Recomandări de lectură pentru copii de 6-12 ani

Citeam foarte mult în copilărie, şi în timpul anului şcolar, dar mai ales în timpul vacanţelor. Nici nu prea făceam altceva în vacanţe, de altfel, mă jucam prea puţin cu alţi copii şi, după cum se ştie, nici nu existau multe alte feluri de petrecere a timpului liber, într-o perioadă în care televizorul servea doar pentru a aduce ode Partidului unic şi conducătorului său „mult-iubit”, iar calculatorul personal nu se inventase încă.

Din păcate, nu îmi aduc aminte foarte precis ce citeam la anumite vârste. În general, citeam ce ni se recomanda de la şcoală, lecturile din manuale şi cărţile clasice. Apoi, când găseam vreun autor să îmi placă, mă duceam la bibliotecă şi ceream cât mai multe cărţi scrise de acesta. Cred că, la vârsta pe care o are fiică-mea acum, de aproape 12 ani, citeam foarte mult Jules Verne. Am şi păstrat zeci de cărţi de-ale lui, în speranţa că le va citi şi copilul meu vreodată, dar speranţa aceasta pare mai vagă pe zi ce trece: Luna nu a fost niciodată interesată de tomurile albe, frumos aliniate pe ultimul raft al bibliotecii mele, acolo unde pică litera V. Mai citeam şi Jack London („Martin Eden” a fost preferata mea), şi Vlad Muşatescu („Cei trei veseli năpârstoci” şi „Aventuri aproximative”), şi Mihail Sadoveanu (vai, şi chiar îmi plăcea!), şi probabil mai mulţi scriitori români, pentru că la aceştia aveam infinit mai mult acces decât la străini.

Dar sunt perfect conştientă de faptul că au trecut aproape 40 de ani de atunci şi că între timp s-a schimbat toată lumea în esenţa ei, darămite gusturile literare. Aşa că astăzi m-aş feri să mai fac recomandări de citit „de pe vremea mea”. Însă, pentru că am fost întrebată de mai mulţi părinţi cam ce cărţi cred eu că ar fi bine să citească copiii lor în această vacanţă, am cerut şi eu, la rândul meu, recomandarea unora mai pricepuţi decât mine – Ioanei, o bibliotecară cu experienţă în lucrul cu copiii şi Lunei, propriul meu copil. Şi iată listele lor cu sugestii:

Listele Ioanei

Listele Lunei

Lectură plăcută şi nu uitaţi: e mai bine pentru un copil să citească ceva – orice îi place lui – decât să nu citească deloc ceva ce nu îi place, dar îl obligă adulţii din jur să citească!

Dragi părinţi, înainte de examene

Ştiu că mulţi dintre cei care citiţi această pagină sunteţi părinţi. Şi îmi închipui că unii dintre voi aveţi astăzi o zi cu emoţii, ziua de dinaintea examenelor de Evaluare Naţională ale copiilor voştri. Probabil că vă faceţi griji, poate vă faceţi şi nervi, poate încercaţi să nu vă arătaţi sentimentele.

Aş vrea să vă rog să nu uitaţi că, în primul rând, copiii sunt cei care au cele mai mari emoţii astăzi. Se află în faţa primului examen cu adevărat important din viaţa lor, iar ghinionul face ca acest examen să aibă loc la finele unui an şcolar cum altul nu a fost. Să nu uitaţi cât de greu le-a fost lor în ultima perioadă, aflaţi, cum sunt, la o vârstă la care sunt suficient de mari cât să înţeleagă multe lucruri, dar încă prea mici pentru a se simţi capabili să depăşească toate greutăţile.

Vă rog să îi ajutaţi să privească încrezător către ziua de mâine, nu să le adăugaţi povara temerilor voastre pe umerii încă slabi. Asiguraţi-vă că ei ştiu că veţi fi acolo pentru ei indiferent de notele pe care le vor lua, de liceul la care vor intra, de performanţa şcolară viitoare. Dăruiţi-le astăzi o zi senină, de relaxare, nicidecum de tras tare pe ultima sută de metri. Nu e deloc productiv să toceşti până în ultimul moment, din contră, e indicat să te odihneşti cu o zi înainte de examene, să îţi limpezeşti gândurile.

Luaţi un prânz liniştit în familie, vorbiţi despre altfel de lucruri, ieşiţi la o plimbare în natură, dacă vremea e suficient de bună pentru asta. Trimiteţi-le citatele motivaţionale de mai jos, cele cinci care sunt gândite pentru ei. Ultimul, desigur, este pentru voi, şi este cel mai important dintre toate.

Pregătiţi împreună bagajul pentru mâine dimineaţă, cu calm şi cu grija de a nu uita nimic. Faceţi împreună şi planul pentru plecarea înspre şcoală, fără să puneţi accent pe stresul de a vă trezi devreme sau de a trece de acele controale medicale care sunt programate. Lucrurile pe care nu le puteţi schimba e mai bine să învăţaţi să le acceptaţi.

