Perle FB 5

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉

Ştergătoare sau iepuraşi?

Mai întâi coboară tatăl din maşină. Apoi sare jos şi copilul. E o maşină înaltă, de teren, şi e lucru cunoscut că oricărui copil îi place să sară. Cei doi se depărtează un pic de maşină, dar nu pleacă, ci se întorc să o admire. Probabil că e nouă, iar ei se bucură, ca doi băieţei ce sunt, la urma urmei, să o vadă strălucind în soarele dimineţii. Apoi tatălui îi vine o idee: intră din nou în maşină, apasă pe un buton şi coboară rapid, pentru a prinde distracţia. Minune dumnezeiască! Două clapete mici, poziţionate sub faruri, glisează în părţi şi de sub ele răsar două ştergătoare ca de parbriz mici, mititele, care se apucă să lustruiască sârguincios sticlele. Stânga, dreapta, stânga, dreapta… Cei doi le urmăresc împreună pentru câteva secunde (le urmăresc şi eu, nu am mai văzut aşa ceva şi îmi place de mor), apoi tatăl curmă distracţia, închide maşina şi se îndreaptă amândoi spre şcoală, cu zâmbetul mulţumit întipărit pe feţele lor.

(sursa pozei aici)

Mă îndrept şi eu meditativă spre casă. Nu cred că bărbaţii se maturizează vreodată cu adevărat. Lor le plac puşcoacele, luptele, spionii, se visează toţi super-eroi… Spunea cineva că, dacă mamele ar conduce lumea, nu ar mai exista niciun război. Şi chiar cred că e posibil să fie aşa. Cred că lumea ar fi mai frumoasă condusă de femei. Ar fi mai curat pe jos, am avea parcuri mai îngrijite, clădirile vechi ar fi măcar un pic vopsite, am vedea un pic de roz pe ici, pe colo, am avea beculeţe pe străzi nu numai de Crăciun, ci şi de Paşti… oh, wait! Nu cumva….? Ba cred că da.

(sursa pozei aici)

Despre nimic şi despre tot

Dimineaţă devreme la salonul de înfrumuseţare. Aerul e încă greu de amorţeala nopţii, apăsând pe umerii oamenilor care se mişcă alene. Nu e lume multă, doar o clientă la coafor şi una la cosmetică. Frizeriţa nu are ce face şi stă la taclale molcome cu un bărbat – pare un mic patron, cum s-a aşezat el în mod familiar pe un scaun şi nu-şi dezlipeşte ochii din ecranul telefonului pe care butonează încontinuu în timp ce vorbeşte:

– Ţi-a mai făcut probleme maşina?

– Da, naşu’, înainte aveam pe stânga faţă chestia aia, acum o am pe spate. Dreapta spate.

– Eu ţi-am zis că ăia nu se pricep s-o repare.

– Da, naşu’, ce să fac, o să văd… Acum mă gândesc că nu ştiu ce să mai gătesc de Paşti.

– Păi cum „ce”? Miel!

– Eee, pe lângă miel. Ce să mai fac?

– Mie îmi place căprioara.

– Cum, mă naşu’, îl mănânci pe Bambi?, râde ea.

– Ştii ce-mi place mie la vânat? Că oricât aş mânca nu simt că mă satur! E ca o mâncare uşoară, aşa…

– Eu n-aş putea. Da’ ce să mai gătesc? Că o să avem şi musafiri la masă. Nu mai zic că bărbatu-meu l-a invitat şi pe ştii tu cine, de nu mă înţeleg eu cu el, şi i-am zis să nu o facă, că mă supăr, şi tot l-a învitat….

– Mda, n-ar fi trebuit, aprobă patronul, absent. Ai auzit că a început războiul în Siria? Au bombardat americanii azi-noapte.

– Da, am auzit. Era unu’ care a zis că vine sfârşitul lumii când l-au ales pe Trump, un analist de-al lor, foarte supărat era atunci. Iar azi-dimineaţă zicea că totuşi e de acord cu el acum. Că a făcut bine să bombardeze.

– Au omorât copii mici acolo nemernicii ăia…

– Ştiu… Oribil… Dar dacă vin şi ăia la masă tot trebuie să le mai dau şi altceva. Deci ce să mai gătesc, naşu’?

