Acum câteva luni, într-o seară târziu, am zapat aiurea pe o emisiune din ciclul anchetelor comisarului Antonescu, de pe TVR1. Şi am rămas absolut şocată de ce am văzut acolo. Bineînţeles că îl ştiam pe fostul poliţist, ba chiar ne-am intersectat într-o vacanţă în Bulgaria, unde am locuit în acelaşi hotel şi l-am observat cu curiozitatea-mi obişnuită în a analiza oamenii. Mi se păruse un amestec ciudat de serios şi rizibil, şi fix aşa mi s-a părut şi emisiunea asta a lui la început. Nu exista nicio asemănare cu serialele similare făcute de americani, docudramele de pe HBO sau Netflix. Iar poliţiştii noştri nu aveau absolut nicio asemănare cu super-eroii din filmele americane. Însă unii dintre ei par nişte super-specialişti, din felul în care vorbesc – iar ca dovadă, iată, rezolvă cazuri dificile, deşi nu arată ca Bruce Willis, Brad Pitt sau Will Smith.
Ceea ce m-a şocat cel mai tare în aceste emisiuni a fost realitatea cruntă pe care o descopeream acolo. Vedeam nişte oameni care făcuseră o crimă pasională îngrozitoare, deşi păreau teribil de departe de orice urmă de farmec sau atracţie sexuală. Şi ascultam povestiri dintr-o lume reală, din vieţi aiuritoare care se întâmplă la o aruncătură de băţ de noi, în ruralul profund, şi nu îmi venea să cred că se poate întâmpla aşa ceva aici. De bieţii copii din poveste, pe care îi vedeam asistând la nişte fapte de viaţă îngrozitoare ale adulţilor din jur, ce să mai spun, mi-au rupt sufletul…
Acea emisiune se află aici, dacă e cineva curios:
Eu am fost curioasă şi am văzut încă multe alte emisiuni de atunci. Unele sunt foarte slăbuţe, dar au mai fost câteva şocante pentru mine.
În aceasta, de exemplu, este o lungă discuţie cu ceea ce obşnuim să numim psihopat. Să vedeţi un criminal recidivist cum povesteşte râzând, cu detalii, despre cum a omorât oameni – deşi clar nu pare nebun, ci un om decent şi respectabil, la prima vedere. Desigur, nu înţeleg cum un astfel de om nu a fost condamnat pe vreo zece vieţi, deja, şi a primit condamnări multe şi mici pentru faptele sale, fapt care i-a permis să ucidă din nou… O poveste tipică de manual de criminologie, cu un puşti care a început fărădelegile cu un furt şi a ajuns să omoare 5 oameni. Dacă îl vedeam pe omul ăsta într-un film, nu credeam că e adevărat:
Iar aici, ultima mea recomandare pe subiectul acesta (deocamdată): o altă poveste pe care, dacă o vedeam într-un film, aş fi spus că e filmul prost. Ea se află la minutul 19:40, am pus semn acolo, pentru că restul „dramatizării” nu mi-a plăcut deloc. Însă, dacă treceţi peste defectele „artistice” ale emisiunii, şi în povestea asta puteţi vedea discursul unui psihopat, un om care a avut ghinion să moştenească nişte gene criminale:
Nu v-aş ura vizionare plăcută, pentru că e departe de a fi plăcut ceva în vizionările astea. Însă pentru cei interesaţi de natura umană, de psihologie şi de lumea din afara bulei în care trăim, chiar cred că sunt nişte filme utile.
„Astăzi au venit doi tipi, foști dependenți de droguri. Tuturor ne-a plăcut cum ne-au spus povestea lor de viață. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult că NU ne spuneau să nu luăm droguri, ci ne spuneau poveștile lor cu aceste substanțe dăunătoare şi, chiar dacă ne-au explicat că acestea dăunează foarte mult, ne-au spus şi că este viața noastră şi ne facem singuri alegerile.
Unul dintre ei, cel care a vorbit aproape tot timpul, ne-a povestit despre marijuana, heroină, cocaină şi legale. Fiecare au efecte asemănătoare chiar dacă nu dăunează în aceleași feluri. Domnul avea 20 şi ceva de ani şi fusese dependent de iarbă încă din clasa a 8-a. A încercat să pară mai «cool» şi a rămas cu adicție. A avut şi un accident de mașină şi asta l-a traumatizat. Centrele de reabilitare l-au ajutat şi acuma este bine.
