Şi am avut şedinţă de bloc…

Aşa cum vă povesteam la sfârşitul articolului precedent, după succesul monden al pomenii la care a participat, împreună cu vecinii mai vârstnici din bloc, fiică-mea a ţinut morţiş să meargă şi la şedinţa anunţată de săptămâna trecută. Emotivă şi prăpăstioasă fiind, cred că şi-a făcut o groază de planuri şi de supoziţii în gând, începând de la cum o să se îmbrace şi până la cum o să mă voteze. Pentru că, după cum mi-am dat seama abia acum vreo două zile, visul ei secret era ca eu să ajung preşedintă de bloc. M-a luat prin învăluire, iniţial, întrebându-mă cam despre ce anume se discută la o astfel de şedinţă, mi-a cerut apoi în mod ceva mai direct lămuriri asupra subiectului care o interesa cel mai tare („Cine se alege: cel mai harnic, cel mai bun, sau cum?”), pentru ca la sfârşit să mă întrebe de-a dreptul:

– Mama, da’ tu ai fost vreodată preşedintă de bloc?

– Nu, bineînţeles că nu, am răspuns eu râzând. Şi nici nu îmi doresc.

– De ce?, s-a întristat ea un pic. Pentru că eu te-aş vota.

A trebuit să o dezamăgesc – urma să fie un alt subiect pe ordinea de zi a şedinţei:

– Care?

– Prea complicat pentru tine, n-are sens să îţi încarci memoria cu aşa ceva, i-am tăiat eu scurt pofta de explicaţii suplimentare.

De fapt, nici eu nu înţelesesem de ce trebuia să ne adunăm ca să discutăm dacă suntem sau nu de acord cu o potenţială expertiză tehnică pentru o potenţială reabilitare termică a blocului, în condiţiile în care nu ştiam cât ar costa acestea, dar ştiam că nu se vor face în viitorul apropiat. Noroc că Luna nu a mai insistat de atunci. Iar timpul s-a scurs şi iată-ne cu cinci minute înainte de începerea şedinţei. Sunt şi puţin supărată pe ea (face fiţe peste fiţe de o vreme-ncoace), parcă nici n-aş vrea să stea în frig pe scara blocului… Mai bine mă duc singură:

– Luna, vezi că eu cobor la şedinţă.

A ţâşnit înainte să apuc eu să mai spun ceva, orice:

– Acum este??!! Du-te, că mă îmbrac şi vin şi eu imediat!

M-am dus. Şi a venit şi ea, după vreo zece minute. Îmbrăcată „ultimul răcnet”, cu un pulovăraş roz aruncat neglijent (sanchi!) pe deasupra combinezonului pe care i l-am luat ieri ca să aibă ce să-i ţină cald pe dedesubt, în proxima tabără de schi – adică o bluză strâmtă şi nişte colanţi negri dintr-un fel de nailon termoizolant. Noi le zicem „izmene”, dar ei i se par sexi. Pentru că avea pe urechi căştile de ascultat muzică de la mp3 player, am presupus că fusese prevăzătoare şi îşi luase măsuri ca să nu se plictisească. Dar nu. Player-ul nu era pornit. Era doar pentru ca outfitul său emancipat să fie complet.

De plictisit, nu prea a avut timp să se plictisească. Şedinţa a fost foarte scurtă şi, practic, degeaba. Nu o să vă risipesc acum timpul cu detalii lipsite de importanţă. Mai ales că am rugat-o pe Luna să scrie rezumatul şedinţei pentru voi – ceea ce a făcut cu multă bucurie, venind apoi să mi-l citească în bucătărie. Şi am stat mult în cumpănă ce variantă să postez: textul scris, din care nu se înţelege mare lucru, dar se vede clar cât de frumos ne-a desenat pe toţi, aşa cum stăteam noi înşiraţi pe scară (mama, vecina E. – adică Elena, vecinul P. – adică poliţistul, şi vecinul ? – adică „domnul-ăla-pe-care-nu-ştim-niciodată-cum-îl-cheamă”) sau lectura ei filmată, din care măcar aflăm, datorită intonaţiei, ce naiba a vrut să scrie în agramata compoziţie? Până la urmă, le-am pus pe amândouă. Urme ale trecerii noastre. Peste mulţi ani, sper să râd împreună cu ea de ele.

P.S.1 Ultima frază din caiet a fost adăugată ulterior filmării:

– Mama, pot să mai scriu ceva? Te rooog, că am uitat ceva important!

Presupun că este vorba de doamna de optzeci de ani, fostă juristă, probabil, care a explicat că hotărârea Consiliului Local prin care se alocă procente diferite de subvenţie, în funcţie de veniturile proprietarilor, deşi suprafeţele locative sunt identice la noi în bloc, ar putea fi lovită de nulitate, deoarece Consiliul este exponentul în teritoriu al puterii executive şi… Vă mai spun?

P.S.2 Mi se pare mie, sau m-a desenat cam grasă în „poza” aia cu asociaţia de proprietari?…