Odisei cu cercei

M-am mai plâns eu acum câţiva ani că ăia de la Media Galaxy şi-au pus prost magazinul în Mall Vitan. Mă dusesem atunci, ca şi azi dimineaţă, chitită să cumpăr un mouse, pentru că al meu se stricase, şi plecasem cu câteva sacoşe pline de alte cumpărături pe deasupra. Vreau să-l văd io pe omul care intră în mall-ul ăla şi se duce drept la magazinul de la etajul 3, cumpără ce are de cumpărat şi iese fără să întoarcă capul în stânga şi-n dreapta, după ispitele din celelalte vitrine! Poate lui Ulise să-i fi reuşit treaba asta, da’ mie, clar, nu.

Azi, totuşi, am fost ceva mai chibzuită decât data trecută şi am cumpărat doar două perechi de pantalonaşi (aleg să nu aduc în discuţie acum faptul că m-am dus după un mouse şi m-am întors şi cu un aspirator pe deasupra…). Poate pentru că sunt mai bătrână şi mai matură, poate pentru că arăt ca naiba şi nu-mi mai place nimic din ce pun pe mine. Un pantalonaş îmi era necesar pentru noua mea ocupaţie, dansul, al doilea pantalonaş e, de fapt, jumătate de tankini, că atâta am găsit în magazin, nu aveau şi partea de sus. Să sperăm că până la vară, când POATE om pleca şi noi la mare, să rezolv şi cu jumătatea lipsă.

Aşa că azi nu am mai ieşit din mall cu câteva sacoşe pline de cumpărături, ci doar cu o punguţă în plus faţă de cum intrasem. Ah, şi cu un cercel în minus… Când am intrat în cabină să probez pantalonaşii, mi-a fost lene să îmi scot cerceii ca să nu mă încurce la schimbatul hainelor, aşa că i-am lăsat să îmi atârne la urechi. Da, ştiu, sună ciudat să fie nevoie să îţi scoţi cerceii ca să probezi nişte pantaloni, însă luasem la probat şi câteva bluze şi rochiţe. Vreo şapte în total, că era păcat să nu fac şi asta, dacă tot bătusem drumul după mouse-ul ăla.

Eh, şi am probat eu prima bluziţă (nu-mi stătea bine) a doua bluziţă (nu-mi stătea bine), maiouaşul ăla (nu-mi stătea bine), rochiţa aia… ş.a.m.d. Şi la sfârşitul probelor, când mi-am pus la loc rochia cu care venisem de-acasă şi mă pregăteam să ies din cabină, am observat că îmi lipsea un cercel. M-am uitat pe jos, prin cabină, m-am pipăit prin rochie, care e foarte lungă şi largă şi cercelul s-ar fi putut agăţa de vreun fald, am luat la rând toate articolele probate, verificându-le centimetru cu centimetru în căutarea pisicii – pentru că era un cercel în formă de pisică, lung şi portocaliu, comandat special săptămâna trecută ca să îl asortez cu rochia de pe mine – NIMIC!!!. Cum naiba să pierzi un cercel de peste 5 centimetri lungime, şi portocaliu pe deasupra, într-o cabină de probă complet goală şi luminată puternic, de doar 50 x 50 centimetri?!

Am luat din nou toate hainele la verificat. Şi încă o dată. Deja mă înjuram în gând pentru ideea proastă de a fi intrat la LC Waikiki, deşi hotărâsem să îi boicotez din cauza ultimei lor reclame de la televizor, care mă enervează (aproape) la fel de tare ca şi cea de la Jumbo. Însă aveau o bluziţă drăguţă în vitrină şi nu rezistasem… Na, acum plăteam pentru lipsa mea de consecvenţă! Şi plăteam scump, pentru că acel cercel era deosebit de important pentru mine, fiind făcut identic cu una dintre pisicile imprimate pe rochia asta care mi-e tare dragă. Va trebui acum să o caut din nou pe doamna care mi-a confecţionat cerceii, să îi mai cer o pereche – alţi bani, altă distracţie…

