(Altă) cronică de două filme

Iar am văzut la distanţă mică unul de altul două filme despre care vreau să vă povestesc. Aşa că scriu pe scurt despre amândouă.

Sâmbătă am fost la cinema, la filmul cu Snoopy. Nu am înţeles cui i se adresează acest film: prea subtil pentru copiii mici, prea animat pentru adolescenţi, prea tern pentru părinţi. Cei care cunosc benzile desenate originale – adulţii străini, probabil, pentru că în România nu a existat vreodată o piaţă veritabilă pentru aşa ceva – au avut păreri împărţite, mulţi dintre considerând că filmul se îndepărtează de însăşi esenţa personajelor principale şi a relaţiei dintre ele. De fapt, se îndepărtează de esenţă în general, pentru că e mult prea lung pentru subiectul său, nu „umple” toate cele 93 de minute, care ar fi putut fi reduse la jumătate, după părerea mea, pentru a obţine un film cu adevărat semnificativ. De parcă lipsa de profunzime a scenariului, ca urmare a diluării, n-ar fi fost de ajuns, a trebuit să suport şi lipsa de talent actoricesc a copiilor care au dublat în română. Nu ştiu cum o suna varianta originală pentru urechile unor vorbitori nativi de engleză, dar ştiu că varianta în română mi-a supărat rău timpanele şi sufletul. Nu am putut empatiza cu nici unul dintre personaje, discrepanţele dintre vizual şi auditiv fiind uriaşe. Bine că măcar Snoopy nu vorbeşte şi, astfel, am putut să zâmbesc uneori la vederea aventurilor sale, fie ele reale sau imaginare. Dar am zâmbit prea puţin. Şi am fost printre prea puţinii din sală care au făcut asta. De fapt, un singur băieţel râdea şi comenta de mama focului, dar îl suspectez şi pe el de mare plictiseală, pentru că a devenit activ abia spre sfârşitul filmului. În rest, multă linişte şi mulţi tătici care ieşeau din sală înainte de final. Ca şi al Lunei.

Singurul lucru care mi-a plăcut mult din film a fost melodia lui Meghan Trainor, Better When I’m Dancin’, o melodie veselă, de dansat pe plajă, care m-a scos un pic din amorţeala filmului (a cărui acţiune se petrece iarna, pe zăpadă, dar ce importanţă mai are?).

Acum, după ce m-am asigurat că nu pot fi acuzată de snobism (pentru că snobism ar fi fost să afirm că vaaaai! ce mi-a mai plăcut filmul cu Snoopy! şi ce-am mai râs!), vă pot recomanda liniştită un film belgian, vorbit în flamandă şi premiat pe la festivaluri europene. Se numeşte Allez, Eddy! – tradus Haide, Eddy! şi poate fi văzut zilele acestea pe canalele HBO de la noi. Spre deosebire de filmul cu Snoopy, acesta este cu adevărat un film profund, (şi) despre rezultatele pozitive ale perseverenţei, care îşi merită fiecare minuţel de audienţă. O mică lecţie de istorie modernă, o fină analiză psihologică a dificultăţii de a accepta schimbarea, o pledoarie pentru parenting cu suflet şi împotriva discriminărilor, un personaj-copil absolut încântător şi o imagine de vis. Mi-a adus cumva aminte de partea luminoasă a unor capodopere italiene precum La vita è bella a lui Benigni sau Il Postino şi mi-a lăsat o mare căldură în suflet la sfârşit. Plus câteva lacrimi în ochi, împărţite cot la cot cu fiică-mea, la propriu şi la figurat. Adică am stat alături pe canapea, ne-am uitat împreună la absolut tot filmul şi am bâzâit aşijderea la final. Bineînţeles că a dat din mâini, picioare şi gură deseori, pentru că ea nu poate sta locului sau tăcea pe perioade lungi, dar nu s-a plictisit deloc, mi-a cerut să îi citesc toată subtitrarea şi a „trăit” plenar povestea alături de micuţul protagonist. Mai puţin faza în care… Dar nu vă spun asta. Mai bine vedeţi filmul. Merită!