Un Crăciun mai altfel

Ştiţi vorba aia cu „Dacă viaţa îţi oferă lămâi, fă limonadă din ele”? Aşa şi cu pandemia asta: deşi este, de departe, cea mai teribilă perioadă din vieţile noastre de până acum, nu avem încotro şi trebuie să încercăm să scoatem din ea cât de mult bine putem, pentru că, altfel, zău dacă ştiu cum am putea să ieşim sănătoşi la cap din nenorocirea prin care trecem…

Cam aşa a arătat şedinţa noastră foto de Crăciun de anul acesta. În alţi ani, nu ne-a reuşit să ne organizăm în acest scop, dar acum, când n-avem încotro şi tot ce putem face este să stăm în casă, împreună, iată că am făcut şi costume, şi scenografie, şi coregrafie (ba chiar cam multă coregrafie, pentru că ai mei sunt, de fapt, doi copii care nu stau locului: unul mai mic şi unul puţin mai mare). După cum se vede, ne-am pregătit pentru operaţiunea „Sarmale”, pe care o vom începe azi. Şi vor fi şi nişte cadouri schimbate între noi, şi nişte filme privite de pe canapea, şi un joc sau două, şi cam atât. Va fi şi multă tristeţe, ştiu, pentru că niciun bunic nu va mai fi cu noi anul ăsta: părinţii mei s-au dus de mult, socru-meu acum câteva luni, iar soacră-mea va rămâne acasă, departe, aşa cum e mai înţelept să facem cu toţii acum. E trist deoarece Crăciunul e despre familie, iar familia e din ce în ce mai mică.

Dar să fim sănătoşi, zic, şi va fi de ajuns! Sărbători frumoase tuturor şi om trece noi peste toate!

O mică lecţie de gramatică. Azi, modurile condiţional-optativ, conjunctiv şi imperativ

Acum câteva zile, am avut surpriza ca fiică-mea să greşească ceva la un test la limba română. Şi zic „surpriză” deoarece până acum, în clasa a şasea, nici măcar nu mi-a cerut vreodată ajutor la pregătirea temelor pentru materia aceasta, atât de simplă i s-a părut mereu. Bineînţeles că am cerut să văd testul respectiv. Şi imediat mi s-a explicat surpriza. Confundase, la o analiză gramaticală, două moduri verbale: conjunctiv cu condiţional-optativ. Le inversase, pur şi simplu, în analiza ei – scrisese despre verbul aflat la conjunctiv că e la condiţional-optativ şi viceversa. Este, desigur, o greşeală mare. Însă i-o pot imputa oare pe deplin copilului, în condiţiile în care aceste moduri i-au fost predate simultan, într-o singură oră (de 40 de minute online, pe deasupra), împreună cu un al treilea mod, imperativul? De ce să predai trei moduri verbale diferite într-o singură oră, dintre care două mai şi seamănă între ele, atât ca denumire, cât şi ca modalitate de formare, astfel încât să ajungă copiii să le confunde?

Această întâmplare mi-a adus aminte de o lecţie de acum câţiva ani, din clasele primare, în care copiilor le erau predate toate stările de agregare a apei deodată, împreună cu procesele de trecere de la una la alta. Bineînţeles că şi acum are fiică-mea ezitări atunci când e vorba de „vaporizare”, „condensare” sau „sublimare”. Şi e normal să fie aşa, pentru că este foarte important felul în care iei primul contact cu o noţiune nouă, îţi rămâne mereu în cap prima impresie cu care ai rămas după acel contact. Iar acestea nu sunt singurele exemple de lucruri importante, de bază pentru cultura generală, cunoaşterea vieţii sau examenele ulterioare, care sunt fuşerite în şcoala noastră. Şi mă întreb (iar) unde oare se grăbesc profesorii cu materiile pe care le predau? Sau, mai degrabă, unde se grăbesc cei care fac programele şi manualele, pentru că profesorii nu fac decât să încerce să ţină pasul cu acestea. De ce se aleargă prin cunoaştere, de ce se sar etape importante, pentru ce ne trebuie să economisim timp? De ce înghesuim fundamentele cunoaşterii pentru a face loc unor lucruri complicate şi inutile, care nu numai că nu îi ajută la nimic pe copii, dar îi mai fac şi să simtă obosiţi, stresaţi şi chiar proşti pentru că nu reuşesc să le înţeleagă?

