O naştere ca oricare alta

Cel puţin de la soldatul Svejk încoace, TOŢI bărbaţii au poveşti din armată. Chiar şi cei care au scăpat de fostul stagiu militar obligatoriu au poveşti despre cum nu au făcut ei armata.

Ca să nu rămână mai prejos, femeile au şi ele poveşti despre momentul naşterii. Sau momentele – depinde de cât de curajoasă a fost femeia să recidiveze după ce a trecut o dată prin această experienţă. Deoarece nu implică periuţe de dinţi şi toalete de cazarmă, bulău sau gagici, povestirile femeilor nu sunt la fel de savuroase ca ale bărbaţilor, dar sunt, în mod paradoxal, mult mai eroice. Pentru că eroism îţi trebuie ca să scoţi o chestie de juma’ de metru, care dă din mâini şi picioare, printr-un orificiu de doar câţiva centimetri pe timp de pace (şi mă gândesc aici la tăietura cezarienei, bineînţeles, pentru că eu aşa am născut!).

Povestea naşterii Lunei nu are elemente senzaţionale, după cum am citit uneori prin ziare despre alte naşteri. Ea nu a venit pe lume nici în maşină, nici în avion, nu cântărea şapte kilograme, nu a încercat să-şi facă mărgele din cordonul ombilical şi nici nu a zâmbit audienţei din prima secundă de viaţă. Doar că a fost necesară o serie de mici ilegalităţi pentru ca ea să apară pe lume într-un loc civilizat.

Ca orice viitoare mamă întârziată, care a avut timp berechet să vadă multe la viaţa ei şi să capete şi un sindrom anxios, am vrut să îmi aleg din timp doctorul, locul şi data la care urmam să nasc. Până la urmă, nu am ales nimic, ci am lăsat-o pe doctoriţa de familie să îmi recomande un ginecolog tânăr, dar promiţător, care la rândul lui mi-a recomandat o clinică privată bună, dar scumpă. Cât despre data naşterii, aici chiar nu am avut o paletă largă de opţiuni, dat fiind că un copil vine, de obicei, pe lume cam când are el chef, iar doctorul s-a limitat la a alege o zi în care era el mai liber, din săptămâna a 38-a de sarcină.

Cu toate acestea, ori nu am numărat noi bine săptămânile, ori copilului nu i-a plăcut ideea să se nască într-o marţi, cert e că mi s-a rupt apa cam cu o săptămână înainte. Tocmai îmi încheiasem şi eu testamentul, ca tot omu’ înaintea unei operaţii (sper). Un lung document cu chestii administrative şi optsprezece mini-CD-uri ȋmpachetate frumos, cu filmuleţe ȋn care ȋi lăsam moştenire fiică-mii potenţial orfane de mine zȃmbete, urări şi sfaturi memorabile drept cadou la fiecare aniversare, pȃnă la vȃrsta majoratului. M-am ridicat din faţa calculatorului şi pfff!, arteziene şi mişcări ciudate în burtă, declanşate simultan, la ora opt fix. Opt seara, bineînţeles, pentru că e mai palpitant să intri în panică noaptea decât ziua. Luat şi el prin surprindere, doctorul a găsit pat liber doar la un spital de Stat şi mi-a interzis insistent să mă urc la volan, după cum intenţionam eu în mod inocent. Aşa că am luat ambele telefoane de care dispuneam şi am sunat în acelaşi timp şi la Salvare, şi la cealaltă persoană implicată direct în ceea ce mi se întâmpla, şi anume tatăl copilului. A urmat un duplex interesant, în care eu dădeam indicaţii Salvării, de unde să mă ia şi unde să mă ducă, Salvarea mă întreba dacă e urgent (de parcă eu aş fi putut şti asta), iar tăticul tăcea şi asculta.

Am ajuns în acelaşi timp la spital, Salvarea mea şi tatăl copilului. Tată care venise de la Giurgiu până în nordul Capitalei, cu vreo două sute la oră şi fără acte – mi se pare paradoxal că nu s-a gândit să îşi ia portofelul la el ştiind că urmează să mă internez. Spitalul nu mi-a plăcut. Eu mă dădeam de ceasul morţii şi nimeni nu mă băga în seamă pe holurile alea întunecate şi nu chiar curate. Până când doctorul a găsit, cu chiu, cu vai, o masă liberă să mă consulte şi pe mine şi şi-a dat seama că e cam grav: copilul părea grăbit, dilataţia devenea îngrijorătoare, iar spitalul nu avea sală de operaţii liberă.

