Blugi şi conştiinţă

A fost fiică-mea la mall cu taică-său, să-şi caute blugi. Când vine vorba de cumpărături, îl preferă pe el drept prelungitor de portofel, pentru că este mult mai risipitor decât zgârcita de mine. Însă a avut ghinion, pentru că nu a găsit nimic care să o mulţumească. Nu ştiu cum e la băieţi, dar la fete e un dezastru perioada asta în care nu sunt nici copii-copii, nici adulţi-adulţi: nu se găseşte mai nimic potrivit pentru mărimile şi gusturile lor. Şi e fix perioada în care e mai important decât oricând felul în care arăţi şi totul devine uşor tragedie greacă în cabina de probă…

În fine, după epuizarea tuturor magazinelor unde s-ar fi putut găsi mult-dorita pereche de blugi, în drum spre ieşirea din Sun Plaza, ai mei au trecut şi pe lângă magazinul Levi’s. Cumva, taică-său a convins-o pe Luna să intre şi acolo (deşi ştiau că au preţuri mari). Iar acolo s-a nimerit să fie de serviciu cea mai amabilă vânzătoare din tot universul, care s-a apucat să o întrebe direct ce şi cum îşi doreşte, ca să ştie ce să îi arate. Sunt rari adulţii care li se adresează direct copiilor sau cărora le pasă şi de părerile lor. De obicei, întâlnim doar vânzători care mă întreabă pe mine ce îşi doreşte copilul sau chelneri care nu îi dau şi ei un meniu. Şi zău dacă sunt conştienţi cât de mult pierd, comportându-se aşa, pentru că ăştia micii pot fi, de fapt, nişte clienţi foarte generoşi.

Revenind la vânzătoarea de la Levi’s, Luna i-a răspuns imediat, simţindu-se băgată în seamă. Şi i s-a plâns lung de lungimi, de lăţimi, de cute, de materiale, prea mult skinny, prea mult slim, prea mult elastic, prea mult talie joasă, prea mult albastru… În fine, prea mult orice, în afară de ce şi-ar dori ea: o pereche de blugi cu croială clasică, ne-mulaţi şi de preferinţă negri, care să i se potrivească unei fetiţe de 11 ani. Iar cea mai amabilă vânzătoare din tot universul i-a găsit, rapid, fix ce îşi dorea. Wow. Luna a probat, i-a plăcut, s-a bucurat, apoi… s-a uitat la eticheta cu preţul: 450 lei.

– Nu, tata, nu pot lua aşa ceva, a spus ea resemnată în timp ce îi întindea perechea înapoi vânzătoarei.

– Ştii… dacă tu crezi că e ceva vital pentru tine…, a început taică-său, care îşi aducea perfect aminte câtă dramă a fost la noi acasă din pricina lipsei acestei perechi de blugi, în condiţiile în care urma să înceapă şcoala şi nu avea nimic potrivit să îmbrace. Am putea să îi luăm, totuşi, dacă…

– Nu, i-a tăiat-o ea cu ton hotărât. Îţi dai seama că noi trăim DOUĂ SĂPTĂMÂNI cu banii ăştia??!!

– Ăăă…

– Sau ia gândeşte-te: dacă ni se strică ceva în casă? De exemplu, dacă ne cade tavanul, cam tot atât ne-ar costa să îl reparăm. Deci, NU!

Habar nu am când a ajuns copilul ăsta atât de traumatizat imobiliar, mă gândesc dacă nu i s-o trage de la multele emisiuni „Visuri la cheie” pe care le-a văzut, poate că îi dăunează mai profund decât mi-aş fi putut închipui.

Şi ţin să îi prezint, pe această cale, scuzele noastre celei mai amabile vânzătoare din tot universul, pe care al meu a rugat-o să le pună deoparte blugii ăia, poate se întorc, totuşi, să îi ia. Pentru că au uitat să se întoarcă…

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

  1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
  2. Cu participare online, de acasă.
  3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!

