Ca să nu ni se mai îmbolnăvească copiii prin spitale

Văd mult rău în jurul meu. De o vreme încoace, mi se pare chiar că văd NUMAI rău. Rău, şi rele, şi răutate. Sunt peste tot, ne înconjoară, ne ameninţă, ne sufocă. Cred că sursa răului este, de cele mai multe ori, prostia şi tocmai de aceea sunt atât de vehementă faţă de derapajele din învăţământ, unde se „coc” viitoarele generaţii ratate ale neamului. În şcoală ne este speranţa de a vedea din nou binele, cu condiţia să îl cultive cineva. Nu poţi avea rezultate bune dacă începi prost, la fel cum nu poţi construi o casă trainică pe o temelie şubredă sau cum nu va ieşi niciodată o tulpină de trandafir dintr-o rădăcină de mătrăgună.

Ce s-a întâmplat în ultimele luni cu încrederea noastră în autorităţi este dezastruos, dar complet previzibil. După ani în care am văzut furturi, nedreptăţi şi impostură acolo unde ar fi trebuit să găsim grijă, sprijin şi siguranţă, după ani în care jurnaliştii şi, în special, televiziunile de ştiri au tocat mărunţel fiecare instituţie şi fiecare personaj politic mai răsărit, arătându-ne găunoşenia tuturor, după ani în care săracii ţării s-au îndepărtat din ce în ce mai tare de îmbogăţiţii din furăciuni, lăsând un gol uriaş acolo unde ar fi trebuit să se găsească clasa de mijloc – după aceşti ani ne trezim în situaţia de a nu mai crede în nimeni şi în nimic. În consecinţă, paranoia este şi ea din ce în ce mai răspândită printre concetăţeni şi tare mi-e teamă că, deşi lupt din răsputeri, cu argumente logice, împotriva ei, mă va cuprinde şi pe mine în curând. Pentru că deja i-am simţit muşcătura.

De Paşti, am fost bolnavă. Dar nu aşa, o răceală sau o indigestie, ci boală serioasă, cu dureri atroce, febră şi, noutate absolută pentru mine, frisoane. Am zăcut şi am sperat că îmi va trece. Unde să mă duc sau pe cine să sun chiar în ziua aceea, de mare sărbătoare? Dar nu a trecut. Şi am avut urâta revelaţie că, deşi îmi era foarte, foarte rău, preferam să stau acasă decât să mă duc la camera de gardă a spitalului. Pentru prima dată, alternativa suferinţei era mai atractivă decât cea a potenţialului pericol de a-mi fi şi mai rău dacă merg la spital. Aici am ajuns, după atâtea nenorociri despre care tot aflăm, în special de la Colectiv încoace, că se întâmplă în sistemul medical. Şi ştiu că nu sunt singura căreia îi este frică.

Ce e de făcut, însă? Pentru că nu ne putem duce viaţa, aşa cum e ea, în frică perpetuă. S-a cerut schimbarea, s-a schimbat ceva, pe ici, pe colo, apoi s-a dus entuziasmul, iar pe străzi mai ies câteva zeci de singuratici acum, să ceară normalitatea. Avem un nou ministru la Sănătate, om care a confirmat din plin ca voluntar, dar oare va fi el capabil să repurteze victorii şi ca ministru? Pentru că scot din nou capul oamenii cu sânge pe mâini, care au pretenţii la ciolanul puterii.

Rămâne speranţa în acea schimbare pe care o putem face fiecare dintre noi, la scară mică. Nu ştiu câţi ne-am înhămat la ea, dar ştiu că eu am făcut-o, şi mai ştiu pe cineva care a făcut-o, iar el ştie şi el pe cineva care a făcut-o. Poate, totuşi, într-o zi se va face primăvară. Semne se văd.

