Omenia este simplă, firească şi de mult uitată

(Avertisment: Povestirea următoare vă poate afecta emoţional, aşa cum şi pe mine m-a afectat şi când am trăit-o, şi când am scris-o. Nu o citiţi, dacă vă ştiţi sensibili. Şi îmi cer scuze, dar eu aveam nevoie să o scriu.)

Una dintre cele mai urâte întâmplări ale vieţii mele, din acelea pe care ştii, pur şi simplu, că nicio terapie din lume nu te va putea face să le uiţi vreodată, s-a petrecut acum douăzeci de ani. Mă întorceam de la Neptun, unde prietenul meu de atunci avusese un concert, spre Mamaia, unde eram cazaţi. Era vreo zece seara şi drumul aproape pustiu. În Eforie Sud, în dreptul acelui gard foarte lung de pe partea dreaptă a drumului, am zărit o maşină oprită pe banda întâi. În timp ce o depăşeam, m-am uitat înspre interior, să aflu de ce naiba se oprise cineva chiar în mijlocul drumului. Şi atunci am zărit tragedia, în lumina aprinsă dinăuntrul acelei maşini: fusese un accident acolo, iar şoferul părea mort, cu capul căzut pe volan. Prietenul meu a continuat să conducă din inerţie (bărbaţii sunt mai uşor de şocat decât femeile), câteva zeci bune de metri, până când am ţipat la el să întoarcă pe loc, să încercăm să ajutăm, dacă se poate.

Doar după ce ne-am oprit lângă maşina fumegândă am zărit-o şi pe cealaltă. Maşina cu care se lovise, un BMW atârnat de acel gard metalic, la vreun metru de pământ, ca un tablou grotesc. Impactul fusese atât de puternic, încât caroseria arăta de parcă fusese prinsă într-o menghină uriaşă, de cimitir de maşini; mai avea doar 20-30 de centimetri grosime şi cumva se agăţase, la mijloc şi cu susul în jos, de vârful unui par din gard. Prin găurile care altădată fuseseră pentru geamuri, se vedeau două braţe, de la cot până la umăr, unul în faţă şi unul în spate – oamenii îşi ţineau probabil coatele relaxat, pe geam, în momentul impactului. Mai târziu aveam să aflu că fuseseră patru oameni în acea maşină. Patru oameni încăpuseră în acei 20-30 de centimetri de tragedie, cu tabla şi scaunele maşinii cu tot. Toţi erau foarte tineri, în jur de douăzeci de ani, iar pe unul dintre ei, un băiat exagerat de zâmbitor şi prietenos, chiar îl cunoşteam, deoarece lucra pentru acelaşi turneu în care eram şi noi: erau angajaţii sponsorului (Philip Morris, cu brandul Marlboro) şi veneau spre Neptun să aducă o geantă cu bani pentru acele concerte. Geantă care nu a mai fost găsită niciodată, de altfel…

După ce ne-am dat seama că nu se mai putea face nimic pentru posesorii acelor mâini atârnate de gard, ne-am îndreptat spre Audi-ul de pe drum. Şoferul era în continuare nemişcat şi părea şi el fără nicio speranţă. Şi despre el am aflat mai târziu, din presă, că nu avusese centura de siguranţă şi că murise în momentul impactului. Degeaba avea o maşină de lux, degeaba i se declanşase airbag-ul la ciocnire, atunci când mergi cu mult peste suta de kilometri pe oră şi te ciocneşti frontal cu altă maşină puternică şi cu viteză mare nu poţi avea pretenţia să scapi nevătămat.

Femeia care se afla alături de şofer avusese centura pusă şi încă trăia. Era şi ea foarte rănită şi ne urmărea cu ochii pe jumătate stinşi cum încercam să îi deschidem uşa blocată. În rest, nu făcea nici ea nicio mişcare şi nu scotea niciun sunet. De altfel, liniştea este cea care m-a mirat cel mai tare atunci, îmi închipuiam că suferinţa este foarte zgomotoasă, aşa cum văzusem eu în filmele-catastrofă sau la înmormântările noastre, cu bocitoare. Dar nu este aşa. O tragedie uriaşă amuţeşte totul în jur. Iar femeia aceea nici măcar nu schiţa vreun efort, cât de mic, pentru a spune ceva. Doar tăcea şi ne fixa cu privirea.