Domnul ne-a spus despre mai multe cazuri, dar cel care m-a șocat pe mine este cu un bărbat care utilizase heroină timp de 10 ani şi a căpătat schizofrenie din cauza asta. Tipul care ne spunea povestea ne-a arătat un clip cu acel bărbat, care avea o criză de schizofrenie foarte gravă. Cred că asta ne-a șocat pe toți copiii din sală, ba chiar şi pe profesori.
Domnii au fost foarte deschiși la întrebări. Mi-a plăcut mult modul lejer prin care ne-au ținut atenți o oră întreagă şi chiar cred că pe mulţi ne-a ajutat asta. Omul nu a fost autoritar, părea ca un prieten care își spune povestea şi ne recomandă să nu îi repetăm greșelile.”
–––––
Aşa mi-a povestit fiică-mea că a fost întâlnirea cu cei doi foşti dependenţi de droguri şi copiii din şcoala ei (este elevă în clasa a 8-a la un gimnaziu privat). La ei sunt invitate regulat diverse persoane cu lucruri interesante de spus copiilor, de la părinţi cu profesii de viitor până la artişti în vogă printre puştime. Niciodată nu am auzit-o atât de încântată de o astfel de întâlnire, de obicei îmi spune că e plictiseală maximă în amfiteatru, că invitaţii sunt aroganţi, autoritari sau chiar au spus lucruri fundamental greşite, că elevii nici măcar nu sunt atenţi… De data aceasta, însă, impresia a fost extraordinară. Şi am aflat de la alţi părinţi şi profesori că toţi copiii au reacţionat la fel. Se pare că cel mai şocant lucru (deci şi cel care le-a atras cel mai puternic atenţia) a fost filmul cu criza – care, evident, nu era de schizofrenie, a fost o neînţelegere acolo, dar nici măcar nu are mare importanţă, contează doar că era cu sânge, convulsii şi spume la gură.
Deci un vizual dinamic şi şocant + nişte vorbitori din experienţa proprie + un ton nu autoritar, ci prietenesc = reţeta succesului pentru astfel de întâlniri. Poate o află şi instituţiile Statului care ar trebui să se implice mai eficient în lupta aceasta pentru minţile şi, la urma urmei, vieţile copiilor noştri. Şi poate se înţelege, în sfârşit, că multe lucruri s-ar face mult mai bine în ţara asta dacă ar fi ascultaţi şi copiii, pentru că iată cât de precisă poată fi o analiză de-a lor.
Se mai întâmplă uneori ca, prin noianul de reclame inutile cu care mă „răsfaţă” Facebook-ul, cum ar fi cele pentru chiloţi inteligenţi sau suzete Karl Lagerfeld, să se mai rătăcească şi unele utile sau măcar interesante, care să îmi suscite curiozitatea. Aşa s-a întâmplat şi cu reclama la cursurile Institutului King Sejong din Bucureşti, care anunţa organizarea unor cursuri de limbă şi cultură coreeană. Recunosc că nu îmi amintesc cum suna acea reclamă, în mod concret. E cert doar că am ajuns astfel pe pagina acestui institut despre care nu auzisem până atunci şi că m-am şi înscris, rapid şi curajos, la cursul de… flaut coreean. Pe lângă ineditul situaţiei şi gândul că aşa aş mai avea şi eu motiv să ies din casă săptămânal, au contat mult şi faptul că respectivele cursuri se ţineau foarte aproape de mine şi costau puţin. Mai concret, institutul îşi are sediul în clădirea universităţii Dimitrie Cantemir, de la Timpuri Noi, iar cele 10 şedinţe de câte două ore ale cursului au costat 100 de lei. Alegerea instrumentului nu a fost neapărat voluntară, ci rămăseseră doar puţine opţiuni disponibile atunci când m-am înscris eu. Altfel, parcă aş fi înclinat pentru cursul de tobe sau de dansuri tradiţionale, păreau mai uşoare…
După plata taxei şi îndeplinirea formalităţilor necesare pentru înscriere, m-am dus cu emoţii la primul curs, într-o frumoasă seară de joi, 13 octombrie. În micuţa sală de seminar în care se ţinea cursul, ne-am adunat cele patru eleve curajoase şi profesoara noastră, o coreeancă extrem de drăguţă, de 20 şi un pic de ani. Evident, trăgeam rău de tot în sus media de vârstă a clasei (sau în jos, metaforic vorbind), deoarece două dintre colegele mele aveau treizeci şi ceva de ani, iar cealaltă… 15. Mda, cam pe-acolo ar fi trebuit să se găsească entuziasmul pentru un instrument exotic, nu la 52, cum aveam eu, păream cumva nepotrivită în context. Dar până la urmă ne-am înţeles bine între noi, iar asta e tot ce contează.
