De nişte ani mulţi încoace, prea mulţi chiar, ascult foarte rar muzică. Nu aş şti să spun exact de ce am renunţat să mai pun discuri, cum puneam înainte (sau mai înaintea lor casete şi şi mai înaintea lor plăci). Nici măcar radio nu mai ascult atât de mult ca înainte, acum simt nevoia să aud vorbe de oameni undeva, chiar şi în surdină, în jurul meu. Aşa că las deschise canalele TV de ştiri prin casă, să am impresia că se întâmplă lucruri în viaţa mea rutinieră şi repetitivă, petrecută preponderent în faţa unui ecran de calculator. Despre dimineţile de sâmbătă în care îmi făcusem un obicei de a asculta un concert clasic ce să mai spun, şi ele aparţin de mult trecutului.
Acum doar în unele seri, foarte, foarte rare, mai ascult muzică pe calculator: uneori împreună cu fiică-mea (cu care şi dansez câteodată, dar nici asta nu mai facem la fel de des ca înainte), uneori singură, atunci când caut câte o melodie nouă de postat pe pagina mea de Facebook cu muzică franţuzească. Iar aseară a fost una dintre acele seri. A trecut mai mult de o lună de la ultima mea postare acolo şi m-am gândit că ar fi momentul să dau din nou o tură pe YouTube-ul franţuzesc, în căutarea unei piese noi de tradus şi postat. Şi aşa se face că am ajuns, de la un clic la altul, la o cântare-surpriză a lui Maitre Gims în metroul parizian, care mi-a adus brusc lacrimile în ochi. Vedeam acolo călători liberi, fără măşti şi fără temeri, care se opreau la grămadă pe peron, să îl asculte pe interpret. Vedeam oameni cântând din tot sufletul, oameni fericiţi, oameni veseli. Vedeam lipsa fricii care a ajuns să ne guverneze azi vieţile. Şi m-am întrebat dacă vom mai ajunge vreodată să trăim aşa. Să ne putem duce când şi unde vrem. Să urcăm în mijloace de transport în comun aglomerate şi să ne bucurăm că putem face asta, în loc să ne plângem de înghesuială, cum făceam pe vremuri. Să ne adunăm în grupuri mari pe stradă, să râdem împreună, să mergem la concerte. Să ne vedem copiii bucurându-se de libertatea asta, având şansa de a cunoaşte emoţia unui stadion uriaş plin cu zeci de mii de oameni care cântă în cor, alături de cântăreţii lor preferaţi. Să ne vedem copiii crescând liberi, netemători şi împreună. Să ne vedem copiii crescând…
Am plâns mai mult de o oră aseară, în timp ce continuam să dau clic după clic. Concerte-surpriză ale unor mari vedete în staţii de metrou, care aduc bucurie imensă trecătorilor. Necunoscuţi cu idei frumoase, care îi fac să cânte în cor pe toţi pasagerii morocănoşi ai unui tren de navetişti, într-o dimineaţă. Concerte la care interpreţii de pe scenă de-abia de apucă să cânte câte un cuvânt, pentru că publicul le ştie toate cuvintele şi se ridică peste ei, o voce grandioasă ce presupun că este idealul oricărui artist. Sau concerte la care publicul e o masă unitară, pulsând ca o singură inimă, uriaşă, în ritmul muzicii de pe scenă. Cereri în căsătorie cu coregrafie stradală atent pregătită. Flashmoburi uriaşe, cu zeci de oameni care cântă şi dansează împreună în locuri publice (ocazie cu care am descoperit că fiică-mea nu mai văzuse niciodată un flashmob, a fost uluită, a fost uluită să îl vadă pe cel rusesc din listă, care este absolut extraordinar, transmite o uriaşă bucurie de a trăi). O fată simplă, cu un rucsac roşu în spate, care intră într-un magazin şi cântă dumnezeieşte la un microfon de karaoke. Un liceu întreg care îi pune la cale o surpriză poliţistului şcolar iubit de toţi. Şi aşa mai departe.
Le-am adunat pe toate într-un playlist pe YouTube, poate găsiţi şi voi ceva să vă placă, să ascultaţi de acolo. Şi poate că, până la urmă, o să găsim şi o urmă de optimism şi speranţă în toate acestea. Muzica are acest dar magic, să ne ridice din greutăţile de pe umeri, măcar pentru un moment. Să respirăm puţin, să uităm de necazuri, să fim încrezători că, dacă nu mâine, măcar peste o lună va fi mai bine, sau poate peste un an – dar va fi.
De altfel, am lăsat la urmă în playlist (ultimele două clipuri) ceva ce inspiră exact acest lucru. Poate vă mai amintiţi de concertul acela de tip flashmob organizat într-o piaţă din Spania, cu o orchestră şi un cor întreg, care au cântat Oda Bucuriei. A avut zeci de milioane de vizualizări acel clip şi mi-a umplut inima de o bucurie măreaţă şi acum mulţi ani, când l-am văzut pentru prima oară. Ei bine, în primăvara lui 2020, parte din interpreţii de atunci s-au adunat simbolic într-un clip nou, ca să transmită semenilor mesaje de încurajare pe vremea acelui prim val al pandemiei de covid, atât de teribil în ţara lor. Au scris atunci, pe foi de hârtie şi fiecare din casa lui: „Ne vom întoarce”. Aşa să fie. Să ne întoarcem, cu toţii, cândva. Şi să fim sănătoşi!
Playlist-ul se găseşte aici: https://www.youtube.com/watch?v=pPv88339WMs&list=PL31lbNl5A6zgx5i3o_sc3UMtBTsAFD89A
Mama Aluniţă 