Las-o bă că merge şi-aşa

M-am plâns de mai multe ori pe Facebook de faptul că încă nu mi-am găsit noul loc preferat în bogata ofertă a emisiunilor radio matinale, după ce, acum câteva luni, s-a spart gaşca veche de realizatori de la Europa FM şi matinalul de acolo nu mai are, pentru mine, acelaşi farmec. Şi acest articol s-a născut ca o postare de Facebook, apoi m-a luat valul şi am scris mult, aşa că m-am văzut nevoită să îl public aici, un loc mai potrivit pentru texte lungi. Aşa că mă voi plânge în continuare şi aici despre pierderea acestui vechi obicei al meu.

Pentru că e greu să îmi schimb un obicei vechi de zeci de ani: deschiderea radioului, primul lucru de dimineaţă, în timp ce pregătesc ce e de pregătit şi apoi îmi beau cafeaua. Combina mea audio a rămas setată în acest sens tot pe frecvenţa Europa FM, chiar dacă din septembrie îi mai ascult rar, tot sperând să mă „prindă” din nou. Iar din decembrie, de când a plecat şi Vlad Petreanu de acolo, mai mult de câteva minute din emisiune clar nu mai pot asculta, cu toată bunăvoinţa.

Azi dimineaţă mi-am dat seama şi de ce. M-am trezit ca de obicei (a se citi „cu greu şi după nenumărate snooze-uri”…) şi, în drum spre bucătărie, am deschis radioul. Cei doi Luca care prezintă acum (da, ştiu, pe unii îi deranjează cacofoniile, da’ numai de-a naibii am scris aşa, pentru că pe mine mă deranjează cei pe care îi deranjează ;-p ) vorbeau despre ceva – nici nu mai ţin minte despre ce – şi sunt simpatici băieţii, şi îmi plac vocile lor, şi nu sunt nici proşti sau ceva… dar nici nu au inteligenţa lui Petreanu sau felul lui de a cerceta un subiect, de a încerca să îl înţeleagă corect înainte de a vorbi despre el. Aveam încredere în ceea ce spunea Petreanu pentru că îmi dovedise, în atâţia ani, că se documenta înainte să discute o ştire. Nu eram întotdeauna de acord cu părerile lui asupra unor lucruri, evident, ar fi şi imposibil să fii întotdeauna de acord cu cineva, dar i le respectam, pentru că le argumenta decent. În plus, eram de acord asupra lucrurilor importante, de bază, asupra principiilor în viaţă, or asta este esenţial. Ceea ce auzeam la radio în această dimineaţă era mai mult o discuţie între amici care îşi dau cu părerea, deşi nu stăpânesc prea bine domeniul despre care discută. Adică ceea ce se întâmplă la majoritatea radiourilor, la multe din emisiunile TV şi probabil la aproape toate podcasturile făcute „pe genunchi”, şuete între nişte unii care se plictisesc şi nici nu ştiu să facă ceva mai valoros la viaţa lor – or asta nu are cum să îmi placă, îmi pare rău. Sunt de modă veche, ştiu, dar atunci când urmăresc o emisiune făcută de nişte jurnalişti mă aştept să fiu informată corect asupra subiectelor abordate, nu doar să le aud părerile personale, mai ales dacă nici nu sunt bazate pe o minimă cunoaştere. Păreri personale şi amatoriceşti am şi eu, cât cuprinde, inclusiv ce scriu aici şi acum e o părere personală – dar eu nu sunt jurnalist (şi tot am mai multă etică decât mulţi dintre cei care se pretind aşa ceva în zilele noastre…).

Până la urmă, am făcut ceea ce trebuia să fac mai demult dar nu m-am îndurat până acum: m-am dus şi am schimbat frecvenţa radioului. Însă nu am avut noroc nici aşa. Următorul radio prins pe combina mea a fost Kiss FM. Unde vorbeau doi băieţi şi o fată, cred*, despre un celebru câine poliţist din China, primul corgi dresat să detecteze explozibili, pe nume Fuzai. De fapt, mai mult a vorbit fata, dar mai ziceau şi băieţii câte ceva din când în când. Şi a fost o ştire lungă, mai lungă decât ar fi potrivit să fie ştirile de la un matinal radio, şi a zis fata aia de nenumărate ori „Fuzai”, fix aşa cum am scris eu aici, şi cred că au zis şi băieţii tot „Fuzai”, şi simţeam că-mi ies aburi pe urechi de fiecare dată, pentru că eram 99,99% sigură că ar fi trebuit să spună „Fuţai”. Pentru că atâta lucru oi mai ţine şi eu minte din facultatea aia de chineză pe care am făcut-o: că nu există sunetul Z în chineză şi că numărul de silabe chinezeşti este limitat, nu există prea multe posibilităţi de combinaţii de sunete şi încă le pot detecta, după ureche, pe cele care nu fac parte din limbă. Deci, cel mai probabil, numele acelui căţel se scria „fuzai”, dar se citea [fuţai]. Am închis de tot radioul, iritată, mi-am terminat în linişte îndatoririle de mamă pentru micul-dejun şi m-am aşezat la calculator. Mi-a luat doar câteva secunde să verific ştirea pe Google. Câinele se numeşte Fu Zai şi, după cum bănuiam, acest nume se citeşte [fu ţai]. Nici nu trebuie să sapi foarte mult, doar scrii „corgi politie china” şi dai enter, după care alegi primul video în care vorbeşte cineva despre acest căţel (de preferinţă un chinez, dar am găsit şi la englezi pronunţia corectă) şi, gata, se numeşte că te-ai informat şi poţi să transmiţi mai departe ascultătorilor tăi o informaţie documentată.