Singura uşă care s-a putut deschide până la urmă a fost una din spate. Între timp, se mai opriseră câteva maşini pe şosea şi mai mulţi bărbaţi trăgeau de zor de fiare, încercând să ajungă la pasagerii de pe banchetă. Erau doi: un băieţel şi o fetiţă. Ea de vreo 12 ani, el cu câţiva ani mai mic. Ea cu creierii împrăştiaţi peste tot, el viu şi şocat, la fel de tăcut ca şi femeia din faţă. Niciunul cu centuri. Şi pentru că îi vedeam oarecum neputincioşi pe acei bărbaţi salvatori, am ieşit în stradă să cer ajutor. Sigur nu judecam corect în acele clipe, pentru că pur şi simplu m-am aşezat în mijlocul benzii celeilalte şi am oprit, cu gesturi ample de agent de circulaţie, un tir. Şoferul se uita către locul accidentului şi m-a observat, în lumina farurilor, destul de târziu, aşa încât a frânat la doar câţiva centimetri în faţa mea. Dar eu nu m-am clintit de acolo – eram convinsă că un şofer de tir are la el o trusă serioasă de scule şi îmi pusesem în cap să îl opresc cu orice preţ.

Aşa era, tiristul avea scule la el şi ni le-a dat, după ce m-a înjurat zdravăn că m-ar fi putut omorî din inconştienţa mea. Dar uşa de la pasagerul din dreapta tot nu s-a putut deschide. Singurul care a fost scos şi întins pe asfalt, la distanţă sigură de maşina care putea exploda oricând (curgea şiroi subţire de combustibil din ea), a fost băieţelul. Părea să aibă coloana vertebrală afectată, pentru că nu mişca deloc, şi era terifiat. Şi atunci s-au adunat ciocănitoarele în jurul său: femeile care au început să îl întrebe cum îl cheamă, câţi ani are, dacă mortul de la volan era tatăl său, dacă muribunda de alături era mama sa, dacă posesoarea creierilor împrăstiaţi fusese sora sa… Am ţipat la ele să tacă şi să dispară de acolo. Apoi am ţipat la tâmpitul care tocmai îşi ducea o ţigară la gură în apropierea rezervorului spart al maşinii. Apoi am ţipat din nou la ciocănitori, care continuau să toace mărunt sufletul bietului băieţel speriat. Apoi au apărut pompierii şi au ţipat ei la noi toţi să plecăm de acolo, să îi lăsăm să îşi facă treaba. Şi dintr-odată s-a umplut locul de maşini de poliţie, şi de Salvare, şi de descarcerare, şi am ştiut că treaba noastră acolo se încheiase. Toată lumea ţipa, doar femeia de pe scaunul din faţă încă îşi rotea tăcută ochii după noi. A doua zi am aflat din presă că a murit şi ea peste noapte.

Nu am fost o eroină în acea seară, nu am salvat pe nimeni atunci. Cine a trebuit să moară a murit, cui i-a fost dat să trăiască a supravieţuit. Cand am ajuns în Mamaia, ne-am prăbuşit într-un bar, împreună cu alţi colegi de trupă care trecuseră şi ei pe lângă micul infern, şi am băut, până spre dimineaţă, whisky cu sticla şi cu genunchii dintr-odată moi. Iar la întoarcerea acasă, maică-mea a bombănit când a trebuit să frece petele de creier de pe blugii prietenului meu. Este foarte gras creierul (cred că e cel mai gras organ al nostru, de altfel), şi pătează. Iar ea a crezut că el fusese neglijent la vreo masă… I-am spus abia după o vreme despre ce fusese vorba, şi s-a înfiorat şi ea. Văzuse ştirea despre accident la televizor şi îl ţinuse minte, pentru că pe vremea aceea buletinele de ştiri nu erau necroloage infinite, ca cele de acum, trebuia să fi fost un accident deosebit de grav ca să fie dat la televizor. Şapte morţi şi un băieţel întreg, dar orfan.

