Imitaţia e mama frustrării

Cu toţii ne ferim copiii să vadă lucruri nepotrivite: nu ne certăm în prezenţa lor, nu înjurăm (decât când suntem la volan, dar atunci e caz de necesitate), nu bârfim, nu îi lăsăm la emisiuni violente la televizor etc. etc. De ce facem asta? Pentru că tendinţa naturală a copiilor este de a imita ceea ce văd. Mai ales răul. S-au făcut multe studii şi experimente care au dovedit că un copil martor la un act violent îl reproduce şi chiar îl amplifică, dacă i se oferă posibilitatea. Iar concluzia unanimă a specialiştilor a fost că imitaţia este unul dintre cele mai puternice instrumente de învăţare.

Fără să fiu mare specialistă, la aceeaşi concluzie am ajuns şi eu, observând-o pe Luna cum se chinuie să reproducă acasă obiectele văzute la emisiunea „Art Attack”, cum îşi dojeneşte moralizatoare prietenii cu sfaturile plicticoase primite de la mine sau cum m-a pus să îmi încep fiecare propoziţie cu „Dragi copii”, prin casă, în săptămâna în care a lipsit de la şcoală şi i se făcuse dor de învăţătoarea ei.

Îmi place când imită lucrurile bune şi mă bucur foarte tare când dă dovadă de inventivitate. Uneori e chiar amuzant, ca atunci când a vrut să dea şi ea ecusoane colegilor de la grădiniţă, cum văzuse că se face în locurile de joacă. O după-amiază întreagă s-a chinuit să scrie pe post-it-uri numele fiecărui coleg şi să le aranjeze frumos în ghiozdănel, pentru a doua zi. Însă, peste cinci minute, a izbucnit în hohote de plâns şi s-a ghemuit lipsită de orice speranţă în braţele mele:

– Dar cum o să ştiu eu mâine care ecuson al cui e?

Pentru că, am uitat să spun, ştia doar să scrie câteva litere, nu şi să citească…

Alteori e obositor pentru noi, părinţii ei. În toamnă, am cumpărat un Magic Jinn drept cadou pentru un fin de-al nostru, la ziua căruia nu am mai reuşit să ajungem. În caz că nu ştiţi despre ce vorbesc, Magic Jinn este un amărât de tigru de vreo zece centimetri care, după ce îţi pune câteva întrebări, ghiceşte ORICE animal la care te-ai putea gândi. Fără exagerare. L-am testat de multe ori până să ajungă la destinatarul de drept. Şi tot de multe ori mi-a venit să dau cu el de pereţi, când a ghicit că mă gandeam la o suricată după ce i-am răspuns cu câţiva „da” şi un „poate” sau când s-a prins de stegosaurus după doar trei întrebări. Este nepreţuită imaginea unui om în toată firea răţoindu-se la o bucată de plastic:

– Cum naiba faci asta??!! Ai tras cu urechea, las’ că ştiu eu!

Din păcate, toată producţia mondială de astfel de mâţe pare să se fi epuizat cu ocazia Crăciunului, astfel încât nu am mai putut să cumpărăm unul şi pentru noi. Iar acum, Luna ne pune să facem pe Jinn-ul cu rândul, deşi noi n-avem bază de date animalieră implantată în creier. Deci, dacă vedeţi jucăria pe undeva, anunţaţi-mă, vă rog, mă salvaţi de un supliciu!

Nici cu jocul de mimă nu ne-a fost mai uşor. După ce ne-am târât pe jos şi am dat dintr-o coadă imaginară de mai multe ori, epuizând toate cartonaşele cu animale de mimat din cutie, Luna a decis că e momentul să facă ea nişte desene noi, ca să nu ne plictisim. Cu unele a fost relativ uşor:

1-peste 6-cerb 11-melc 12-rama

Dar ia să văd nevoiţi să mimaţi următoarele animale, care, cică, sunt toate diferite şi nici unul nu este câine:

2-pisica 5-leu 8-vaca 16-vulpe

 

Şi să vă văd şi în situaţia în care m-am aflat astăzi, când fiică-mea cea iubitoare mi-a propus să imităm acasă emisiunea „Schimb de mame”:

– Cum, Luna, ai vrea să plec de acasă pentru o săptămână şi să stai cu altă mămică?, m-am întristat eu.

– Da. Să vină mămica lui Andrei. Şi tu să te duci la ei. O să-ţi placă, au o casă foarte frumoasă, m-a asigurat ea grijulie.

– Şi să nu mă vezi deloc-deloc o săptămână întreagă? Că aşa e emisiunea de la televizor.

– Nuuuu…

Uf! Mi-a venit inima la loc. Dar doar pentru o secundă:

– … Nu o săptămână. Să zicem două!

Păcat că nu am avut Discovery când eram mică, la televizorul meu Diamant alb-negru. Poate vedeam vreun documentar despre viaţa cucilor şi îi imitam şi eu, depunându-mi ouăle prin cuiburi străine. Uite-aşa, ca să scap de ruşinea asta!

Anunțuri

8 gânduri despre „Imitaţia e mama frustrării

  1. Este tare acest Magic Jinn!
    Alunita, te pui cu imaginatia si inventivitatea copiilor!
    Fi convinsa ca niciodata nu vei putea sa-i depasesti.
    Eu inteleg frustrarea ta de mama, pardon de parinte. Cand suntem la joaca, in lumea ei poti pleca si un an. In realitate, in secunda urmatoare in care ar constata ca nu esti langa ea, sa vezi atunci probleme.
    Apropoo, … ma dau batut, eu vad patru catei!
    Daca sunt alte animale si asta este posibil, doar traim in lumi paralele!
    Cine poate afirma, sub pretentia adevarului absolut, ca ”lumea” mea este cea adevarata si nu a ta?

    Apreciat de 1 persoană

    • Cred ca si Magic Jinn, daca ar putea vedea, ar crede ca sunt patru catei, cat e el de magic! :-))) Da, ai dreptate, fiecare vede lumea in felul lui. Iar lumea unui copil este cea mai frumoasa, nu stiu cum se face ca se „murdareste” pe parcurs…

      Apreciază

  2. Chiar e interesanta jucaria Magic Jinn. O avem si noi. EU ii arat Dianei (4 ani si 7 luni) imagini cu animale si astfel sa colaboreze cu Magic Jinn. Ii plac si jocurile de mima, pe domenii – meserii, animale etc. Mi-a spus si mie de vreo 2 ori sa plec de acasa atunci cand m-am impotrivit vreunei dorinte de-a ei, desigur.

    Apreciază

    • Simplu, am si eu copil de varsta Lunei 😀 In plus, ma pricep sa identific simbolistica unor desene si atunci mi-a fost mai simplu sa-mi dau seama cum vad copiii unele animale la varsta asta 🙂

      Apreciază

  3. Pingback: De Sf. Andrei, pentru Andrei | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s