Bani, bărci şi vise zburătoare

Fiică-mea îşi doreşte o dronă de ziua ei. Visează la ea de câteva săptămâni încoace, de când s-a gândit că ne-ar fi fost de folos una ca să vedem de sus, de deasupra scenei Sălii Palatului, aranjamentele viu colorate ale acrobaţilor Circului Naţional din China. Cu puţin noroc, tehnologia va evolua suficient de mult până în decembrie, când e ziua ei (va împlini opt ani anul acesta) şi aeromodelele acestea se vor ieftini într-atât încât să ne permitem să îi luăm unul. Pare o investiţie de viitor, am văzut că se organizează deja curse de drone la Dubai, pe modelul celor de Formula 1, deoarece se preconizează că respectivele aparate reprezintă viitorul mijloacelor de locomoţie.

Zilele trecute, Luna a mai adăugat o grozăvie tehnologică pe lista ei de dorinţe pentru aniversare:

– Mama, vreau şi eu o imprimantă din aia care îţi pui pantoful şi îţi scoate un pantof!

– Adică o imprimantă 3D?, mă mir eu că ştie despre aşa ceva (s-o fi uitat la Discovery la vecinii din blocul de vizavi, pe geam, că noi nu mai primim de mult canalul ăsta de la RDS).

– Daaaa!

– Dar unde ai văzut tu aşa ceva?

– La minioni, când îşi pozau fundul.

Discovery curat, desigur, animaţia aceea de la reclame, cu minionii xeroxându-şi posterioarele!

Adunând drone şi copiatoare la sacul de animăluţe Littlest PetShop şi la toate celelalte jucării despre care ne spune mereu că şi le doreşte şi calculând costurile aferente numărului uriaş de copii invitaţi la super-petrecerea dansantă pe care visează să i-o organizăm, rezultă că va trebui să nu mai mâncăm nimic până la ziua ei, pentru a face faţă cheltuielilor. Sau că e momentul să băgăm fraza-minune, pe care o folosim drept ajutor universal în situaţii dificile din punct de vedere financiar:

– Dacă câştigăm la loto…

Prima dată când a auzit de loterie a fost când m-a implorat să îi cumpăr un dragon din argint masiv, încrustat cu cristale, de vreo 40 cm înălţime, dintr-un magazin de bijuterii de pe lângă Piaţa Romană. Deşi acest lucru se întâmpla acum trei-patru ani, iar memoria mea este extrem de limitată, ţin minte toate detaliile pentru că era prima promisiune improbabilă sau, cel puţin, pe termen foarte lung, pe care i-am făcut-o copilului. Iar dragonul era chiar foarte frumos, singurul lui defect fiind preţul: vreo 75 de milioane de lei vechi. Am avut mare grijă să îmi respect mereu promisiunile faţă de copilul meu; aşa se construieşte încrederea lui în mine şi aşa va face şi el, la rândul lui, când va fi mare, devenind un om responsabil şi parolist. Iar atunci când nu sunt sigură că îmi pot respecta promisiunea, adaug mereu prudentul:

– Dacă nu intervine ceva.

Am văzut atât de mulţi părinţi, bunici şi bone care spun lucruri fără acoperire, la foc continuu, copilaşilor lor, încât nu mă mir că există copii atât de indiferenţi la ameninţările adulţilor şi atât de lipsiţi de respect faţă de aceştia. Sunt copiii crescuţi cu promisiuni neonorate şi minciunele gratuite, ale căror efecte sunt deseori subtile sau întârziate. Dar să revenim.

Atunci când i-am aruncat, mai în glumă, mai în serios, promisiunea că îi voi cumpăra dragonul „Dacă vom câştiga la loto”, habar nu aveam ce adânc se va înfige ea şi în memoria copilului meu. Deşi amintirile de la vârste atât de timpurii se pierd rapid, aceasta s-a păstrat până în ziua de azi, iar dragonul continuă să figureze în capul listei de achiziţii în caz că luăm marele pot la un moment dat. Nici nu ştiu exact ce să simt: regret că am făcut-o să viseze la ceva aproape imposibil de obţinut (statistic vorbind) sau duioşie la vederea bucuriei cu care îşi face planuri de viitor bazându-se pe acest vis. Balanţa înclină spre regret. În schimb, la bărbatu-meu trage mai tare talgerul cu duioşia. Aşa că el o duce aproape săptămânal să joace la loto şi îi încurajează orice vis construit pe fragila fundaţie a câştigului ipotetic. La vară, de exemplu, Luna va avea o căsuţă numai a ei, în curtea casei, în care îşi va amenaja locuinţa şi un cabinet veterinar. Casa va fi complet mobilată şi utilată şi va avea trei etaje. Pardon, două: mi-a zis mie de curând că ne va „face o favoare” şi va renunţa la un etaj, iar cu banii economisiţi ne lasă să ne cumpărăm o motocicletă. Ca să o plimbăm tot pe ea – alt vis al ei, mersul cu motocicleta…

E drept, încearcă şi să ajute la grăbirea momentului în care vom fi suficient de bogaţi să ţinem pasul cu dorinţele ei. Mi-a propus de mai multe ori să o las să-şi vândă din jucării pe stradă, aşa cum a văzut ea că vând femeile pătrunjel, chiloţi şi ananas pe trotuarul de lângă bloc. Sau insistă să punem pe LaJumate.ro tot ce nu mai folosim prin casă, inclusiv hainele ei rămase mici, pe care le donăm regulat. Iar ultima iniţiativă comercială pe care a avut-o m-a umplut de speranţa că, atunci când va creşte, fiică-mea nu va muri de foame, aşa cum dau eu semne că mi se va întâmpla la un moment dat. Să vă povestesc.