Probabil că voi rămâne, ca de obicei, cu întrebările retorice şi nu voi primi răspuns la ele. Dar ca să nu rămână doar o întâmplare sterilă şi un text scris degeaba, o să povestesc aici şi felul în care i-am explicat eu fiică-mii cum stă treaba cu cele trei moduri învăţate de-a valma, în speranţa că, pe viitor nu le va mai confunda. Poate sunt şi alţi părinţi de a şasea care se confruntă cu aceeaşi problemă la copiii lor şi le poate fi de ajutor această explicaţie.

Modul condiţional-optativ

Numele său vine de la „condiţie” şi „a opta/opţiune”. Condiţia e exprimată cu „dacă” („dacă aş avea foarte mulţi bani”), opţiunea înseamnă o alegere („aş pleca naibii din ţara asta”). Ambele verbe din exemple, „aş avea” şi „aş pleca” sunt la condiţional-optativ.

Modul conjunctiv

Numele său vine de la „conjuncţie”. Ups! Conjuncţia NU s-a învăţat încă până acum, va trebui să explicăm un mod verbal care se numeşte aşa pentru că are o conjuncţie FĂRĂ să ştim ce e aia conjuncţie, foarte interesant! Dar copiii au făcut măcar disjuncţia la matematică, ne putem folosi şi de ea. Deci. CONjuncţia înseamnă o parte de vorbire care face legătura dintre alte două părţi de vorbire (sau de propoziţie), de obicei de acelaşi fel. Numele provine din limba latină, unde însemna „a uni” („con” = „cu”, „junctio” – provine de la „a pune împreună”), cu trecere prin franceza veche, unde însemna „unire” în sensul de „act sexual”. DISjuncţia e fix opusul, două mulţimi disjuncte înseamnă care nu se unesc, nu au nimic în comun (sensul iniţial din franceza veche era de „fractură de oase”). E ca diferenţa dintre „CONcord” şi „DIScord”, două noţiuni englezeşti care ar trebui să le fie mai familiare unor copii din ziua de azi decât latina.

După această lungă plimbare prin etimologie, revenim la modul nostru verbal, conjunctivul, şi spunem că el este dat de construcţia cu conjuncţia „să”: „să mâncăm”, „să dansăm”, „să mergem”. Desigur, NU le spunem copiilor şi că există specialişti care consideră (pe bună dreptate, după părerea mea) că „să”-ul ăla nu ar fi, de fapt, conjuncţie. Pentru că nu îl întâlnim şi în altă situaţie decât în această formă verbală şi nu îl analizăm niciodată separat de verb. Nu le spunem nici că în alte limbi, precum franceza sau engleza, modul ăsta se numeşte „SUBjonctiv”, pentru că deja începe să îi doară capul. Şi, desigur, încercăm să evităm chestiunea conjunctivului cu valoare imperativă („Să mănânci tot!”), pentru că intrăm în alte complicaţii, pe care nu ni le dorim acum, când ne pregătim să le explicăm chiar modul imperativ.

Modul imperativ

Aici, lucrurile stau extrem de simplu: denumirea provine de la latinescul „a comanda”, „a porunci”, „a pune să se facă”, de la care s-a tras şi cuvântul „imperator”, care înseamnă, desigur, „împărat”. Deci e modul împăratului, cum ar veni, cel în care îţi formulezi ordinele, comenzile, poruncile: „Mănâncă!”, „Citeşte!”, „Dormi!”. O frază imperativă trebuie scrisă neapărat cu semn de exclamare la sfârşit (de remarcat tendinţa actuală de a se renunţa la acel semn de exclamare, provenită cel mai probabil din limba engleză).

