Mici dileme exotice

Oră de ne-vârf în cârciuma mică, de cartier, la care mâncăm uneori. O singură masă e ocupată, de nişte domni băutori de beri, aşa că la bucătărie se şomează. Patroana şi cele două bucătărese sunt aşezate şi ele la o masă mică din local, şi sparg seminţe în timp ce trec în revistă ultimele ştiri din geopolitică, sănătate şi economia mondială. Trei băbuţe, practic, diferenţa de statut profesional dintre ele fiind dată de bonetele din plastic pe care lucrătoarele de la cratiţă le au peste părul cărunt.

Ne aşezăm la o masă învecinată şi apuc să aud că se vorbeşte despre donaţii de haine. Pe patroană o ştiu implicată social, i-am dus şi eu într-un an, de Crăciun, un pachet mare cu lucruri pentru o familie săracă de prin Moldova. Acum, însă, pare un pic supărată pe ceea ce ea numeşte a fi „o industrie”:

— Cică de fapt sunt unii care… ptiu… profită de donaţiile oamenilor de bună-credinţă şi… ptiu… ţin pentru ei toate hainele alea donate, le povesteşte ea angajatelor, în timp ce continuă cu toatele să mănânce seminţe. Adică tu crezi că le trimiţi haine oamenilor ălora din Africa, foarte săraci… ptiu… dar la ei ajung doar câteva, puţine. Cele mai multe dintre ele se vând în magazine second hand şi e mafie întreagă în spate, unii se îmbogăţesc foarte tare din donaţiile astea. Se fac afaceri de milioane de dolari… ptiu. Iar amărâţii rămân tot amărâţi.

Scurt moment de tăcere. Doamnele par să mediteze la gravitatea subiectului înainte să îşi dea cu părerea. Sau poate doar au gura prea plină cu seminţe şi nu se face să vorbeşti aşa cu patroana. Apoi se aude:

— Da’ chiar, şefa, voiam să vă… ptiu… întreb mai devreme, dacă trimite lumea atât de multe haine în Africa… ptiu… de ce mai umblă oamenii ăia de-acolo în pielea goală?!

Semne, semne, peste tot semne

După ce, acum câteva zile, mi-a trimis semne sub forma unor cărţi de joc aruncate pe trotuar, autoritatea ierarhică superioară a decis că e cazul să îmi mai trimită nişte mesaje, dacă tot m-am declarat hotărâtă să le observ şi să le iau în calcul de acum înainte. De data asta, însă, a fost vorba de câteva motivaţionale vestimentare.

Pe primele le-am primit într-o situaţie deloc veselă, pe când eram la înmormântarea unei prietene de familie. O femeie încă tânără, dacă o judec cu mintea de acum, pe care boala aceea îngrozitoare de care ne e frică tuturor până şi să-i rostim numele a luat-o necruţătoare de lângă un soţ şi o mamă vârstnică, rămaşi acum ai nimănui. Poate şi faptul că mi-am început anul cu o înmormântare să fie un semn, de altfel. Poate că e de foarte rău că l-am început plângând. Sau poate că e încă un imbold să îmi trăiesc, naibii, viaţa aşa cum e, că uite cât de brutal şi neaşteptat se poate ea duce.

În fine. Ideea e că, după ce s-a sfârşit ceremonia şi sicriul a fost coborât în groapă, privirea mi-a fost atrasă de geaca purtată de unul dintre gropari. Ca într-un film absurd, de râsu-plânsu’, în regia lui Kusturica, tânărul săpător de morminte avea scris mare pe spatele hainei sale negre: „Dans mes veines”. În venele mele, adică, în franceză. Iar ca să fie tacâmul complet, fontul folosit era acela făcut celebru de filmele de groază, cu litere din care pare să se scurgă sânge, ca dintr-un colţ de gură de vampir.

Bineînţeles că am fost intrigată şi curioasă să citesc şi restul lucrurilor imprimate pe geaca omului. Aşa că am rămas să îl spionez, discret şi de la distanţă, pe gropar. Până la urmă, am avut parte de următoarele mesaje, citite mai într-o dungă, pe cât îmi permiteau împrejurările:

  • pe o mânecă: „Be real”
  • pe cealaltă mânecă:

„Work for a cause

Not for applause,

Live to express

Not for impress”

  • pe un buzunar: „Failure”
  • pe celălalt buzunar: „Cart de rien” (?! habar nu am ce înseamnă)
  • pe un piept:

„Positive

Positive

Positive”

  • pe celălalt piept: „Bite me”

Un pic amestecate mesajele, recunosc. Cred că nici omul ăla nu era foarte hotărât ce să facă cu viaţa lui, cum nu sunt nici eu.

