Mass-media, încotro?

!!!Atenţie, subiect sensibil, despre violenţă şi moarte, vă rog să nu citiţi dacă bănuiţi că vă va face rău!!!

––

Acum o săptămână, cam pe vremea asta, eram în maşină, pe drumul de întoarcere din Austria, unde am stat o zi şi un pic, după ce stătuserăm alte trei zile şi un pic în Ungaria. Ca să mă simt cu adevărat în vacanţă, am încercat să intru cât mai rar pe net în mica vacanţă şi să evit ştirile de la televizor. Bărbatu-meu a tot butonat, însă, pe comenzile din camerele de hotel, aşa că am apucat să văd incendiul uriaş din Hawaii şi faptul că băiatul lui Joe Biden e implicat într-o poveste posibil penală. Pentru că astea au fost ştirile principale de la CNN, unul dintre puţinele posturi de ştiri pe care le prindeam acolo (şi pe care le şi înţelegeam…).

Ajunşi pe drumurle din ţară, evident că ne-am bucurat să regăsim frecvenţele radio româneşti, cu voci şi muzică familiare. Însă bucuria nu ne-a ţinut mult: la primul buletin de ştiri pe care l-am prins, la un radio local din Banat, am auzit cum în noaptea anterioară se electrocutase un tânăr neamţ pe un tren abandonat din Arad, unde încercase să îşi facă, ca prostul, un selfie. Am simţit personal povestea cu atât mai mult cu cât chiar dormiserăm în Arad în noaptea trecută. Însă am încercat să vedem partea plină a paharului şi i-am atras atenţia fiică-mii asupra respectivului fapt, să înveţe că e periculos să facă aşa ceva.

La următorul jurnal de la fix, însă, de data aceasta la Europa FM, am avut un şoc: prima ştire a descris, cu destule amănunte, uciderea unei femei în direct pe Instagram. Pur şi simplu, m-am scurs în scaun la auzul ei. În Bosnia, ieşise lumea la un protest stradal împotriva violenţei asupra femeilor, după ce o mamă de copil foarte mic, care îşi reclamase deja soţul abuzator, fusese practic executată în stradă, după ce fusese bătută, de respectivul soţ, care şi filma şi transmitea live. Monstrul mai omorâse două persoane, apoi s-a sinucis. Evident că acum nu am mai dat tare radioul şi chiar m-am bucurat ca fiică-mea îşi avea eternele căşti în urechi, ca să nu fi auzit oroarea. Şi m-am şi supărat pe jurnaliştii de la Europa FM, care consideraseră că acea ştire e potrivită pentru jurnalul lor. Însă mi-am dat seama că vocea fetei care citise ştirea era plină de revoltă, iar bogăţia detaliilor se datorase tot acelui sentiment, probabil că nu se putuse stăpâni. Şi cumva am înţeles-o. Trăim într-o lume care nu îşi iubeşte femeile, trebuie să luptăm pentru a ne căpăta dreptul la respect din partea bărbaţilor.

Ajunsă acasă, a doua zi, mi-am reluat vechiul obicei de a deschide televizorul pe canalele de ştiri în timpul zilei, în timp ce fac treabă prin casă. Prima ştire: o mamă călcată de tramvaiul din care încerca să îşi coboare fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile. Tot la Arad se întâmplase. Ca şi în cazul femeii din Bosnia, nu doar am auzit ştirea, dar am şi SIMŢIT-O, din perspective multiple. Am fost şi mama disperată când vede că se închide uşa şi tramvaiul o târăşte spre moarte, iar ultimul meu gând a fost: „Cine va avea grijă acum de copilul meu?”. Am fost şi fetiţa cu handicap care şi-a văzut dispărând cel mai important sprijin al ei în viaţa grea pe care o duce. Am fost şi trecătorii care au fost martori la zdrobire. Am fost şi vatmanul care cu siguranţă va fi marcat pe viaţă de această neglijenţă criminală a lui.

Însă la câteva secunde după toate astea, a trebuit să mă duc la Timişoara, să fiu bătrâna ucisă în propria casă de către un hoţ care i-a dat cu o cărămidă în cap, apoi s-a dus să bea în bucătărie până a intrat în comă alcoolică. Apoi am avut un accident de maşină, două, trei…

Nu cred că mai există nicăieri în lume (sau cel puţin nu în lumea civilizată din care ne place să credem că facem parte) o asemenea agresiune a ştirilor odioase, prezentate cu lux de amănunte şi cu imagini clare, pe zeci de canale TV, ca la noi. Nici tâmpenia absolută a ştiriştilor care mai întâi dau ştirea, după care recită avertismentul acela secătuit de orice valoare: „Atenţie, urmează imagini şi detalii care vă pot afecta emoţional!”. La ce mai foloseşte avertismentul acela, dacă tu ai dat deja detalii cu puterea de a afecta, rău, emoţional??!!