De ce am povestit toate astea acum? Şi de ce nu o să pot uita niciodată acest accident? Pentru că în seara trecută s-a întâmplat acea grozăvie de la metroul din Bucureşti, cu femeia dezechilibrată psihic care a împins o fată în faţa trenului. Am plâns când am văzut imaginile de pe camerele de supraveghere, date în buclă de o televiziune de ştiri. O moarte absurdă, o femeie bolnavă care ucide la întâmplare, o mamă, poate, care nu înţelege de ce tocmai fetiţa ei a fost aleasă de zarurile nemiloase ale vieţii să dispară absolut gratuit. Iar la fel de mult m-a lovit cealaltă ştire, cea conform căreia după accident tânăra a mai supravieţuit câteva minute bune, dar nimeni nu s-a apropiat de ea. Poate că din punct de vedere medical aşa era corect, să fie lăsaţi specialiştii să manipuleze un trup rănit. Dar sufleteşte… Cum poţi să te uiţi la un muribund prin lentila camerei de filmat a mobilului, transmiţând eventual live pe internet marele eveniment la care aveai „norocul” de a fi martor? Cum poţi sta la doar câţiva metri de un om în pragul morţii şi să nu te apleci să îi spui o vorbă de alinare? Să nu îi iei mâna în palma ta şi să îi şopteşti că totul va fi bine, că salvatorii sunt pe drum şi că se va vindeca? Fata aceea a murit nu numai absurd, ci şi foarte, înfricoşător de singură, deşi se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni. Pentru că nimeni de acolo nu s-a aşezat alături de sufletul ei, să îi spună pur şi simplu o vorbă omenească, care să îl călăuzească, cu căldură, spre dincolo. Aşa cum nici eu nu îmi voi putea ierta vreodată că nu m-am priceput să stau alături de femeia de pe locul pasagerului din maşina de la Eforie Sud. Pentru că, oricum, toată agitaţia mea de atunci nu a folosit la nimic. Ar fi trebuit să mă aşez lângă geamul ei şi doar să o privesc, cu grijă, linişte şi iubire. Să ştie că cineva este alături de ea în marea trecere. Că măcar cuiva îi pasă.

Anunțuri

THE party and THE tort

Fiică-mea a devenit conştientă de trecerea vremii pe la patru ani. Cam atunci a început să viseze cu ochii deschişi la ziua când va avea opt ani – nu ştiu de ce, dar opt ani i se părea vârsta supremă, copiii MARI aveau opt ani, iar ea de-abia aştepta să fie şi ea mare. Apoi au apărut şi alte astfel de praguri în viaţa ei. La cinci ani, ne-a promis că la şase va înceta să mai asculte varianta radiofonică a „Vrăjitorului din Oz” în absolut fiecare seară; ne exasperase cu fixaţia aceasta, dar e drept că dobândise un fel de reflex condiţionat şi adormea imediat cum se auzea prima replică a piesei – „Dorothy! Dorothy!” –  deci avea şi ea dreptate să persevereze, poate-poate într-o bună zi avea să afle şi urmarea poveştii. La şase ani a încercat să mă convingă să îi explic ce înseamnă „impotent”; trecusem pe stradă pe lângă un homeless care îşi gratulase un confrate cu acest epitet, iar eu m-am răstit la el să vorbească frumos de faţă cu un copil:

– Ai văzut cum l-am pus la punct?, m-am împăunat eu.

– Daaa! Dar ce a vrut să spună?

– Asta nu pot să-ţi explic acum, sunt lucruri pentru oameni mari. Tocmai de aceea i-am spus să tacă.

– Hai, încearcă, totuşi, poate înţeleg.

Atunci când şi-a dat seama că sunt de neînduplecat, Luna s-a resemnat:

– Bine… Mai discutăm la şapte ani, atunci.

Nu am mai discutat la şapte ani despre asta, dar nici uşor nu mi-a fost la vârsta aceea, la care întrebările despre lume şi viaţă veneau în valuri. Apoi a făcut opt ani, la care fiică-mea s-a făcut vizibil o domnişorică. Iar acum, când mai are puţin de tot şi împlineşte nouă, cea mai arzătoare dorinţă a ei pare să fie să aibă zece ani. Pentru că aşa a citit ea pe prospectul unei drone de jucărie, că e pentru copii mai mari de zece ani. Iar ea vrea o dronă.