Pe seară, însă, am mai avut parte de o surpriză, care probabil avea scopul de a mă hotărî mai tare. Am observat că şi pe geaca mea de iarnă, pe care o port deja de câteva săptămâni bune, scrie ceva ce îmi pare adresat:

„Get functional // Be active”

M-am uitat repede şi pe hainele alor mei, curioasă dacă au şi ei motivaţionale la purtător, ca mine. Nu aveau. Mai mult decât un „Made in Turkey” sau un „100% cotton” nu am găsit. Deci e clar, a venit momentul, pentru mine, să trec la acţiune.

Aşa că azi intenţionez să bag aspiratorul şi să gătesc ceva. Poate şi să calc câteva lucruşoare, pentru că nu îmi aduc aminte să o fi făcut anul trecut, iar asta e clar o acţiune în toată regula pentru mine. Apoi să traduc măcar un capitol din cartea la care lucrez acum şi, de ce nu, să îmi fac un plan de vacanţă în Vietnam, dacă tot scrie asta pe haina mea. Am fost de curând să mâncăm la un restaurant vietnamez din mall (unde nu aş recomanda nimănui să se ducă, apropo, decât dacă e fan al anasonului pus în orice), iar pe perete era un ecran mare, cu filmări spectaculoase din ţara aceea îndepărtată, care ne-au făcut să visăm că vom merge şi noi acolo într-o zi.

Pentru o zi de 3 ianuarie eu zic că e suficient şi atât, în materie de acţiune şi de planuri de viitor. Vă urez şi vouă un început de an în formă şi, nu uitaţi, atenţie la semnele din jurul vostru, se pare că ele sunt chiar peste tot!

De cumpănă

Doar cine nu a crescut, ca mine, într-o vreme şi într-o casă în care „se întindeau cărţile” aproape zilnic, „să vedem ce mai zic” ele, nu poate înţelege ce înseamnă vederea unei cărţi de joc aşa, ieşite în drum, precum mi-a ieşit mie ieri asta din poză.

Făceam paşi zgribulită pe un trotuar, în aşteptarea echipării regulamentare a maşinuţei mele cu cauciucuri de iarnă (căci, spre deosebire de cele de vară, pe astea nu mai uit cu lunile să le pun). Ploua mărunt, era frig, iar gândurile mele aveau aceeaşi culoare cu a cerului plumbuit. Desigur, e cu un pas mai bine decât acum câteva zile, când culoarea aia bătea zdravăn înspre maro, deci s-ar putea spune că merg spre înzdrăvenire morală, cumva. Şi deodată, zăresc căzută pe trotuar, fix aşa cum o vedeţi, o carte de joc.

Mi-a plăcut mult simbolistica aceasta, în prag de an nou. O singură viaţă avem, şi un destin. Şi poate că primeam un semn pentru ceea ce mă aşteaptă, aşa cum primim mereu, dar alegem rar să le vedem şi să le înţelegem.

Nu am avut, însă, şi curajul să întorc cartea. Dacă era semn de nenorocire? Veste de moarte, sau de despărţire, sau de alt necaz… Am fotografiat-o şi am trecut mai departe. Şi începusem deja să îmi schiţez în cap postarea asta, în care aveam să scriu despre destin, despre ani noi şi despre felul în care alegem să ne cunoaştem viitorul, când… altă carte pe trotuar, la fel ca prima, cu faţa în jos. Şi, un pic mai departe, a treia.

M-am uitat bine în jur, altele nu se mai vedeau. Doar trei cărţi, toate în calea mea, atât de improbabilă în acea zi şi pe acel trotuar pe care nu mai fusesem niciodată. Aşa că nu am rezistat şi le-am întors pe rând.

Ei bine, prima carte, cea de care îmi fusese frică, era 10 de cupă. Probabil cartea cea mai dorită din tot pachetul de 24 pentru ghicit: bucuria. Apoi venea un valet de pică, pe care am decis să îl interpretez ca fiind bărbatu-meu, apoi un 6 de tobă, care nu înseamnă nimic, pentru că nu folosesc şi şesarii la ghicit.

N-aş zice chiar că a răsărit brusc soarele pe strada aceea după ce am întors cărţile, însă în mod clar m-am simţit mult mai bine ştiind că semnele întâlnite în drumul meu nu erau deloc rele. Dacă aş fi ales să trec mai departe şi să las neîntoarse cărţile, aş fi regretat, cu siguranţă. Iar astăzi, apropo, chiar a ieşit soarele afară. E şi mai cald decât ieri, şi senin. E mai bine.

