Copiii ştiu totul. Doar că noi nu ştim să îi ascultăm

Mergem zgribulite spre şcoală. Sunt -16° şi gheaţă peste tot, deci ne abatem puţin de la drumul nostru obişnuit, care ne ia cam două minute, către o potecă mai ocolită, dar mai bine deszăpezită. Din spatele nostru vine E., o fetiţă mai mare cu un an decât fiică-mea, pe care cred că nu am mai văzut-o din vara trecută. Adică răs-trecută, cum ar spune Luna, probabil. Obişnuiam să frecventăm acelaşi loc de joacă cu E. şi cu sora ei, pe când Luna era la grădiniţă. Fetele nu au fost niciodată prietene, propriu-zis, dar ne întâlneam atât de des în parc încât am devenit cunoştinţe din acelea care îşi zâmbesc când se văd şi care schimbă o formulă, două, de politeţe, din când în când. Mai ales că surorile îmi plăceau – două fete frumoase, atletice şi pozitive, mereu vesele şi cu mult bun simţ.

Şi în dimineaţa aceasta E. ne salută politicos. Îi îngăimăm şi noi un răspuns, concentrate pe felul în care călcăm, ca să nu (mai) cădem pe trotuar. Ea este ceva mai curajoasă, merge mai repede şi mai sigură pe ea. E drept că ea e fetiţă mare, este în clasa a doua! Drept dovadă, iată că merge singurică la şcoală, deja. Ne depăşeşte, deci, cu câţiva paşi. Apoi o văd încetinind, ezitantă:

– Dar… voi… când… la cât mergi, pardon, mergeţi la serviciu?, mă întreabă E., cu confuzia aceea de persoană a verbului pe care o fac copiii atunci când cresc un pic şi li se spune că nu e politicos să li se mai adreseze cu „tu” adulţilor din jur.

Pe mine nu mă deranjează deloc să fiu tutuită de către copii, din contră, îmi place cu câtă deschidere îmi vorbesc de obicei, la fel ca şi fetiţa aceasta acum, care, iată, are o întrebare pe suflet şi simte că mie mi-o poate pune:

– Eu nu lucrez, E.

– Uau, ce bine! Mi-ar plăcea şi mie să stea mama acasă, cu mine.

– Doar mama?, glumesc eu, deşi am înţeles imediat, cu inima, durerea copilului. Tăticul poate să lipsească de acasă?

– Tata poate pleca, aprobă E., cu nonşalanţă. Dar mama să stea. Acum pleacă dimineaţa şi se întoarce la patru.

– Patru e foarte devreme, aveţi timp să staţi împreună seara!

– Vine de la serviciu şi se bagă în pat.

– Puteţi să vă jucaţi în pat, încerc eu o soluţie.

– Pai dă drumul la televizor şi stă aşa până seara.

Nu mai am soluţii. Ba da:

– Noroc că o ai pe sora ta, totuşi. Vă puteţi juca împreună.

– Pe ea o văd şi mai târziu, pentru că termină la şapte.

– Învaţă după-amiaza?

– Da. Ea e în clasa a cincea deja.

Fiică-mea nu scoate o vorbă tot drumul. Îi cunosc expresia feţei atunci când este emoţionată şi ştiu că acum aşa este. Simte şi ea tristeţea lui E. şi habar nu are ce i-ar putea spune, să-i fie mai bine.

Ajungem la scările de la intrarea în şcoală, le atrag atenţia fetelor să le urce pe covoraş, ca să nu alunece şi dau să plec:

– Mama, stai!, ţipă Luna.

Mă întorc şi o văd cum se întinde spre mine, cu buziţele ţuguiate şi mare grijă să nu cadă. Îmi dă un pupic, aşa cum nu face mai niciodată când o las la şcoală, apoi intră pe uşa ţinută deschisă de E. Dispar împreună după colţul culoarului. Ar fi trebuit să-i întind şi lui E. obrazul. Sunt sigură că a strâns în suflet mulţi pupici de dat.