care n-o mai blochează decât parţial, urmează încă şase-şapte motive de enervare în trafic, mici (sau mai mari) încălcări ale legislaţiei care au devenit obişnuinţă în ţara asta a nimănui, cu mitocani egoişti la volane şi poliţie inexistentă sau incapabilă pe străzi. Aproape de fiecare dată când ies cu maşina prin Bucureşti, mă simt ca şi cum aş lupta pentru viaţa mea, cu probe severe, de jocuri pe calculator sau filme distopice, şi cu situaţii riscante din care mă bucur că reuşesc să ies cu tabla neşifonată.

După ce las copilul la curs, mă hotărăsc să-mi pierd la windows shopping următoarea oră şi jumătate, cât trebuie să aştept să se termine educaţia. În cartierul ăsta nu mai plouă, ba chiar văd câteva bucăţele de cer senin, aşa că o iau, pe jos, spre colţul bulevardului, de unde începe zona comercială. E cam pustiu pe aici şi am o uşoară strângere de inimă când aud paşi în spatele meu, apoi nişte zgomote suspecte. Întorc discret capul şi zăresc un om sărac îmbrăcat, care scotoceşte într-o pubelă. Nu găseşte nimic valoros şi face cale întoarsă. Trec apoi pe lângă o cafenea în faţa căreia trotuarul e ticsit cu mucuri de ţigară, deşi se află câteva coşuri de gunoi în imediata apropiere. La colţ, sunt mai multe gherete cu patiserie şi fast-food-uri înghesuite unele lângă altele. Covrigul, mâncarea săracului, a studentului şi a viitorului. Remarc că aici nu au ajuns încă scumpirile din cartierul meu, se mai găsesc covrigi la un leu.

Pe măsură ce mă apropii de bula uriaşă şi magnetică (metaforic vorbind) a mall-ului, trotuarul se aglomerează şi trebuie să fac slalom printre chioşcuri copleşite de maculatură şi plastic chinezesc, cozi la şaorme şi fuste colorate care se coboară cu scandal şi pupamiai dintr-un taxi. Ocolesc cântarul arhaic al unui bătrân aşezat pe o bordură („1 leu cântăritul” – oare câţi bani o reuşi să strângă omul ăsta amărât într-o zi?) şi imediat mă trezesc claxonată de o maşină care are drum fix pe trotuar şi o încurc, eu pietonul. Ridic ochii şi observ că totul este urât în jur, de la hainele oamenilor la clădirile construite de-a valma, evident la întâmplare, fără vreun plan urbanistic coerent. Avem cărămidă veche amestecată cu beton, geamuri, oţel şi lemn, termopane şi barăci… Dar deodată, printre toate urâţeniile astea, zăresc o fată drăguţă. E îmbrăcată cu o uniformă de vânzătoare şi are în mână un sandviş împachetat în hârtie. Se grăbeşte să-l prindă din urmă pe vagabondul încotoşmănat, care bombăne singur în timp ce merge fără scop pe stradă. Sau poate că e o femeie… Cine să ştie ce se ascunde sub paltonul acela mizerabil şi căciula rusească trasă adânc peste urechi? Când ajunge în faţa lui, fata îi întinde sandvişul, cu un zâmbet încurajator. Iar vagabondul îl ia fără niciun alt gest şi pleacă mai departe, în deriva lui.

Sunt ţintuită pe trotuar. Soarele îmi bate în ochi acum, îmi închipui că şi el a ieşit dintre nori ca să vadă fapta cea bună – singura la care am fost martoră după multă, foarte multă vreme. Mă uit după tânăra vânzătoare care a arătat atâta omenie, cum aşteaptă încă o clipă pe trotuar, să se asigure că vagabondul a înţeles că în acel pachet este mâncare pentru el. Când ni se întâlnesc privirile, aplec uşor din cap, a mulţumire, şi îi zâmbesc larg. Astfel de gesturi trebuie întotdeauna recompensate cumva. Îmi zâmbeşte şi ea, complice, şi se întoarce cu pas grăbit în chioşcul ei, unde vinde sandvişuri.

