Filme despre pericolul drogurilor, de văzut cu copiii

Cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram tânăr PDG în înfloritorul sector IT şi trebuia să mă prezint prezentabil (!) pe la diverse evenimente şi interviuri, am fost nevoită să fac ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, şi anume să merg regulat la… coafor. Ba chiar şi la sală am avut impulsul de a mă duce atunci, deşi bănuiam că nu era deloc pentru mine o astfel de ocupaţie. Era în acelaşi centru cu coaforul (primul sediu Miko, dacă îl mai ştie cineva, o casă frumoasă din zona Moşilor) şi mi-am zis că mi-ar prinde mai bine să am antrenor privat, să stea cu ochii şi mai ales cu gura pe mine, ca să şi fac ceva acolo. Dar am sfârşit curând prin a sta eu cu gura pe el, mai mult vorbind decât făcând mişcarea pentru care mă duceam la acele şedinţe. Unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru sport…

Însă nu au fost chiar degeaba acele întâlniri. Pe instructorul de fitness l-am ajutat să îşi croiască un drum mai bun în viaţă, plătindu-i taxa de facultate pe care nu şi-o permitea pe atunci (şi care pentru mine era mică, comparativ cu cât câştigam, de doar 400 USD pe an). A făcut kinetoterapie la ANEFS şi şi-a deschis propria afacere. Iar pe coafeză am ajutat-o cu un disc pe care i-am copiat filme (ştiu, am greşit, erau piratate, dar aşa erau vremurile, nu aveai de unde să le găseşti legal). Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred, că au ajutat la ceva filmele acelea. Nu voi şti niciodată cum au stat în realitate lucrurile.

Pe scurt, fata adolescentă a acelei coafeze plecase de acasă să locuiască cu prietenul ei, prin vecini. Până aici, nu e chiar foarte grav, deşi faptul că era minoră ar fi trebuit totuşi să constituie un impediment în luarea respectivei decizii. Necazul cel mai mare, însă, e că iubitul fetei era un mic dealer de droguri, ceea ce însemna că cei doi erau automat şi consumatori. Iar cu lucrul ăsta mama fetei clar nu se putea împăca. Aşa că era mereu în căutare de sfaturi de abordare a problemei, trebuia să încerce totul pentru a-şi smulge copila din acel anturaj periculos pentru ea.

Singurul lucru la care m-am putut gândi atunci (era înainte să studiez mai serios psihologia şi în plină perioadă cinefilă a mea) a fost să îi recomand câteva filme de văzut cu copilul. Filme despre efectele teribile ale dependenţei, cu drogaţi care au plătit scump slăbiciunea de o clipă – pentru că doar o clipă te desparte de viaţa de coşmar pe care rişti să o duci dacă tragi primul fum dintr-o ţigară sau dacă te înţepi pentru prima dată cu o prostie, zicând că e doar de curiozitate. În contextul acesta, „prima dată” nu va fi niciodată şi „ultima dată”, drogul va cere de la tine alt drog, iar şi iar, până ajunge să te stăpânească complet. Iar „ultima dată” poate fie să nu mai vină niciodată, fie să vină definitiv…

Coafeza mi-a povestit că au stat amândouă şi au văzut toate filmele de pe disc. Şi că fata ar fi părut impresionată de ele, şi că s-a întors la ceva vreme acasă. Poate au ajutat, deci, şi filmele acelea la ceva. Poate a fost doar o întâmplare.

Din păcate, nu mai ţin minte toate filmele pe care le pusesem pe DVD-ul acela dat mamei în nevoie. Ştiu sigur că, cap de listă, era „Recviem pentru un vis”, din 2000, („Requiem for a Dream”, poate fi văzut la noi pe Netflix). Este acolo o scenă teribilă, cea mai dureroasă dintre toate pe care le-am văzut, cu prostituarea unei fete, care descrie perfect cât de jos poţi ajunge când devii dependent, cât de mult poţi decade şi cât de puţin mai contezi, de fapt, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine însuţi. Şi acum, când doar scriu despre scena aceasta, la două decenii de când am văzut-o, mi se strânge stomacul şi mă apasă în piept, atât de mult m-a impresionat atunci!