În fine, „ne-am înţeles bine” nu este chiar un adevăr, engleza vorbită de mine şi cu engleza vorbită de profesoară semănând de multe ori cu şinele de tren: duc în aceeaşi direcţie, dar nu se întâlnesc niciodată. Noroc cu limbajul universal al gesturilor şi al muzicii. Şi noroc că am făcut cândva o şcoală de muzică şi o facultate de chineză, pe care până acum crezusem că le făcusem degeaba. Nimic nu este degeaba în viaţa asta şi totul îţi poate ajuta la un moment dat…
Aşa arăta prima partitură pe care am primit-o:
Nu ştiu de ce numele notelor sunt scrise în chineză, nici de ce lipseşte dintre găurile fluierului ăluia coreean o notă din gama „normală”, pe care o cunoşteam de la pian, dar ştiu că am înţeles repede teoria şi deosebit de greu practica. E al naibii de dificila să scoţi note din acest instrument tradiţional numit danso (şi nu, nu e deloc melodioasă denumirea lui, se citeşte cu totul altfel în limba coreeană…). La origine, a fost o tulpină de bambus în care a făcut cineva nişte găuri şi a început să sufle în ea. Nouă ni s-au dat nişte instrumente din plastic, din care nu ieşea absolut niciun sunet. Trebuie să stai într-o anumită poziţie când cânţi, să ţii gura într-un anumit fel, să acoperi găurile alea ca lumea… Nişte ore bune de exersat mi-a luat până am reuşit să scot un sunet curat, voluntar şi controlat. Apoi am aflat că, dacă vreau să scot sunete mai înalte cu o octavă, trebuie să suflu cu totul altul, prin aceeaşi gaură. Un vis, vă spun!
Ai mei au râs foarte mult când i-am informat că mă înscrisesem la un curs de flaut coreean. De fapt, am avut chiar şi eu o criză de râs nestăvilit când le-am spus asta, noroc că eram într-un ambuteiaj şi nu trebuia să fiu foarte atentă la volan, căci a durat câteva minute bune până când m-am putut linişti. Apoi am fost ciuca glumelor lor necontenite, cât a durat cursul. Evident, fără nicio răutate, că doar nu ne-om face bullying în familie. Dar i-am înţeles perfect, era totul foarte, foarte caraghios: şi că mă duceam la o şcoală la vârsta mea, şi că alesesem ceva atât de neaşteptat şi exotic, şi că repetam disperată şi tot ce îmi reuşea era o scârţâială întâmplătoare…
Dar am reuşit, până la urmă, să încheg de o melodie. Au coreenii un cântec tradiţional care se numeşte „Arirang”, iar nouă ni s-a dat să învăţăm o versiune modernizată de-a lui, „Arirang alone”, care se potriveşte foarte bine cu găurile de la danso: e oarecum simplu de interpretat cu degetele, dacă ai norocul să îţi iasă bine suflatul.
Am tot studiat acea melodie, şi la ore, şi acasă, pentru că urma să o cântăm la festivitatea de încheiere a cursurilor. Mda, după cele 10 şedinţe de câte două ore pe care le aveam la curs, cică trebuia să cântăm pe o scenă, ahahahahah. Regretam din ce în ce mai tare că nu mă înscrisesem la tobe sau dansuri, părea infinit mai uşor ce făceau colegii noştri, pe care îi vedeam uneori prin alte săli de curs.
În jurul zilei de Halloween, am primit invitaţie la „o seară de jocuri coreene”, organizată pentru toţi cursanţii de la cultură coreeană. Evident că am făcut imediat gluma că ştiu un singur joc coreean, care se numeşte „Squid Game”, dar pe care parcă n-aş vrea să-l joc. N-a râs nimeni la gluma mea, lucru cu care sunt destul de obişnuită, pentru că glumele mele nu sunt întotdeauna pe înţelesul sau placul tuturor. În plus, descoperisem şi faptul că noi şi coreenii avem simţuri ale umorului destul de diferite, judecând după expresia uşor mirată a profei noastre atunci când spuneam ceva ce eu credeam amuzant. Însă de data asta nu era pentru că făcusem o glumă proastă, ci pentru că nu era deloc o glumă. Chiar ni se pregătise o seară de „Squid Game” (pentru cine nu ştie, în caz că există şi oameni care nu au auzit de serialul coreean cu acelaşi nume, e vorba de un joc la sfârşitul căruia te poate aştepta un premiu uriaş, în bani, de sute de milioane, sau moartea, în caz că greşeşti la o rundă). Profesoarele se pregătiseră până la ultimul detaliu pentru seara aceea, cu măşti ca în film, cu efectele sonore de acolo, cu tot ce trebuie.