Două zile la mare, ca să nu zicem că n-am fost nicăieri vara asta

Anul acesta nu am îndrăznit să ne facem niciun plan de vacanţă. Nu că ne-am fi făcut noi mari planuri în general, deşi ne propunem în fiecare an să rezervăm din iarnă cazarea din vacanţa de vară, când e oferta mai bogată şi preţurile sunt încă mici. Tot timpul amânăm, din diverse motive, şi aşa ajungem să ne hotărâm unde şi când plecăm cu doar câteva zile înainte, ceea ce ne limitează drastic alegerile. Dar aşa este mai prudent atunci când ai copii mici şi părinţi în vârstă, despre sănătatea cărora nu poţi băga mâna în foc cu şase luni înainte. Iar anul acesta ştim cu toţii cât de complicat a fost (şi încă este, din păcate). Chiar nu am luat deloc în calcul ideea de a pleca undeva în vacanţă, cu sabia lui Covidocles atârnată deasupra capetelor noastre.

De fapt, noi chiar nu am fost nicăieri-nicăieri de când a început pandemia. Din 10 martie, mai precis, am ieşit din casă strict pentru lucrurile absolut necesare, rar şi cu respectarea tuturor măsurilor de precauţie. La terasă de vreo două ori, la magazine mari tot aşa, la nimeni în vizită, nicăieri în weekend… Nu e chiar situaţia ideală, dar aşa am considerat noi că e mai înţelept să facem acum. „Noi”, cu excepţia lui bărbatu-meu, care s-a mai dus uneori, seara, să joace tenis cu prietenii. Şi de acolo i s-a tras cea mai mare emoţie a perioadei, atunci când cineva din gaşcă a fost depistat pozitiv (din fericire, cu o formă foarte uşoară de boală). Nu e deloc plăcut să afli că ai fost contactul cuiva bolnav. De fapt, după părerea DSP, nici măcar nu a fost contact, aşa că al meu s-a dus singur să îşi facă testul rapid, ca să afle dacă s-a pricopsit sau nu cu mişelul ăsta de virus. Au fost câteva ore care curs foarte greu, în aşteptarea rezultatelor (pentru că nu e chiar atât de rapid testul ăla), însă din fericire, acestea au fost negative. Şi imediat, într-un elan de uşurare, ne-am hotărât să plecăm la mare, măcar pentru câteva zile.

Şi care loc ar fi putut fi mai potrivit pentru o astfel de vacanţă, scurtă, pripită şi cât mai izolată posibil, decât hotelul pe care îl ştiam atât de bine, pentru că mai fusesem acolo de trei ori deja? Hotelul Romance se află pe un promontoriu din mijlocul pustiului, între două staţiuni din sudul Bulgariei: Kiten (la vreun kilometru distanţă) şi Lozenets (la vreo 5). Am povestit despre şederile noastre în acest hotel aici şi aici. Şi am povestit şi pe Trip Advisor despre el, laudativ şi specificând că turiştii ar trebui să ceară, la cazare, camera 112, în care am stat noi prima dată şi ne-a plăcut mult. Ceea ce suspectez că nu a fost o idee bună, deoarece în următoarele trei rânduri când am fost acolo nu am mai găsit niciodată liberă acea cameră. E drept, am găsit una identică, doar că e cu un etaj mai sus, ceea ce face puţin mai dificil drumul către ea, mai ales cu tone de bagaje în spate sau după vreo zi de plajă mai lungă. Dar a fost OK şi aşa.

vedere din balcon

vedere din apartament

În schimb, aproape toate celelalte lucruri găsite acolo anul acesta nu au mai fost OK. Proprietarii par să fi renunţat să se mai lupte cu trecerea vremii şi au lăsat şi hotelul cam de izbelişte, şi pe ei înşişi (nu e chiar OK să îţi întâmpini clienţii în capot sau maiou, totuşi, chiar dacă eşti un hotel familial). Au renunţat la restaurant, oficial pe motiv de pandemie, rămânând să servească doar micul dejun, la cerere, doritorilor. Iar holul de la parter în care se găsea altădată micul restaurant cochet, cu jazz în surdină şi detalii estetice de mare bun gust, e acum un loc gol în care sunt aruncate lucruri la întâmplare, inclusiv gunoaie rămase de la diverse ocazii. Sticla cu dezinfectant de pe masa de la intrare a fost singurul semn de prevenţie şi siguranţă pe care l-am văzut în tot hotelul, unde absolut nimeni nu purta mască – noroc că e un hotel mic şi preponderent gol, practici distanţarea fizică fără să vrei, pentru că nu te prea întâlneşti cu nimeni în spaţiile comune.