De fapt, nu cred că mai există nicăieri în lume atâtea izvoare de puroi mediatic ca la noi – şi aici mă refer la câteva dintre televiziunile de ştiri şi la jurnalele televiziunilor generaliste (nu doar celebrele „de la ora 5”, toate sunt o apă şi-un pământ). Descopeream acum vreo 15 ani acest fenomen, pe când îmi pregăteam dizertaţia de la masteratul de Psihologie Educaţională şi am urmărit intensiv, timp de câteva săptămâni, televiziunile noastre, în căutarea mesajelor şi influenţelor lor educaţionale asupra privitorilor. Iar de atunci încoace, lucrurile nu au făcut decât să se agraveze.

În general, televiziunile de ştiri toacă mărunt viaţa politică de la noi. Însă în perioadele de vacanţă, în lipsă de materie primă politică, se aruncă şi ele aproape exclusiv asupra tragediilor cotidiene, pe care le transmit în buclă şi le disecă la infinit. Niciuna dintre ştirile acestea nu face bine oamenilor, luaţi separat, şi ţării ăsteia, în general. Cei empatici, ca mine, se încarcă cu toată suferinţa lumii, cei deprimaţi se deprimă şi mai tare, cei cu tendinţe suicidare descoperă idei de sinucidere eficiente, cei sătui de mizeria din jur devin şi mai conştienţi de ea şi ori emigrează, ori încep să facă şi ei mizerie, la rândul lor, dacă tot văd că ea se află peste tot…

Şi unde sunt zecile, dacă nu chiar sutele de jurnalişti care or ieşi anual de pe băncile facultăţilor de profil? Asta îi învaţă pe ei la şcoală: să exploateze la maximum cel mai facil subiect posibil, chiar dacă este unul dăunător tuturor? Cum se explică că jurnaliştii străini găsesc atât de multe şi de variate ALTE subiecte pentru ştirile, reportajele, interviurile şi dezbaterile lor? Nu îmi amintesc să fi văzut multe accidente de maşină la ştiri în străinătate, doar unele cu adevărat spectaculoase, cu multe victime sau ieşite din comun. Iar crime, cred că nu am văzut chiar deloc.

Ca să închei, ultimele zile au continuat să mustească de tragedii şi lucruri urâte-urâte de care m-am lovit peste tot în media. Înecurile în Marea Neagră pe steag roşu arborat. Bătăile dintre cocalari, salvamari, jandarmi şi cine s-o mai fi bătut pe litoralul aceleiaşi mări. Accidentul cumplit de la 2 Mai. Femeia moartă peste noapte într-un spital în care a fost neglijată de personal, deşi avea dureri mari. Mama care a vrut să se arunce de la balcon cu copiii ei mici, dar n-a putut să-i arunce decât pe ei, ea rămânând agăţată sus – copilul de 2 ani a murit, cel de 3 are răni foarte grave şi diagnostic rezervat, cel puţin trei vieţi distruse complet. Alte câteva accidente etc. etc. etc.

CUI FOLOSESC ŞTIRILE ASTEA? Cât de tare ne deprimă ele pe toţi? Cât de mult sapă ele încrederea noastră în autorităţi şi  în semeni? Ne ajută să ştim cât de extinsă este impostura de peste tot din instituţiile Statului, pentru a încerca să o combatem? Sau doar ne face rău şi atât să credem că nu mai avem nicio şansă în ţara asta, că nu suntem în siguranţă nici dacă  mergem regulamentar pe un drum, nici dacă ajungem la camera de gardă a unui spital? O să scadă brusc consumul de stupefiante acum, după infinitele discuţii tematice de zilele acestea? O să se construiască până mâine trotuar acolo unde nu există şi, iată, mor oameni din cauza asta? Poliţiştii se vor deştepta peste noapte şi personalul medical va deveni dintr-odată empatic? Părinţii bogaţi vor învăţa să nu îşi mai crească iresponsabil copiii? Bătrânele îşi vor cumpăra uşi blindate ca să nu se mai trezească cu tâlhari în casă? Cocalarii se vor apuca să citească, relaxat, Omar Khayyam pe plajă, în aşteptarea arborării steagului verde pentru intrarea în apă?

Mereu am spus că nu pot trăi neinformată în societate. Că, dacă nu doreşti să fii la curent cu mersul cetăţii, să te muţi tu în pădure, nu să-mi spui mie să nu mai deschid televizorul. Că fără informaţie nu aş putea fi un cetăţean corect şi util, aşa cum îmi doresc să fiu. Dar ceea ce fac mass-media acum, şi în special televiziunile, nu se mai poate numi informare. E, de fapt, armă de distrugere psihologică în masă şi atentat la adresa securităţii naţionale.

Părere nepopulară asupra migraţiei

Îmi place să cred că lucrurile care se întâmplă acum în Franţa – şi moartea unui tânăr, şi vandalizarea oraşelor – ar fi putut fi evitate cu ajutorul unor legi mai stricte privitoare la educaţia imigranţilor. Sunt perfect conştientă că marile civilizaţii occidentale s-au construit pe fundaţia însângerată a coloniilor, iar migraţia mi se pare un fenomen perfect normal şi îndreptăţit. Însă nici nu pot fi de acord ca ceea ce s-a construit bun în sute de ani, indiferent în ce fel, să fie distrus acum de nişte persoane care nu doresc să se ridice la înălţimea civilizaţiei din ţările în care au emigrat, ci doresc să le coboare pe acestea la nivelul lor de ne-civilizaţie.