Am supravieţuit, desigur, deşi am pierdut la cam toate rundele. Nu îmi place deloc să mă joc, cred că nici în copilărie nu îmi plăcea prea tare, iar faptul de a fi pusă să joc piatră-hârtie-foarfecă sau limbo legată la ochi nu se numără printre ocupaţiile mele favorite. Dar a fost o seară ieşită din comun şi am sculptat conştiincios la prăjiturile alea, cu scobitoarea (cine a văzut filmul ştie despre ce e vorba), apoi am mâncat cu toţii pizza şi am plecat acasă cu premiul (cel mai mic) constând în nişte tăiţei coreeni. Ah, şi cu o mască urâtă pe faţă, de una dintre pisici s-a ascuns instant când am intrat în casă, iar cealaltă am crezut că face infarct de încordarea cu care mă privea, absolut îngrozită.
Apropierea Sărbătorilor de iarnă mărea şi emoţia apropierii marelui concert. Tot repetam la ore, tot nu ne ieşea cum trebuie cântecul ăla. Iar ca să fie tacâmul complet, într-o seară, pe când mă enervam suflând în ţeava aia din care nu ieşea nimic cum voiam, mi-am dat seama că găurile ei se potrivesc de minune cu „Jingle Bells”. Şi m-am pus pe cântat, ba chiar am descoperit singură şi cum se poate obţine nota lipsă pe ţeava aia: la semitonuri trebuie să acoperi doar jumătate de gaură cu degetul, o încântare suplimentară! Pentru că, repet, nu notele muzicale erau o problemă pentru mine, ştiind să cânt la pian, ci nenorocitul ăla de mod de suflat care trebuie făcut numai şi numai într-un anumit fel. Profesoara a fost foarte bucuroasă de descoperirea mea şi a decretat că „Jingle Bells” va fi cel de-al doilea cântec pe care grupa noastră îl va interpreta la concert. Nu ştiu cine hotărâse că trebuia să cântăm două piese, nu una, dar asta era, trebuia să ne conformăm.
Mai mult de atât, trebuia să cântăm şi împreună, ceea ce complica şi mai mult lucrurile, pentru că e greu de obţinut un unison la nivelul la care ne aflam cu toţii şi în condiţiile în care nu toată lumea venea cu seriozitate la cursuri. Dar n-o să mă plâng acum de aspectele mai puţin plăcute ale acestei aventuri. Per total, m-am simţit bine participând la ea şi aş vrea să-mi rămână aşa în amintire.
La ultimul curs, cu o zi înainte de ceremonia de încheiere, am primit nişte lucruşoare, am dat nişte lucruşoare şi a fost o seară destul de emoţionantă. Se legase ceva între noi în acele câteva săptămâni, iar acum urma o despărţire. De lucruşoare tot mai făcusem schimb de-a lungul semestrului: profa ne dădea prăjiturele coreene în pauze, iar eu i-am adunat câte o mostră din toate dulciurile copilăriei noastre care se mai găsesc acum la supermarket (Eugenii, ciocolată Rom, bombonele CIP etc.). Însă acum am făcut schimb de amintiri ce ne vor rămâne: eu i-am luat o zgărdiţă maramureşeană şi o pasăre din lut cântătoare, dintr-un artizanat, ea ne-a dat un evantai şi o punguţă tradiţionale la ei, un breloc cu sigla institutului şi o scrisoare personalizată, care m-a bucurat mult. Cam aşa ar trebui să sune feedback-ul oricărui profesor de pe lumea asta pentru elevii săi, să afle că i-a observat şi că au contat în ochii lui, să le spună cuvinte care să-i facă să se simtă valoroşi şi să-şi dorească să înveţe şi mai mult, şi mai bine, pentru a nu-l dezamăgi pe acel om care crede în ei.
Şi iată-ne şi în ziua festivităţii de încheiere a cursurilor. Pe lângă faptul că aveam emoţii că nu voi reuşi să scot niciun un sunet pe scena aia (aşa cum nu reuşisem să scot nici la curs, când profa organizase o audiţie filmată, deşi acasă, când repetam singură, cântam foarte bine), am mai avut tot felul de alte mici hopuri. Cum ar fi următorul mesaj, prin care ni se spunea că ţinuta obligatorie la concert trebuia să fie compusă din: cămaşă albă, blugi şi şosete albe.