În fine, după ce m-am convins (parţial, pentru că tot nu-mi venea să cred că cercelul ăla putuse să intre pur şi simplu în pământ) – după ce m-am convins, deci, că pisica nu era în cabină, am ieşit de acolo. M-am uitat lung şi pe hol, poate, cine ştie, îi dădusem un şut pe sub uşă şi se dusese departe. Am rugat-o să verifice hainele şi pe vânzătoarea care a venit să mi le ia înapoi. Am întrebat-o şi pe femeia de serviciu care dădea cu mătura pe-acolo dacă nu cumva dăduse şi cu câteva minute mai devreme, poate îmi măturase cercelul din greşeală. Apoi m-am dus să mai pipăi o dată toate hainele probate, aşezate acum la loc în magazin, am mai făcut de câteva ori dansul ploii, ţopăind doar-doar s-o scutura şi cercelul ala din rochia de pe mine, şi într-un sfârşit mi-am târât picioarele către casă. Casa de marcat, adică.

Acolo, după ce am plătit pantalonaşii, am rugat-o pe casieră să îşi noteze undeva numărul meu de telefon, în caz că apare cumva cercelul. Se pare însă că au o organigramă foarte strictă la magazinul ăla, pentru că a fost chemată o manageriţă pentru operaţiunea aceasta. Care manageriţă s-a arătat sensibilă la suferinţa mea şi a apucat o foaie de hârtie. I-am dictat numărul meu de telefon şi am adăugat:

— Şi notaţi acolo: „Cercel pierdut”, ca să ţineţi minte despre ce e vorba.

— Ah, nu e cazul să notez, ţinem minte sigur, pentru că suntem toţi managerii azi aici.

Nici n-am avut timp să mă mir de cauzalitatea asta bizară, că a adăugat:

— Dar daţi-mi numele dv., totuşi.

— Voiculescu, m-am conformat eu.

— Ei, nu pe ăsta!, mi-a zâmbit ea. Daţi-mi-l pe celălalt, cum îi zice… primul nume. Adică să fie un nume mai normal.

Evident că m-a pufnit râsul auzind asta. Dar i-am dat ce mi-a cerut. Apoi i-am savurat cu mare nesaţ expresia pe care mă aşteptasem să o capete :-))))

— Mda, am adăugat eu repetându-mi prenumele, aşa cum sunt nevoită să fac aproape de fiecare dată când i-l spun cuiva. Există un motiv pentru care prefer să îmi dau numele de familie atunci când sunt întrebată.

Am plecat tristuţă din magazin. Chiar nu pricepeam şi pace cum se putuse evapora acel cercel şi nu îmi puneam mari speranţe că îl voi recupera vreodată. Iar ca să fie tacâmul complet, cât am stat să îl caut am şi depăşit intervalul de parcare gratuită, a trebuit să plătesc tariful de o oră pentru doar 8 minute în plus. Am luat-o şi pe asta ca pe o sancţiune pentru excesele mele şi am ieşit din mall.

Ajunsă acasă, mi-am scos rochia şi am pipăit-o pentru a nu ştiu câta oară. Tot nimic. Am aşezat-o înapoi pe umeraşul ei şi am continuat să scot lucruri de pe mine, când… Yeeeee! Deodată a căzut pe mochetă mult-căutatul cercel! Se băgase pisica aia, a naibii, între… ştiţi voi… alea două (din faţă!!), şi stătuse acolo cuminţică, fără să zică nici „miau”, tot timpul ăla cât răscolisem tot magazinul în căutarea ei. Pentru că are şi dezavantaje, nu numai avantaje de imagine, faptul de a avea… alea… mari. Acum zece ani şi douăzeci de kile, nu s-ar fi pus problema să pierd nici măcar un şurubel de cercel între ele, darămite ditamai pisica!!!

