Program gratuit pentru copiii care mănâncă prea mult sau prea puţin. Plus lamentări de adult pe subiect

Da, recunosc: am luat câteva kilograme de când m-am lăsat de fumat. Nu ştiu exact câte, pentru că renunţasem demult să mă mai cântăresc. De ani încoace mă învârteam în jurul lui 45 (de kile), cu un minim istoric la 43 şi bănuiala că, în vacanţele în care mâncam şi dormeam mai mult, urcam până pe la 46. În ianuarie, când am fost la Casa Experimentelor cu fiică-mea, am văzut un cântar şi m-am urcat într-o doară pe el, cu un zâmbet ironic pe faţă – doar nu aveam 80 de kilograme, cât e limita pentru cântatul cu picioarele (la propriu) la pianul de acolo:

– Sunt curioasă cât mai am… CÂT???!!!!

Aveam 52. E drept, îmbrăcată, că nu obişnuiesc să ies altfel în oraş. Dar mai mult de o juma de kil nu cred că aveau hainele de pe mine. Am făcut un calcul rapid: luasem aproape 3 kilograme pe lună, de când nu mai fumam. În ritmul ăsta, urma să împlinesc la vară 46 de ani şi 70 de kile. Ceea ce nu mi se părea o perspectivă atrăgătoare, aşa că, neputând să întineresc, m-am hotărât măcar să slăbesc.

Slăbitul, care unora li se pare foarte complicat, pentru mine este extrem de simplu. Cea mai eficientă metodă prin care dau jos kilograme nu este nici dieta, nici gimnastica, nici yoga, împachetările sau orice alte minunăţii de terapii, ci pur şi simplu nemâncarea. Mănânc? Mă îngraş. Nu mănânc? Nu mă îngraş. Simplu, deci. Am sărăcit spre deloc micul dejun care mi se îmbogăţise în lipsă de ţigară la cafeaua de dimineaţă şi am dat jos rapid două kilograme. Însă nu am putut renunţa şi la seminţele pe care le ronţăi în fiecare seară, ca ocupaţie constantă pentru mâna stângă, ex-responsabilă de dusul ţigării la gură. Şi nici nu fac vreun sport care să pareze cumva tendinţa normală de îngrăşare a majorităţii femeilor de vârsta mea. Aşa se face că sunt acum „fericita” posesoare a unei perechi de aripioare de toată frumuseţea şi că am aflat şi eu, în sfârşit, cum arată celulita. Oare de ce sună asta atât de rău în limba română şi atât de poetic în franceză, unde „aripioare” se spune „mânerele dragostei”, iar „celulită” – „coajă de portocală”? E nedrept!

Am mai fost grasă de două ori în viaţă. Prima dată în liceu, când hormonii îşi făceau de cap şi ajunsesem la 56 de kg repartizate pe 156 de centimetri lungime; eram mai uşor de sărit decât de ocolit, după părerea unor colegi răi de gură (sau practicanţi de bullying, cum s-ar zice azi). A doua oară, cu ocazia gravidităţii; am încetat să mă mai cântăresc prin luna a şaptea, când aveam deja 32 de kilograme noi-nouţe pe mine. Oi fi luat, probabil, vreun chintal până am născut, dar nu m-a deranjat. Ba chiar am avut vecini care s-au mirat să mă vadă cu căruciorul, cică nici nu-şi dăduseră seama că eram gravidă, atât de slabă fusesem înainte. Pentru că, în rest, am fost tare slabă. Având o conformaţie înşelătoare, însă, cu forme conturate deşi nu am mâncat niciodată mult, nu am părut schelet ambulant nici în copilărie, când trebuia să fiu anesteziată cu poveşti ca să accept un pic de mâncare, nici în ultimii 25 de ani, când am trăit preponderent cu aer (şi ăla afumat).

Oricât ar părea de ciudat celor care visează la siluete transparente, există şi dezavantaje în a fi slab: rezistenţa fizică bate spre zero, nu poţi ieşi din casă pe cod galben de vânt, trebuie să ţopăi în lift ca să-şi dea seama că eşti acolo şi să binevoiască a-ţi prelua comanda, e foarte greu să găseşti haine serioase, de adult, mărimea XS spre XXXS în zona taliei, nimereşti numai între jeturile duşului şi nu te poţi spăla convenabil, iar progenitura de nici şase ani se laudă că e mai voinică decât tine, ca atunci când Luna a desenat un tablou cu două inimioare:

– Ghici care sunt eu şi care eşti tu, mama!, m-a somat ea într-o zi.

N-am ghicit.

– Eu sunt cea din stânga şi tu eşti în dreapta. Da’ ştii de ce?

Nu ştiam.

– E simplu: tu eşti mai slabă.

La schimb, avantajele statutului de „slab” ar fi că te poţi adăposti de caniculă la umbra oricărui stâlp de pe stradă şi că stârneşti mila celor din jur:

– Mama, lasă-ne pe noi să ducem cumpărăturile. Eu sunt baschetbalistă, Andrei e kickboxist, numai tu eşti carne şi oase, s-a oferit Luna acum câteva luni, generoasă, să mă ajute cu sacoşa.