Nici cămaşă albă nu posed, nici desculţă nu mă vedeam cântând pe o scenă. Dar a fost OK până la urmă: am găsit în dulap o cămaşă rătăcită de-a lui bărbatu-meu, în care am şi reuşit să intru confortabil (în ale mele, mai vechi, ar fi fost exclus să mai încap), iar treaba cu şosetele s-a dovedit alarmă falsă, pentru că numărul nostru nu presupunea să ne scoatem încălţările şi să ne aşezăm pe jos, ci să cântăm pe scaune – alt motiv de uşurare pentru mine, care reuşesc să mă aşez pe jos, dar de ridicat de acolo e ceva mai greu, presupun că aş fi dat un altfel de spectacol pe scena aia dacă aş fi fost pusă într-o astfel de situaţie. Deci, până la urmă, tot răul spre bine că nu am găsit locuri la cursul de tobe, colegii de acolo au cântat aşezaţi direct cu fundul pe scenă…
Ceremonia s-a ţinut în aula mare a universităţii Dimitrie Cantemir, cu participarea multor dintre cursanţii institutului şi a aparţinătorilor lor. Unele cursuri de limbă coreeană se ţin online, deci au studenţi din toată ţara, nu toată lumea era la Bucureşti. Noi ne-am dus cu câteva ore înainte, să mai apucăm să repetăm împreună. Nu mai trăisem de multă vreme atmosfera unor culise de spectacol şi mi-a plăcut forfota de acolo, emoţiile, glumele, pregătirile şi tot ce se mai întâmplă în astfel de situaţii. Când eram mică, eram mai tot timpul la câte vreun spectacol, ba de teatru, ba de pian sau balet, ba Cântarea României, ba brigada artistică – în fine, la toate alea care se organizau în orăşelul nostru şi la care ori performam, ori prezentam. Marea diferenţă faţă de atunci a fost că acum nu am avut nici cea mai mică emoţie conştientă. Când eram mică, emoţiile erau la nivel de suferinţă, aproape, atât de tare mă consumam. Acum, de la înălţimea vârstei pe care o am şi a experienţelor acumulate în viaţă, nu am simţit nicio teamă, ceea ce a făcut momentul infinit mai plăcut decât în copilărie.
În plus, s-a glumit mult în culisele acelea. A venit şi fiică-mea să ne vadă, i-a spus profei din prima că e foarte frumoasă (ceea ce era perfect adevărat, arăta ca o păpuşă de porţelan în rochia tradiţională cu care se îmbrăcase pentru primul număr artistic), m-a taxat de o ciocolată şi s-a întors în sală, printre spectatori, aşteptând cu mare curiozitate să o vadă pe maică-sa dându-se în spectacol.
Festivitatea a avut două părţi: cea oficială, cu discursurile directoarei institutului şi ale profesorilor, şi cu decernarea premiilor de excelenţă. Norocul meu că se dădeau astfel de premii pentru fiecare grupă din şcoală, pentru că altfel nu mă simţeam deloc excelentă în utilizarea instrumentului meu. Dar aşa, onoarea mi-a revenit mie, fiind totuşi cea mai răsărită la cântat din grupa noastră. A fost palpitant faptul că pe mine m-au sărit la ceremonie, eram ultima pe listă şi prezentatoarea trecuse la subiectul următor. Dar, după cum spuneam mai sus, la vârsta mea nu mai am nicio jenă, aşa că m-am urcat pe scenă şi am bătut-o discret pe umăr pe doamna: „Vedeţi că m-aţi uitat”. A părut uşurată, totuşi, pentru că nu ştia ce să facă cu punga de premiu cu care rămăsese în mână (şi în care se afla, pe lângă diplomă, şi un ceas dintr-alea mai deştepte decât mine, pe care evident că nu o să-l folosesc niciodată, pentru că nu doresc să îmi bată obrazul la sfârşitul zilei şi să-mi atragă atenţia că nici azi nu am făcut cei ţâşpe mii de paşi necesari pentru o viaţă sănătoasă, l-a confiscat hulpav fiică-mea).