Bine, totuşi, că s-a găsit până la urmă. Iar data viitoare într-o situaţie similară voi şti clar unde să caut în primul şi în primul rând. Încă mă mai gândesc dacă să îi anunţ şi pe ăia de la LC Waikiki că am găsit cercelul şi nu mai e cazul să fie vigilenţi şi să păstreze hârtia aceea. Parcă îi şi văd pe toţi (câţi or fi, apropo?) managerii de acolo cum se perpelesc la vederea acelui colţişor de foaie A4 pe care scrie un număr de telefon şi un cuvânt enigmatic. „Aluniţa”?? Ce-o mai fi şi asta?!

P.S. Cerceii mi i-a făcut doamna de la www.KoRada.ro. O ştiam de la mici târguri de handmade, îşi luase fiică-mea de la ea cercei şi insigne din lemn şi din plexiglas. Şi m-am gândit imediat la ea când mi-am luat rochia asta cu pisici. I-am trimis o poză cu rochia şi în două zile aveam cerceii. Magic.

România lui Poulopoulo

Pentru că ieri comenta cineva la o postare de Facebook despre dorul de strada pe care m-am născut, cu stejarul uriaş care îmi veghea curtea, iar eu îi răspundeam că fix cu o zi înainte trecusem pe acolo, deşi mi-e greu din cauza nostalgiilor dureroase, iată alăturat şi dovada acestei treceri. Nu, nu am fotografiat stejarul secular, nici măcar casa părintească sau fostul loc de joacă unde mergeam uneori, ci această minunată statuie care a fost subiect de multe mirări, chicoteli şi hăhăieli în copilăria mea.

Nici nu vreau să îmi imaginez cât bullying ar fi înghiţit sărmanul Poulopoulo dacă ar fi avut ghinionul să se nască mai în zilele noastre. Dar poate că ar fi fost de preferat aşa, decât să se nască acum o sută de ani şi să moară foarte tânăr, în primul război mondial. Recunosc că, în copilărie, nu am fost curioasă să aflu cine fusese domnul şi de ce avea statuie acolo. De-abia alaltăieri i-am aflat povestea, datorită codului QR amplasat lângă statuie, care trimite către următoarea poveste de pe site-ul http://www.travellerinromania.com:

„Aristide Poulopoulos este un erou mort pentru patrie in anul 1917, ucis in apropierea Municipiului Giurgiu, in celebra lupta de respingere a armatei invadatoare, in ,,Batalia pentru Bucuresti”. Trupul sau nu a mai fost recuperat niciodata de pe campul de lupta.

Fiind puternic indurerati de pierderea unicului fiu, familia Poulopoulos si-a folosit economiile pentru a ridica bustul fiului lor. Lucrarea este amplasata intr-un cadru dezolant, in fata casei parintesti care a ajuns dispensar dupa nationalizare. Sunt foarte multe discutii care au in centrul lor casa parinteasca a eroului nostru. Din pacate, dupa perioada in care a fost dispensar, casa a ajuns in proprietatea unei persoane fizice. Aceasta nu a constientizat importanta pe care aceasta cladire o are pentru istoria orasului si a daramat-o.

Singura amintire a sa a ramas bustul situat in fata casei parintesti din intersectia Str. Gen. Berthelot cu Str. Parcului.Bustul a fost realizat in cadrul Fabricii si Turnatoriei V.V. Rascanu din Bucuresti, in anul 1923, asa cum ne arata gravura de la baza statuii. Important de subliniat este faptul ca aceleasi turnatorii au construit si statui celebre precum: Bustul Dr. Alexandru Obregia (1935), Bustul Generalului Carol Davila (1912) si Bustul I.G. Duca (1935).”