Perle FB 4

August 2016

– Luna, caută şi tu, te rog, telecomanda aia şi dă drumul la aer, că e prea cald aici.
– Bine… Am găsit-o! Dar mai poţi să-mi spui odată pe ce buton să apăs ca să se deschidă? Că am uitat: pe ON sau pe OFF?
– !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

––––––––––

Îi citesc fiică-mii, la culcare, una dintre marile cărţi ale copilăriei mele: „Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia”. Ne place amândurora să ne încheiem serile în acest fel. E ca în filme, o lumină mică, un tapet cu steluţe, un pat cu baldachin şi un copil care chiar pare interesat de ceea ce îi citeşte mama lui:
– … „Câteva clipe după aceea, cele patrusprezece gâşte trecură pe deasupra pădurii.”
– Cele ce?, întreabă copilul.
– „Patrusprezece”, zâmbeşte superior mama, care se aştepta la această întrebare. E un arhaism, continuă ea doct, o formă învechită. Aşa se spunea demult.
– La ce?

––––––––––

Fiică-mea se uită cu o prietenă la filmul „Veronica”. Prietena ei, cu un an mai mare decât ea, nu l-a văzut niciodată, iar peste câteva zile emigrează (am neplăcuta senzaţie că stinsul luminii în ţara asta va cădea în sarcina mea), deci am hotărât că e obligatoriu să vadă această superbă creaţie a cinematografiei româneşti. În altă ordine de idei, Luna ştie câte ceva, nu foarte multe, din copilăria mea patriotică – cum că eram comandanta pionierilor din oraşul meu, printre altele. Habar nu are cine erau pionierii, ce înseamnă „comandant” şi nici cât de important e Giurgiu pe harta ţării, dar îi place să audă că maică-sa a fost cineva, cândva. Orice. Şi, pentru că toţi copiii mici simt nevoia să se laude cu părinţii lor, la noi în casă are loc următoarea discuţie:

Eu: Ştiţi, fetelor, că am cunoscut-o pe Veronica când eram mici? Aveam vreo cinci ani, cred, şi ea a venit la Giurgiu cu un spectacol, era mare vedetă pe atunci, iar eu am prezentat-o, sau am recitat ceva cu ea, nu-mi mai aduc bine aminte, că pe atunci eram şi eu moţ peste tot în oraşul ăla…

Prietena Lunei: Wow!

Luna: Mda, pentru că mama a fost cumva preşedinta ţării când era mică.

Mi-a părut rău când şi-a dat seama singură de enormitate şi a retractat ce a spus, râzând. Eu încă stăteam în dubiu dacă să o corectez sau să o las aşa 🙂

––––––––––

Stăm la coadă la pâine caldă. În faţa noastră, un bărbat vag cunoscut. Suspectez că e un tătic, dar nu sunt sigură, deci nu îl abordez, de teamă să nu fac o gafă. Iar. Pentru că sunt expertă în gafe. Şi mai sunt şi cu bărbatu-meu alături, super-gelosul familiei, deci nu mă risc.

Pe drumul spre casă, o întreb pe Luna:

– Ai idee cine era domnul acela brunet de la pâine? Am impresia că era tăticul Amaliei…

– Da, el era.

– Atunci de ce nu mi-ai atras atenţia, să îl salutăm?

– Pentru că nici eu nu am fost sigură. Mi se părea mai degrabă că era tatăl Ralucăi.

Încerc să îmi aduc aminte de acel tată şi nu pot:

– Eu nu l-am cunoscut pe tatăl Ralucăi, deci nu ştiu cum arată, îi mărturisesc eu Lunei.

– Nici eu.

Moment de stupoare. În ochi probabil că mi se citea întrebarea „WTF???!!!”, noroc că fii-mea nu ştie engleză.

– Şi atunci, de unde şi până unde te-ai găndit că era el?

– Pentru că aşa îmi închipui eu că trebuie să arate tatăl Ralucăi.

Of course. Cum de nu mi-am dat seama? :-)))

––––––––––

O trimit pe Luna la piaţă să ia o legătură pentru supă:

– Ştii tu, doi-trei morcovi şi un păstârnac legaţi împreună.

– Mda, ştiu…

O suspectez că habar nu are, de fapt, dar prietena ei, Andreea, o susţine, afirmând că ea ştie clar cum arată. După două minute, primesc telefon:

– Mama, nu găsim!

După zgomot, îmi dau seama că nu au ajuns la piaţă, ci s-au oprit la Mega Image. Dar e bine şi-aşa:

– Nu au legături?, o întreb eu, presupunând că asta este cauza confuziei.

– Nu. Dar ţi-aş lua chestia asta, nu ştiu ce e, dar uite ce scrie pe ea: „Cel mai bun, cel mai gătit!”.