Ca ajutor pentru părinţii cărora le e frică să ajungă cu copiii la spital, avem serviciul telefonic dedicat de la Cluj, Peditel 1791. Există de vreo doi ani, timp în care s-au primit 25.000 de apeluri şi s-au înregistrat zero reclamaţii. Da, zero! Un serviciu care primeşte zero reclamaţii în doi ani trebuie să fie chiar bun, nu-i aşa? În aceşti doi ani de activitate, numărul copiilor aduşi la Urgenţă, la Cluj, a scăzut cu aproape o cincime. În loc să îţi iei copilul în braţe şi să îl duci în acel potenţial focar de infecţie care este unitatea de primiri-urgenţe, la primul grad în plus pe termometru, mai bine dai un telefon, la tarif normal, şi medicul care îţi răspunde te sfătuieşte ce să faci. El ştie mai multe decât mama, soacra, vecina sau Google. Sigur că uneori medicul îţi recomandă să ajungi şi la spital, dar nu e întotdeauna nevoie. Şi atunci Peditel te poate scuti de un drum inutil. Serviciul este valabil în toată ţara, în toate reţelele de telefonie, cu excepţia RDS-RCS şi UPC şi este disponibil non-stop. La origine, este un proiect al fundaţiei Părinţi din România, finanţat în principal de fundaţia Vodafone, dar care are nevoie şi de alte fonduri pentru a funcţiona şi, mai ales, pentru a se extinde. În ultima vreme, numărul apelurilor a crescut foarte mult şi deja s-a depăşit capacitatea clinicii de la Cluj. Se doreşte extinderea serviciului în alte patru centre universitare, cu 60 de medici care să poată prelua cât mai multe apeluri. Deci, pe lângă faptul că vă sfătuiesc să apelaţi la acest serviciu dacă aveţi, Doamne fereşte!, nevoie, vă rog şi să le susţineţi financiar, dacă puteţi, speranţele îndrăzneţe ale oamenilor implicaţi în proiect. 2% din impozitul persoanelor fizice, 20% din cel al persoanelor juridice, donaţii, oricât de mici – toate se pot aduna laolaltă în sume importante pentru sănătatea copiilor şi pentru liniştea noastră.

O altă soluţie pe care o văd eu (şi nu numai eu) la dezastrul actual ar fi dărâmarea spitalelor vechi şi construirea unora noi, curate din toate punctele de vedere. Pentru un spital pediatric nou, de oncologie şi hematologie, munceşte asociaţia 1leu.org. Câţiva oameni idealişti aleargă (de multe ori la propriu) pentru a strânge, ban cu ban, fondurile necesare cumpărării unui teren şi construirii acestui Spital al Copiilor, care să nu depindă în nici un fel de Statul român. Dar depinde de noi. Un calcul optimist arată că suma-ţintă ar putea fi strânsă imediat dacă fiecare român ar dona patru lei. În realitate, proiectul are nevoie de câţiva ani pentru a fi îndeplinit şi de monedele noastre mici, oricât de mici, pe care uneori nici măcar nu le mai luăm ca rest la cumpărături. Pentru că Spitalul Copiilor cam aşa se construieşte: cu punguţe şi borcane umplute în timp cu monede şi, din când în când, cu câte o urnă uriaşă pe care vin oamenii să o umple cu bănuţi la diverse evenimente. Noi am strâns anul trecut o pungă plină cu bănuţi, pe care Luna a dus-o, cu ceva emoţii, la urnă. Avem şi anul acesta o pungă, e drept, nu la fel de plină, pentru că fiică-mea îşi doreşte mult de tot un Lego de Ziua Copilului (ca să nu mai vorbesc despre utopica casă din lemn pe care visează să şi-o construiască în curte la tati) şi a băgat în puşculiţa proprie cam tot ce a prins de la noi sau de pe jos. Asta cu luatul de pe jos de la mine o ştie: mă aplec până şi pentru moneda aurie, cea de un 1 ban. Mi se pare că banul are valoare indiferent cât de mică e şi ştiu că, adunaţi, aceşti bănuţi pot deveni importanţi. Ultima dată când Luna a luat de pe jos o monedă de 5 bani, a văzut-o un cerşetor de la noi din cartier. Eram împreună pe stradă, tocmai îi donam lucruri rămase de la mama, iar el a fost de-a dreptul uimit să o vadă cum se apleacă pentru acea monedă. El nu ar fi făcut-o, era prea ieftină. Atunci i-am povestit cum strângem astfel de bănuţi pentru Spitalul Copiilor şi cum nouă ni se par valoroşi. L-am văzut ruşinat. Când am ajuns la „biroul” lui – o lădiţă pusă pe trotuar, pe care etalează diverse mărfuri căpătate pentru vânzare – i-a făcut un semn conspirativ Lunei, a cotrobăit adânc printre posesiunile sale şi a scos două monede de 10 bani:

– De obicei le strâng pentru dom’ inginer, dar acum ţi le dau ţie. Şşt, să nu afle!

Dom’ inginer, nu ştiu cine sunteţi, dar vă rog eu, nu vă supăraţi, monedele acelea vor ajunge mâine în Parcul Unirii, la colecta 1leu.org. E pentru copiii noştri.