Deci era băiatul celor care locuiau în stomatologie – pentru că asta ajunsese casa lor în anii 1970, când m-am născut eu. Locul acela responsabil pentru toate fricile mele de dentist, din cauza sculelor metalice dureroase de pe vremuri, a intervenţiilor fără anestezie serioasă şi a medicilor lipsiţi de orice empatie. Până la noi în curte se auzea şuieratul frezelor, aşa ceva nu se uită niciodată…

Cât despre „cadrul dezolant” în care este amplasată statuia, aşa este: toată zona aceea este un cadru dezolant. Pe lângă spaţiul năpădit de buruieni care a rămas în locul stomatologiei, alături se află clădirea cândva impunătoare a Prefecturii (fost sediu al PCR în anii copilăriei mele, folosită drept locaţie pentru filmări pe atunci, atât de frumoasă era), acum abandonată şi în mare suferinţă, fosta Casă a Pionierilor din oraş (o clădire cu o arhitectură minunată, dar aproape prăbuşită acum), parcul Alei (mic, celebru, dar lăsat şi el de izbelişte), construcţia niciodată terminată a unui hotel privat făcut cel mai probabil din aranjamente de-ale fostului primar (căruia i s-o fi închis robinetul cu bani când n-a mai fost re-ales), străzile cu hârtoape, copacii netoaletaţi şi toate celelalte lucruşoare care fac din municipiul Giurgiu un oraş neîngrijit, extrem de prăfuit şi de-a dreptul urât, de zici că l-a blestemat cineva.

Niciunul dintre primarii giurgiuveni perindaţi până acum la cârma oraşului, după Revoluţie, nu a făcut ceva notabil pentru el. Doar s-au dărâmat lucruri, s-au distrus arhitectură de valoare şi natură frumoasă, s-a vândut pe bucăţele industria locală (sau cel puţin partea aceea a ei care nu a fost lăsată să se facă praf) şi s-au semănat magherniţe, chioşcuri şi buticuri cu chinezării şi jocuri de noroc. Nimeni nu mai produce nimic, toată lumea comercializează ceva, iar banii – puţini – se plimbă de la unul la altul, în funcţie de cât de norocos a fost pariul dintr-o anumită zi.

Poate că oraşul ăsta aşteaptă să fie salvat de vreun străin, aşa cum a fost salvată toată ţara la un moment dat, de un rege venit din afară, care ne-a civilizat mai rapid decât ar fi făcut-o vreodată boiernaşii noştri corupţi. Şi aici trebuie să mărturisesc că scrisesem iniţial (în loc de „boiernaşii noştri corupţi”): „fanarioţii noştri”. Dar m-am gândit că e foarte posibil ca această familie Poulopoulo să fi fost urmaşa acelor fanarioţi, aşa cum erau mulţi dintre grecii stabiliţi la noi în secolele anterioare. Şi totuşi, pe soclul statuii fiului lor – unicul lor fiu – jertfit într-un război la fel de absurd ca toate războaiele lumii, au scris simplu: „Mort pentru patrie”. România era patria lor, deci. Aştept să devină şi a noastră, ca să avem mai multă grijă de ea.

Cum să te autorecenzezi în doi paşi simpli şi câteva mirări

Fiind zi de odihnă şi mai având doar vreo trei săptămâni la dispoziţie pentru asta, ce poate fi mai potrivit – ne-am gândit noi – decât să ne încumetăm la a completa formularul de recensământ online despre care am auzit atâtea legende circulând deja? Aşa că am purces. Şi am şi izbândit relativ rapid, de aceea vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să ne urmaţi exemplul, în caz că nu v-aţi autorecenzat deja.

Pasul 1. Scrii pe Google: „recensamant online”. Eşti imediat direcţionat pe pagina aplicaţiei (https://www.recensamantromania.ro/recenzare-on-line/).

Pasul 2. Selectezi primul buton disponibil: „Autorecenzare” şi citeşti tot ce ţi se afişează pe ecran. Apoi completezi pas cu pas la fiecare rubrică la care ţi se cere asta. Unele sunt deja completate, pe baza CNP-ului (sau cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie, erau deja completate date precum localitatea naşterii, starea civilă, ocupaţia, nivelul de şcolarizare al copilului ş.a.).