De-abia aştept să se întoarcă acasă, sunt curioasă să văd ce provocare culinară îmi aduce să gătesc.

Update: Au venit cu o pungă de chipsuri. Şi cu doi morcovi, totuşi. O să fac supă Lays.

Cronică de film: Ştrumpfii – Satul pierdut

Varianta pentru tătici:

Nu vă duceţi.

Varianta pentru mămici:

Am auzit despre lansarea unui nou film cu micii omuleţi albaştri cu ocazia lansării colecţiei de jucărioare de la Mega Image (SPOILER: jucărioarele alea, popz cred că le zice, nici măcar nu se regăsesc toate în film, multe sunt o invenţie de marketing). Nu mi-a trecut atunci prin cap că voi ajunge să-l văd, având copil de opt ani şi ştiind că filmele trecute păreau să se adreseze unei categorii de vârstă mai mici. Spre surprinderea mea, însă, copilul celălalt din familie, tăticul (47), a insistat să mergem la cinema şi… ne-am dus. Astă-seară. Noi şi încă vreo douăzeci de familii cu copii, de era sala pe jumătate plină, cum nu am mai văzut de multă vreme la vreun film.

Presupun că, dacă mersul la acest film ar fi fost ideea mea, bărbatu-meu ar fi ieşit pur şi simplu din sală după primul sfert de oră, când a devenit clar că nu e pentru noi. Aşa cum a făcut la Snoopy. De fapt, a şi propus la un moment dat, timid, dar excedat, să ne aşteptăm copilul pe hol. Pentru că nu-mi terminasem nachos-ul, m-am opus. Dar nu mi-a fost uşor.

Acţiunea filmului, uşor idioată, este clar pentru copii mici. Efectele vizuale, nu. Mi s-a părut filmul cel mai agresiv din punct de vedere vizual pe care l-am văzut până acum. Nu numai că toate scenele sunt colorate violent de viu (Trolii poate părea film alb-negru, prin comparaţie, sau roz-negru, ca să fim riguroşi), dar şi dinamica este de-a dreptul ucigătoare, viteza cu care se mişcă imaginile alea pe ecranul uriaş şi cu care vin, din când în când, spre spectatori, datorită unui 3D de altfel binişor realizat. Dacă mai adăugaţi şi sonorul mult prea tare din sala de cinema de la Sun Plaza (iar eu sunt aia care dă rock-ul la maximum în maşină, nu vreo Mimosa pudica sonora), atunci aveţi toate motivele să NU vă duceţi copiii prea mici acolo.

De fapt, chiar vă rog pe voi, părinţii de copii mici, să nu-i mai duceţi deloc la cinema până nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Astă-seară, cam juma’ de sală se foia şi comenta, evident din cauză că plozii nu erau interesaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. O să vină un moment pentru toate, dragi părinţi grăbiţi, nu trebuie să îi forţaţi să facă lucruri înainte de a ajunge la vârsta necesară. Dacă îi ştiţi că nu au răbdare să stea o jumătate de oră nemişcaţi în faţa televizorului din spaţiul familiar de acasă, de ce credeţi că ar putea sta de trei ori mai mult în faţa unui televizor mult mai mare, în întuneric şi înconjuraţi de necunoscuţi, într-un vacarm teribil? Sau dacă îi duceţi la cinematograf şi constataţi că nu le place, ieşiţi de acolo şi nu îi chinuiţi în continuare, nici pe ei, nici pe ceilalţi spectatori.

E drept, probabil că sunt mai subiectivă acum, deoarece am avut parte astă-seară de o situaţie pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Pe rândul din spatele nostru, a fost agitaţie mare mai tot filmul. Se auzeau o fetiţă care vorbea tare şi nu stătea locului şi un bebeluş care tuşea a măgărească şi mai plângea şi el din când în când. Pentru că sunt mamă şi, mai mult, una care nu are cu cine să-şi lase copilul atunci când iese în oraş, am toată înţelegerea faţă de astfel de situaţii. Dar nici nu am deranjat niciodată pe nimeni pe unde am fost cu fiică-mea. Ori am renunţat să mai ies, dacă ştiam că nu era un loc potrivit pentru ea. Mama de astă-seară, însă, nu părea a avea vreo jenă socială, astfel încât îi răspundea şi ea copilului în gura mare, purtând conversaţii lungi şi pe alocuri răstite în spatele nostru. Spre sfârşitul filmului, fetiţa evident complet dezinteresată de film a început şi să plângă, moment în care mama ei s-a răstit şi mai tare la ea (fetiţa fugise la câteva locuri depărtare, spre marginea rândului), să se potolească şi a adăugat cu patos:

– Futu-ţi gura mă-tii că nu te mai iau nicăieri!