Nici în cameră nu s-a omorât nimeni cu curăţenia cât am stat acolo: am ajuns marţi după-masă şi am găsit curat, apoi până vineri dimineaţă, când am plecat, singurul lucru pe care l-a făcut fătuca de serviciu a fost să măture şi să ne arunce gunoiul. Nu spălat, nu dezinfectat, nu strâns vreun pat, nu schimbat vreun prosop. Ba mint: ne-a luat de pe jos prosopul de la baie, cel de coborât din cadă, care se murdărise, evident, şi nu ne-a mai adus altul, în condiţiile în care, oricum, primiserăm doar două rânduri de prosoape la trei persoane. Recunosc că nu ne-am obosit nici noi să cerem mai mult. Pe de o parte pentru că am decis că putem supravieţui şi aşa (când suntem în vacanţă preferăm să ne gândim de două ori dacă un anumit lucru merită să ne enervăm din cauza lui), pe de altă parte pentru că e foarte dificilă comunicarea cu cineva care nu ştie nicio limbă străină, cum era cazul fetei care ne făcea curat. Nici cu proprietarii nu ne înţelegem prea bine acolo, ei ştiu doar ceva germană, pe lângă bulgara lor, aşa că ne-a prins bine faptul că Edi rupe binişor pe bulgară. Plus un pic faptul că în perioada asta urmărim pe Netflix serialul „Dark”, care e nemţesc, deci mi-a răscolit într-un mod util cunoştinţele de mult uitate din cei 8 ani de germană făcuţi la şcoală (şi unul la grădiniţă, esenţial, în care am învăţat atât de aplicat să cânt „O Tannenbaum” de-l mai ţin minte şi azi).

Ca să fie tacâmul complet, am avut surpriza să descoperim că în aceşti ani în care nu mai fusesem aici s-a construit un mare camping pe locul viran de lângă hotel. Adică adio linişte totală în cameră şi adio intimitate pe micuţa plajă de lângă hotel, pe care până acum nu venea nici naiba. Campingul, în schimb, nu arată rău deloc văzut de dinafară, dacă sunteţi amatori de genul acesta de turism, la rulotă sau bungalow şi cu utilităţi mai modeste, cred că e de încercat: camping Gardenia.

Una peste alta, nu ştiu dacă o să mai vrem să revenim la hotelul acesta pe viitor. Este locul în care am revenit de cele mai multe ori până acum (ne place să vedem locuri noi, în general), iar vederea pe care o avem din apartamentul nostru cu un perete uriaş şi rotund, din sticlă, este adictivă. Însă parcă anul acesta am lăsat cam multe să treacă de la noi, în ceea ce priveşte serviciile pentru care am plătit o sumă, totuşi, destul de mare…

Singurul lucru mai bun decât în alţi ani a fost că în micul golf cu plajă de lângă hotel s-a putut face baie în fiecare zi. În anii trecuţi, am avut des ghinionul de valuri prea violente, aşa că trebuia să luăm maşina în fiecare zi, să mergem la plajă într-una dintre staţiunile vecine. Acum am stat doar aici: ai mei cu orele în apă, la joacă, iar eu cu orele pe plajă, de preferat la umbră, cu o carte în mână. O altă mare calitate a acestei plaje e că are şi nisip fin, şi puzderie de scoici, melci şi pietricele – un adevărat paradis pentru persoane cu tulburări obsesiv-compulsive, aşa ca mine.

O surpriză neplăcută am avut şi la capitolul mâncare. Cum am ajuns la hotel, ne-am lăsat bagajele şi ne-am dus întins la Lozenets, la o terasă unde am mâncat în trecut şi ne-a plăcut. Entuziasmul ne-a dispărut, însă, rapid, când am descoperit că nici acolo nu exista nici cea mai mică măsură de prevenţie contra unei potenţiale contagieri. Nimeni nu purta mască sau vizieră, mesele nu erau distanţate, era ca în vremurile normale – sau ca la Giurgiu pe timp de pandemie, unde li se rupe tuturor. Am plecat aiurea prin staţiune şi am observat că aceeaşi era atitudinea peste tot: nicio grijă. Aşa că ne-am dus la supermarket, am cumpărat ca înecaţii tot felul de brânzeturi şi mezeluri (ştiţi regula aia că nu trebuie să faci niciodată cumpărături când ţi-e foame? Ei bine, să ştiţi că e foarte bună, ne-am dat seama de asta de-abia după ce am încălcat-o), Luna a luat chiar şi un pachet de paste, din care urma să ne gătească ceva în zilele următoare, şi ne-am întors în balconul nostru generos, unde ne-am ostoit toate poftele.