Cu un cu totul alt moral îmi petrec următoarea oră printre vitrine de magazine scumpe şi mormane de nimicuri soldate. Nu pot să-mi iau gândul de la acea fată şi gestul ei minunat. Poate că a salvat o viaţă adineaori, poate a mai dăruit o zi cuiva, poate că omul acela are pe undeva un copil căruia o să-i ducă azi ceva bun de mâncare… Mă hotărăsc ca la întoarcere să intru în vorbă cu ea, ca să pot scrie povestea asta, să viralizez şi un pic de bine, raza de soare printre atâtea tristeţi pe care le simţim cu toţii. Mă îndrept spre chioşc cu o mie de întrebări în cap, aştept să termine cu doamna dinaintea mea de la coadă şi îi zâmbesc din nou:

– Felicitări pentru ce ai făcut mai devreme! îmi încep eu discursul.

Nedumerită pentru o clipă, mă recunoaşte apoi şi se îmbujorează uşor. E clar că este intimidată. Dar dă din mână a modestie („nu e mare lucru”) şi îmi arată cu un gest larg tejgheaua plină de sandvişuri frumos etalate pe ambalajele lor de hârtie, care mai de care mai apetisant:

– Ia uite câte sunt aici! Are şefu’ de unde!

Şi, din nou complice, îmi face cu ochiul. Doar că acum nu mă mai simt deloc complice cu ea. Plec fără o vorbă, prin soarele deja orbitor, să îmi iau copilul de la cursuri. Sper ca măcar fiică-mea să fi învăţat ceva bun în timpul ăsta, cât eu am vrut să văd şi binele din jur, dar pur şi simplu nu am reuşit.

Ziua când sistemul, deşi paralizat, se pişă cu boltă pe tine

E ziua aia când te duci la ANAF să îţi înregistrezi nişte contracte de colaborare nou-încheiate, aşa cum ai fost învăţat tot de ANAF să faci, acum câteva luni. Şi după drum (un sfert de oră), şi coadă (un sfert de oră), şi aşteptat (un sfert de oră) ca funcţionara să termine de vorbit despre „Las Fierbinţi” cu verişoara de-a treia cu care pare să nu se mai fi văzut de mult – după toate astea ţi se spune:

– Dar nu aici trebuie depuse astea. Mergeţi în sediul Cutare, împreună cu formularul numărul ∑(k=0)^n(n¦k)x^k a^(n-k), în caz că nu vi s-au plătit de către colaborator cei 16%, adică 10%, sau cu formularul sin(α±β)± cos(α∓β), în caz că s-au plătit.

– Doamnă, dv. cu gura dv. mi-aţi spus, anul trecut, că nu mai am niciun formular de depus nicăieri, doar să vă aduc orice contract nou ca să îi puteţi urmări plăţile. Nu am nimic de plătit, nici bani de cerut, nu înţeleg absolut nimic din cifrele şi formularele astea, eu sunt om de Litere… vreau doar să vă las nişte acte aşa cum mi-aţi spus.

– EU??!!

– Da. La fel cum mi-aţi spus şi că, dacă îmi fac SPV (Spaţiul Privat Virtual, adică), o să pot rezolva totul online. Şi mi-am făcut. Şi nu se poate rezolva mai nimic acolo. De ce umblu acum cu nişte hârtii în mână şi sunt trimisă de colo, colo?

– Nu puteţi trimite prin SPV??!!

În faţa atâtor mirări nevinovate nu poţi face decât să întorci spatele şi să pleci. Nu de alta, dar îţi simţi tensiunea în creştere şi nu ai niciun Aspacardin la tine. Şi mai ai un drum de făcut azi. La DRPCIV. Cum, nu ştiţi ce e asta? Dar e simplu: e locul ăla unde se dau permise, taloane şi paşapoarte, ăla arătat des la televizor cum mori cu zile la cozi, în timp ce unele hahalere politice intră pe uşa din spate.