Şi o ultimă şmecherie utilă, zic eu, pentru învăţarea corectă a imperativului: forma pozitivă este una specifică acestui mod, în timp ce forma negativă se obţine din „nu” + infinitivul verbului respectiv. Această chichiţă ne poate ajuta atunci când ne întrebăm cu câţi de „i” să scriem imperativul verbului „a fi”, de exemplu. Şi ţinem minte că e „Fii!” cu doi de „i”, ca şi la conjunctiv, dar „Nu fi!” e cu un singur „i”, pentru că e acelaşi cu infinitivul „a fi”:

(imaginea aceasta a apărut mai demult pe pagina mea de Facebook pe care mai pun uneori şi astfel de lucruri interesante, pe lângă multe vesele, v-aş recomanda să o urmăriţi: https://www.facebook.com/MamaAlunita/)

Cam aşa au decurs lucrurile cu mica noastră lecţie de gramatică. Sper că am mai lămurit din confuziile deja instalate ale copilului. Şi cred că ar fi înţelept să verificăm din când în când şi lucrurile pe care copiii noştri ne spun că le-au înţeles bine de la şcoală, pentru că, iată, se pot ivi surprize. Ar fi mare păcat să ne trezim la un examen cu adevărat important cu greşeli banale, datorate acestei grabe, aceste superficialităţi în tratarea materiilor, care se datorează… chiar aşa, oare cui se datorează, totuşi?

Playlist emoţie

De nişte ani mulţi încoace, prea mulţi chiar, ascult foarte rar muzică. Nu aş şti să spun exact de ce am renunţat să mai pun discuri, cum puneam înainte (sau mai înaintea lor casete şi şi mai înaintea lor plăci). Nici măcar radio nu mai ascult atât de mult ca înainte, acum simt nevoia să aud vorbe de oameni undeva, chiar şi în surdină, în jurul meu. Aşa că las deschise canalele TV de ştiri prin casă, să am impresia că se întâmplă lucruri în viaţa mea rutinieră şi repetitivă, petrecută preponderent în faţa unui ecran de calculator. Despre dimineţile de sâmbătă în care îmi făcusem un obicei de a asculta un concert clasic ce să mai spun, şi ele aparţin de mult trecutului.

Acum doar în unele seri, foarte, foarte rare, mai ascult muzică pe calculator: uneori împreună cu fiică-mea (cu care şi dansez câteodată, dar nici asta nu mai facem la fel de des ca înainte), uneori singură, atunci când caut câte o melodie nouă de postat pe pagina mea de Facebook cu muzică franţuzească. Iar aseară a fost una dintre acele seri. A trecut mai mult de o lună de la ultima mea postare acolo şi m-am gândit că ar fi momentul să dau din nou o tură pe YouTube-ul franţuzesc, în căutarea unei piese noi de tradus şi postat. Şi aşa se face că am ajuns, de la un clic la altul, la o cântare-surpriză a lui Maitre Gims în metroul parizian, care mi-a adus brusc lacrimile în ochi. Vedeam acolo călători liberi, fără măşti şi fără temeri, care se opreau la grămadă pe peron, să îl asculte pe interpret. Vedeam oameni cântând din tot sufletul, oameni fericiţi, oameni veseli. Vedeam lipsa fricii care a ajuns să ne guverneze azi vieţile. Şi m-am întrebat dacă vom mai ajunge vreodată să trăim aşa. Să ne putem duce când şi unde vrem. Să urcăm în mijloace de transport în comun aglomerate şi să ne bucurăm că putem face asta, în loc să ne plângem de înghesuială, cum făceam pe vremuri. Să ne adunăm în grupuri mari pe stradă, să râdem împreună, să mergem la concerte. Să ne vedem copiii bucurându-se de libertatea asta, având şansa de a cunoaşte emoţia unui stadion uriaş plin cu zeci de mii de oameni care cântă în cor, alături de cântăreţii lor preferaţi. Să ne vedem copiii crescând liberi, netemători şi împreună. Să ne vedem copiii crescând…