Ştiu, o să ziceţi că nu este foarte important cum se pronunţă numele unui căţel din China, dar eu cred că este la fel de important ca orice altceva spune sau scrie un jurnalist, pentru că jurnaliştii trebuie să fie persoane în informaţiile cărora trebuie să avem încredere, iar tot se spun sau scriu ei trebuie să fie verificat în prealabil. Dacă un jurnalist nu a verificat pronunţia numelui ăluia înainte de a-l spune de zeci de ori pe post, am tot dreptul să îmi închipui că nu verifică de fapt nicio informaţie înainte de a o transmite public. Iar dacă un radio permite mai multor jurnalişti de-ai lor să transmită informaţii neverificate, înseamnă că acel radio nu este de încredere în ansamblul lui şi nu îl mai ascult.

Cum ar fi să nu ne mai mulţumim niciunii cu tradiţionalul „las-o bă că merge şi-aşa” şi să cerem, precum şi să oferim calitate în orice? Eu nu cred că ar fi foarte greu, iar efectele ar fi mult mai importante decât şi-ar putea închipuii unii mai superficiali. De exemplu, în cazul de faţă, cred că mi-ar plăcea ca la orice post de radio sau televiziune să existe obligaţia prin contract ca jurnaliştii să verifice şi pronunţia numelor străine, înainte de a le transmite către public. Să scrie în regulamentul intern că trebuie să afli mai întâi cum pronunţi un nume străin şi abia apoi să deschizi gura. Poate şi să le pună la dispoziţie angajaţilor fişiere cu reguli de pronunţie în fiecare limbă din ţările din care e probabil să transmiţi vreo ştire sau adrese web de unde să poţi căuta aşa ceva. Căci „las-o bă că merge şi-aşa” n-a ajutat niciodată pe nimeni cu adevărat, oferă doar iluzia că „merge”, dar de fapt nu merge deloc.

––

Nota*:
Când am ajuns cu textul acolo unde relatam că la matinalul Kiss FM vorbeau doi băieţi şi o fată, mi-am dat seama că, la cât de superficial ascultam eu, din bucătărie, radioul din camera de alături, e posibil să nu fi auzit bine şi să fi fost vreo altă combinaţie de moderatori, aşa că am intrat pe net să caut detalii exacte (apropo de etica informării jurnalistice, cred că aşa trebuie făcut şi când scrii ceva public, precum o postare pe reţele sociale sau un articol de blog). Pe site-ul radioului am găsit că realizatorii matinalului lor sunt, într-adevăr, doi băieţi şi o fată. Dar am avut şi surpriza de a descoperi că sunt nişte nume cunoscute de pe la noi: Cătălin Oprișan, Ciprian Dinu și Corina Băcanu. Nişte persoane cu mulţi urmăritori şi foarte apreciate în general, aşa că acum mă aştept la nişte ouă stricate pentru că am îndrăznit să critic ceva făcut de ele. Îmi pare rău, probabil sunt nişte jurnalişti buni în general, poate, cine ştie, şi-au şi remediat greşeala ulterior, după ce am închis eu radioul, dar pe asta chiar au greşit-o azi dimineaţă şi nu văd niciun motiv pentru a nu scoate din această întâmplare o mică povestire moralizatoare, în speranţa că mai învaţă şi alţii ceva din ea.

Mass-media, încotro?

!!!Atenţie, subiect sensibil, despre violenţă şi moarte, vă rog să nu citiţi dacă bănuiţi că vă va face rău!!!