Săptămâna trecută, l-a rugat pe taică-său, la telefon, să îi aducă pliante cu bărcile pe care le construieşte el. A spus că îi plac foarte mult pozele de pe ele şi că vrea să ducă şi la colegi, la şcoală. A primit 29, ceea ce a pus-o oarecum în încurcătură, pentru că ei sunt 31 în clasă şi dorea să-i dea, evident, şi învăţătoarei. Dar şi-a revenit rapid:

– Lasă, că sunt unele fete mai fiţoase care sigur nu le plac bărcile.

Ţin să fac precizarea că „fiţos” nu are chiar întotdeauna o conotaţie negativă, după părerea Lunei. Aici era vorba, pur şi simplu, de fetele care par preocupate exclusiv de modă şi păpuşi, versus cele cu orizonturi mai largi şi gusturi ambi-sex.

Ne-am dat seama de seriozitatea planurilor ei comerciale abia a doua zi, atunci când s-a întors de la şcoală şi l-a sunat pe taică-său, să îi dea raportul:

– Vezi că or să te sune sigur nişte copii pentru bărci, că le-au plăcut mult. Or să vrea să cumpere. Cel mai mult i-au plăcut lui A., a venit şi în oră să îmi arate cu degetul „OK”! Cu amândouă mâinile!

Într-adevăr, doar câteva fete fuseseră dezinteresate de pliante, în rest… succes fulminant, copii daţi pe spate, băieţei în extaz, ora deranjată etc. etc. etc. Până seara, l-a mai sunat de vreo două ori pe taică-său, să verifice dacă a primit vreo comandă de la colegi. Iar în ziua următoare a continuat să îl ţină la curent cu prospecţii ei:

– Tata, să nu contezi pe cutare, cutare şi cutare, i-a înşirat ea conştiincioasă numele a trei fetiţe.

– De ce?, s-a prefăcut mirat producătorul de ambarcaţiuni.

– Pentru că mi-au dat pliantele înapoi. Mi-au spus că părinţii lor nu vor să cumpere bărci.

– Luna, dar ce anume le-ai spus tu copiilor atunci când le-ai dat pliantele?, m-am îngrijorat eu puţin.

– Le-am spus să le ducă acasă şi să îi întrebe pe părinţi dacă vor să cumpere.

Am amuţit. Credeam că vrea doar să se laude cu pozele alea frumoase, nicidecum să facă afaceri pe bune. Mi s-a făcut jenă chiar: ce-or zice părinţii ăia? Că ne exploatăm copilul în scopuri comerciale? Apoi mi-am dat seama că nu era nimic murdar în toată această poveste, de care să îmi fie ruşine. Şi că fetiţele care i-au dat pliantele înapoi erau exact cele mai bune prietene ale ei din clasă, care au luat-o cel mai în serios: au făcut strict ce le rugase Luna, părinţii lor au spus că nu sunt amatori de ambarcaţiuni, iar ele s-au gândit să-i returneze pliantele, ca să nu-i facă pagubă. Era o poveste tare drăguţă aici, de fapt, iar eu am felicitat-o pe fiică-mea pentru iniţiativă şi pentru prieteniile de calitate pe care pare a le lega cu colegele ei.

Până seara, uşoara jenă îmi trecuse atât de tare încât îi făcuse loc, în mintea mea, unei idei total opuse: să o punem pe Luna să împartă pliante la poarta Salonului Nautic Bucureşti, care se desfăşoară zilele acestea la Romexpo. Noi am renunţat să mai participăm cu stand la expoziţiile de profil din România după câteva ediţii în care am investit foarte mulţi bani şi ROI-ul a bătut spre zero absolut. Deşi bărcuţele noastre sunt foarte frumoase şi pentru toate buzunarele. Şi deşi angajasem animatoare atrăgătoare să stea în ele, la târguri. Şi deşi vizitatorii se înghesuiau să o pozeze pe Luna, pe atunci un bebeluş tare drăguţ, aşa cum se asorta ea la pantofiori cu vreun catamaran de-al lui taică-său.

Încă mai stau să mă gândesc dacă ar fi o idee bună să o exploatez pe fiică-mea în câmpul muncii şi nu reuşesc să mă hotărăsc. Mai e şi mâine o zi de Salon. Dar mai sunt şi câteva luni bune până la vară, când va trebui să-i ridicăm casa Lunei. Şi alte câteva luni până la ziua ei. Poate, totuşi, câştigăm la loto până atunci…