Îmi place să cred că lucrurile care se întâmplă acum în Franţa – şi moartea unui tânăr, şi vandalizarea oraşelor – ar fi putut fi evitate cu ajutorul unor legi mai stricte privitoare la educaţia imigranţilor. Sunt perfect conştientă că marile civilizaţii occidentale s-au construit pe fundaţia însângerată a coloniilor, iar migraţia mi se pare un fenomen perfect normal şi îndreptăţit. Însă nici nu pot fi de acord ca ceea ce s-a construit bun în sute de ani, indiferent în ce fel, să fie distrus acum de nişte persoane care nu doresc să se ridice la înălţimea civilizaţiei din ţările în care au emigrat, ci doresc să le coboare pe acestea la nivelul lor de ne-civilizaţie.
Îmi aduc aminte ce şoc am avut în 2005, când am stat ultima dată în Paris şi i-am descoperit periferiile pline de bărbaţi care nu făceau absolut nimic toată ziua, în afară de a sta pe străzi (la propriu: stăteau în mijlocul carosabilului, dându-se în silă la o parte când vreun şofer mai îndrăzneţ încerca să treacă printre ei). Nu cred că voi uita niciodată gestul oamenilor acelora care mâncau banane aşa, într-un grup aflat pe un mijloc de stradă, şi pur şi simplu au lăsat să le cadă cojile fix în locul în care stăteau, pe pavaj, după ce au terminat de mâncat. Nici centrul oraşului Munchen nu îl pot uita, când am fost acolo în 2017 şi am văzut multe băncuţe de pe pietonală ocupate de grupuşoare compacte şi negre: nevestele acoperite din cap până în picioare ale vreunui mândru musulman ce-şi păzea turma îmbrăcat în maiou alb şi pantaloni trei sferturi – că doar era caniculă afară, nu era prost să se acopere şi el mai mult… Şi ei tot asta făceau: stăteau, pur şi simplu, şi se uitau la spectacolul trecătorilor. Ca babele de pe laviţele satelor noastre, care nu au nicio altă ocupaţie mai tentantă.
Atâta timp cât educaţia este un drept şi totodată o obligaţie în ţările cu adevărat civilizate, nu văd ce mare crimă ar fi ca imigranţilor să le fie impusă drept condiţie pentru rămânerea în ţara dorită o educaţie occidentală, şi nici sancţionarea promptă şi fermă a celor care încalcă regulile ţării respective. Desigur, nu mă refer la pedeapsa cu moartea aici, ca să nu avem discuţii. Însă ştiu cât de mult s-au închis ochii în anii din urmă la derapaje, de teama de a nu apărea acuzaţii de discriminare. Discriminarea pozitivă e la fel de nocivă ca orice altă discriminare, doar că efectele ei pot să nu vadă chiar imediat.
Iar trecerea cu vederea a infracţiunilor aparent minore este şi ea dăunătoare pe termen lung. Exemplul cel mai grăitor şi mai la îndemână pentru toată lumea, oglinda cea mai fidelă şi plină de semnificaţie pentru o zonă de civilizaţie este circulaţia rutieră. Uitaţi-vă puţin în jurul vostru, la halul în care a ajuns circulaţia de la noi. Nu doar din Bucureşti, unde într-adevăr haosul este la cote înalte, ci oriunde. Dacă deschizi ochii cu atenţie, observi încălcări ale regulilor în permanenţă, oriunde te uiţi, fără nicio exagerare. Şi s-a ajuns aici din cauza agenţilor de circulaţie care ori au zis că, lasă, nu e aşa grav dacă a depăşit şi şoferul ăla un pic peste linia continuă sau dacă nu a aşteptat să ajungă pietonul de pe trecere pe trotuar ş.a.m.d. În timp, linia aia continuă a ajuns să fie depăşită sistematic, fără nicio jenă, iar pietonii să fie hăituiţi, claxonaţi şi huiduiţi, eventual, dacă au îndrăzneala de a nu traversa în pas alergător. (Desigur, e şi vina agenţilor care s-au lăsat atât de mult timp cumpăraţi de către infractori, dar a asta e altă discuţie.)
Ştiam că se va ajunge aici, era o evoluţie evidentă pentru orice observator de bun simţ al societăţii. Dar grosul populaţiei se va trezi doar când va fi prea târziu. Când străzile se vor transforma în câmpuri de luptă, din toate punctele de vedere. Căci lipsa de educaţie vine mână în mână cu setea de violenţă, uitaţi-vă ce se întâmplă nu numai pe străzile Franţei, dar şi cu unele galerii sportive de la noi sau chiar la popoarele invadatoare, din senin, de ţări vecine. Şi haideţi să nu mai ignorăm semnele timpurii şi să acţionăm din timp, profilactic. Deşi e posibil ca şi la noi să fie deja prea târziu. Nu ştiu dacă aţi observat cât de haotic, riscant şi fără absolut niciun simţ al pericolului sau responsabilităţii circulă livratorii asiatici din Bucureşti, din ce în ce mai numeroşi. Iar acum câteva luni am văzut şi gestul de care mă temeam de aproape 20 de ani încoace: africanul care traversează alene strada, muşcând dintr-o banană şi aruncându-i coaja fix în locul în care a terminat-o. Eram aproape de Timpuri Noi, dar nu ajunsesem încă acolo. Şi mi s-a părut de o mare ironie această coincidenţă cu punctul în care pare să se afle ţărişoara noastră acum: aproape de timpuri noi, dar încă nu acolo.
Mama Aluniţă 