––

Acum o săptămână, cam pe vremea asta, eram în maşină, pe drumul de întoarcere din Austria, unde am stat o zi şi un pic, după ce stătuserăm alte trei zile şi un pic în Ungaria. Ca să mă simt cu adevărat în vacanţă, am încercat să intru cât mai rar pe net în mica vacanţă şi să evit ştirile de la televizor. Bărbatu-meu a tot butonat, însă, pe comenzile din camerele de hotel, aşa că am apucat să văd incendiul uriaş din Hawaii şi faptul că băiatul lui Joe Biden e implicat într-o poveste posibil penală. Pentru că astea au fost ştirile principale de la CNN, unul dintre puţinele posturi de ştiri pe care le prindeam acolo (şi pe care le şi înţelegeam…).

Ajunşi pe drumurle din ţară, evident că ne-am bucurat să regăsim frecvenţele radio româneşti, cu voci şi muzică familiare. Însă bucuria nu ne-a ţinut mult: la primul buletin de ştiri pe care l-am prins, la un radio local din Banat, am auzit cum în noaptea anterioară se electrocutase un tânăr neamţ pe un tren abandonat din Arad, unde încercase să îşi facă, ca prostul, un selfie. Am simţit personal povestea cu atât mai mult cu cât chiar dormiserăm în Arad în noaptea trecută. Însă am încercat să vedem partea plină a paharului şi i-am atras atenţia fiică-mii asupra respectivului fapt, să înveţe că e periculos să facă aşa ceva.

La următorul jurnal de la fix, însă, de data aceasta la Europa FM, am avut un şoc: prima ştire a descris, cu destule amănunte, uciderea unei femei în direct pe Instagram. Pur şi simplu, m-am scurs în scaun la auzul ei. În Bosnia, ieşise lumea la un protest stradal împotriva violenţei asupra femeilor, după ce o mamă de copil foarte mic, care îşi reclamase deja soţul abuzator, fusese practic executată în stradă, după ce fusese bătută, de respectivul soţ, care şi filma şi transmitea live. Monstrul mai omorâse două persoane, apoi s-a sinucis. Evident că acum nu am mai dat tare radioul şi chiar m-am bucurat ca fiică-mea îşi avea eternele căşti în urechi, ca să nu fi auzit oroarea. Şi m-am şi supărat pe jurnaliştii de la Europa FM, care consideraseră că acea ştire e potrivită pentru jurnalul lor. Însă mi-am dat seama că vocea fetei care citise ştirea era plină de revoltă, iar bogăţia detaliilor se datorase tot acelui sentiment, probabil că nu se putuse stăpâni. Şi cumva am înţeles-o. Trăim într-o lume care nu îşi iubeşte femeile, trebuie să luptăm pentru a ne căpăta dreptul la respect din partea bărbaţilor.

Ajunsă acasă, a doua zi, mi-am reluat vechiul obicei de a deschide televizorul pe canalele de ştiri în timpul zilei, în timp ce fac treabă prin casă. Prima ştire: o mamă călcată de tramvaiul din care încerca să îşi coboare fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile. Tot la Arad se întâmplase. Ca şi în cazul femeii din Bosnia, nu doar am auzit ştirea, dar am şi SIMŢIT-O, din perspective multiple. Am fost şi mama disperată când vede că se închide uşa şi tramvaiul o târăşte spre moarte, iar ultimul meu gând a fost: „Cine va avea grijă acum de copilul meu?”. Am fost şi fetiţa cu handicap care şi-a văzut dispărând cel mai important sprijin al ei în viaţa grea pe care o duce. Am fost şi trecătorii care au fost martori la zdrobire. Am fost şi vatmanul care cu siguranţă va fi marcat pe viaţă de această neglijenţă criminală a lui.

Însă la câteva secunde după toate astea, a trebuit să mă duc la Timişoara, să fiu bătrâna ucisă în propria casă de către un hoţ care i-a dat cu o cărămidă în cap, apoi s-a dus să bea în bucătărie până a intrat în comă alcoolică. Apoi am avut un accident de maşină, două, trei…

Nu cred că mai există nicăieri în lume (sau cel puţin nu în lumea civilizată din care ne place să credem că facem parte) o asemenea agresiune a ştirilor odioase, prezentate cu lux de amănunte şi cu imagini clare, pe zeci de canale TV, ca la noi. Nici tâmpenia absolută a ştiriştilor care mai întâi dau ştirea, după care recită avertismentul acela secătuit de orice valoare: „Atenţie, urmează imagini şi detalii care vă pot afecta emoţional!”. La ce mai foloseşte avertismentul acela, dacă tu ai dat deja detalii cu puterea de a afecta, rău, emoţional??!!