Desigur că m-am întors la ea şi m-am răstit şi eu să tacă, pentru că nu toţi suntem dornici de limbaj de mahala. Mama nu a mai înjurat, copilul a suferit sonor până s-a terminat filmul, iar eu am aşteptat să se aprindă lumina în sală pentru a vedea ce hal de femeie este aia. Aveam dreptate cu mahalaua: trei piţipoance de genul celor care ies de la salonul de înfrumuseţare doar ca să intre la shopping prin magazinele de fiţe din mall, cu tenul mai închis la culoare şi asta nu de la solar, una cu o fetiţă de maximum trei ani, frumuşică foc şi alta cu o fetiţă mult mai mică, adormită în braţele mamei sale. Mai ştiţi poezia aia cu „Viitor de aur ţara noastră are”? Ei bine, este valabilă şi acum.

strumfi-popz

Greusus a începutusus

După cum era de aşteptat, după discuţia de ieri seară, cand fiică-mea nu putea dormi de grija „Cine-a fost primul, mama: oul, găina, laptele sau vacele?”, curioasa mică şi insomniacă a vrut să ştie lucruri şi mai complicate pentru mine:

– Da’ România de când este?

Zic că sunt şi mai complicate întrebările din istorie pentru că aici nu merge să te dai lovit că nimeni nu ştie cum a fost, că Facerea lumii, că bla, bla… Aici trebuie să vii cu cifre precise.

– Ǎăă… România Mare, aşa cum o cunoaştem noi acum, s-a format în 1918. Chiar, la anu’ împlineşte o sută de ani.

– O sută de ani?!, se miră fiică-mea. Doar atât?! Nu, pe mine mă interesează să ştiu de când era România mică. Cât de mică, micuţă o fi fost ea.

Fac rapid o trecere în revistă a cunoştinţelor mele în domeniu („rapid” pentru că am puţine, merge repede rememorarea). Să-i zic de Cuza? Da, că îi place de el. De solistul de la Noaptea Târziu, adică.

– Era acum mai mult de un secol şi jumătate. Aici, unde suntem noi, se numea Ţara Românească, în Moldova era, ce să vezi, Moldova, şi…

– N-ai înţeles. Îţi spun altfel: primul român, când s-a născut el?

Şi atunci îmi aduc aminte că tocmai ce-a fost cu şcoala la o expoziţie tematică despre Roma Antică, la un mall (unde altundeva?), şi s-au îmbrăcat cu togi, şi s-a întors oripilată că au văzut nişte ţâţe de lupoaică, şi amărâtă că ea nu a înţeles nimic, iar eu am profitat şi i-am spus că, dacă ar citi şi ea câte ceva din când în când, ar şti, precum unii dintre colegii ei, şi despre împăraţii romani, şi despre zeii din mitologie… Cam o oră a durat atunci interesul ei pentru cultura antichităţii. Am răsfoit vechea mea carte cu mitologia greco-romană, am schiţat un arbore genealogic al zeilor principali, de ne-am prins amândouă urechile cu incestuoşii ăia de se cuplau frate cu soră, mamă cu fiu etc. şi atât. A doua zi, uitase cu desăvârşire cât de ruşinată se simţise că nu ştiuse să răspundă la nicio întrebare de-a animatorilor de la mall. Dar eu nu am uitat, aşa că prind momentul acum:

– Mai ţii minte cum era cu romanii ăia de la mall?

– Mda, răspunde ea evaziv. Cu băieţeii ăia, Romanosus şi frate-său… cum îi zicea?

Nu-i prea zicea. Că eu deja hohoteam. Romanosus! După ce îmi recapăt darul vorbirii, o iau de mai aproape:

– Demult de tot, prin anul 100, cam în locul României de azi era o ţară care se numea Dacia.

– Ca maşina?

– Maşina e ca ţara, dar să trecem. Şi Imperiul Roman, care era foarte puternic şi cucerea totul prin jur, a cucerit şi Dacia. Mai ştii cum îl chema pe împăratul ăla roman care…

– Asus!

Asus e laptopul lu’ taică-său. După ce râdem iar sănătos, îi mai dau o şansă. Ultima:

– Chiar nu mai ştii cum îl chema pe împărat?