Îmi aduc aminte ce şoc am avut în 2005, când am stat ultima dată în Paris şi i-am descoperit periferiile pline de bărbaţi care nu făceau absolut nimic toată ziua, în afară de a sta pe străzi (la propriu: stăteau în mijlocul carosabilului, dându-se în silă la o parte când vreun şofer mai îndrăzneţ încerca să treacă printre ei). Nu cred că voi uita niciodată gestul oamenilor acelora care mâncau banane aşa, într-un grup aflat pe un mijloc de stradă, şi pur şi simplu au lăsat să le cadă cojile fix în locul în care stăteau, pe pavaj, după ce au terminat de mâncat. Nici centrul oraşului Munchen nu îl pot uita, când am fost acolo în 2017 şi am văzut multe băncuţe de pe pietonală ocupate de grupuşoare compacte şi negre: nevestele acoperite din cap până în picioare ale vreunui mândru musulman ce-şi păzea turma îmbrăcat în maiou alb şi pantaloni trei sferturi – că doar era caniculă afară, nu era prost să se acopere şi el mai mult… Şi ei tot asta făceau: stăteau, pur şi simplu, şi se uitau la spectacolul trecătorilor. Ca babele de pe laviţele satelor noastre, care nu au nicio altă ocupaţie mai tentantă.

Atâta timp cât educaţia este un drept şi totodată o obligaţie în ţările cu adevărat civilizate, nu văd ce mare crimă ar fi ca imigranţilor să le fie impusă drept condiţie pentru rămânerea în ţara dorită o educaţie occidentală, şi nici sancţionarea promptă şi fermă a celor care încalcă regulile ţării respective. Desigur, nu mă refer la pedeapsa cu moartea aici, ca să nu avem discuţii. Însă ştiu cât de mult s-au închis ochii în anii din urmă la derapaje, de teama de a nu apărea acuzaţii de discriminare. Discriminarea pozitivă e la fel de nocivă ca orice altă discriminare, doar că efectele ei pot să nu vadă chiar imediat.

Iar trecerea cu vederea a infracţiunilor aparent minore este şi ea dăunătoare pe termen lung. Exemplul cel mai grăitor şi mai la îndemână pentru toată lumea, oglinda cea mai fidelă şi plină de semnificaţie pentru o zonă de civilizaţie este circulaţia rutieră. Uitaţi-vă puţin în jurul vostru, la halul în care a ajuns circulaţia de la noi. Nu doar din Bucureşti, unde într-adevăr haosul este la cote înalte, ci oriunde. Dacă deschizi ochii cu atenţie, observi încălcări ale regulilor în permanenţă, oriunde te uiţi, fără nicio exagerare. Şi s-a ajuns aici din cauza agenţilor de circulaţie care ori au zis că, lasă, nu e aşa grav dacă a depăşit şi şoferul ăla un pic peste linia continuă sau dacă nu a aşteptat să ajungă pietonul de pe trecere pe trotuar ş.a.m.d. În timp, linia aia continuă a ajuns să fie depăşită sistematic, fără nicio jenă, iar pietonii să fie hăituiţi, claxonaţi şi huiduiţi, eventual, dacă au îndrăzneala de a nu traversa în pas alergător. (Desigur, e şi vina agenţilor care s-au lăsat atât de mult timp cumpăraţi de către infractori, dar a asta e altă discuţie.)

Ştiam că se va ajunge aici, era o evoluţie evidentă pentru orice observator de bun simţ al societăţii. Dar grosul populaţiei se va trezi doar când va fi prea târziu. Când străzile se vor transforma în câmpuri de luptă, din toate punctele de vedere. Căci lipsa de educaţie vine mână în mână cu setea de violenţă, uitaţi-vă ce se întâmplă nu numai pe străzile Franţei, dar şi cu unele galerii sportive de la noi sau chiar la popoarele invadatoare, din senin, de ţări vecine. Şi haideţi să nu mai ignorăm semnele timpurii şi să acţionăm din timp, profilactic. Deşi e posibil ca şi la noi să fie deja prea târziu. Nu ştiu dacă aţi observat cât de haotic, riscant şi fără absolut niciun simţ al pericolului sau responsabilităţii circulă livratorii asiatici din Bucureşti, din ce în ce mai numeroşi. Iar acum câteva luni am văzut şi gestul de care mă temeam de aproape 20 de ani încoace: africanul care traversează alene strada, muşcând dintr-o banană şi aruncându-i coaja fix în locul în care a terminat-o. Eram aproape de Timpuri Noi, dar nu ajunsesem încă acolo. Şi mi s-a părut de o mare ironie această coincidenţă cu punctul în care pare să se afle ţărişoara noastră acum: aproape de timpuri noi, dar încă nu acolo.