Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.