– Mmm…, meditează ea. Cumva… Poseidos?

Şi uite-aşa şi-a risipit şi ultima şansă la răbdarea mea. Tot incultă s-a culcat şi azi.

luna-in-roma-antica.jpg

Perle FB 3

Iunie 2016

Vreo zece minute am încercat să îi explic copilului cum e cu exit-poll-urile, cu procentele şi cu rezultatele finale. Nu a înţeles nimic. Îşi păstra încă speranţa că va câştiga, până la urmă, candidatul „nostru”. I-am desfiinţat-o fără milă. După vreun minut de tăcere nelămurită, mă întreabă din nou:
– Mama, în Nicuşorul ăla mic este un vot?
– Care Nicuşor mic?!, hohotesc eu în ciuda supărării.
– Uite, ăsta, de aici!, îmi arată ea cu degeţelul pe ecran. E şi votul tău acolo?
Uf… 🙂

–––––

Ne întoarcem obosiţi acasă, pe caniculă. Copilul se aşează relaxat pe canapea, picior peste picior, şi îşi dă drumul la televizor. Părinţii – în picioare, la bucătărie. Facem o salată, când auzim:

– Tata, îmi aduci şi mie…, începe răsfăţata de Luna să ceară ceva.

– Vino tu să iei!, i-o retează, frânt, taică-său.

– Ce?

Era tare bucuroasă că urma să i se dea ceva. Numai că nu ştia ce anume.

Căldură mare, monşer! 🙂

–––––

Iulie 2016

Pentru că bărbatu-meu nu intră pe FB, uneori îi mai povestesc texte, glume şi alte întâmplări de pe-aici. Aseară, de exemplu, se uita cu un ochi la un film cu Chuck Norris, iar eu mi-am adus aminte de bancul ăla mişto, pe care tocmai îl citisem pe net:
– Cică tot Chuck Norris e cel mai tare: a prins toţi pokemonii de pe telefonul fix, chicotesc eu.
Chicoteşte şi bărbatu’, chicoteşte şi copilu’, îmi dau seama că fiică-mea nu ştie cine e Chuck Norris şi i-l arăt cu degetul pe ecran, povestindu-i cum e el supereroul care se descurcă în orice situaţie, din orice poziţie etc. etc., mai chicotim un pic, după care dau să plec spre treburile mele, când aud o voce mititică din urmă:
– Dar ce e aia „telefon fix”?
Care eraţi, mă, ăia de mă consolaţi că nu sunt bătrână la 46 de ani?

–––––

Deoarece intenţionau să se trezească eroic, pe la un 5 jumate, şi să plece împreună la pescuit, Luna a dormit azi-noapte cu taică-său în dormitor; nu voiau să mă trezească devreme şi pe mine, cea cu bioritmul pe dos. Mi s-a relatat că lucrurile au decurs în felul următor între ei:

Ora 7:00
– Luna, treze….
– Mama, lasă-mă să dorm!
Ora 7:30:
– Luna, trebuie să…
– Nuuu! Nu vreau supă!
Ora 8:00:
– Dacă nu ne trezim acum, se face prea târziu pentru pescuit.
– Mai lasă-mă cinci minute!

Eu m-am trezit cam ca în orice altă zi de vacanţă, la 9:15. Auzisem o uşă trântindu-se la camera de alături şi nişte paşi mici, mititei, lipăind pe parchet. Nici azi nu mâncăm peşte…

–––––

– Băi, da’ p-ăştia care faultează ÎN HALUL ĂSTA nu îi bagă nimeni la puşcărie sau ceva??!!, se revoltă fiică-mea văzând la televizor cum a fost trântit unul pe teren atât de violent, încât aproape că a căzut în cap, de la vreo doi metri înăţime.
O las să-şi verse năduful, cu toată înţelegerea. În primul rând că cel faultat e de la Steaua, echipa de suflet a lui taică-său, iar ea încearcă să fie suportivă. În al doilea rând, era deja supărată dinainte, draga de ea. Până la urmă, au plecat la pescuit. Tot cam pe la ora 5. Iar peştele, în loc să muşte la ea, a muşcat-o PE ea. Un somn dinţos şi curajos, care a ţinut să-şi manifeste nemulţumirea. Ce şi-o fi spus: „Mama lui de pescuit sportiv! Care mă deranjezi, mă, pe canicula asta, de la ora 5 DUPĂ-AMIAZA??!!”