Este sau nu este discriminare?

Ca tot bucureşteanu’ & limitrof, m-am bucurat să aud că s-au deschis, în sfârşit, acele băi termale ale căror afişe publicitare împânziseră oraşul de o vreme încoace. Cel mai mult mă interesa accesul la o piscină ne-clorurată, în care apa este nu numai curată de la mama ei, fiind adusă de la peste trei kilometri adâncime, ci şi filtrată temeinic şi recirculată la fiecare patru ore. Fiică-mii, campioană la otite repetate, i-a fost interzis accesul în bazine publice, de către medici, din cauza substanţelor de curăţare a apei, care sunt total contraindicate în cazul afecţiunilor ORL.

Primele cronici publicate despre terme au fost, evident, pozitive: locul nou-nouţ nu avusese cum să se strice, încă, iar articolele cu pricina erau, de fapt, nişte advertoriale, scrise de nişte oameni invitaţi să se distreze moca în valuri şi pe sub palmieri, în afara aglomeraţiei aferente unei zile obişnuite de funcţionare cu public. Imediat după deschidere, însă, au apărut şi cârcotaşii, nemulţumiţi de diverse aspecte mai mult sau mai puţin importante, cum ar fi lungimea cozilor la restaurante sau accesul fraudulos al copiilor în zonele destinate adulţilor dornici de linişte şi relaxare. Iar scandalul a culminat cu acel episod de discriminare reclamat de către o familie de ţigani, căreia i s-ar fi refuzat accesul în Therme doar pe motivul că aparţine respectivei etnii.

Nu-mi voi da cu părerea asupra incidentului, deşi păreri am o groază, la fel cu toată lumea care a împânzit mass-media cu judecăţi pro sau contra în aceste zile. Pentru că nu am fost de faţă, nu pot fi obiectivă asupra celor întâmplate. În schimb, am trăit personal ceva asemănător şi despre asta pot să vă povestesc.

În primăvara trecută, strada Lipscani din Centrul Vechi s-a transformat pentru câteva zile în Strada BT. Am fost acolo cu fiică-mea într-o după-amiază şi ne-a plăcut amândurora, mie mai mult lecţiile de dans latino ţinute trecătorilor, ei mai mult accesoriile cu care se putea împopoţona şi poza pentru pagina de FB a evenimentului. Dar cea mai interesantă distracţie a fost, de departe, plimbarea în montagne-russe prin ograda unui castel medieval, cu ajutorul ochelarilor pentru realitate virtuală. Adică acum eşti pe stradă, te aşezi pe un scaun, îţi pui un aparat la ochi şi, într-o secundă, te trezeşti că te dai uţa pe deasupra unei cetăţi de poveste. Sau cel puţin aşa mi-a povestit Luna că s-a întâmplat cu ea, pentru că doar ea şi-a pus ochelarii-minune, după o aşteptare de câteva minute bune, la coada de copii dornici de aventură.

Înaintea noastră, la rând, era şi un băieţel cu pielea mai închisă la culoare, însoţit de o bunică (?) care, prin haine şi limbaj, nu lăsa loc interpretărilor: o familie de ţigani. Şi am văzut-o pe domnişoara care le punea ochelarii copiilor dându-l la o parte pe băieţel şi aşezându-l pe scaun pe următorul de la coadă. Băieţelul nu părea să înţeleagă ce se petrece, bunica vocifera, dar nu foarte tare, doar mie mi s-a părut important să intervin hotărât:

– De ce nu îl lăsaţi şi pe el să se uite?, am întrebat-o eu pe fătuca discriminatoare.

A dat un pic din colţ în colţ, apoi a îngăimat ceva greu inteligibil, din care am înţeles doar că şeful ei nu îi dă voie, pentru că ar trebui să dezinfecteze iar ochelarii, după ce i-ar folosi ţigănuşul.

– Aşa îi dezinfectaţi după fiecare folosire?, am insistat eu, deşi bănuiam răspunsul.

– …

Am rugat-o pe domnişoară să mi-l arate pe şeful ei. După alte câteva minute bune de aşteptare, a apărut un domn care mi-a demonstrat că nu oricine poate ajunge şef. Adică el nu a făcut gafa angajatei tinerele, să spună că nu îl lasă pe copil pentru că îl consideră murdar, ci mi-a povestit că băieţelul era la a opta sau chiar a zecea tură de ochelari virtuali pe ziua aceea, deci ar trebui să mai lase şi alţi copii pe scaun. Dar i-a făcut semn domnişoarei, mărinimos, să îi dea voie să-şi pună ochelarii.

Nu ştiu cu siguranţă care era adevărul. Nu ştiu nici dacă acel copil era mai nespălat decât alţii, „albi”. Ştiu doar că femeia care îl însoţea era îmbrăcată în halat, pe stradă. Aş fi vrut să îi dau măcar acest sfat: să poarte haine corespunzătoare când iese în lume. Dacă vrei să fii tratat la fel cu alţii, trebuie să te porţi la fel cu ei. La drepturi egale, obligaţii egale. Nu am apucat să vorbesc cu ea, pentru că şi-a luat copilul de mână şi a dispărut rapid, imediat cum s-a terminat tura de ochelari, amestecându-se în mulţimea de oameni care curgea, în sus şi în jos, pe strada supra-aglomerată.

Am auzit că la Therme duşul e opţional, deşi obligatoriu. Ca multe, prea multe alte lucruri în România: respectarea legilor şi a regulamentelor, comportamentul civilizat în locuri publice, ne-discriminarea şi egalitatea de şanse, educaţia şcolară etc. etc. etc.

Vreau şi eu nişte ochelari de realitate virtuală.

ochelari-virtuali

2 gânduri despre „Este sau nu este discriminare?

  1. A trebuit sa vina austriecii cu 50 mil de euro sa faca asa ceva, in timp ce noi ca niste nesocotiti (ca sa nu spun altfel) am cheltuit aiurea miliarde.
    Imi place chestia cu autorii de advertoriale care intra moca,… super tare!
    Cred ca prin extrapolare, putem admite ca si guvernantii de astazi sunt niste advertoriali. Numai ca ei sunt platiti sa faca, nu sa scrie.
    Haide bree,…ca nu este problema daca vin si io in halat si slapi.
    Stau si io acilea, pe aproape!
    Eee si matale acuma!

    Apreciază

Comentează:

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.