De asemenea, mai era pe disc „Plaja” („The Beach”), un film tot din 2000, prost cotat de critici, dar cu potenţial impact la puştimea în căutare de senzaţii tari (şi cu Leonardo DiCaprio tinerel…). Arată cum poţi ajunge pe nesimţite de la o simplă aventură, exotică şi potenţată de ţigări, la crimă de-a dreptul. Regia este a lui Danny Boyle, care făcuse în 1996 alt film-eveniment despre drogaţi, „Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate” („Trainspotting”). Iar DiCaprio mai făcuse şi el un film despre dependenţa de droguri, în 1995: „Jurnalul unui baschetbalist” („The Basketballdiaries”), le pusesem pe amândouă pe discul acela, cel mai probabil.

Şi „Gia” cred că era acolo („Gia”) , filmul făcut de Angelina Jolie în 1998. E vorba tot despre ravagiile datorate drogurilor asupra unei vieţi tinere şi cu un viitor ofertant deschis în faţă.

Şi cam atât îmi amintesc acum. Niciunul dintre aceste filme, însă, nu este recomandat copiilor. Au toate nişte scene prea puternice şi prea explicite (mai ales sexual). Într-adevăr, scopul vizionării unor astfel de filme este să îi sperie pe tineri, să vrea să se ferească de droguri şi de orice dependenţe de acelaşi gen. Însă nici să îi traumatizezi nu este în regulă…

Aşa că v-aş întreba acum dacă ştiţi filme asemănătoare, despre ravagiile dependenţei, dar potrivite de văzut cu adolescenţi, să ştie dinainte la ce se pot aştepta dacă, Doamne fereşte, se ating o dată de droguri. Şi dacă ştiţi filme mai noi de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că acestea din lista mea mai pot impresiona puternic spectatorii de azi. Poate completăm lista şi ajutăm mai mulţi părinţi astfel. Sau poate aveţi şi alte sugestii în ajutorul părinţilor de adolescenţi, nu numai filme. Pericolul drogurilor este unul în creştere în societatea noastră şi trebuie să îl combatem necontenit.

Perle FB 4

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

August 2016

– Luna, caută şi tu, te rog, telecomanda aia şi dă drumul la aer, că e prea cald aici.
– Bine… Am găsit-o! Dar mai poţi să-mi spui odată pe ce buton să apăs ca să se deschidă? Că am uitat: pe ON sau pe OFF?
– !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

––––––––––

Îi citesc fiică-mii, la culcare, una dintre marile cărţi ale copilăriei mele: „Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia”. Ne place amândurora să ne încheiem serile în acest fel. E ca în filme, o lumină mică, un tapet cu steluţe, un pat cu baldachin şi un copil care chiar pare interesat de ceea ce îi citeşte mama lui:
– … „Câteva clipe după aceea, cele patrusprezece gâşte trecură pe deasupra pădurii.”
– Cele ce?, întreabă copilul.
– „Patrusprezece”, zâmbeşte superior mama, care se aştepta la această întrebare. E un arhaism, continuă ea doct, o formă învechită. Aşa se spunea demult.
– La ce?

––––––––––

Fiică-mea se uită cu o prietenă la filmul „Veronica”. Prietena ei, cu un an mai mare decât ea, nu l-a văzut niciodată, iar peste câteva zile emigrează (am neplăcuta senzaţie că stinsul luminii în ţara asta va cădea în sarcina mea), deci am hotărât că e obligatoriu să vadă această superbă creaţie a cinematografiei româneşti. În altă ordine de idei, Luna ştie câte ceva, nu foarte multe, din copilăria mea patriotică – cum că eram comandanta pionierilor din oraşul meu, printre altele. Habar nu are cine erau pionierii, ce înseamnă „comandant” şi nici cât de important e Giurgiu pe harta ţării, dar îi place să audă că maică-sa a fost cineva, cândva. Orice. Şi, pentru că toţi copiii mici simt nevoia să se laude cu părinţii lor, la noi în casă are loc următoarea discuţie:

