Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a II-a)

Motivul pentru care m-am gândit eu că aş avea nevoie de tratament balnear a fost durerea pe care o am în special la mâna dreaptă, de mai mult de un an. A început ca o jenă atunci când îmi mişcam degetele. Am presupus că este de la excesul de mouse – la urma urmei, statul de peste douăzeci de ani preoponderent pe un scaun, în faţa unui ecran de calculator şi cu mâna pe un aparat de făcut clicuri trebuie să aibă şi el urmările lui grave la un moment dat, nu-i aşa? Am început să fiu mai atentă la poziţia mea la birou, să fac mai des exerciţii de digitaţie, să mai cânt uneori la pian… Nu numai că jena nu a încetat, dar s-a accentuat, devenind o mică durere, apoi s-a extins spre cot şi chiar s-a transmis la mâna stângă, moment în care am decis că am nevoie de sfatul unui medic. Doctoriţa de familie mi-a sugerat antiinflamator, dar atenuarea durerii a fost infimă şi de foarte scurtă durată. Aşa că m-a trimis la o reumatoloagă. După un consult superficial (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, din moment ce nici măcar nu mi-a atins mâinile, să vadă în ce fel se resimte durerea), aceasta mi-a recomandat analiza unei jumătăţi de kil de sânge, în urma căreia a decis să îmi recomande o cură de şase luni cu calciu. Deşi analizele NU relevaseră vreo lipsă de calciu. Dar eu, pacient cuminte, am făcut cura respectivă. Cum cele şase luni aproape că trecuseră, iar durerile de la mâini erau încă prezente, ba mai mult, am început să le resimt şi la picioare, am decis şi eu să-mi recomand singură nişte băi. Şi uite-aşa am ajuns la Hotelul Aqvatonic de la Eforie Nord, despre care am început să vă povestesc săptămâna trecută.

În mod surprinzător, nici doctoriţa hotelului, la care am reuşit să ajungem, în sfârşit, la consult luni (la ora 13:15…), nu a părut prea impresionată de suferinţa mea. Din momentul în care i-am spus că-mi petrec cea mai mare din timp la calculator şi că nu fac niciun sport, a părut să ştie diagnosticul exact: lipsă de mişcare. Cică sângele nu mai circulă eficient prin corp şi nu mai ajunge la extremităţile acestuia, ale căror oase nu se mai irigă şi uite-aşa încep să doară. Poate că aşa este, deşi doctoriţa respectivă şi-a cam pierdut credibilitatea în faţa mea în momentul în care mi-a spus că am picioarele în X, ceea ce ar fi semn că are ea dreptate cu nu ştiu ce. Îmi permit să nu cred aşa ceva după ce am provocat tentative de suicid şi accidente (minore) de maşini cu picioarele astea ale mele. Dar da, sunt absolut conştientă de faptul că nişte mişcare ar fi cazul să fac, pentru că într-adevăr muşchi nu am, iar cele 14 kg depuse pe şolduri cu ocazia lăsatului de fumat par de neclinitit, chiar şi la un an şi jumătate distanţă de (ne)fericitul eveniment.

Prima şedinţă de proceduri balneare din viaţa mea a început prietenos, presupun că face parte din strategie să nu sperii pacienţii chiar din start. M-am lungit pe un pat ca de RMN, mi s-a poziţionat deasupra capului un inel din acelea tot ca de RMN şi am stat aşa 15 minute. Adică magnetoterapie pentru începutul de spondiloză cervicală pe care tot de la calculator plus lipsă de mişcare l-am căpătat, şi care îmi dă nişte ameţeli cvasi-permanente şi uneori impresionante. Aproape că adormisem în camera aceea cu muzică plăcută cănd a venit asistenta şi m-a transferat la electroterapie, unde s-a mai schimbat un pic atmosfera: tot o cameră cu muzică plăcută şi tot un pat pe care am fost lăsată un sfert de oră, doar că de data asta mi se lipiseră de spate nişte bureţei prin care trecea un curent electric de aveam impresia că îmi sapă cineva cu o mică lopăţică până în organele interne.