Şi totuşi, există o anumită zi din an în care fiecare copil îşi doreşte să aibă fix vârsta pe care o are: ziua lui. Pentru că e ziua aceea în care primeşte cadouri, mănâncă prostii şi, cu puţin noroc, face şi o petrecere la un loc de joacă. Luna a avut puţin mai mult noroc, pentru că i-am făcut astfel de petreceri de mai multe ori până acum. Iar anul acesta îi vom face din nou, în acelaşi loc ca anul trecut: Fit Fun Kids.

Prima dată a fost acolo acum doi ani, la ziua unui coleg de-al ei, şi i-au plăcut la nebunie animatorii (băieţi) care le-au făcut copiilor demonstraţii de street- şi break-dance, Xbox-ul, jocurile pe echipe, saltelele…

Apoi la ziua altui coleg, la care s-a simţit la fel de bine şi după care ne-a declarat solemn că numai acolo vrea să-i facem şi ei ziua. Între timp, organizatorii şi-au schimbat sala, dar animatorii au rămas, aşa că ne-am dus după ei în noua locaţie şi tot bine a fost. Deşi saltele de sărit şi pereţi de escaladă nu mai erau, dar nici copiii nu mai erau atât de mici încât să aprecieze neapărat astfel de distracţii – au cântat, au dansat şi au participat cu multă bucurie la toate joculeţele pe care le-au organizat animatorii aceia neobosiţi. Ca şi unii dintre adulţi, de altfel. Nu spun cine, persoane importante 😉

Anul acesta i-am propus Lunei să căutăm un loc nou, dar a fost de neclintit în hotărârea ei de a petrece tot acolo. Deşi am dus-o să vadă şi alte săli asemănătoare (cele de la Jingle Joy). Şi deşi între timp a mai fost la câteva aniversări care i-au plăcut şi de la care s-ar fi putut inspira, cum a fost de exemplu la Divertiland, când copiii au avut la dispoziţie patru ore de participare la toate distracţiile de acolo (yupiiii!). Tot câteva ore de distracţie au avut şi la parcul de aventură din Herăstrău, cu căţărat prin copaci şi dat pe tiroliene, dar e drept că aceasta nu ar fi o idee potrivită pentru a o aniversare care are loc în luna decembrie. Iar la un moment dat, am crezut chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior şi putem scăpa ieftin, atunci când am fost la ziua unui prieten de-al Lunei acasă la el, şi fiică-mea a zis că vrea şi ea la fel; fusese o petrecere-surpriză, organizată de părinţii lui, iar Lunei i-a plăcut la nebunie cum ne-am ascuns noi toţi într-o cameră întunecată şi, când a ajuns sărbătoritul acasă şi a aprins lumina, i-am strigat în cor „La mulţi ani!”, fix ca în filme. La întoarcerea acasă în acea seară, Luna mi-a spus:

– Mama, cred că cel mai bine îmi faceţi şi mie o petrecere-surpriză.

– Păi cum să mai fie surpriză, când tu ştii că noi vrem să îţi serbăm ziua?, am zâmbit eu.

– Mă prefac că nu ştiu.

Mda, probabil că nu ar fi fost o idee bună, totuşi. Şi oricum a renunţat repede la ea, pentru a reveni la marea ei iubire pentru Fit Fun Kids.

Odată ce am stabilit locul, am început să caut singurul lucru care mai lipsea din organizare: tortul. Zile întregi am salivat la pagini de prezentare web de cofetării mai mult sau mai puţin oficiale, care mai de care mai apetisantă, cu torturi mirobolante şi compoziţii despre care nici măcar nu auzisem. Şi tot zile întregi am încercat să găsesc un cofetar dintr-ăştia mult-lăudaţi în cercurile de mămici care să pretindă un preţ rezonabil. Ştiu, este multă muncă în spatele acelor construcţii, dar să ceri 120 de lei pe un kilogram de tort făcut în bucătăria ta mi se pare deosebit de deplasat. Sau poate că sunt eu mult mai săracă decât îmi dau seama. De altfel, am început să am cam des impresia că trăiesc într-un univers paralel cu al altora, cum ar fi atunci când văd pâine la 17 lei sau aud de salarii de parlamentari cu bac-ul luat pe pile. Dar să trecem peste. Important este că nici copilului nu i-au plăcut preţurile astea (nu ştiu când a devenit atât de raţională), aşa că m-a anunţat că nu mai vrea tort, ci tartă. Are ea o tartă preferată la cofetăria din cartier (Ina, face nişte preparate absolut delicioase, o recomand cu mare încredere), cu cremă de vanilie şi un morman de zmeură pe deasupra, pe care o capătă la ocazii. Iar cum acum este o ocazie… Am negociat din greu cu ea să facem un tort cu o compoziţie similară, să putem înfige măcar o lumânare în el la petrecere, în loc să punem pe masă câteva farfurii cu tarte plate. Deci vom avea un tort simplu, fără marţipane şi alte decoraţiuni, ca pentru un om mare.