Am plâns mai mult de o oră aseară, în timp ce continuam să dau clic după clic. Concerte-surpriză ale unor mari vedete în staţii de metrou, care aduc bucurie imensă trecătorilor. Necunoscuţi cu idei frumoase, care îi fac să cânte în cor pe toţi pasagerii morocănoşi ai unui tren de navetişti, într-o dimineaţă. Concerte la care interpreţii de pe scenă de-abia de apucă să cânte câte un cuvânt, pentru că publicul le ştie toate cuvintele şi se ridică peste ei, o voce grandioasă ce presupun că este idealul oricărui artist. Sau concerte la care publicul e o masă unitară, pulsând ca o singură inimă, uriaşă, în ritmul muzicii de pe scenă. Cereri în căsătorie cu coregrafie stradală atent pregătită. Flashmoburi uriaşe, cu zeci de oameni care cântă şi dansează împreună în locuri publice (ocazie cu care am descoperit că fiică-mea nu mai văzuse niciodată un flashmob, a fost uluită, a fost uluită să îl vadă pe cel rusesc din listă, care este absolut extraordinar, transmite o uriaşă bucurie de a trăi). O fată simplă, cu un rucsac roşu în spate, care intră într-un magazin şi cântă dumnezeieşte la un microfon de karaoke. Un liceu întreg care îi pune la cale o surpriză poliţistului şcolar iubit de toţi.  Şi aşa mai departe.

Le-am adunat pe toate într-un playlist pe YouTube, poate găsiţi şi voi ceva să vă placă, să ascultaţi de acolo. Şi poate că, până la urmă, o să găsim şi o urmă de optimism şi speranţă în toate acestea. Muzica are acest dar magic, să ne ridice din greutăţile de pe umeri, măcar pentru un moment. Să respirăm puţin, să uităm de necazuri, să fim încrezători că, dacă nu mâine, măcar peste o lună va fi mai bine, sau poate peste un an – dar va fi.

De altfel, am lăsat la urmă în playlist (ultimele două clipuri) ceva ce inspiră exact acest lucru. Poate vă mai amintiţi de concertul acela de tip flashmob organizat într-o piaţă din Spania, cu o orchestră şi un cor întreg, care au cântat Oda Bucuriei. A avut zeci de milioane de vizualizări acel clip şi mi-a umplut inima de o bucurie măreaţă şi acum mulţi ani, când l-am văzut pentru prima oară. Ei bine, în primăvara lui 2020, parte din interpreţii de atunci s-au adunat simbolic într-un clip nou, ca să transmită semenilor mesaje de încurajare pe vremea acelui prim val al pandemiei de covid, atât de teribil în ţara lor. Au scris atunci, pe foi de hârtie şi fiecare din casa lui: „Ne vom întoarce”. Aşa să fie. Să ne întoarcem, cu toţii, cândva. Şi să fim sănătoşi!

Playlist-ul se găseşte aici: https://www.youtube.com/watch?v=pPv88339WMs&list=PL31lbNl5A6zgx5i3o_sc3UMtBTsAFD89A

Macaroons şi fapte bune

Viaţa mea de la o vreme încoace e plină de bizare coincidenţe între lumea virtuală şi cea reală, de mi-e şi teamă că ziua aceea în care nu va mai fi vreo delimitare între cele două e mai aproape decât credem. Ieri dimineaţă, am citit o postare foarte emoţionantă, despre cum un gest banal, de mic ajutor între necunoscuţi, s-a întors după o vreme, cu o recompensă, către cel care l-a făcut. Am plâns puţin, am distribuit postarea pe pagina mea, apoi mi-am văzut de treburile mele. Iar treburile astea m-au dus în zona Pieptănari (Eroii Revoluţiei, în cazul puţin probabil că s-a rătăcit printre cititori vreun tinerel născut după schimbarea numelui locului, de după 1989). Ajung destul de rar în zona aceea, aşa că, de obicei, profit pentru a intra în cofetăria aflată între pizzeria Domino’s şi mini-autogara de Giurgiu, unde se fac nişte prăjituri frumuşele şi cu un gust acceptabil.