Mi-a luat cam 10 minute să completez tot la mine (cap de gospodărie, cum mă aflu), apoi alte câteva minute să completez la copil şi la locuinţa secundară. Care nu aveţi aşa ceva, terminaţi, deci, în zece minute.

Mai delicat a fost cu mirările alea. Pentru că, în câteva locuri, recunosc că am cam căscat gura a mirare sau am pufnit în râs.

Prima mirare a fost că aplicaţia nu funcţionează pe Mozilla Firefox. După mesajul de eroare primit, am intrat pe Chrome şi acolo s-a putut completa. Când am intrat a doua oară, pentru completat la copil, a funcţionat Firefox. Când am intrat a treia oară, la bărbat, n-a mai funcţionat, iar. Deci, e după norocul omului, suspectez. Dar pentru orice eventualitate, şi dacă nu îl cunoaşteţi personal pe adiministratorul paginii, ca să îl contactaţi după cum este sugerat aici, încercaţi direct în Chrome.

M-a pus apoi în încurcătură întrebarea cu etnia. Că este singura rubrică la care nu se folosesc diacritice, deci am stat, totuşi, să mă întreb oleacă dacă sunt „romană” sau nu. Analizând alternativele, am decis că sunt, aşa că acum ne putem lăuda cu mândrie că suntem o familie întreagă de romani.

La rubrica „Ocupaţie” mi-a fost iar un pic complicat. Nu numai pentru faptul că eu sunt angajată undeva, dar lucrez şi altundeva (situaţie ne-prevăzută de Institutul de Statistică), ci şi pentru că opţiunile care mi se ofereau în chestionar păreau de-a dreptul fanteziste. Apoi m-am prins că trebuie să scriu eu măcar câteva litere în spaţiul cu pricina, ca să mi se ofere şi altele de către sistem. Vă avertizez, însă, că nu se află multe ocupaţii moderne printre opţiuni, va ieşi cam haos aici.

Dar cea mai tare şi mai tare întrebare mi s-a părut aceea cu: „Câte ore aţi lucrat efectiv în perioada 22-28 noiembrie 2021”. Pentru că, da, trebuie să răspundeţi la întrebări cu situaţia valabilă la 1 decembrie 2021, deci dacă v-aţi mutat de atunci şi până acum va trebui să completaţi din amintiri, nu cu situaţia curentă. Iar pentru mine, care sunt freelancer în marea majoritatea a timpului, este destul de dificil să îmi aduc aminte câte ore am lucrat ieri, darămite acum patru luni! Am fost, de altfel, mereu invidioasă pe martorii la anumite întâmplări (de obicei din filme poliţiste) care ştiu să răspundă la întrebările anchetatorilor, de genul: „La ce oră v-aţi întors acasă în seara de 12 septembrie, acum 14 ani?”…

Şi au mai fost două chichiţe care m-au pus în încurcătură a fost la chestionarul lu’ bărbatu-meu. Mai întâi că el s-a născut într-un oraş, dar părinţii lui s-au mutat imediat în alt oraş. Şi pentru că aplicaţia nu îţi dă voie să nu bifezi că ai avut reşedinţă anterioară în oraşul în care te-ai născut, uite aşa se face că am fost nevoiţi să declarăm că a stat mai mult de şase luni într-un oraş în care nu a stat. Dar presupun că nu vom fi arestaţi pentru asta 😉

Apoi aplicaţia ne-a cerut să îi rugăm să completeze o anumită rubrică pe locatarii apartamentelor 11, 17, 21, 38, 41 şi alte câteva de la domiciulul lui.  Care domiciliu e o casă normală, de fapt, în niciun caz un bloc cu multe etaje. Aşa că acum bărbatu-meu apare în sistem cu lacune de completare, pentru că au rămas nişte întrebări necompletate. Dar nici asta nu cred să fie un capăt de lume. La urma urmei, dacă nu le convine, pot trimite un cenzor în carne şi oase, după 15 mai, să îşi bată el capul cu dilemele noastre.