Eu: Ştiţi, fetelor, că am cunoscut-o pe Veronica când eram mici? Aveam vreo cinci ani, cred, şi ea a venit la Giurgiu cu un spectacol, era mare vedetă pe atunci, iar eu am prezentat-o, sau am recitat ceva cu ea, nu-mi mai aduc bine aminte, că pe atunci eram şi eu moţ peste tot în oraşul ăla…

Prietena Lunei: Wow!

Luna: Mda, pentru că mama a fost cumva preşedinta ţării când era mică.

Mi-a părut rău când şi-a dat seama singură de enormitate şi a retractat ce a spus, râzând. Eu încă stăteam în dubiu dacă să o corectez sau să o las aşa 🙂

––––––––––

Stăm la coadă la pâine caldă. În faţa noastră, un bărbat vag cunoscut. Suspectez că e un tătic, dar nu sunt sigură, deci nu îl abordez, de teamă să nu fac o gafă. Iar. Pentru că sunt expertă în gafe. Şi mai sunt şi cu bărbatu-meu alături, super-gelosul familiei, deci nu mă risc.

Pe drumul spre casă, o întreb pe Luna:

– Ai idee cine era domnul acela brunet de la pâine? Am impresia că era tăticul Amaliei…

– Da, el era.

– Atunci de ce nu mi-ai atras atenţia, să îl salutăm?

– Pentru că nici eu nu am fost sigură. Mi se părea mai degrabă că era tatăl Ralucăi.

Încerc să îmi aduc aminte de acel tată şi nu pot:

– Eu nu l-am cunoscut pe tatăl Ralucăi, deci nu ştiu cum arată, îi mărturisesc eu Lunei.

– Nici eu.

Moment de stupoare. În ochi probabil că mi se citea întrebarea „WTF???!!!”, noroc că fii-mea nu ştie engleză.

– Şi atunci, de unde şi până unde te-ai găndit că era el?

– Pentru că aşa îmi închipui eu că trebuie să arate tatăl Ralucăi.

Of course. Cum de nu mi-am dat seama? :-)))

––––––––––

O trimit pe Luna la piaţă să ia o legătură pentru supă:

– Ştii tu, doi-trei morcovi şi un păstârnac legaţi împreună.

– Mda, ştiu…

O suspectez că habar nu are, de fapt, dar prietena ei, Andreea, o susţine, afirmând că ea ştie clar cum arată. După două minute, primesc telefon:

– Mama, nu găsim!

După zgomot, îmi dau seama că nu au ajuns la piaţă, ci s-au oprit la Mega Image. Dar e bine şi-aşa:

– Nu au legături?, o întreb eu, presupunând că asta este cauza confuziei.

– Nu. Dar ţi-aş lua chestia asta, nu ştiu ce e, dar uite ce scrie pe ea: „Cel mai bun, cel mai gătit!”.

De-abia aştept să se întoarcă acasă, sunt curioasă să văd ce provocare culinară îmi aduce să gătesc.

Update: Au venit cu o pungă de chipsuri. Şi cu doi morcovi, totuşi. O să fac supă Lays.

Revelaţie

Am multe restanţe la scris pe blog. Îmi făcusem chiar un „plan editorial” la începutul anului, pentru a încerca să ţin mai conştiincios pasul cu evenimentele vieţii noastre. Am ciorne începute şi niciodată terminate despre tabăra din vară a Lunei, de exemplu, sau despre melcul pe care l-am crescut acum mai mult de doi ani, sau despre petrecerea de ziua ei din decembrie… Folderul în care notez perlele ei şi gândurile mele stă să dea pe răscoale, doldora de subiecte cărora nu reuşesc să le aloc timpul necesar dezvoltării. Doar pentru anecdotele scurte şi aproape cotidiene de pe Facebook mai găsesc acel timp, pentru că ele nu cer inspiraţie şi concentrare de durată, ca povestioarele de aici.