A doua parte a festivităţii era cea în care ne arătam talentele noi, cursanţii de la cultură coreeană. Câteva instrumente, câteva dansuri, câteva cântări. Uitaţi programul aici:
Da, ştiu ce simţiţi acum, că aşa m-am simţit şi eu când nu înţelegeam nimic din ce vedeam în jur, la cursurile astea. Şi nici din ce ascultam, pentru că multă lume vorbea, totuşi, coreeană în acel mediu, inclusiv colegele care erau înscrise în paralel şi la cursurile de limbă. Mie personal mi s-a părut absolut imposibilă pronunţia coreeană, chineza părea de-a dreptul melodică faţă de ea, pe vremea când o studiam. Dar multă puştime este fascinată de Coreea (şi de trupele de băieţi coreene…), este un adevărat fenomen, şi iată că se înscriu la astfel de cursuri, şi învaţă o astfel de limbă, şi ascultă muzica lor, şi gătesc după reţetele lor, şi speră să ajungă într-o zi în ţara aceea ş.a.m.d. Erau foarte mulţi cursanţi la acest institut, la cursurile de limbă, interesul pare foarte mare.
Până la urmă, a venit şi momentul nostru, al grupei de danso. Nu numai că nu avusesem mari emoţii de la bun început, dar după ce auzisem şi prestaţiile colegilor de la alte instrumente, care au cântat înaintea noastră, am realizat că nu eram doar noi ca vai de capul nostru şi că, spre mare nostru noroc, aveam un public extraordinar de tolerant. Să rezişti să vezi tot ce s-a performat pe acea scenă, de către nişte amatori, mi s-a părut un gest de mare generozitate din partea celor din public. M-am bucurat că era şi fiică-mea în sală, gândindu-mă că, poate, aşa se simte şi ea inspirată să se înscrie la vreun curs viitor de ceva, de orice.
Am intrat pe scenă, am cântat – prost, teribil de prost – şi am ieşit. Noroc că aveam o bandă de acompaniament care a fost dată destul de tare, să ne mai acopere din gherle. Să zicem că a fost, per total, onorabil în acel context.
Nu am apucat să mă simt uşurată, însă, pentru că am auzit-o imediat pe una dintre profesoare:
— Pregătiţi-vă pentru corul final, toată lumea.
Era pentru prima oară când auzeam că ar fi vreun cor şi că ar fi trebuit să cânt şi eu în el. Mi s-a explicat că era vorba de aceeaşi celebră melodie „Arirang alone”, pe care o cântase deja fiecare grupă de instrument. Acum avea să fie cu vocea.
— Dar nu ştiu cuvintele, am reacţionat eu, îngrijorată.
Profesoara nu mi-a împărtăşit îngrijorarea, era pregătită în acest sens. S-a dus să caute teancul de cartonaşe pe care imprimase versurile pentru cor şi ni le-a împărţit. M-am uitat pe el, arăta aşa:
Optimistă, am întors cartonaşul pe verso, în speranţa că acolo voi găsi şi o transcriere fonetică, cu caractere latine. Partea cealaltă arăta aşa:
— Va fi palpitant, i-am mărturisit eu colegei care se afla lângă mine, în coada care aşteptam intrarea în scenă pentru cor. Nu înţeleg absolut nimic de aici.
— Normal, m-a liniştit ea. Pentru că ţii foaia invers.
Şi, grijulie, mi-a răsucit-o la 180 de grade. Acum arăta aşa:
Am renunţat să mai încerc să înţeleg ceva. Am avut mare grijă ca, pe scenă, să mă aşez în spatele cuiva cu mult mai înalt decât mine şi am mimat cântatul cu o graţie absolută, demnă de o emisiune veche de pe TVR în care toată lumea făcea playback.
Şi cam asta a fost tot. A mai urmat doar despărţirea finală, când profei i-au dat pur şi simplu lacrimile. Cred că, într-o oarecare măsură, mă asimilase cu o mamă copilul acela care îmi fusese profesor timp de câteva luni. Să nu uităm că ea se afla la o distanţă uriaşă de casa şi de familia ei, într-o ţară foarte diferită, din toate punctele de vedere, de ceea ce ştia ea. Cred că îi dăduseră cumva siguranţă calmul şi umorul meu, pentru că această ceremonie era o încercare şi pentru ea, examenul final prin care trebuia să treacă în calitate de profesoară la mai multe cursuri de cultură coreeană. Nu ştiu dacă a stat în România tot anul sau doar în acel semestru, dar ştiu că a plecat înapoi în Coreea la câteva zile după această festivitate. Şi e puţin probabil să ne mai vedem vreodată. I-am urat o viaţă frumoasă, pe măsura sufletului ei bun, şi a mai plâns puţin. Chiar sper să aibă o viaţă frumoasă: e studentă la un fel de Conservator, va fi profesoară de muzică în curând şi ştiu că elevii ei o vor iubi cu siguranţă.