De fapt, nu cred că mai există nicăieri în lume atâtea izvoare de puroi mediatic ca la noi – şi aici mă refer la câteva dintre televiziunile de ştiri şi la jurnalele televiziunilor generaliste (nu doar celebrele „de la ora 5”, toate sunt o apă şi-un pământ). Descopeream acum vreo 15 ani acest fenomen, pe când îmi pregăteam dizertaţia de la masteratul de Psihologie Educaţională şi am urmărit intensiv, timp de câteva săptămâni, televiziunile noastre, în căutarea mesajelor şi influenţelor lor educaţionale asupra privitorilor. Iar de atunci încoace, lucrurile nu au făcut decât să se agraveze.

În general, televiziunile de ştiri toacă mărunt viaţa politică de la noi. Însă în perioadele de vacanţă, în lipsă de materie primă politică, se aruncă şi ele aproape exclusiv asupra tragediilor cotidiene, pe care le transmit în buclă şi le disecă la infinit. Niciuna dintre ştirile acestea nu face bine oamenilor, luaţi separat, şi ţării ăsteia, în general. Cei empatici, ca mine, se încarcă cu toată suferinţa lumii, cei deprimaţi se deprimă şi mai tare, cei cu tendinţe suicidare descoperă idei de sinucidere eficiente, cei sătui de mizeria din jur devin şi mai conştienţi de ea şi ori emigrează, ori încep să facă şi ei mizerie, la rândul lor, dacă tot văd că ea se află peste tot…

Şi unde sunt zecile, dacă nu chiar sutele de jurnalişti care or ieşi anual de pe băncile facultăţilor de profil? Asta îi învaţă pe ei la şcoală: să exploateze la maximum cel mai facil subiect posibil, chiar dacă este unul dăunător tuturor? Cum se explică că jurnaliştii străini găsesc atât de multe şi de variate ALTE subiecte pentru ştirile, reportajele, interviurile şi dezbaterile lor? Nu îmi amintesc să fi văzut multe accidente de maşină la ştiri în străinătate, doar unele cu adevărat spectaculoase, cu multe victime sau ieşite din comun. Iar crime, cred că nu am văzut chiar deloc.

Ca să închei, ultimele zile au continuat să mustească de tragedii şi lucruri urâte-urâte de care m-am lovit peste tot în media. Înecurile în Marea Neagră pe steag roşu arborat. Bătăile dintre cocalari, salvamari, jandarmi şi cine s-o mai fi bătut pe litoralul aceleiaşi mări. Accidentul cumplit de la 2 Mai. Femeia moartă peste noapte într-un spital în care a fost neglijată de personal, deşi avea dureri mari. Mama care a vrut să se arunce de la balcon cu copiii ei mici, dar n-a putut să-i arunce decât pe ei, ea rămânând agăţată sus – copilul de 2 ani a murit, cel de 3 are răni foarte grave şi diagnostic rezervat, cel puţin trei vieţi distruse complet. Alte câteva accidente etc. etc. etc.

CUI FOLOSESC ŞTIRILE ASTEA? Cât de tare ne deprimă ele pe toţi? Cât de mult sapă ele încrederea noastră în autorităţi şi  în semeni? Ne ajută să ştim cât de extinsă este impostura de peste tot din instituţiile Statului, pentru a încerca să o combatem? Sau doar ne face rău şi atât să credem că nu mai avem nicio şansă în ţara asta, că nu suntem în siguranţă nici dacă  mergem regulamentar pe un drum, nici dacă ajungem la camera de gardă a unui spital? O să scadă brusc consumul de stupefiante acum, după infinitele discuţii tematice de zilele acestea? O să se construiască până mâine trotuar acolo unde nu există şi, iată, mor oameni din cauza asta? Poliţiştii se vor deştepta peste noapte şi personalul medical va deveni dintr-odată empatic? Părinţii bogaţi vor învăţa să nu îşi mai crească iresponsabil copiii? Bătrânele îşi vor cumpăra uşi blindate ca să nu se mai trezească cu tâlhari în casă? Cocalarii se vor apuca să citească, relaxat, Omar Khayyam pe plajă, în aşteptarea arborării steagului verde pentru intrarea în apă?

Mereu am spus că nu pot trăi neinformată în societate. Că, dacă nu doreşti să fii la curent cu mersul cetăţii, să te muţi tu în pădure, nu să-mi spui mie să nu mai deschid televizorul. Că fără informaţie nu aş putea fi un cetăţean corect şi util, aşa cum îmi doresc să fiu. Dar ceea ce fac mass-media acum, şi în special televiziunile, nu se mai poate numi informare. E, de fapt, armă de distrugere psihologică în masă şi atentat la adresa securităţii naţionale.