Rolul acestei lungi introduceri este de a mă scuza, cumva, pentru faptul că nu am scris despre lucruri pe care intenţionam să vi le împărtăşesc demult. Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce urmează, ar fi trebuit să vă fi povestit despre cum a sărit Luna brusc de la desene animate la filme „pentru oameni mari”, la care ne uităm regulat şi împreună de câteva luni încoace. Şi mai ales ar fi trebuit să vă povestesc despre cum am rezolvat-o cu delicatul subiect al educaţiei sexuale, pe care, după îndelungi tergiversări, l-am abordat frontal prin vară (şi nu s-a prăbuşit cerul peste noi, aşa cum mă temeam).

Dar iată că nu am făcut-o. Promit să recuperez, dar până atunci, ia spuneţi-mi voi, vă rog, dacă vi se pare că am abordat corect subiectul ăla delicat de mai sus. Pentru că eu am dubii, după ceea ce mi s-a întâmplat adineaori.

Deci.

Ne uitam la un serial „pentru oameni mari”,  Big Little Lies, de pe HBO. Pentru cine nu l-a văzut, e un fel de Neveste disperate cu mămici, ale căror frustrări casnice bine ascunse culminează cu o crimă. Ceea ce mi se pare genial şi total inedit la povestea asta este că nu numai criminalul din film este necunoscut până acum (s-au difuzat primele trei episoade), ci şi victima. Adică ştim, încă de la începutul filmului, că cineva a omorât pe altcineva, dar habar nu avem cine pe cine. În fine, cu siguranţă nu este un film pentru copii, nu numai pentru că psihologia personajelor este destul de complicată, ci şi pentru că există, pe alocuri, scene de sex. Noroc că Luna e într-o perioadă fundamental pudică, în care detestă absolut orice este legat de subiect şi îşi acoperă ochii sau îşi întoarce capul la cel mai cast pupic pe care  îl vede în jur, aşa că nu se uită la scenele cu pricina. Numai că în episodul din seara asta au fost cam multe. Şi am simţit cum frustrarea ei creşte direct proporţional cu nedumerirea: iar??!! Până când a explodat, la vederea unui cuplu respectabil, părinţi de fetiţă cam de vârsta ei, care întreprindeau un sex sălbatic, cu chiuituri, pe biroul de la serviciu:

– Ceeeee???!!! Ǎştia de ce mai fac… chestia asta, dacă au deja copil???!!!

Sigur, pe de o parte mă bucur că a reţinut scopul oficial şi primordial al „chestiei”. Pe de altă parte, însă, mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată de faptul că insistă să doarmă exclusiv în patul nostru de la o vreme, aşezându-se sistematic între noi (ba chiar peste noi, de multe ori), adormind deseori în urma noastră şi împiedicându-ne astfel absolut orice intenţie, câtă o mai exista la vârsta noastră, de apropiere intimă. Adică să fi înţeles oare că, odată cu venirea ei pe lume, ne-am pierdut orice drept la aşa ceva? Şi nici măcar nu o pot contrazice…

Aur curat, frate!

Mă uitam aseară cu fiică-mea la un film. Dat fiind că, data trecută când am făcut aşa ceva, s-a lăsat cu confuzii fiziologice majore în căpuţul ei, am ales mai cu grijă subiectul de astăzi: un amestec de poveste de dragoste adolescentină, misterul unei dispariţii şi anchetă detectivistică cu indicii. Filmul nu mi-a plăcut. Nu m-am ataşat de nici un personaj, nu m-a surprins intriga şi nici nu m-a impresionat jocul vreunui actor. Doar titlul (Paper Towns) mi-a spus o poveste frumoasă, pe care nu o ştiam şi pe a cărei simbolistică presupun că regizorul putea broda mult mai interesant: cică autorii de hărţi obişnuiesc să insereze în lucrările lor câte un oraş fictiv, un nume inventat de ei, în scopul de a se proteja de plagiatori – dacă cineva le copiază harta, cu tot cu oraşul fictiv, atunci ei pot dovedi că este un furt intelectual. Oraşe inventate, în care unii visează să trăiască. Oraşe de hârtie.