Am intrat şi ieri în cofetărie, şi m-am aşezat la rând în spatele singurului client de acolo, un bărbat mai în vârstă, care era deja la casă. În timp ce mă uitam la vitrină, încercând să mă hotărăsc ce prăjituri să mai încerc de data asta, a intrat în magazin o femeie în vârstă, în jur de 70 de ani, aş zice, îmbrăcată foarte modest. A trecut în faţa mea şi o tot auzeam cum vorbeşte în mască, nehotărâtă şi ea ce anume să cumpere. Nu m-am supărat că s-a băgat în faţă, sunt unii oameni pe care chiar nu e cazul să te superi… După câteva zeci de secunde de bombăneli, a început să îi pună întrebări vânzătoarei: o întreba care e diferenţa dintre o prăjitură în formă de şoricel şi amandine – ce gust are una, ce gust are cealaltă, ce conţine fiecare şi, mai ales, care e diferenţa de preţ dintre ele. Şoricelul era 6,50 lei, iar amandina, 7 lei. Se vedea că era mai atrasă de ideea de amandină, însă ăia 50 de bani în plus păreau să atârne destul de mult în balanţa deciziei sale.

Şi a început bătrâna să-şi scoată banii din portofel, mai multe hârtii de un leu mototolite care nu păreau a fi suficient de multe pentru o biată prăjitură. Şi îşi tot vorbea în barbă în timpul ăsta, evident uşor confuză şi tulburată din cauza situaţiei în care se afla – nu cred că i se întâmplase prea des până acum să intre într-o cofetărie elegantă… Şi atunci, am auzit-o pe vânzătoare:

– Hai că vă dau eu o amandină, nu contează câţi bani aveţi.

Fix în momentul în care ridicasem mâna să îi fac şi eu semn, pe la spatele bătrânei, să îi dea ce prăjitură doreşte, pentru că i-o plătim noi. Ne-am zâmbit reciproc, eu şi vânzătoarea (aţi observat ce uşor se văd zâmbetele chiar şi pe puţinul din faţă rămas neacoperit de măşti?), femeia a început să înşire o groază de mulţumiri, şi a aşteptat să termine de cumpărat domnul de dinaintea ei şi să plece, ca să-şi poată lua pacheţelul cu amandina dorită şi să iasă şi ea din magazin.

Am ajuns la casă, am început să îi cer vânzătoarei ce doream şi am adăugat:

– Şi să nu uitaţi să puneţi şi amandina doamnei la socoteală.

– Nu e nevoie, a plătit-o deja domnul care era aici.

Şi uite-aşa, mi-au dat lacrimile pentru a doua oară într-o singură dimineaţă, de la emoţia gesturilor frumoase pe care nişte necunoscuţi le pot face unii pentru alţii: fuseserăm trei persoane acolo care am vrut, simultan, să o ajutăm pe bătrână.

Iar bătrâna a intrat atunci din nou în cofetărie, cu o bancnotă de 5 şi două de 1 leu în mână – se chinuise să le îndrepte şi să le aranjeze frumos laolaltă – şi a zis:

– Îmi mai dai, maică, una? Că eu am doi nepoţi, de fapt, şi acum nu mai e nevoie să îi pun să împartă o singură prăjitură, le pot da câte una la fiecare.

Cofetăria se numeşte Macaroons şi e cea din imagine. Dar nu am făcut fotografia asta ieri, ci în august 2019, atunci când am fost prima dată cu fiică-mea acolo. Era foarte nehotărâtă şi ea în acea zi, ce să aleagă dintre multele prăjiturici expuse, şi îmi cerea mai multe decât mi se părea mie raţional să cumpăr. Şi atunci, a apărut un bărbat din spate (unde au laboratorul, se poate vedea cum se prepară produsele) şi i-a oferit Lunei, bonus la ce cumpărasem, o prăjiturică dintre cele pe care părea să le dorească mai mult. Am zis atunci să le pun poza pe net, să îi laud pentru gestul drăguţ, dar uite că nu am făcut-o. Până acum, când mi-am adus aminte de el. Se pare că sunt locuri unde bunătatea umple mai puternic aerul din jur decât în altele. Şi e bine să ne molipsim cât mai mulţi de ea, pentru că, uite, sărăcia lumii este din ce în ce mai mare şi va continua să crească…