Îmi pare rău că m-am lungit atâta cu povestea asta. Şi încă nu am povestit tot, aş mai avea de împărtăşit o groază de întâmplări şi de gânduri pe care mi le-a inspirat această aventură, chiar dacă a fost atât de scurtă. Am mai povestit pe parcursul semestrului unele lucruri, pe pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/alunita.voiculescu/. Tot acolo am postat şi din încercările mele jalnice de a cânta din acel instrument complicat – ceea ce, desigur, a fost prilej de mare veselie pentru toată lumea.
Zilele acestea începe un semestru nou la institutul King Sejong. Au început să apară deja informaţii despre înscrieri pe pagina lor de Facebook: https://www.facebook.com/BucurSejong. Eu nu mă voi mai duce, mi se pare de ajuns aventura aceasta şi voi continua să exersez acasă la instrumentul cu care am rămas după curs – poate de Crăciunul următor să reuşesc să cânt nu doar Jingle Bells fără greşeală, dar şi alte cântece de sezon. Am şi eu un scop în viaţă, cum s-ar zice…
Dar cu mare drag v-aş sugera să aruncaţi şi voi o privire pe oferta institutului, poate vă interesează ceva. Vor avea din nou cursuri de cultură coreeană pentru toate gusturile (muzică, dans, bucătărie etc.), pe lângă cursurile de bază, de limbă coreeană, pe care le-aş recomanda tinerilor îndrăzneţi. Învăţarea unei limbi străine exotice este o investiţie valoroasă pentru viitor. Iar cu ajutorul unui asemenea curs, mai prietenos decât la o facultate, poţi afla dacă ţi-ar plăcea sau nu să urmezi o astfel de direcţie în viaţă.
Ca de obicei când aud de moartea cuiva cunoscut, sap prin vrafurile de fotografii vechi, în căutarea unor semne ale trecerii aceluia. Lăsăm prea puţine lucruri după noi, în general. Amintiri vizuale pentru urmaşii pe vreo două, maximum trei generaţii înainte, câteva obiecte care supravieţuiesc în mod miraculos timpului, prin vreun colţ de dulap, câteva fotografii îngălbenite ce devin enigmatice pentru strănepoţii care nu te-au cunoscut niciodată. Poate că acum, cu fotografiile digitale şi cu spaţiile de stocare din ce în ce mai vaste, să fie mai uşor de păstrat urmele astea. Dar în tinereţea mea nu existau decât aparate foto cu film înăuntru, care necesitau ceva pricepere pentru surprinderea luminii potrivite şi ceva efort pentru developarea cadrelor. Ca să nu mai spun că aveau şi un cost destul de însemnat fotografiile, înainte să devină ceva la îndemâna oricui, ca acum. Şi alegeam formatul cel mai mic de imprimare, care era cel mai ieftin.
Aşa se face că, deşi am rămas cu destul de multe poze de atunci, ele sunt atât de mici, încât mai sunt clare doar pentru mine, cea care îşi aminteşte momentul surprinderii lor. Bineînţeles că regret asta. Nu aveam de unde să ştiu atunci, când alegeam să fac economie de bani, cât de important avea să devină, cândva, timpul. Timpul pare nelimitat când eşti tânăr. Şi fără nicio valoare. Afli doar prea târziu că nu e aşa.
L-am găsit în mai multe poze mici pe Aurel Mitran, cel despre care am aflat de dimineaţă că a murit. Sau, mai bine zis, am găsit multe bucăţi din el. Se eschiva, de cele mai multe ori, când era vorba de făcut o fotografie. Deşi era o persoană publică, practic, care era nelipsită din anturajul multor vedete pe care le impresaria, lui nu-i plăceau reflectoarele scenei, nici bliţurile paparazzilor. Ultima dată când l-am văzut, de altfel, a fost acum câţiva ani, când „cei patru corifei” la concertul cărora asistaserăm – Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu şi Alexandru Andrieş – l-au tras cu greu pe scena Circului de Stat din Bucureşti, să îl prezinte publicului pe cel care stătea în spatele spectacolelor pe care le dădeau. Şi mi-am dat seama atunci că nu mai sufeream deloc după acea lume atât de familiară cândva, dar pierdută brutal. Aveam lângă mine fiinţele cele mai dragi de vreodată, bărbatul meu şi copilul meu, iar amintirea unei tinereţi extraordinar de frumoase, dar atât de îndepărtate acum, nu mă mai putea răni.