De o lună încoace te tot frămânţi în căutarea planului perfect pentru a reuşi să îţi preschimbi permisul dintr-o singură încercare. Ţi-ai făcut dosarul medical şi toate copiile (desigur) necesare. Nu ai găsit nicio rezervare online disponibilă în timp util, toate locurile sunt ocupate până în ziua când îţi expiră permisul, dar cică nu e dracul chiar atât de negru, poţi merge şi fără rezervare. Ai citit pe net o groază de poveşti ale altora (pentru că pe site-ul instituţiei nu prea găseşti informaţii utile, nici măcar orarul de lucru cu publicul) şi ştii că perioada cea mai potrivită de mers acolo e după-amiaza, când cică sunt cozi mai mici. Oricum, orarul pe care îl găseşti până la urmă pe alt site zice că se eliberează permise abia după ora 15:30, aşa că e tocmai bine. De la ANAF la DRPCIV ai noroc şi faci doar vreo juma de oră, tăind tot Bucureştiul de-a curmezişul. Găseşti şi loc de parcare (nesperat) în curtea instituţiei. Te duci la automatul de bonuri de ordine, apeşi pe Preschimbări permise, ţi se cere numele de familie şi apoi… ţi se afişează mesajul: „Azi nu se mai eliberează bonuri de ordine. Mai sunt 56 de persoane înaintea dv.”. Te uiţi ca boul la ceas, e abia 14:50, practic nici nu şi-au început programul, sau poate că l-au început şi nu ai înţeles tu bine, sau poate chiar nu i-a plăcut maşinii numele tău („Voiculescu? Ia să nu primim azi Voiculeşti! Ha-ha-ha”). Şi pleci şi de acolo cu coada între picioare, învins de un sistem complet paralizat, pe care tot tu îl întreţii, prin taxele tale, prin puterea ta infinită de umilinţă şi acceptare, prin votul tău (sau prin lipsa lui), prin simplul fapt că nu ai plecat naibii din ţara asta când încă aveai tot viitorul înainte.

La radioul din maşina în care faci o altă jumătate de oră pe drumul de întoarcere acasă (boierie!) se vorbeşte despre cum au crescut salariile parlamentarilor cu 850 de lei, în timp ce unele femei de serviciu din şcoli şi grădiniţe nu numai că nu vor mai primi deloc salarii de acum înainte (300 lei net aveau), dar trebuie să şi vină cu bani de-acasă să îşi plătească taxele, conform noului Cod Fiscal. La televizorul pe care îl deschizi cum ajungi acasă se vede faţa Şefului Suprem (nu, nu vă gândiţi la domnul preşedinte, dânsul cică are o vizită privată de făcut în Tenerife), care cere insistent crearea unei comisii parlamentare pentru anchetarea serviciilor secrete, pe motiv de paranoia şi joaca de-a spionii pe bani publici. Iar la calculatorul la care te aşezi excedat şi lipsit de orice speranţă găseşti câteva zile libere pentru făcut rezervări la preschimbarea permisului auto care NU erau libere acum câteva săptămâni! Aşa că ocupi repede un spot liber în tabel şi, dintr-odată mai liniştit, le mai dai o şansă. Pentru că pe asta mizează şi EI: pe încrederea şi pe generozitatea ta. Pe prostia ta, adică.

Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Deci… cum reparăm lucrurile astea?

Stăteam ieri la deja tradiţionala coadă la covrigii Luca, din drumul de la şcoală către casă. De fapt, fiică-mea stătea, împreună cu prietena ei, în acea grămadă uşor dezorganizată de liceeni care ies de la Şincai şi se înfig în covrigăria de lângă metrou – educaţia dă mare poftă de mâncare, dacă e să judec după entuziasmul cu care se bulucesc acolo copiii după ore. Eu eram undeva în afara cozii şi aşteptam cu nerăbdare să putem pleca spre casă, la adăpost de vântul supărător, unde aveam de gând să deschid şi eu o punguţă cu covrigei (Tarallino cu pesto, sunt delicioşi, îi ştiţi?) drept masă de prânz.

