Asaltul marilor întrebări

Anul acesta, Paştele a ţinut să mă atenţioneze personal că urmează să vină, punându-mă să pătimesc din greu exact în săptămâna patimilor. Da, chiar aşa atee cum sunt, eu cred în săptămâna patimilor. Cred că Iisus a existat, că a făcut mult bine celor pe care i-a întâlnit şi că a îndurat multe suferinţe pentru credinţa lui – şi îl respect pentru asta. Singurele mele îndoieli se leagă de naşterea şi de moartea lui strict pământeană, dar, la urma urmei, nimeni nu ştie de unde venim şi încotro ne ducem, nu-i aşa?

Cu ceva timp înainte să devin mamă, încetasem să îmi aloc momente de meditaţie profundă asupra marilor întrebări ale vieţii. Credeam că mi-am format puncte de vedere solide asupra ei, că timpul lecturilor esenţiale a trecut şi, mai ales, eram tot timpul ocupată cu altceva. Apariţia unui copil, însă, nu numai că răstoarnă toată ordinea unei lumi deja cunoscute, prin simplul fapt că el, copilul, e o lume nouă în sine, dar răscoleşte şi cele mai îndărătnice convingeri spirituale. Copilul aduce cu el multe revelaţii, începând cu minunea naşterii şi a evoluţiei, continuând cu regăsirea propriei copilării, revizitate prin paralela cu a copilului tău, şi culminând cu vârsta marilor întrebări, când îţi dai seama că, de fapt, nu ştii atât de bine ceea ce credeai până atunci că ştii.

Prima mare întrebare încuietoare a Lunei a venit pe la patru ani, tot în jurul Sărbătorilor pascale, ca acum, şi tot în maşină, unde ni se întâmplă să avem majoritatea discuţiilor profunde. Venea de la grădiniţă, unde educatoarea le povestise despre învierea lui Iisus, iar fetiţa mea era atât de entuziasmată de poveste încât a ţinut să mi-o prezinte ca pe ultima ştire-bombă dintr-o revistă mondenă:

–        Mama, tu ai auzit de Iisus?

–        Sigur că am auzit, Luna, cred că toată lumea a auzit de el, am răspuns eu cu zâmbetul superior al superficialităţii (pentru că numai cineva superficial se poate crede superior unui copil care descoperă lumea).

–        Şi ai auzit şi că el a înviat? Şi că aşa o să înviem şi noi toţi?

–        Da, dar eu nu cred asta.

–        Dar tu ce crezi că s-a întâmplat cu el, mama?, a împlântat fiica mea pumnalul unei întrebări la care nu eram deloc pregătită să răspund.

Degeaba am încercat să încropesc un răspuns rezonabil, nicio variantă nu mi se părea corectă, nici pentru integritatea mea, nici pentru vârsta copilului. Toate răspunsurile ar fi conţinut o cantitate nesănătoasă de noţiuni ambigue legate de moarte, despre care discutaserăm doar vag până atunci. Pe când mă gândeam ce să răspund, Luna a hotărât să şi răsucească cuţitul în rană:

–        De fapt, ce crezi că se întâmplă atunci când murim? Murim de tot?

E foarte greu să îţi păstrezi sinceritatea cu preţul lacrimilor unui copil – iar eu îi simţisem tremurul din glas.

–        Nu ştiu, Luna, nimeni nu ştie exact ce se întâmplă atunci. Mie îmi place să cred că moartea e un somn atât de bun încât nu vrei să te mai trezeşti. Alţi oameni cred că te duci în rai, unde eşti mereu fericit. Mai sunt şi unii care cred că după moarte te transformi în altceva, într-un animăluţ, de exemplu.

Se pare că am fost inspirată cu ultima frază, pentru că Luna a fost extrem de încântată de posibilitatea de a fi odată căţeluş, aşa că am scăpat de alte explicaţii. Dar eu nu am uitat că trebuie să îmi fac ordine în minte şi în suflet, pentru ca următoarele ei mari întrebări să mă găsească cât de cât pregătită.