Un câştig tot am avut, însă, după această vizionare. Ceva tare preţios! Protagonistul filmului, un puşti aflat în pragul absolvirii liceului, se hotărăşte peste noapte, la propriu, să plece în căutarea iubitei lui fugite de-acasă. E un elev bun şi conştiincios, care nu a lipsit niciodată de la şcoală până acum, iar prietenii îl întreabă miraţi:

– Şi ce faci cu cursurile?

– Sar peste câteva ore, nu e mare scofală!

Şi o aud atunci şi pe fiică-mea întrebându-mă mirată:

– Cum adică, „sare” peste ore?

Să-i spun? Să nu-i spun? Să-i dau idei?

– Adică lipseşte de la ore, fără să anunţe. Se numeşte „chiul”.

Oripilată. Acesta este atributul cel mai potrivit pentru a descrie expresia Lunei la auzul unei astfel de îndrăzneli. Am mai văzut o faţă asemănătoare la ea acum câteva zile, atunci când a aflat că bărbaţilor le plac pozele cu femei goale (poveste lungă, poate altădată!) şi, în general, când vine vorba de ceva oricât de vag legat de sex, pupat pe gură sau decolteuri un pic mai îndrăzneţe. Chiar şi la filmul acesta boscorodise, ceva mai devreme, la vederea unor adolescenţi îndrăgostiţi care se sărutau destul de cast:

– Sper că voi nu aţi făcut la fel, tu şi cu tata, când eraţi adolescenţi!, mă avertizase ea ameninţător.

– Nuuu, o liniştisem eu.

– Super!

– Când eram adolescenţi nu eram prieteni. Am început acum vreo zece ani…

Nu vreţi să ştiţi ce ghionturi puternice trage fiică-mea. Pur şi simplu, nu îşi poate închipui normalitatea, darămite necesitatea, unor „aberaţii” dintr-astea, de oameni mari.

Revenind la faza cu chiulul, acum nici măcar să vorbească nu mai poate, de stupefiată ce este…

– Luna, ţi-am mai spus eu ţie, există o vârstă pentru toate, încep eu grijulie. Multe dintre lucrurile care îţi par anormale acum ţi se vor părea normale peste zece ani, să zicem. Şi m-aş îngrijora dacă nu ar fi aşa.

– Dar DE CE să lipsească de la ore?

– Din multe motive. Şi eu am chiulit în liceu. Dar eram tot aproape de sfârşitul lui, mă grăbesc eu să minimalizez exemplul negativ pe care i-l dau inocentei mele fetiţe. Şi am chiulit extrem de rar, doar de la vreun profesor mai rău.

Nici măcar nu mint. Am fost un copil tare cuminte, până, hăt, pe la şaptesprezece ani, când a început să mă bântuie conştiinţa filosofică.

– Şi unde te duceai?

– La o colegă de clasă sau în parc. Eram mai multe fete, vorbeam aiurea, uneori fumam pe ascuns…

– Bleah! Eu nu o să fac asta NICIODATǍ!

Să râd sau să profit? Aceasta e întrebarea. Decid să profit:

– Îmi dai în scris?

– Da! Îţi dau!

– Cu semnătură, ca oamenii mari?

– Imediat!

Şi s-a dus năpârstoaca mea hotărâtă să caute o bucăţică de hârtie, pe care a scris, dintr-o singură încordare de poignet, următoarele:

Trebuie să-mi cumpăr un seif. O asemenea comoară se păstrează cu sfinţenie şi se scoate, la şantaj, în momentul necesar. Adică tot peste vreo zece ani, sper…