Sau aproape. Pentru că totuşi un decor va avea: Luna i-a dat din timp o comandă fermă prietenei noastre care face minunăţii din FIMO, cu dimensiuni mici şi detalii precise. Anul trecut a primit de la Coca o figurină care o reprezenta pe ea cu labradorul de la Giurgiu, anul ăsta şi-a dorit Jack Russell-ul de la Bucureşti şi pisica mititică ce s-a aciuat de curând la biroul lui taică-său. Să vedem cum îi priponim printre zmeure…

Deci până la urmă pare că le-am aranjat, cumva, pe toate. Doar un mic necaz am mai păţit cu cadoul nostru, al părinţilor. Acum ceva timp, am încercat să aflu de la Luna ce îşi doreşte de ziua ei. Începuseră deja să-mi ceară sugestii şi părinţii copiilor invitaţi la petrecere, iar eu nu ştiam nici măcar ce cadou să-i luăm noi. Aşa că i-am spus-o direct:

– Zi-mi cam ce ţi-ai dori. Întreabă lumea.

– Păi mie mi-ar plăcea să fie surprize. Nu vă zic nimic.

– E mai greu aşa, să ştii… Nu am vrea să primeşti numai lucruri care nu îţi plac. În anii trecuţi, ne mai inspiram măcar din lista lui Moş Crăciun. Dacă acum nu ai mai făcut-o, nu mai ştiu ce îţi doreşti.

Pentru că, da, acest copil al nostru nu a mai pus pe frigider nicio listă cu dorinţe pentru Moş anul acesta.

– Dar am făcut-o!

Stupoare! Habar nu aveam.

– Şi unde e? Hai să o punem la poştă până nu e prea târziu!, am încercat eu timid o şmecherie.

– Nu. Pentru că anul ăsta nu vreau să o mai vedeţi voi. E între mine şi Moşu’.

Deci cam până aici ne-a fost cu Moş Crăciun, suspectez eu. Cât despre ziua ei, uraţi-ne succes să îi placă ce i-am luat până la urmă, după gustul nostru. Vă ţin la curent peste câteva zile dacă aşa va fi fost.

Scrisoare de la Moş Nicolae, cică

Are probabil vreo 45 de ani scrisoarea aceasta. Am găsit-o de curând, printre lucrurile mamei mele. Poartă scrisul ei şi urmele trecerii vremii. Şi zice aşa:

„Dragă Aluniţă,

Moş Niculae îţi aduce jucării şi te întreabă: tu eşti cuminte, o asculţi pe mama, de azi înainte trebuie să mănînci pîine şi mîncare, să faci pipi singură şi să te încalţi cu ghetuţele, dacă nu, Moş Niculae vine şi îţi”

Va rămâne o enigmă ce îmi… Moş Nicolae. Nu întorc foaia să vedeţi şi restul, dar presupun că aţi ghicit că era ceva ce implica beţişoare „fermecate”. Am vrut doar să vă spun că, citind scrisoarea aceasta semnată, chipurile, de Moş Nicolae, mi s-a făcut brusc un dor nedefinit de o vârstă de care nici măcar nu îmi pot aduce aminte. De vârsta la care marile mele probleme erau refuzul oliţei şi neştiinţa legării şireturilor.

Cred că în seara asta, înainte de culcare, o să îmi strecor şi eu pe furiş câteva bomboane în ghetuţe. În amintirea tuturor mamelor care nu mai pot face asta pentru copiii lor. Şi a uneia în special.

Lista pentru Gaudeamus 2017

Una dintre cărţile mele preferate, deşi de groază, a fost „Misery” a lui Stephen King. Este vorba acolo de o cucoană aparent banală, care este într-atât de pasionată de o serie de romane încât, atunci când află că autorul acesteia a hotărât să îi pună capăt şi să ucidă personajul principal, îl ia ostatic şi îl torturează pe bietul scriitor până când va rescrie ultima carte, readucându-i la viaţă idolul de hârtie.