Am hotărât atunci să îl caut la un moment dat pe Aurel, să bem o cafea împreună şi să lămurim nişte lucruri rămase nelămurite între noi. Aveam o altă înţelepciune acum, trecută de vârsta de patruzeci de ani, şi la aproape douăzeci de ani după acele momente când probabil că părusem multora o puştoaică fraieră şi exaltată. Poate că aşa şi eram atunci, dar acum nu mai era cazul. Puteam sta senină la vorbe şi depănat amintiri cu cineva care nu îmi greşise cu nimic. Cu cineva graseiat, mucalit şi acid, cu un umor pe gustul meu, aşa cum era el. Însă nu am făcut-o niciodată. A intervenit viaţa, a venit o pandemie, am uitat sau am amânat… Acum este prea târziu.
O singură fotografie clară şi relaxată am găsit azi cu el, de la ziua de naştere din 1997 a fostului meu prieten. A fost o petrecere memorabilă atunci, ţinută la Migas – în caz că mai ştie cineva numele acesta şi el de mult uitat, al cârciumii deschise lângă studioul de înregistrări Migas Real Compact, undeva pe strada Eminescu. Era aici împreună cu vechii săi prieteni Nicu Alifantis şi Relu Biţulescu, pe care i-am considerat cândva, naivă, şi prietenii mei. Doamna era Anca, soţia lui Nicu, şi îngerul lui păzitor, aş zice, dat fiind că tocmai se întorsese de curând în viaţa lui şi i-o salvase – poveste lungă, poate altădată…
Sper să ţin minte şi alte momente din viaţă legate de Aurel, din care nu am păstrat fotografii. Cum ar fi seara în care l-am cunoscut, la discoteca Vox Maris din Costineşti, pe 24 august 1994, şi mi s-a părut ridicol ce bătrân părea printre colegii lui de breaslă – şi pentru că mi-a sărutat politicos mâna, obicei deja uşor desuet încă din acele vremuri. Acum sunt mult mai bătrână decât era el atunci, discoteca aia nu mai există de mult, şi nici unii dintre colegii aceia nu mai există printre noi…
Sau cum ar fi ziua când l-am întâlnit pentru prima oară pe Cristi Minculescu, la Aurel în birou (celebrul birou al lui Aurel de la teatrul Excelsior, prin care se perindau o groază de muzicieni şi actori cunoscuţi şi cam pe unde acum, când scriu, cred că i se află sicriul). Mă simţeam uşor impresionată, dar după doar câteva minute mă şoca deschizându-şi larg gura, să îmi arate efectele nasoale ale parodontozei asupra danturii lui. Nu fusesem nici înainte fană Iris, dar de-acum încolo eram şi uşor temătoare pe deasupra :-))))
Sau cum ar fi memorabilul drum către Ungra, pe un viscol cumplit şi un drum oglindă din cauza poleiului. El şi soţia lui de atunci îşi cumpăraseră o casă în acea comună braşoveană şi cred că ne-am dus acolo chiar după revelionul 1995, de la care este fotografia aceasta cu mine ţoapă şi zâmbind până la urechi:
De pe acel drum nu am nevoie să păstrez fotografii, însă, pentru că îmi este bine întipărit în minte. Am crezut că mor în acea zi, la cât de rea era vremea. Dar n-am murit, iar drumuri groaznice am mai prins câteva la viaţa mea, unele chiar cu mine la volan. Ştiu că viaţa mi-a atârnat de un fir de păr pe drumurile alea. Un fir de păr rezistent, atâta cât o mai rezista şi el…
Firul lui Aurel s-a rupt azi. Nişte oameni îşi vor mai aduce o vreme aminte de el, cei care ştiu cât de mult a însemnat el, de fapt, în industria spectacolului şi a muzicii de la noi. Nişte oameni îi vor mai rosti numele o vreme, depănând amintiri pe la chefuri. Apoi va muri din nou, aşa cum se întâmplă cu orice om când cineva îi rosteşte numele pentru ultima dată. Este motivul pentru care aleg să scriu astfel de povestiri. Cineva, cândva, poate, le va citi, iar oameni uitaţi de mult vor reveni la viaţă pentru o clipă. O picătură de nemurire în cruda şi amnezica eternitate.
Mama Aluniţă 