Rutina şi obiectele personale familiare sunt şi ele foarte importante pentru copii în astfel de situaţii. V-aş sfătui chiar să le dăruiţi ceva, un obiect pe care să îl aibă mâine la ei, cum ar fi un medalion sau o brăţară, spunându-le că veţi fi în mod simbolic alături de ei în sală, prin acel obiect. Să îl poată atinge şi să ştie că nu sunt singuri acolo.

Învăţaţi-i să nu se grăbească, să nu intre în panică dacă nu ştiu un subiect, să ia toate subiectele la rând, dar să sară peste cele la care se blochează. Să scrie mai întâi pe ciorne, dacă este nevoie, dar cu grijă să nu piardă prea mult timp şi să nu mai apuce să treacă răspunsurile pe foaia de examen. Să revină apoi, după ce a terminat subiectele la care e sigur, la cele pe care nu le ştie. Şi să încerce încă o dată să le rezolve, ideile bune pot apărea pe neaşteptate.

Luaţi şi cina împreună, priviţi împreună un film optimist, culcaţi-vă cu toţii devreme, dar nu înainte de a vă asigura încă o dată copiii că veţi fi mereu alături de ei. Şi chiar să fiţi. Succes!

Reţete incorecte politic

Tevatura ultimelor zile, cu excesele uimitoare la care asistăm în legătură cu evenimentele din Statele Unite, m-a întristat aşa cum mă întristează orice lucru care depăşeşte justa măsură şi bunul simţ. Însă nu am de gând să cad şi eu în capcana de a deschide o polemică pe acest subiect. Din contră, pornind de la el, m-am gândit să vă împărtăşesc o reţetă de prăjitură veche de peste un secol, despre care eu nu ştiu să se facă des pe la noi, dar care sper să ne îndulcească puţin: căpăţâna de ciocolată.

E un nume pe care l-am pus eu acum şi aici, ca traducere pentru „tête au chocolat”, numele sub care este cunoscută această prăjitură de la începutul anilor 1990. S-a hotărât atunci că „tête de nègre” („cap de negrotei”), numele sub care fusese cunoscută până atunci în Franţa, era jignitor pentru persoanele de culoare şi s-a interzis folosirea lui în cofetării. Aşa că acum se numeşte „cap de ciocolată” (sau „sărut de ciocolată” – „Choco Küss” în germană), ceea ce e mai elegant pentru toată lumea şi fără potenţial de scandal.

Pe internet am găsit cam multe variante de reţete pentru prepararea acestei prăjituri şi recunosc că eu nu am făcut niciuna dintre ele. Însă după o atentă selecţie, am decis că o voi încerca (la un moment dat) pe cea pe care am tradus-o, adaptat-o şi pus-o mai jos în acest articol. Mi s-a părut foarte simplă, economică şi cu ingrediente la îndemâna oricui. Dacă ajungeţi să o faceţi voi înaintea mea, daţi un semn, ca să ştiu dacă merită să mă mai apuc şi eu 😉

Şi mai am câteva sugestii:

  1. Puteţi încerca o variantă încă şi mai simplă, în care forma finală nu mai este rotundă, dar ingredientele şi, evident, gustul sunt aceleaşi. Un fel de „căpăţâni de Oblio cu ciocolată”, urmăriţi filmuleţul de aici.

  1. Savuraţi prăjiturile acestea în timp ce vizionaţi o comedie franţuzească savuroasă şi ea, Quest-ce qu’on a fait au Bon Dieu?, în care vine vorba despre ele (şi despre diversitate, toleranţă, familie şi multe altele, vă recomand cu mare plăcere filmul acesta).

  1. Urmăriţi şi pagina de Facebook Mama Aluniţă, sunt mult mai activă acolo decât aici, pe blog. Şi îmi place să cred că postez multe lucruri interesante acolo, inclusiv reţete din toată lumea, cum e şi aceasta.

Avem mult suflet de dat

Acum vreo doi ani, în curtea firmei lui bărbatu-meu s-a aciuat o pisicuţă ca vai de ea, aparent foarte tânără, dar deja cu burta mare. În mod surprinzător, gaşca impresionantă de câini din curtea aceea (şi ei aciuiaţi acolo în diverse momente, tot nişte amărâţi în căutarea unui adăpost şi a şansei de a dărui iubire unor oameni) au primit-o fără nicio problemă, aşa că pisica a rămas să locuiască într-o cămăruţă unde a şi născut, la scurtă vreme, cinci puişori. Apoi am castrat-o, gratuit, cu ajutorul unei doamne din Giurgiu care duce o muncă neobosită în apărarea animăluţelor abandonate.

Ni s-a spus că patru puiuţi şi-au găsit stăpâni atunci. Poate că este adevărat, poate că, de fapt, au murit, iar nouă ni s-a spus altceva, ca să nu ne întristăm. Un singur pui al ei a rămas la firmă, un băieţel care s-a „lipit” de bărbatu-meu, stătea toată ziua tolănit pe canapeaua sau pe biroul său. Până în ziua când s-a „lipit” de caldarâm, călcat de o maşină în faţa porţii. Nu avea nici un an. O durată de viaţă obişnuită la pisicile care nu sunt crescute în case.