Ce am încercat să spun cu povestea asta (şi probabil că nu am reuşit, pentru că aşa se întâmplă când vrei să spui prea multe deodată într-un text cât mai scurt) e că cea mai importantă libertate pe care cred eu că o avem este libertatea alegerii. Noi alegem cum să ne percepem viaţa, pe care parte a drumului să o luăm şi ce cărţi să întoarcem în drumul nostru. Noi alegem şi dacă mergem înainte cu orice preţ sau ne oprim să ne tragem sufletul, dacă luăm o pauză sau dacă, atunci când ne dăm seama că am greşit cu ceva, ne întoarcem să reparăm ce putem. Singurele lucruri pe care nu le putem alege sunt naşterea şi moartea, dar ce sunt acestea altceva decât bornele lucrului cu adevărat important – viaţa noastră?

Vă urez să faceţi alegerile potrivite pentru noul an, care începe mâine. Şi să alegeţi să îndrăzniţi, să căutaţi binele, să credeţi că există un viitor mai bun decât prezentul ăsta cam cenuşiu în care ne aflăm cu toţii de aproape doi ani. Să alegeţi să vă daţi timp. Şi să fiţi sănătoşi.

La mulţi ani!

O doamnă şi maşinuţa ei

La unul dintre multele drumuri pe care le-am făcut în vara asta între Bucureşti şi Giurgiu, pe când depăşeam absolut regulamentar – drum european cu două benzi pe sens, la ieşirea dintr-o localitate, eu cu max. 70 la ora, el cu max. 50 – o maşină cu remorcă mică, plină cu pietriş, am auzit nişte sunete deloc plăcute urechii. Ştiţi, sunetele alea de care se teme orice şofer, deoarece după ele urmează un drum la service pentru schimbat parbrizul? Da, pe alea le-am auzit. Şi nu unul, ci două: POC, POC.

Am revenit pe banda mea înjurându-l pe şoferul acela care transporta cu siguranţă în mod ilegal pietrişul. Nu cred că există vreo lege care să permită să pui o grămadă de pietre pe o platformă şi să pleci la drum cu ea aşa, neprotejată nici măcar de pereţi de jur împrejurul acelei platforme, sau de vreo husă, ceva. Însă la o primă vedere înspre parbriz, părea să fi fost întreg. Poate avusesem noroc şi fuseseră două pietricele mici-mici, dar gălăgioase, aşa cum sunt şi eu :-p

Totuşi, am făcut cu inima strânsă restul drumului. Iar când am ajuns la Giurgiu şi am oprit în parcare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific, cu atenţie şi pe dinafară, parbrizul. Mda. Din păcate, temerile mele s-au adeverit: am găsit o „înţepătură” mică pe el, o adâncitură uşoară şi de o culoare puţin diferită de a restului geamului. Deci, vestea proastă era că totuşi se spărsese, vestea bună era că măcar se spărsese într-un singur loc, nu în două.

Am luat din torpedou abţibildul ţinut acolo fix pentru astfel de situaţii. Un cerculeţ transparent, cu un adeziv foarte puternic, dintr-un pliant de la AGER Service, unde am fost ultima oară când am avut un necaz asemănător. Pentru că nu era prima dată când mi se întâmpla aşa ceva, din păcate, cred că era deja a treia când mi se spărgea sau crăpa parbrizul (ambele dăţi în parcarea blocului…). M-am uitat de curiozitate pe pliant: conţinea o ofertă specială valabilă până în toamna lui 2013, deci asta însemna că ultima dată fusesem la ei acum aproximativ opt ani. Doamne, cum mai trece vremea!

Ajunsă acasă, le-am dat telefon celor de la service. I-am rugat să mă programeze la o lipire de parbriz, în speranţa că acea împunsătură nu avea să evolueze în timp şi să se transforme în ditamai crăpătura – ceea ce ar fi dus la necesitatea înlocuirii cu totul a parbrizului. Domnul care mi-a răspuns la telefon m-a sfătuit să o acopăr bine până atunci (ceea ce făcusem deja) şi să o feresc de ploaie (ceea ce nu aveam cum să fac). Şi mi-a spus să vin la service a doua zi. I-am explicat că eram la Giurgiu şi că m-ar avantaja o programare sâmbătă dimineaţă, când urma să mă întorc în capitală. M-a pus pe hold, a verificat probabil dacă era liber în weekend, după care a revenit la telefon:

— Vă aşteptăm sâmbătă la ora zece.