E drept, cumpărăturile acelea constau în două sticluţe de suc pe le cumpărasem pentru ea şi prietenul ei…

Ca să mă întorc de unde am început, prevăd că voi pierde în curând şi aceste umile avantaje. Chiar dacă mănânc în continuare destul de puţin, se pare că organismul meu a găsit soluţia de a se răzbuna pe mine pentru că l-am privat de nicotină şi a hotărât să păstreze tot, tot, tot, până la ultimul gram, din ceea ce îi ofer drept hrană. Şi să pună tot, tot, tot în zona şoldurilor, astfel încât deja nu mai intru decât într-o pereche de blugi ceva mai elastici din garderoba mea. Fiică-mii nu-i displace, presupun că a moştenit de la maică-mea gena aia de înţelepciune populară care spune că „la femeie trebuie să ai pe ce pune mâna”; prin toamnă, se privea în oglindă din faţă, spate şi profil, şi ofta nemulţumită:

– Mama, eu vreau să am fundul mare când o să fiu mare.

– De ce?, m-a bufnit pe mine râsul.

– Ca să fiu atrăctoasă, a hohotit şi ea, însă un pic ruşinată de un asemenea gând.

Nu era prima dată când se analiza şi hotăra că e ori prea slabă, ori prea grasă. Dar am avut grijă de fiecare dată să o asigur că e exact aşa cum trebuie să fie pentru vârsta şi înălţimea ei. Ştiu cât de importantă este imaginea de sine a unui copil şi cât de mare este presiunea socială a zilelor noastre, care poate duce la dezechilibre majore în dezvoltarea sa armonioasă. Orice influenţă nepotrivită din anturaj poate duce la obezitatea puiului de om şi orice cuvânt nelalocul lui poate provoca anorexia celor mici, în special a fetiţelor bombardate cu imagini Photoshop-ate (sau nu) de top-modele străvezii. De aceea am încetat să o mai duc pe Luna la cursurile de dans de la Triumph imediat după ce instructorul i-a aruncat, la o oră, „nevinovatul”:

– Hai mai repede, Luna! Hai, că te-ai cam îngrăşat!

Îmi displăceau multe lucruri de acolo, dar asta a fost picătura care a umplut paharul. Şi a fost şi Luna de acord că nu era un loc potrivit pentru ea. Nu ai voie să îi spui aşa ceva unui copil, cu fizic şi psihic fragil, în formare! Dacă ţi se pare că un copil este supra-ponderal, discuţi cu părintele şi îl sfătuieşti să ceară o părere avizată, de la un specialist în nutriţie, de exemplu. Să îl cataloghezi drept „gras” pe un copil care are doar o conformaţie ca a maică-sii, mai rotunjoară, dar care, de fapt, mănâncă îngrijorător de puţin şi consumă extrem de multă energie, fiind foarte sportiv – aşa ceva este periculos şi de neacceptat. Aşa se nasc anorexicii.

Sfatul meu ar fi să procedaţi la fel cu copiii voştri: nu aruncaţi cuvinte la întâmplare pe seama aspectului lor fizic, nu lăsaţi pe nimeni altcineva să o facă şi discutaţi cu specialişti dacă observaţi abateri de la media de greutate recomandată pentru vârsta lor. Orice afecţiune se repară rapid şi uşor dacă este tratată din timp, iar fluctuaţiile de greutate pot fi nu numai ele însele afecţiuni, ci şi semne ale unor disfuncţii interne mai serioase, cum ar fi cele de tip hormonal sau emoţional. Pentru această din urmă categorie, a copiilor care se îngraşă sau slăbesc din cauza neştiinţei de a-şi recunoaşte şi gestiona emoţiile, se organizează un program interesant şi gratuit, numit „Emoţiile nu sunt de mâncare”. În cadrul acestuia, părinţi şi copii învaţă împreună să identifice cauza mâncatului compulsiv sau, din contră, a anorexiei şi să combată eficient aceste efecte nedorite ale trăirilor lor. Programul este la a doua ediţie, prima bucurându-se de succes şi vă recomand cu căldură să intraţi pe site-ul asociaţiei S.U.P.R.A. şi să vă înscrieţi astăzi, deoarece este ultima zi când beneficiaţi de gratuitate. Găsiţi pe site toate informaţiile necesare, plus resurse utile despre riscurile dezechilibrelor ponderale şi soluţii de combatere a acestora, inclusiv diverse proiecte ale asociaţiei şi chiar reţete culinare pentru o viaţă sănătoasă.

Eu am păstrat link-ul asociaţiei S.U.P.R.A. la Favorite. Deocamdată nu am nevoie de terapie, dar nu se ştie unde voi ajunge continuând pe calea aceasta, a ronţăielilor în loc de ţigări. Acum sunt încă în faza în care sunt mulţumită de cum arăt. Şi, dacă m-ar întreba cineva cum cred că mi-ar sta mai bine, mai grasă sau mai slabă, aş răspunde: „Cu câţiva ani în minus. Nu mulţi. Vreo douăzeci, aşa…”