Discuţie de culcare, iar (cu dedicaţie pentru cafeaua Letiţiei)

– Mama, ştii că vreau o dronă de ziua mea.

– Ştiu.

Simt că începe iar. Mă aşez cât mai confortabil în pat şi regret că nu mi-am terminat cafeaua de dimineaţă, risc să adorm înaintea copilului turuitor.

– Deci. De ziua mea când fac zece ani vreau o dronă şi o barcă să mi-o facă tata. Din aur. Sau din argint. Sau albastră. De cinci metri. Sau şase sau şapte. Şi să aibă canapele.

De fiecare dată când redau în scris spusele fiică-mii, încerc să pun semnele de punctuaţie cât mai precis. De exemplu, în discursul de mai sus, unde nu sunt puncte nu sunt nici pauze, iar unde sunt puncte sunt şi pauze, evidente în cursul tirului ei automat, dar nu suficient de lungi încât să apuc să îngaim şi eu ceva. După „canapele”, însă, reuşesc:

– Canapelele să fie tot din aur?

– Ei, cum să fie din aur?!, o văd revoltată.

Şi pe bună dreptate! Cine a mai văzut canapele din aur?

– Să fie de bumbac. Şi scaunul pilotului tot de bumbac. Şi al copilotului, că sunt două scaune pe barca mea. Şi jos să fie un pat mare!, îi sclipesc ei ochişorii.

V-am spus că, până la urmă, am dus-o la Salonul Nautic? Fără pliante, că oricum n-ar fi avut cui să le dea, cam suflă vântul în loc de clienţi în domeniul ăsta. Dar s-a căţărat pe aproape toate bărcuţele expuse acolo. Şi tare i-au mai plăcut iahturile luxoase, cu dormitor şi bucătărie!

– Tot din bumbac.

– Ce?, mă scutur eu din aţipeala ce mă cuprinsese uşurel.

– Patul.

– Aha. Dar ai zis cumva că astea sunt cadourile pentru zece ani? Nu pentru următoarea aniversare?, mă asigur eu că avem suficient timp la dispoziţie pentru comanda de barcă.

– Da. La opt ani vreau un tablou.

Pfui! Scăpăm uşor!

– Să cheme tata un pictor în curte, să îl picteze pe Lord.

Lord e labradorul de la Giurgiu.

– Şi pe Babe.

Babe e Jack-Russell-ul de la Bucureşti.

– Şi să le punem tablourile lângă ale noastre, pe scară, acolo…

Pe când avea vreo trei ani, am picat într-o capcană turistică şi am pus-o să pozeze unui pictor, pe cheiul unei insule greceşti. Domnul s-a dovedit a nu avea prea mult talent şi ne-a livrat un eşec, după părerea mea. Dar tăticul Lunei, topit după fiică-sa, ca orice tătic de fată respectabil, a înrămat „capodopera” şi a atârnat-o pe peretele casei. Roz şi lui, aş completa. Adică rama e roz şi peretele e al casei lui, să fie clar. Văzând ce loc de cinste i s-a alocat kitsch-ului cu pricina, Luna şi-a închipuit că arta e pentru oricine, aşa că s-a apucat şi ea să ne deseneze portretele, anul trecut. E posibil să fi vrut şi să se răzbune pe noi pentru cele zece minute cât a stat nemişcată pe un scaun, deoarece ne-a supus aceluiaşi tratament nemilos. Apoi şi-a lipit şi ea operele, cu scotch, pe peretele cu pricina.

– Şi cum să cheme tata un pictor?, încerc eu să o descurajez, poate-poate scăpăm de o cheltuială inutilă. Iese la poartă şi zice „Hei, pictore, care eşti ăla, vino la noi în curte!”?

Am reuşit. O văd încurcată. Deci plusez:

– Nu ar fi mai bine să îi desenezi tot tu pe căţei, la fel cum ai făcut-o cu noi?

– Nuuuu. Că nu mă pricep la capete de căţei.

Sunt surprinsă de atâta modestie.

– Doar la picioare sunt expertă, ai văzut şi tu ce frumoase le fac!

Desigur, s-a repliat rapid. Stilul casei.

– Şi la nouă ani o să vreau cadou bijuterii, continuă ea să sară peste părţile dificile ale conversaţiei. Şi o geantă. Ba nu, două genţi.

Îmi creşte copilul fără să îmi dau seama. Ştie că e aproape domnişoară şi că va vrea genţi asortate în curând. Nu chiar acum, anul ăsta, dar la anu’…

– Eh, şi un Lego mic, bineînţeles, zâmbeşte ea a neputinţă în calea ispitei, cu puzderia de dinţişori de lapte la vedere.

Bineînţeles.