Discuţii de maşină, episodul 2.346.597

– Mama, dupa ce moare Babe vreau să aleg eu ce câine să luăm.

Sunt la volan, iar fiică-mea e în spate, alături de căţeluşă. Avem drum lung, iar cu Babe asta a noastră e poveste şi mai lungă. După ce ani de zile am avut doi bichonei frumoşi foc, cu care m-am înţeles excelent şi care nu au avut nicio problemă serioasă de sănătate, în afară de inerentele sâcâieli ale bătrâneţii, m-am pricopsit cu un căţel cu care rareori am avut respiro de veterinar. Adică i s-au întâmplat mai mereu diverse necazuri ce trebuiau rezolvate, inevitabil, la doctori. De pe la un an au început alergiile, cărora nu le-am putut da de cap, în ciuda nenumăratelor controale, analize şi tratamente, aşa că au fost etichetate sub numele ăla de îl dau doctorii atunci când habar nu au despre ce e vorba (dermatita atopică) şi m-am resemnat să îi dau de mâncare doar bobiţe de regim. Ea, săraca, nu s-a resemnat niciodată, fiind un căţel mâncăcios de felul ei. Apoi au apărut complicaţiile, operaţiile, complicaţiile la operaţii etc. etc. etc. Merită un articol dedicat acest câine şi sper să i-l pot oferi într-o zi. Până atunci, mai adaug doar că acum are aproape zece ani, este încă prostuţă ca un pui, a devenit obeză şi se scarpină cam încontinuu.
Totuşi, faptul că fiică-mea se gândeşte la moartea lui Babe nu are absolut nicio legătură cu necazurile şi enervările pe care ni le produce zilnic, ci doar cu dorinţa ei aprinsă de a poseda un chihuahua – dorinţă pe care i-am explicat că şi-o va îndeplini abia atunci când va fi la casa ei, nu la casa mea. Am şi eu limite în ceea ce priveşte pasiunea pentru căţei. Totul până la o chestie ŞI mai urâtă decât Jack Russell-ul nostru, pe care să o feresc în permanenţă când calc pe jos sau când vreau să mă aşez pe canapea, şi care să latre isteric la absolut orice mişcă în raza ei vizuală! Aşa că îi reiterez Lunei hotărârea mea de a NU avea chihuahua în viitorul apropiat:
– Oricum, Babe mai are nişte ani de trăit, în mod normal, îi spun eu. E urât să te gândeşti de pe acum la moartea ei…

Luna pare să înţeleagă. Tace o vreme. Apoi:
– Ai văzut reclama aia cu ce poţi să faci cu 2.000 lei? Cică îţi poţi lua un câine. Şi arată un Ozzy în reclamă!

Se referă la buldogii francezi – altă rasă adorabil de urâtă, care ne place mult dar nu o să ne luăm niciodată (aţi auzit vreun buldog din ăsta sforăind?). Avem doi vecini buldogi, aproape identici, şi pe amândoi îi cheamă Ozzy, aşa că acum, după părerea noastră, îi cheamă pe toţi Ozzy.
– Înseamnă că era un câine cu pedigree, îmi dau eu cu părerea.
– Nu era.
– De unde ştii? Preţul ăsta e mare pentru un câine, eu cred că era cu pedigree.
– Nu e mare. Eu am văzut la petshop şi chihuahua cu 2.000 de lei.

Aha, a reuşit, cumva, să ajungă şi aici.
– Păi da, pentru că acolo se vând câini cu pedigree.
– Ba nici ăia nu aveau!
– De unde ştii?
– Ştiu!

E atât de sigură pe ea încât mă străfulgeră un gând:
– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „pedigree”?
– Nu.
– Şi atunci, de unde ştii că acei câini nu au??!!
– Din instinct!

Na! Mai zi ceva dacă poţi!
Nu am mai zis nimic, deci. Nici ea. Pentru câteva secunde. După care o aud din nou:
– Mama, dar Babe este mulatră? Că are petele astea mai negre, aşa…

Actualizare 2023: căţeluşa Babe a mai trăit 6 ani după această discuţie. În timp, i s-au alăturat şi două pisici în casă, cu care am rămas după moartea ei şi deocamdată nu intenţionăm să mai luăm vreun câine.