Mi-am adus aminte de povestea asta atunci când fiică-mea mi-a dictat lista de dorinţe pentru târgul de carte Gaudeamus, care începe mâine:

  1. Tracy Beaker vol. 2
  2. Penny Pepper vol. 2
  3. Clementina vol. 3
  4. Judy Moody vol. 2-6
  5. Charlie şi marele ascensor de sticlă

Deci nu numai că a început să citească serios, de o vreme încoace, dar a şi dezvoltat pasiuni pentru câteva dintre personajele întâlnite în cărţile citite şi îşi doreşte neapărat toate continuările scrise cu respectivele personaje. Acestea sunt, după cum se observă, preponderent fetiţe cam de vârsta ei, uşor încăpăţânate şi băieţoase, dar cu suflet sensibil, aşa cum este şi ea. Iar ultimul titlu de pe listă a ajuns acolo pentru că Luna citeşte acum „Charlie şi fabrica de ciocolată” de Roald Dahl, care pare a avea toate şansele să ajungă cartea ei preferată, dacă ar fi să judec după viteza cu care îi devoră paginile.

Sper să găsesc toate cărţile de pe lista copilului în zilele următoare, când o să-mi fac curaj să ajung la Romexpo. I-am promis că i le cumpăr pe toate, deşi tare prost pică târgul ăsta fix înainte de decembrie, care este cea mai păguboasă lună din an pentru finanţele noastre, cu ziua Lunei poziţionată între Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Dar mă bucur că îşi doreşte, în sfârşit, cărţi, după ce multă vreme crezusem că nu va ajunge niciodată să citească.

Şi bărbatu-meu îşi doreşte cărţi. Sau mai bine zis, o singură carte, tot o continuare de serie, mult-aşteptata „Furia dimineţii” de Pierce Brown, care încheie o trilogie SF extraordinară, se pare, începută cu „Furia roşie” şi „Furia aurie”.

Numai eu nu îmi doresc nimic. De mai mult de un an încoace, de când am început să colaborez la redactări şi traduceri de carte, aproape că nu am mai citit nimic în afară de cărţile la care lucrez. Nu toate sunt pe gustul meu, la urma urmei este ca la orice alt serviciu, unele sarcini îţi plac, altele nu, dar au fost în ultima vreme şi câteva volume pe care v-aş recomanda să le puneţi voi pe listele de Gaudeamus, toate de la Trei şi Pandora M:

Ultimul meu coup-de-foudre, romanul de aventuri pentru adolescenţi „Porţile”, de John Connolly, la care am râs singură în timp ce lucram, deşi practic nu făceam parte din publicul-ţintă. Dar este o carte foarte bună, cu un umor negru bogat, care poate satisface şi un adult prin numeroasele trimiteri culturale mai mult sau mai puţin explicite. Şi apropo de trimiteri culturale, să nu uităm precedentul meu coup-de-foudre, „Accident la teleportare” de Ned Beauman, un deliciu elitist care a apărut acum câteva luni şi care nu trebuie nici el ratat.

Tot un deliciu este şi cărticica pentru copii „Așa-zisa răpire a prințului Oleo Margarină”, rezultatul unei colaborări aparent imposibile între Mark Twain, cel care i-a mâzgălit începutul pe o bucăţică de hârtie, și Philip Stead, cel care a hotărât să îi continue povestea, la peste o sută de ani distanţă. Este genul de carte pe care o pot citi împreună adulţii şi copiii, fiecare luându-şi doza de satisfacţie din palierul adecvat vârstei sale.

Iar dacă vă plac romanele-thriller, cu suspans şi atmosferă, în care să vă simţiţi apăsaţi aproape fizic de necazurile şi pericolele care le pândesc pe personajele principale, aveţi de ales între „Jocul supravieţuirii” de Gin Philips (orice mamă de copil mic se va regăsi, cu ceva fiori, în cartea asta), „Te văd” de Clare Mackintosh sau „Arşiţa” de Jane Harper. Cărţi numai bune de pus într-un bagaj pentru minivacanţa de 1 Decembrie sau maxivacanţa de Crăciun care urmează curând, tare curând…

Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Perle FB 11

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.