Curaj, deci, este mult mai uşor decât mă temeam! Şi nu uitaţi să vă completaţi cu religia reală la rubrica corespunzătoare, nu cu cea în care aţi fost cândva botezaţi, fără ştirea şi consimţământul vostru. Să nu mai îngroşăm aiurea statisticile BOR, care se laudă cu o majoritate covârşitoare de credincioşi ortodocşi şi astfel să umfle buzunarele vreunui Teodosie sau să impună continuarea îndoctrinării aceleia numite „religia în şcoală”. Există rubrică pentru fiecare confesiune acolo, precum şi pentru atei, agnostici sau fără religie. Sunt necesare doar câteva secunde şi un clic să ne declarăm fix aşa cum credem noi în realitate.

And MY Oscar goes to…

Ce s-a întâmplat azi-noapte la gala Oscar a fost, după umila mea părere, de un râsu-plânsu’ absolut. Galele astea erau de mult un spectacol artificial, la care premiile nu mai recompenseaza performanţa, ci genul, culoarea, mesajul politic sau orice altceva fără legătură cu cinematografia. Însă cea de azi-noapte a dezamăgit, pe deasupra, nu numai prin lipsa aşteptatului mesaj de susţinere adresat Ucrainei, ci şi prin acel incident mai degrabă stradal, decât de înalt nivel artistic, dintre Chris Rock şi Will Smith. Primul a făcut o glumă teribil de proastă despre nevasta celui de-al doilea, care a replicat cu o palmă în direct.

Pe de o parte, sunt de acord că trebuie sancţionat un bou care râde de o femeie nevoită să se radă în cap pentru că e bolnavă şi îşi pierde părul. Pe de altă parte, nu cred că violenţa este sancţiunea corectă. Pentru nimic pe lumea asta nu ar trebui să fie violenţa un răspuns. Deci ce am văzut eu azi-noapte a fost un circ cu doi golani aflaţi pe o scenă importantă a lumii, în timp ce pe o altă scenă a lumii actori poate mai puţin sclipitori şi cu siguranţă mai puţin celebri luptă pentru protejarea vieţii multor oameni (posibil şi pentru a noastră).

De-a râsu’-plânsu’, după cum ziceam.

Ei bine, tot de râsu’-plânsu’ e şi povestea asta pe care v-o spun eu acum. Ca de altfel, toată viaţa mea din ultima vreme, cu necazuri şi bucurii care alternează ameţitor, cu lacrimi urmate de hohote de râs, cu pierderi de fiinţe dragi, şi boli prin jur, şi filme de comedie văzute seara la televizor. Nu ştiu unde şi cum (şi dacă!) se va stabiliza lumea asta a noastră, dar eu deocamdată aşa simt nevoia să fac – să oscilez între două extreme. Oi vedea cândva dacă mă voi putea reaşeza pe o cale mai echilibrată, de mijloc.

În vară, după ce s-a vaccinat anti-Covid, fiică-mea a fost plecată de patru ori în tabere. Ştiu că pare exagerat, dar a fost cumva ca o răbufnire după mai mult de un an de izolare, şcoală online, spaime şi frustrări datorate pandemiei. Chiar cred că avea nevoie de asta. Una dintre aceste tabere a fost de creaţie cinematografică, organizată de Academia Buftea. Nu o să vă recomand în veci şcoala asta, aşa hal de organizare cum a fost în tabara lor nu am văzut niciodată (şi am văzut multe la viaţa mea). Nimic nu a fost bine pregătit, nimic nu s-a întâmplat la timp sau cum trebuie, totul a fost cu bătaie de cap. S-au rătăcit plăţi făcute, s-a schimbat data taberei şi nu ne-a anunţat nimeni, s-au luat măsuri de siguranţă superficiale spre deloc, la plecare. Chiar m-am mirat, cumva, că au ajuns cu toţii cu bine înapoi, la cât haos a fost cu organizarea. Iar filmuleţul promis pentru sfârşitul taberei – rodul muncii copiilor de acolo şi, practic, scopul în sine al întregului demers – a apărut de-abia după cinci luni de la întoarcerea acasă a copiilor.