Era perfect. La ora două urma să o iau pe fiică-mea la întoarcerea dintr-o tabără, deci clar mă încadram.

A plouat torenţial în săptămâna aceea. De mai multe ori. De fapt, dacă mă gândesc bine, a fost singura săptămână în care a plouat torenţial vara asta. Mă duceam uneori să verific micuţul abţibild, care părea să reziste vitejeşte puhoaielor. Şi nu am mişcat maşina din parcare deloc, toate zilele cât am rămas acolo, de teamă ca vibraţiile să nu îmi agraveze necazul.

Sâmbătă m-am trezit mai de dimineaţă decât îmi place să o fac, mai ales într-o zi de weekend. Mi-am băut cafeaua şi am încercat să îmi potrivesc plecarea în funcţie de Waze, astfel încât să ajung la service la un decent 09:55. Am reuşit un aproape la fel de decent 09:58. „E bine”, mi-am zis eu pe când ieşeam din maşina parcată în curtea service-ului şi intram în hală.

Înăuntru, am căutat fără succes, pentru câteva clipe bune, un recepţioner sau un ghişeu de informaţii sau ceva unde să îmi pot adresa întrebările. La un moment dat, m-a zărit un mecanic, din cealaltă parte a sălii, şi a venit să mă întrebe ce doream:

— Bună ziua, am răspuns eu. Am şi eu o programare la zece, pentru un parbriz spart.

Omul a părut brusc descumpănit:

— Programare?! m-a întrebat el. Dar noi nu facem aşa ceva… Cu cine aţi vorbit?

Ups. Primul şoculeţ. Eu aveam, totuşi, o programare.

— Habar nu am. Cu un domn care mi-a răspuns la telefon.

I-am povestit apoi toată istoria, cu pietrele, cu nemernicul, cu telefonul de luni, cu faptul că eram la Giurgiu, cu programarea făcută în mod special sâmbătă, ca să am timp să fac drumul până la Bucureşti…

— În fine, n-are importanţă, a dat din mână mecanicul oprindu-mă înainte să îi povestesc şi despre tabăra copilului şi cine ştie mai ce mă ducea pe mine valul să îi spun. Haideţi să mă uit la maşină, să văd despre ce este vorba.

Am ieşit amândoi în parcare, i-am arătat care e caşcarabeta mea, iar omul s-a dus şi i-a smuls fără milă abţibildul-minune. S-a uitat o secundă la geam, a pipăit înţepătura, după care s-a uitat la mine cu şi mai multă mirare decât o făcuse deja şi mi-a spus:

— Doamnă, dar asta e o spărtură veche. E deja umplută, probabil de acum câţiva ani buni. Nu vi se sparge niciun parbriz de la ea.

Deci cam aşa poate fi descrisă relaţia dintre mine şi maşina mea, care mă duce de colo, colo, de aproape paisprezece ani deja. În afară de faptul că o pot recunoaşte de la distanţă, într-o parcare, prea multe lucruri specifice nu pot spune despre ea. Iar treaba cu recunoscutul s-ar putea datora, de fapt, nu atenţiei mele deosebite, ci aparenţei ei puţin ieşite din comun: este o maşină în două culori, deci mai uşor recognoscibilă decât altele. Chiar ieri m-a întrebat cineva dacă am un buton pe care scrie P în zona schimbătorului de viteze, şi nu am ştiut să-i spun sigur dacă îl am. Iar acum vreun an mi s-a aprins un led de alertă pe bord, avertizându-mă că aveam o problemă cu airbagul dinspre pasager, iar eu am fugit repede la alt service, să rezolv problema şi, tot aşa, un domn mecanic s-a uitat la mine cu ceva prudenţă şi cu şurubelniţa în mână, după ce îmi deschisese bordul:

— Dar, doamnă, maşina aceasta nici măcar nu are airbag pentru pasager, nu ştiaţi asta?!

Nu ştiam.

Înainte de plecarea de la AGER, l-am rugat pe domnul cu care vorbisem să îmi mai dea un pliant dintr-alea de-ale lor, cu abţibilduri pentru parbriz. Îmi place să am siguranţa că, în caz de nevoie (adevărată), găsesc în torpedou o soluţie măcar temporară pentru problema mea. Mi-a dat un pliant, după care a ezitat puţin şi mi-a mai întins unul:

— Luaţi două. Cu dumneavoastră, nu se ştie…