Ştiu că acum o să ziceţi că sunt încă o mămică fandosită care şi-a permis să aleagă cezariana în loc să aştepte să nască natural, cum se întâmplă pe pământul ăstă de când se ştie, acolo şi atunci unde o apucă. Şi aveţi şi dreptate: eu am ales operaţia. Fiind anxioasă, cred că m-aş fi bătut cu orice medic ar fi refuzat să mă taie pe burtă în loc să mă lase să mă chinui cu orele. Dar am avut noroc şi, cu ocazia analizelor de sarcină, am descoperit trei motive pentru indicaţie de cezariană. În primul rând, vârsta. Asta e simplă şi se descoperă la primul control de rutină. Aveam 38 de ani, suficienţi să mă trimită direct pe masa de operaţie. Al doilea factor a fost Rh-ul, descoperit la prima luare de sânge: negativ, spre deosebire de al tatălui. Iar al treilea motiv, observat la toate ecografiile făcute, a fost demnitatea Lunei, care a preferat să stea în picioare tot timpul sarcinii.

Până la urmă, am avut noroc şi cu spitalul. Medicul meu s-a descurcat cumva şi a găsit în gardă un coleg cu contract la o clinică nou-deschisă, aşa că ne-am urcat cu toţii în maşini şi am ajuns în raiul pe Pământ: un spital frumos, modern, echipat, mirosind a nou şi complet pustiu, cu excepţia a vreo două asistente ce păreau trezite din somn, dar îmi zâmbeau cu compasiune. Probabil că celor de acolo li s-a ascuns delicat detaliul că năşteam, un pic înainte de termen, un copil cu o greutate mai mică decât cea normală, altfel nu cred că m-ar fi primit la ei.

Păcat că durerile teribile mă împiedicau să mă bucur prea tare de peisaj. Privind retrospectiv, nu ştiu dacă era doar durere sau o frică teribilă, cert e că mă rugam în continuu să îmi dea cineva un calmant. După ceea ce mi-a părut o veşnicie, prietenul meu (persoană liniştită şi prietenoasă, de altfel) l-a luat de revere pe primul cetăţean în halat pe care l-a văzut şi i-a zis printre dinţi:

– Daţi-i un calmant. Acum.

N-a mers. A trebuit să aşteptăm să ajungă anestezistul, după o cursă cu 100 km/oră pe Ştefan cel Mare, întreruptă cu o amendă de la un poliţist implacabil, care nu îmi putea auzi ţipetele de la distanţa aia. Au urmat nişte înţepături şi gata: lumea era din nou frumoasă. Eram pe o masă, cu maţele pe afară şi cu mulţi oameni grijulii în jur, urma să aduc pe lume o fetiţă care timp de nouă luni până atunci nu mă deranjase nici măcar cu o greaţă mică, cocaina aia sau ce mi-or fi băgat în vene mă relaxase total… Aşa că m-am pus pe vorbit. Şi am vorbit în continuu până spre miezul nopţii, cât a durat operaţia. Bineînţeles că habar nu am ce am turuit, dar mi s-a relatat că, atunci când doctorul i-a pus în braţe prietenului meu o chestie urlătoare şi plină de diverse lichide, i-a spus compătimitor:

– Aveaţi deja una, acum aveţi două.

Au mai fost apoi câteva elemente spectaculoase. Uimitoarea mea nepăsare de-a lungul nopţii petrecute topless la Terapie Intensivă (tot cocaina aia, presupun). Sau drumul dus-întors la Giurgiu pe care a trebuit să îl facă, în aceeaşi noapte, prietenul meu lefter, în căutarea portofelului uitat. Sau pozele horror din dimineaţa următoare, cu o mamă buhăită ţinând în braţe o chestie mică gen broască adormită.

Dar cel mai spectaculos dintre toate s-a dovedit a fi, până la urmă, metamorfoza mormolocului de atunci în fetiţa dulce care ne umple acum sufletele, gândurile, casele şi, mai ales, timpanele. Restul e istorie!

 

P.S. Nu vă obosiţi să număraţi ilegalităţile din povestea de mai sus. Sunt cinci.

P.P.S. Ginecologul meu are acum DOUǍ fetiţe. Mă simt răzbunată!

Anunțuri

4 gânduri despre „O naştere ca oricare alta

  1. Asta da aventuri din ”razboi”!
    La razboi, ca la razboi, oricat te pregatesti pana la urma lucrurile o iau razna!
    Oricum, castiga cel care are entropia mai mica!
    Mai pe inteles, cel care are starea de dezordine mai mica.

    Apreciază

  2. Cu siguranta ca da!
    Problema este ca in dinamica procesului este foarte greu sa stabilesti in ce directie te indrepti. Lucrurile se clarifica de abia cand ajungi intr-o stare cvasistabila.
    Pentru unii, nici atunci lucrurile nu sunt clare!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Pingback: Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu” | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s