Însă Luna s-a simţit bine acolo şi i-a plăcut la nebunie de actriţa cu care a lucrat echipa ei, aşa că i-am acceptat dorinţa de a nu le face vreo reclamaţie sau ceva. Iar în ianuarie curent, când în sfârşit am văzut şi noi rezultatul muncii lor, am şters totul cu buretele şi gata. A fost o experienţă şi asta, bună, rea, cum a fost. Iar eu sunt tare mândră de copilul meu că a făcut treabă bună şi serioasă acolo.

Ei bine, filmuleţul acesta este fix de râsu’-plânsu’, după cum povesteam mai sus. Subiectul lui este unul extrem de delicat, care în niciun caz nu trebuie minimalizat sau luat în râs: sinuciderea la copii. E clar că pandemia a agravat enorm anxietăţile celor mici şi le-a zgârmat depresiile, acolo unde exista terenul propice. Şi sinuciderile acestea la vârste din ce în ce mai mici au devenit un fenomen deloc de neglijat. Ca părinţi şi ca educatori, trebuie să mergem ca pe cărbuni încinşi când vine vorba de sensibilităţile copiilor din zilele noastre. Şi să fim mult mai atenţi ca înainte la eventualele tulburări şi derapaje.

Deci departe de mine gândul de a râde de ideea acestui film, mai ales că ea aparţine copiilor. Ca şi scenariul, dialogurile, scenografia, costumele, machiajele etc. – toate au fost realizate de echipa asta de copii de cca. 12 ani. Doar regia şi montajul au fost ale unui adult (cred). Şi castingul. Fiică-mea spune că ea nu şi-a dorit rolul principal. Că s-au dus cu toţii la casting în prima zi de tabără şi că ea ar fi optat pentru echipa tehnică. I-ar fi plăcut mai mult să stea în spatele camerei, probabil la costume şi machiaje (o mai veche pasiune de-a ei). Dar i-au dat imediat rolul acela şi n-a putut să îl refuze, evident. Pe lângă faptul că nu joacă deloc rău pentru o amatoare (părerea mea), cred că a contat şi acea culoare contrastantă a părului ei, care clar simbolizează un personaj complex, împărţit între două extreme.

Însă zău dacă am putut să nu pufnesc în râs când am văzut-o pe Luna spre sfârşit, dându-şi cu o piatră în cap. Şi atunci am înţeles ceva ce mă întrebam de mult: cum se simt actorii când joacă roluri tragice, oare suferă şi ei? Aş înclina să cred că nu fac asta. Cred că se concentrează strict asupra felului în care trebuie să îşi joace rolurile, cât mai bine, şi atât. Iar când s-or privi pe ei înşişi murind pe ecrane, mă gândesc că or zâmbi şi ei puţin, de fapt…

Scena asta memorabilă, a sinuciderii cu pietroiul, începe la minutul 9:10, în caz că doriţi să o vedeţi. Nu e deloc rău realizată, chiar pare să se întâmple ceva violent cu personajul. Şi e o scenă muncită, să ştiţi, Luna îşi merită din plin Oscarul ăsta din suflet pe care i l-am dat eu. Când am întrebat-o cum a reuşit să o joace aşa bine, ne-a povestit că au tras mai multe duble la ea.

— Şi m-am şi… ăăă… lovit puţin… mai mult… la una dintre ele, a adăugat ea jenată. Mi-am dat ca proasta cu piatra aia chiar în cap.

De-a râsu’-plânsu’, v-am spus eu 😉