Nici măcar o vacanţă fără gătit…

Seara ne-am dus în celalaltă staţiune vecină, Kiten, unde există la intrare o stradă lungă şi mai puţin aglomerată, plină cu magazine de suveniruri şi cu cârciumi, până să înceapă furnicarul teribil din zona hotelurilor mari şi a plajei, unde nu e nicio diferenţă faţă de urâţenia staţiunilor noastre. De fapt, în ambele staţiuni pe care le-am văzut în zilele acestea am remarcat aceeaşi senzaţie generală de degradare, de decrepire, pe care am remarcat-o la hotel. Poate din cauza anului acestuia blestemat, care a măcinat totul…

Nici în Kiten nu am văzut nici cel mai mic semn de prevenţie. Aşa că am decis să facem o plimbare şi să mâncăm tot acasă, o gustare. Însă după ceva vreme am văzut, totuşi, o terasă pustie de hotel mai izolat şi am îndrăznit să mergem acolo. Chelnerii, tot fără protecţie, ne-au povestit că sunt cu toţii relaxaţi deoarece au puţine cazuri de îmbolnăviri la nivel naţional, deci nu mai e cazul să fie atât de speriaţi. Doar dezinfectează foarte bine totul între două rânduri de clienţi, ziceau. Şi mai ziceau că în ziua respectivă fuseseră doar 26 de cazuri de îmbolnăviri noi în Bulgaria. Am verificat ulterior pe net şi fuseseră, de fapt, 76. Şi doar din puţin peste 4.000 de teste, deci procentul era, totuşi, măricel. Dar am decis şi noi că ar fi cazul să ne mai relaxăm puţin, aşa că am mâncat acolo şi în prima, şi în a doua seară. Iar în a treia am fost la Sozopol – unde e tare frumuşel, au un centru vechi asemănător cu cel din Nesebăr – şi am îndrăznit să mâncăm şi acolo la o terasă. Om vedea în câteva zile dacă a fost o hotărâre înţeleaptă, deoarece nici acolo nu purta nimeni mască şi nu se ferea nimeni de înghesuială, cu excepţia a două doamne mascate regulamentar, pe lângă care am trecut şi le-am zâmbit complice, bucuroasă că nu mai suntem doar noi trei singurii ciudaţi de pe litoralul ăla, cu mască până sub ochi şi căutând mereu străduţele mai puţin aglomerate.

În ultima zi, plănuiserăm să mai furăm o oră, două, de stat la plajă înainte de plecare. Însă n-am avut noroc: ploua cu găleata şi erau doar vreo 17 grade. Sau poate că am avut noroc, pentru că astfel nu ne-a părut rău că plecam spre casă. Am făcut câteva fotografii dramatice şi ne-am urcat în maşină, având drept obiective intermediare în drumul spre casă două mari atracţii turistice ale oraşului Ruse: uriaşul magazin Jumbo care e raiul Lunei şi deliciosul fast-food Happy care ne-a lipsit tuturor în ultimele şase luni. Le-am bifat pe amândouă şi am ajuns acasă mulţumiţi, per total, de escapada noastră, chiar dacă a fost atât de scurtă. Aproape că a durat mai mult căutarea de prosoape de plajă decât vacanţa, deoarece la sfârşit de august nu mai găseşti în magazine articole estivale, ci deja pulovăre şi ghete îmblănite. A fost o minune că le-am găsit pe acestea, în fix ultimul magazin în care am intrat, epuizate după ce am luat la rând toate zonele comerciale ale oraşului Giurgiu. Un magazin cu textile la kilogram (am bifat încă o noutate cu ocazia aceasta), în care am găsit în mod nesperat câte un model perfect potrivit fiecăruia dintre noi: nu-i aşa că e simplu de ghicit al cui este fiecare prosop?