La un moment dat, am zărit pe jos, sub tejghea, un teanc de bani (câteva bancnote aparent toate de un leu), împreună cu un bon fiscal. I-am atras atenţia fetei care tocmai cumpărase un covrig, poate îi scăpase ei restul. Fata s-a căutat prin buzunare – totul e mai complicat cu mănuşi şi pe viscol – a zis un pic confuză că da, e posibil să fie ai ei, şi s-a întors să îi ia de pe jos. Dar, surpriză optică, banii erau căzuţi de partea cealaltă a vitrinei, iar fata a rugat-o timid pe vânzătoare să i-i dea. Moment în care s-a dezlănţuit iadul pe pământ: vânzătoarea a zis batjocoritoare că nu se poate aşa ceva, pentru că nu se mişcă raftul din vitrină (a se citi „Nu vrea muşchii mei”), fata a dat să plece intimidată, eu am zis că se poate mişca, pentru că pare dintr-un lemn uşor, vânzătoarea a început să o jignească pe fată, cum că minte, pentru că banii sunt mai demult acolo (i-au căzut altui client!), eu am ţinut-o pe fată să nu plece, să îşi ceară drepturile, a venit un bărbat cu o mătură, a dat foarte uşor raftul la o parte şi banii au fost recuperaţi instantaneu, iar când am întrebat-o pe vânzătoare cum o cheamă, ca să ştiu cui fac reclamaţie la patronul ei, domnul mi-a răspuns, şi el obraznic, că pe el îl cheamă Florin. Vânzătoarea era prea ocupată cu înjuratul.

Nu e prima dată când acea femeie face şmecherii, Lunei a încercat deja să nu îi dea tot restul la o bancnotă mare, crezând că un copil atât de mic poate fi uşor păcălit. Dar nu a fost, pentru că am stat mereu lângă ea şi am bătut-o la cap până la iritare bilaterală să fie atentă şi să nu se lase furată de nimeni, nici măcar cu un leu. Şi asta nu numai pentru că un leu este important pentru mine (din păcate, chiar este, raportat la cât câştig), dar şi pentru că este vorba de un principiu pe care mi-ar plăcea să îl urmeze în viaţă, în orice domeniu. Şi pentru că ştiu că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Etc.

Ieri am bătut-o la cap şi pe tânăra care părea să vrea să intre în pământ după incidentul cu banii. Să ştie să le ţină piept celor care vor vrea să profite de ea. Să nu mai fie atât de timidă, să înţeleagă că este o persoană cu drepturi, să nu mai permită nimănui să o insulte, indiferent de circumstanţe. Chiar dacă greşise şi nu erau ai ei acei bani, nu exista absolut niciun motiv pentru care să primească astfel de injurii în schimb. Speram să fie o lecţie indirectă şi pentru fetele mele, care nu scoseseră o vorbă în tot timpul acesta (wow!) şi mă priveau cu un respect crescut.

Abia în drumul spre casă au îndrăznit să mă întrerupă din discursul meu infinit şi moralizator. Fiică-mea, cu obrajii mânjiţi de ciocolata din umplutura covrigului ei, mi-a reamintit de o altă vânzătoare deosebit de obraznică (sunt din ce în ce mai multe). Iar prietena Lunei, cu gura plină de aluat cu măsline, mi-a povestit cum erau ea şi ea cu mama ei, nu de mult, pe bancheta din spate a unui taxi, iar „domnul de la volan” era foarte nervos şi folosea multe „cuvinte cu P şi cu F”.

– Şi nu i-aţi cerut să tacă?

– Ǎăă… nu…

– Nici nu v-aţi dat jos din maşină?

– Nu. Dar mami i-a zis totuşi, ceva.

– Ce?, am sesizat eu posibilitatea unei speranţe.

– „Domnule, am o uşoară impresie că limbajul dumneavoastră nu este tocmai în regulă.”

Uau! Praf l-a făcut!… După câteva clipe de tăcere (eram ocupată să-i fac cu mâna speranţei ăleia  pe care o vedeam ducându-se), am întrebat:

– Şi taximetristul ce a făcut?

– A continuat să vorbească urât până la sfârşit.

Deci… ce e de făcut? Cum reparăm lucrurile astea? Cum re-aducem calmul, respectul şi înţelegerea în relaţiile noastre? Şi cum îi învăţăm pe ăştia mici să nu mai înghită mizeriile mitocanilor, rămânând în acelaşi timp ei înşişi calmi, respectuoşi şi înţelegători? Pentru că în momentul de faţă am şi eu „o uşoară impresie” că ce se întâmplă în ţara asta „nu este tocmai în regulă”. Dar nici eu nu vreau să cobor din taxi, ci doar să îl fac pe şoferul meu să nu-şi mai bată joc de mine.

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.