Apoi au apărut alţi patru puiuţi în curte. De fapt, au apărut tot pe stradă, cam în faţa porţii, unde fuseseră aruncaţi grămadă, deşi era clar că ar fi avut nevoie de o mamă care să le mai dea să sugă o vreme. Au fost hrăniţi de nişte oameni şi se pare că şi ei şi-au găsit stăpâni – unul chiar la noi în casă, este frumosul Raul, care m-a fermecat de la prima vedere, deşi mai aveam acasă un căţel şi o pisică (Maya, culeasă şi ea de pe străzi cu câteva luni înainte, după cum am povestit aici).

În zilele acelea, a mai venit în curte un puiuţ – o fetiţă – care a crescut alături de cei patru fraţi. Părea un pic, dar doar un pic mai mare decât ei. Fetiţa aceasta nu a avut norocul să placă cuiva. E genul acela de pisică pătat aiurea, asimetric, care nu fură inimi la o privire superficială. A rămas în curte şi a devenit una dintre cele mai prietenoase pisici, şi mai tandre, şi mai harnice (o bună vânătoare de şoareci), şi mai cu bun simţ din câte pot exista. Planificaserăm să o castrăm şi pe ea când avea să împlinească şase luni, aşa cum ştim că este sănătos să facem, însă ori era mai mare decât am bănuit atunci când a apărut în curte, ori a fost deosebit de precoce, cert este că a apucat să rămână gravidă înainte de a o opera.

Şi uite-aşa se face că acum avem din nou cinci puiuţi în cămăruţa din curtea noastră. Nici ei nu au avut norocul să se nască într-o casă de oameni sau să fie de vreo rasă nobilă, care să le asigure din oficiu stăpâni. Deşi nu e nevoie să dai mulţi bani pe un animăluţ pentru a avea alături un sufleţel (gratuit) care să-ţi ofere multă iubire, şi drăgălăşenie, şi zâmbete, chiar hohote de râs, atunci când face câte o trăsnaie sau când se aşază în vreo poziţie irezistibil de caraghioasă. Până să culegem pisicile noastre de pe străzi, habar nu aveam cât de frumoasă este viaţa alături de astfel de animale, avusesem doar câini toată viaţa adultă, iar de pisicile copilăriei îmi aminteam vag că trecuseră prin casa noastră la un moment dat. Iar despre ultima perioadă, cu lungile săptămâni de izolare, ce să mai spun: nu am cuvinte să explic cât de recunoscătoare le-am fost acestor animăluţe cu blană şi cu coadă pentru că au existat fix acum în viaţa noastră. Au fost multe zile urâte, în ultima vreme, zile cu veşti rele, cu griji, cu lacrimi şi cu ghinioane. Iar pisicile noastre au fost cele care ne-au umplut sufletele şi ne-au luminat tristeţile de fiecare dată.

Despre beneficiile creşterii unui copil împreună cu animale de companie nu cred că mai este cazul să vă povestesc. Între fiinţele acestea mici, fie ele umane sau feline, se naşte o legătură încă şi mai puternică decât o pot simţi adulţii. E, pus şi simplu, de nepreţuit aportul de iubire al unui animal în viaţa copilului căruia îi stă alături.

Doar despre cât e de uşor de întreţinut o pisică v-aş mai spune ceva. După un sfert de secol de avut doar căţei, am fost extraordinar de surprinsă să descopăr cât de puţine probleme poate pune o pisicuţă. Pe Maya am găsit-o în iarbă, la marginea pădurii şi în vârf de munte, avea probabil vreo trei săptămâni de viaţă şi niciun dinţişor, şi totuşi aştepta să îi pun un şerveţel alături de locşorul în care am adăpostit-o în prima noapte, ca să facă pipi. Adusă acasă, a făcut doar la litieră din prima secundă în care a văzut-o, la fel ca şi Raul, de altfel, care avea şi el doar câteva săptămâni când l-am adus la bloc. Sigur că au trebuit amândoi deparazitaţi şi vaccinaţi, la Maya am avut ghinionul să fi luat şi o ciupercă de pe coclaurile pe unde umblase, deci a necesitat tratament o vreme, însă asta a cam fost toată grija pe care am avut-o cu ele. Nu trebuie scoase la plimbare, pot fi lăsate singure în casă chiar şi câteva zile, mănâncă puţin, dorm şi se joacă mult. Şi probabil că, dacă aş mai avea timp acum, aş mai găsi o groază de lucruri să le scriu aici în încercarea de a vă convinge să vă luaţi cel puţin o pisicuţă.

Pentru că asta încerc să fac acum: să le găsesc o casă puiuţilor acestora care vor putea pleca de la mămica lor în curând, poate chiar în vreo două săptămâni – s-au născut în noaptea de 4 spre 5 aprilie, de Florii, şi chiar ca nişte floricele cu suflet sunt! Vă las fotografiile lor aici. I-am „botezat” A, B, C, D şi E, ca să îi deosebim când vorbim despre ei. Şi m-aş bucura nespus să aibă şansa ca nişte oameni să le pună nume adevărate. Să devină Oamenii lor.