Sinceritate, sinceritate, da’ până unde?

Fiică-mii nu-i place să se spele pe faţă. Dintotdeauna a adorat apa, stă şi o oră în cadă, singurică, de când era mică de tot, se spală conştiincioasă pe mâini şi pe dinţi de câte ori este nevoie, pe faţă, însă, este greu, foarte greu să o convingem că trebuie să ia contact cu apa.

– Atât de tare m-am spălat încât mi-a intrat apă şi în nas!, s-a întors ea în dimineaţa asta, pufnind, de la baie, unde o trimisesem fără milă să îşi răzuiască de pe bot urmele micului dejun cu gem de căpşuni.

– Nu face nimic! Apa e bună. Apa e prietena noastră.

– Mda… ştiu…

E îmbufnată rău. O dau pe didactic:

– Mai ţii minte cât de multă apă e în noi?

– Muuultă, îmi ţine ea isonul, încă plictisită.

– Trei sferturi!

În sfârşit interesată. Recunoaşte cu un colţ de zâmbet admirativ:

– E mult…

– Da, e mult. Suntem mai mult lichizi decât solizi, glumesc eu.

Şi atunci copilul meu, carne din carnea mea şi sânge din sângele meu, mă ciupeşte fără dram de empatie de şoldurile proaspăt împănate, după lăsatul de fumat de acum mai mult de juma de an:’

– Uite, tu în special aicea eşti mai lichidă!

Dacă are cineva nevoie de aparat din acelea care măsoară compoziţia corporală, i-l împrumut cu drag pe al meu. E drăguţ, are consum mic, e dureros de sincer şi pare precis. Doar că vorbeşte cam mult. Îl cheamă Luna.