Eu, una, mă simt mai bogată după mini-vacanţa aceasta. În primul rând, cu amintirea uneia dintre cele mai spectaculoase luni pline văzute vreodată (din păcate, nu şi fotografiate, pentru că nu m-am priceput să facem poze dintr-astea nocturne). În al doilea rând, cu jumătatea aia de kil pe care o dădusem jos cu sacrificii, în ultima lună, în care am ţinut cuminţică regim – evident că am pus-o la loc în doar două zile de mâncat şi mic-dejun copios, şi cină târzie. Dar ăsta să ne fie tot necazul, nu-i aşa? 😉

O metodă de relaxare mai tare decât meditaţia

Acum câţiva ani, m-am dus la Media Galaxy cu o misiune ce s-a dovedit aproape imposibilă: să găsesc un telefon fix. La întrebarea (firească) pe care v-aţi putea-o pune: „Cine naiba mai foloseşte telefoane fixe în ziua de azi?”, răspunsul ar fi, deci: „Eu”. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam pe atunci, că dacă voi avea unul funcţional, îl voi şi folosi – lucru care s-a dovedit, în timp, neadevărat. Însă nu despre asta vreau să vă povestesc.

Am intrat atunci în magazin, acela de sus de tot, din Mall Vitan, şi am încercat să găsesc de capul meu un telefon fix. Pur şi simplu, nu am reuşit. Am luat raft cu raft şi raion cu raion, am dat o tură completă de magazin (care e rotund, în caz că nu ştiaţi deja, poţi să spui la propriu că dai ture acolo, pentru că te învârţi într-un cerc), am făcut şi nişte dansuri tematice când am trecut prin faţa raionului cu camere video, aşa cum facem de obicei, spre delectarea copilului, am luat iar magazinul de la capăt… N-a fost chip să văd nici măcar un singur telefon fix. M-am gândit atunci să caut îndrumare la unul dintre cei mulţi angajaţi de acolo, însă era care mai de care mai ocupat. Cum îl prindeam pe vreunul şi începeam să îl întreb ce aveam de întrebat, îmi răspundea grăbit şi important:

– Întrebaţi la colegu’!

Mă duceam să îl întreb pe colegu’, dar auzeam imediat:

– Întrebaţi la colega!

Şi uite-aşa, de vreo patru sau cinci ori, ping… pong… ping… pong… până când bunăvoinţa mea, de altfel foarte generoasă, s-a terminat. Şi atunci m-am aşezat în mijlocul unui culoar, aproape de intrare, şi am strigat cu voce suficient de tare cât să acopere muzica din numeroasele difuzoare:

– AM ŞI EU NEVOIE DE UN TELEFON FIX!!! UNDE ÎL GĂSESC???

Apoi am afişat un zâmbet cald şi larg şi paşnic, în aşteptarea răspunsului. După acele câteva clipe necesare bieţilor oameni din jur să îşi pună la loc fălcile, s-au găsit rapid doi colegi (nu unul!) disponibili, care au extras o cutie cu multdoritul aparat din fundul unui raft aflat fix în spatele meu – ceea ce a fost uşor jenant, recunosc, ar fi trebuit să îl observ şi singură. Dar per total, am trecut respectiva experienţă la capitolul „micile victorii ale vieţii de consumator” şi am plecat biruitoare acasă, cu un telefon fix pe care nu l-am folosit, apoi, niciodată.

Mi-am adus aminte de povestea asta azi, pe când eram la DM (tot cu fiică-mea, evident) şi a pus piciorul în pragul uşii de intrare un domn înalt şi vesel, în bermude, care a strigat aproape la fel de tare ca şi mine pe vremuri, dar cu infinit mai multă voioşie:

– Hehehei! Fetelor! Ia ziceţi-mi şi mie, unde găsesc Balonix d-ăla?

Noi tocmai terminaserăm cumpărăturile şi ne pregăteam să ieşim, deci nu am apucat să vedem mutrele celor doi vânzători (băieţi) care lucrează acolo, după o asemenea abordare sexist-îndrăzneaţă. Însă presupun că i-au dat omului ceea ce-şi dorea, pentru că l-am zărit ulterior ieşind şi el din magazin, parcă şi mai vesel decât intrase. Fredona şi ţopăia uşurel pe stradă.

Deci, cumva, cam pe-acolo e nivelul de maturitate al oamenilor care îşi strigă tare păsurile în magazine, ştiu. Însă credeţi-mă că a fost o experienţă foarte eliberatoare, v-o recomand cu încredere pentru atunci când oţi simţi, într-o bună zi, că nu mai puteţi.