A treia procedură la care am fost supusă m-a făcut să mă gândesc la martirii vremurilor străvechi: băi galvanice. Aşezată pe un scaun, mi-am băgat mâinile şi picioare în nişte cădiţe mici, pline cu o apă călduţă, după care în apa aceea s-a băgat şi un pic de curent electric. Problema nu ar fi fost că durea ceva (deşi prea plăcute nu sunt înţepăturile produse de acel curent galvanic), ci că nu te poţi mişca timp de alt sfert de oră, cât durează procesul. Cică poţi primi şoc electric dacă îşi scoţi vreun membru din apă în timp ce este alimentată electric. Aşa că trebuie să stai cuminţel, cu ochii pe perete şi fără muzică – probabil pentru a-ţi păstra conştiinţa trează – şi să aştepţi să se termine programul. Acum ştiu ce înseamnă să nu te poţi scărpina la nas când te mănâncă. Sau să-ţi intre o scamă în ochi să nu o poţi scoate. Şi mai ştiu şi că m-am bucurat degeaba în prima zi că am isprăvit cu curentatul, pentru că cea mai grea procedură de-abia a patra urma să fie.

În ultima cameră în care am fost dusă, era din nou muzică şi era din nou pat. M-am aşezat liniştită pe el, după care asistenta a ridicat capacul de la recipientul cu amestecul de guano de cacadu cufurit şi urină de dromader bătrân cu care urma să mă „împacheteze”. Pe româneşte se numeşte nămol, dar numele acesta mi se pare un eufemism nemeritat de pasta aceea cu cel mai şi cel mai dezgustător miros pe care l-am simţit în viaţa mea. Şi l-am tot simţit vreo douăzeci de minute, timp în care am stat înfofolită pe patul acela, după care mi s-a dat voie în sfârşit să cobor şi să fac duş. Şi gata, astea au fost toate procedurile recomandate de doctoriţa complexului. Ba nu, au mai fost două, de făcut în bazin. Gimnastica acvatică am ignorat-o cu eleganţă, dat fiind că sunt anxioasă, nu ştiu să înot şi mai am şi ameţeli, deci în mod clar nu pot nici măcar sta în picioare într-o apă care îmi ajunge până la bărbie, darămite să mai şi ţopăi în ea. M-am limitat la a sta câteva zeci de minute zinic sub acţiunea jeturilor din piscina aceea fantastică şi la a face ceva mişcare în apă numai şi numai ţinându-mă strâns cu mâinile de marginea bazinului. Ceea ce, cred eu, nu e ca şi cum nu aş fi făcut nimic. Ca să nu mai vorbesc şi de cele două ore petrecute în sala de fitness a complexului, în care am pedalat de aş fi putut ajunge până în Constanţa şi înapoi. Adică enorm pentru cineva care ar lua maşina chiar şi din dormitor până la bucătărie, dacă s-ar putea.

M-am întors acasă cu aceleaşi dureri cu care mă dusesem acolo. Desigur că nu aşteptam miracole de la cele şase zile de tratament (pardon, cinci, să nu uităm programarea greşită!), dar măcar o mică atenuare mi-ar fi plăcut să simt. Una dintre asistente m-a avertizat că voi vedea efectele abia peste o lună, chiar o lună şi jumătate, dar nu ştiu câtă încredere să am în această avertizare. În cele cinci zile de tratament, am fost asistată la proceduri de cinci asistente diferite, toate zâmbitoare şi politicoase, dar niciuna cu aceeaşi părere ca cealaltă: una mă curenta până în rinichi, zicându-mi că numai aşa este eficient, alta îmi potrivea un curent atât de mic încât nici nu-l simţeam („Nu are importanţă intensitatea, el îşi face treaba oricum”), una îmi dădea cu nămol din vârful degetelor până sub ochi, alta nu mă atingea nici măcar pe abdomen, darămite pe părţi mai intime, una îmi punea „gulerul” acela magnetic deasupra capului, alta peste piept – în fine, impresia mea a fost că totul e făcut la voia întâmplării, la fel cum se obişnuieşte mai peste tot în ţărişoara noastră balcanică. Că nu există procedură clară pentru proceduri. Dar şi că întodeauna poate fi loc de mai rău. La urma urmei, puteam avea ghinionul de a mi se recomanda hidro-colono-terapia, care există şi ea în oferta complexului!

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.